Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

La signora întârzie o jumătate de oră, apoi deveni nerăbdătoare ca să termine interviul. Îi aduse de două ori la cunoştinţă lui Kenji că acceptase să stea de vorbă cu el, numai pentru că editorul îi spusese că „era un tânăr scriitor de excepţie”.

— Să fiu sinceră, spusese într-o engleză excelentă, în stadiul acesta toate discuţiile despre Newton mi se par extrem de plictisitoare.

Interesul faţă de conversaţie crescuse în mod conside­rabil, când Kenji îi pomenise de „noile date” pe care le descoperise, de fişierele din calculatorul personal al lui Nicole ca fuseseră transmise spre Pământ în ultimele săp­tămâni ale misiunii. Francesca devenise tăcută, chiar gân­ditoare, când Kenji comparase însemnările lui Nicole cu „mărturisirea” lui David Brown din interviul acordat în 2208.

— Te-am subestimat, zâmbise ea atunci când Kenji o întrebase dacă nu credea că era o coincidenţă remarcabilă faptul că jurnalul misiunii Newton ţinut de Nicole şi măr­turisirea lui David Brown aveau atâtea puncte concordante.

Nu-i răspunsese direct la nici una dintre întrebări. În schimb se ridicase, insistase ca Kenji să rămână la cină şi-i spusese că avea să discute cu el mai târziu.

Pe înserate, în camera lui Kenji din palatul Francescăi sosise un bilet prin care era anunţat că cina avea să fie la 20:30 şi că ţinuta era obligatorie. La ora programată, un robot îl condusese într-o sufragerie superbă cu pereţii acoperiţi de picturi şi tapiserii, cu candelabre strălucitoare atârnând din tavanul înalt şi cu sculpturi delicate peste tot. Masa era pregătită pentru zece persoane. Francesca se afla deja acolo, în picioare lângă un mic robot servitor pe una dintre laturile încăperii enorme.

— Kon ban wa, Watanabe-san, rostise în japoneză în timp ce-i oferea o cupă de şampanie. Renovez zonele prin­cipale de şedere, aşa că mă tem că vom servi aici coc­teilurile. Este cam gauche, cum zic francezii, dar asta-i situaţia.

Arăta magnific. Părul blond era adunat în vârful capu­lui, susţinut de un pieptene mare, cu încrustaţii. La gât avea un colier de diamante, iar sub el, de un alt colier de dia­mante, mai larg, atârna un safir uriaş. Rochia fără bretele era albă, cu falduri şi pliuri care îi accentuau curbele cor­pului zvelt. Lui Kenji nu-i venea să creadă că avea şapte­zeci de ani.

După ce îl înştiinţase că încropise în grabă o cină „în onoarea lui”, îl luase de mână şi-l condusese către tapiseri­ile de pe peretele îndepărtat.

— Te pricepi cât de cât la Aubusson? întrebase ea.

Când el clătinase din cap, Francesca se lansase într-o discuţie pe tema istoriei tapiseriilor europene.

O jumătate de oră mai târziu, îşi ocupase locul din capul mesei. Un profesor de muzică din Napoli şi soţia actriţă, doi fotbalişti bruneţi şi chipeşi, curatorul ruinelor Pompeiului (un bărbat trecut de cincizeci de ani), o poetesă între două vârste şi două tinere de douăzeci de ani ocupară celelalte locuri. După o consultare cu Francesca, una din­tre tinere se aşezase vizavi de Kenji, iar cealaltă lângă el.

La început, jilţul de vizavi de Francesca, din celălalt capăt al mesei, rămăsese gol. Francesca îi şoptise ceva chelnerului-şef şi, după cinci minute, un bărbat foarte bătrân, şchiop şi aproape orb fu condus în cameră. Kenji îl recunoscuse imediat. Era Janos Tabori.

Masa fusese minunată şi conversaţia însufleţită. Mâncarea fusese servită de chelneri, nu de roboţii folosiţi peste tot în afara restaurantelor de lux, şi fiecare fel de mâncare fusese însoţit de alt soi de vin. Şi ce grup remar­cabil! Toată lumea, până şi fotbaliştii, vorbeau o engleză acceptabilă. Şi toţi erau atât interesaţi, cât şi cunoscători ai istoriei spaţiale. Tânăra din faţa lui Kenji chiar îi citise cea mai cunoscută carte despre primele explorări ale lui Marte. Pe măsură ce seara se scurgea, Kenji, care pe atunci era un burlac de treizeci de ani, devenise mai puţin inhibat. Totul îl aţâţase - femeile, vinul, discuţia despre istorie, poezie şi muzică.

O singură dată în timpul celor două ore cât durase masa se amintise de interviul din după-amiaza aceea. În timpul unui moment de lâncezeală în conversaţie, după desert şi înainte de coniac, Francesca aproape că strigase la Janos :

— Japonezul ăsta tânăr - e foarte deştept, să ştii -crede c-a găsit dovezi din calculatorul personal al lui Nicole care susţin minciunile alea îngrozitoare pe care le-a spus David înainte de a muri.

Janos nu comentase. Expresia feţei nu i se schimbase. Dar după masă îi înmânase lui Kenji un bilet şi apoi dis­păruse. „În dumneata vorbeşte numai adevărul, crud, prin urmare eşti nedrept”, spunea biletul. „Aglaia Epancina către prinţul Mîşkin. Idiotul, de Fiodor Dostoievski.”

Kenji revenise în camera sa de cinci-zece minute, când se auzise o bătaie în uşă. Când deschisese, o văzuse pe tânăra italiană care stătuse vizavi de el la cină. Purta un bikini micuţ care îi dezvăluia majoritatea corpului. De asemenea, ţinea în mână un costum de baie bărbătesc.

— Domnule Watanabe, spusese ea cu un zâmbet sexi, vă rog să veniţi cu noi să înotăm. Costumul ăsta ar trebui să vi se potrivească.

Kenji simţise un enorm val de dorinţă pe care nu şi-l putuse reprima. Uşor stânjenit, aşteptase câteva minute după ce se îmbrăcase şi abia apoi i se alăturase femeii de pe hol.

Trei ani mai târziu, pe când stătea în patul său din Noul Eden lângă femeia pe care o iubea, îi fu imposibil să nu-şi amintească cu jind de noaptea petrecută în palatul Francescăi. Şase dintre ei luaseră telescaunul spre golf şi înotaseră la lumina lunii. La cabana de pe malul apei, băuseră, dansaseră şi râseseră. Fusese o noapte de vis.