Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

9
14 DECEMBRIE 2205

Cred că ar trebui să sărbătoresc, însă simt că am câştigat o victorie a la Pirus. În sfârşit, port în pântece copilul lui Michael. Dar cu ce preţ! Încă nu ştim nimic de Richard şi cred că mi l-am înstrăinat şi pe Michael.

Michael şi cu mine ne-am asumat, separat, responsa­bilitatea pentru plecarea lui Richard. Mi-am rezolvat cât am putut de bine vinovăţia, dându-mi seama că, pentru a putea fi o mamă care să însemne ceva pentru fete, va tre­bui să nu mă mai gândesc la asta. De cealaltă parte, Michael a reacţionat la gestul lui Richard şi la propria-i vinovăţie dedicându-se devotamentului religios. Citeşte din Biblie de cel puţin două ori pe zi. Se roagă înainte şi după fiecare masă şi deseori preferă să nu ia parte la acti­vităţile familiei, ca să poată să „comunice” cu Dumnezeu, În prezent, cuvântul „căinţă” este foarte important în vocabularul lui.

A atras-o şi pe Simone în renăscutul lui zel creştinesc. Protestele mele slabe sunt pur şi simplu ignorate. Ei îi place la nebunie povestea lui Iisus, deşi nu poate să aibă decât cea mai vagă idee despre ce este vorba de fapt. Mai ales minunile o fascinează. Asemeni majorităţii copiilor nu-i este deloc greu să-şi ignore neîncrederea. Mintea ei nu întreabă niciodată „cum?”, când Iisus merge pe apă sau când transformă apa în vin.

Comentariile mele nu sunt întru totul cinstite. Probabil că sunt geloasă pe relaţia dintre Michael şi Simone. Fiind mama ei, ar trebui să fiu încântată că sunt atât de compati­bili. Cel puţin ei se au unul pe altul. Oricât am încerca, eu şi sărmana Katie rămânem incapabile de a stabili o relaţie atât de profundă.

Problema constă, în parte, în faptul că atât Katie cât şi eu suntem extrem de încăpăţânate. Deşi are doar doi ani şi jumătate, vrea deja să-mi controleze viaţa. Iată un exemplu simplu - setul de activităţi planificate pentru o zi. Nimeni altcineva nu m-a combătut vreodată în mod serios, nici măcar Richard. Michael şi Simone sunt întotdeauna de acord cu ceea ce propun eu - atâta timp cât există şi destul timp neplanificat.

Dar cu Katie e altă poveste. Dacă planific o plimbare în New York înainte de lecţia de abecedar, ea vrea să schimbe ordinea. Dacă planific pui pentru cină, ea vrea carne de porc sau de vacă. Începem practic fiecare dimi­neaţă cu o ceartă legată de activităţile din ziua respectivă. Când nu-i plac deciziile mele, Katie se îmbufnează sau plânge după „tati”. Mă doare realmente când îl strigă pe Richard.

Michael spune că ar trebui să ţin cont de dorinţele ei. Susţine că este doar o fază de creştere. Dar când îi atrag atenţia că nici Genevieve, nici Simone n-au fost precum Katie, zâmbeşte şi strânge din umeri.

Michael şi cu mine nu avem întotdeauna aceleaşi păreri în privinţa metodelor pe care trebuie să le aplice un părinte. Am avut mai multe discuţii interesante asupra vieţii de familie în circumstanţele noastre bizare. Spre sfârşitul uneia dintre conversaţii, m-a cam scos din pepeni afirmaţia lui că aş fi „prea exigentă” cu feţele, drept care m-am hotărât să aduc în discuţie subiectul religiei. L-am întrebat de ce-i atât de important pentru el ca Simone să înveţe detaliile precise ale vieţii lui Iisus.

— Cineva trebuie să ducă tradiţia mai departe, mi-a spus.

— Aşadar eşti convins că va exista o tradiţie de dus mai departe când n-o să zburăm veşnic, în voia sorţii, prin spaţiu şi o să murim unul câte unul într-o singurătate îngrozitoare?

— Cred că Dumnezeu are un plan pentru toate fiinţele umane.

— Dar care-i planul Lui pentru noi?

— Nu ştiu. Tot aşa cum nici miliardele de oameni care au rămas pe Pământ nu ştiu care este planul Lui pentru ei. Viaţa înseamnă căutarea planului Lui.

Am clătinat din cap şi Michael a continuat:

— Nicole, pentru noi ar trebui să fie mai uşor. Noi avem mult mai puţine lucruri care să ne distragă şi de aceea nu avem nici o scuză să nu rămânem aproape de Dumnezeu. De aceea, preocupările mele anterioare legate de mâncare şi de istoria artei sunt atât de greu de iertat. În Rama, fiinţele omeneşti trebuie să facă un efort major să-şi umple timpul cu altceva decât rugăciuni şi devoţiune.

Recunosc că, din când în când, certitudinea lui mă supără. În situaţia noastră actuală, viaţa lui Iisus pare să nu fie deloc mai relevantă decât a lui Atilla sau a oricărei alte făpturi omeneşti care a trăit vreodată pe planeta aceea înde­părtată aflată la o distanţă de doi ani-lumină. Noi nu mai facem parte din rasa umană. Fie suntem condamnaţi, fie suntem începutul a ceea ce va fi, practic, o specie nouă. Oare Iisus a murit şi pentru păcatele noastre, ale tuturor celor care nu vom mai revedea Pământul?

Dacă Michael n-ar fi fost catolic şi educat de la naştere în favoarea procreării, nu l-aş fi convins niciodată să con­ceapă un copil. Avea o sută de motive pentru care nu era bine s-o facă. Dar în final, poate din cauză că-i tulburam devoţiunile nocturne cu încercările mele insistente de a-l convinge, a consimţit: m-a avertizat că era extrem de pro­babil ca „treaba să nu meargă” şi că „nu îşi va asuma nici o responsabilitate” pentru frustrarea mea.

Ne-a luat trei luni să producem un embrion. În timpul primelor două cicluri de ovulaţie, n-am fost în stare să-l excit. Am încercat umor, masaj, muzică, mâncare - tot ce se menţiona în articolele despre impotenţă. Vinovăţia şi încordarea lui erau mereu mai puternice decât ardoarea mea. Soluţia a fost, în cele din urmă, fantezia. Când într-o noapte i-am sugerat să-şi închipuie pe durata întregii afaceri că eu eram soţia lui, Kathleen, a fost în stare în sfârşit să menţină o erecţie. Mintea este într-adevăr o creaţie minunată.

Chiar şi cu ajutorul fanteziei, a face dragoste cu Michael n-a fost o sarcină uşoară. În primul rând, şi proba­bil că nu-i frumos din partea mea să spun asta, pregătirile lui sunt suficiente pentru a face o femeie obişnuită să-i piară cheful. Chiar înainte de a-şi scoate hainele, închină întotdeauna o rugăciune lui Dumnezeu. Pentru ce se roagă? Ar fi fascinant de ştiut răspunsul.

Ludovic al VII-lea al Franţei, primul soţ al lui Alienor de Aquitania, fusese călugăr şi a devenit rege doar printr-un accident istoric. În romanul tatălui meu despre Alienor există un lung monolog interior în care ea se plânge de chinul de a face dragoste înconjurată de solemnitate, pietate şi de postavul aspru al călugărilor cistercieni. Ea tânjea în dormitor după veselie, râs, vorbe obscene şi pasi­une destrăbălată. Înţeleg de ce a divorţat de Ludovic şi s-a măritat cu Henric Plantagenet.

Aşadar acum sunt gravidă cu băiatul (sper) care va aduce variaţie genetică urmaşilor noştri. A fost o adevărată bătălie şi aproape sigur n-a meritat. Din cauza dorinţei mele de a avea un copil de la Michael, Richard a plecat, iar Michael, cel puţin deocamdată, nu mai e prietenul apropiat şi tovarăşul din primul nostru an în Rama. Pentru reuşita mea, am plătit. Acum trebuie să sper că această navă spaţială are într-adevăr o destinaţie.