Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Patruzeci şi cinci, gândi brusc Nicole. E posibil? Genevieve să aibă acum aproape şaizeci de ani?

Îşi aminti cu claritate ultima dată când îşi văzuse tatăl şi fiica pe Pământ. Pierre şi Genevieve o însoţiseră la aero­port, în Paris. Fiica ei o îmbrăţişase cu putere până la ultima chemare de îmbarcare a pasagerilor, apoi îşi privise mama cu dragoste şi mândrie. Ochii fetei fuseseră plini de lacrimi. Genevieve nu fusese în stare să spună nimic. Iar în aceşti patruzeci şi cinci de ani, tata a murit. În timp ce eu cutreieram prin timp şi spaţiu. Printr-o ţară a minunilor.

Amintirile erau prea puternice. Nicole inspiră adânc şi se adună. În salon era încă linişte, când reveni la prezent.

— Totul e-n regulă? întrebă cu sensibilitate Kenji. Nicole încuviinţă din cap şi se uită la ochii catifelaţi şi sinceri ai noului ei prieten. Preţ de o clipă, îşi imagină că vorbea cu colegul ei din Newton, Shigeru Takagishi. Omul ăsta e plin de curiozitate, cum era şi Shig. Pot avea încredere în el. Şi a vorbit cu Genevieve cu doar câţiva ani în urmă.

— Cea mai mare parte din istoria generală a Pământului ne-a fost explicată, pe bucăţele, în timpul mul­telor conversaţii pe care le-am avut cu alţi pasageri din Pinta, zise ea. Dar nu ştiu absolut nimic despre familiile noastre, în afară de ceea ce ne-aţi spus pe scurt în această primă seară. Atât eu cât şi Richard am vrea să ştim dacă vă amintiţi unele detalii suplimentare pe care le-aţi omis în prima noastră conversaţie.

— De fapt, spuse Kenji, azi după-amiază m-am uitat prin jurnalele mele şi am recitit însemnările pe care le-am făcut când am întreprins cercetările preliminare pentru cartea despre misiunea Newton. Cel mai important lucru pe care am neglijat să-l menţionez în discuţia noastră ante­rioară a fost cât de bine seamănă Genevieve cu tatăl ei, cel puţin de la nas în jos. Faţa regelui Henry era izbitoare, cum sunt sigur că-ţi aminteşti. Ca adultă, faţa lui Genevieve s-a alungit şi a început să semene remarcabil cu a lui. Poftim, uită-te la astea, am reuşit să găsesc în baza mea de date două fotografii făcute în cele trei zile pe care le-am petre­cut la Beauvois.

Nicole fu copleşită să vadă fotografiile lui Genevieve. Lacrimile îi umplură ochii şi-i inundară obrajii. Mâinile îi tremurau, în timp ce ţinea fotografiile cu Genevieve şi soţul ei, Louis Gaston. Oh, Genevieve, plânse în sinea ei, ce dor mi-a fost de tine! Cât aş vrea să te ţin în braţe măcar o clipă!

Richard se aplecă peste umărul ei să se uite la fotografii. În timp ce făcea asta, o mângâie uşor.

— Seamănă întrucâtva cu prinţul, comentă el moale, dar cred că aduce mai mult cu mama ei.

— Genevieve a fost extrem de cooperantă, adăugă Kenji, ceea ce m-a surprins, ţinând cont cât a suferit în tim­pul isteriei mass-media din 2238. Mi-a răspuns cu multă răbdare la întrebări. Intenţionam să fac din ea una dintre piesele centrale ale cărţii despre Newton, până când edi­torul meu m-a convins să renunţ complet la proiect.

— Câţi dintre astronauţii din Newton mai trăiesc? întrebă Richard.

— Sabatini, Tabori şi Yamanaka, răspunse Kenji. David Brown a suferit un accident cerebral şi a murit şase luni mai târziu în împrejurări oarecum neobişnuite. Cred că asta a fost în 2208. Amiralul Heilmann a murit de cancer cam prin 2214. Irina Turgheniev a suferit o prăbuşire men­tală totală, victimă a sindromului „Întoarcerea pe Pământ” identificat la unii dintre astronauţii secolului XXI, şi până la urmă s-a sinucis în 2211.

Nicole încă se mai lupta cu emoţiile.

— Până acum trei seri, nu i-am spus lui Richard sau copiilor că Henry a fost tatăl lui Genevieve, le destăinui ea soţilor Watanabe când camera se cufundă în tăcere. Când trăiam pe Pământ, numai tata ştia adevărul. S-ar putea ca Henry să fi bănuit, dar n-a ştiut cu certitudine. Apoi, când mi-ai vorbit de Genevieve, mi-am dat seama că eu trebuia să fiu cea care să-i spună familiei mele. Eu...

Glasul i se frânse şi ochii i se umplură iar de lacrimi. Îşi şterse faţa cu un şerveţel dat de Nai.

— Scuzaţi-mă, nu obişnuiesc să mă comport aşa. A fost pur şi simplu un şoc să văd fotografiile şi să-mi amintesc atâtea lucruri...

— În Rama II şi apoi la Baza de Tranzit, zise Richard, Nicole a fost un model de stabilitate. Era ca o stâncă. Indiferent cu ce ne confruntam, indiferent de cât de bizare erau lucrurile, ea era de neclintit. Copiii, Michael O'Toole şi eu depindeam cu toţii de ea. E foarte straniu s-o văd...

— Ajunge! exclamă Nicole după ce-şi şterse faţa şi puse deoparte fotografia. Să continuăm cu alte subiecte. Să vorbim despre astronauţii misiunii Newton - mai ales despre Francesca Sabatini. A obţinut ce-a vrut? Faimă şi bogăţii?

— Din belşug, răspunse Kenji. Eu nu eram născut în perioada ei de glorie din primul deceniu al secolului, dar chiar şi acum este renumită. A fost una dintre persoanele intervievate de curând cu privire la însemnătatea recolo­nizării lui Marte.

Nicole se aplecă în scaun.

— Nu ţi-am spus în timpul cinei, dar sunt convinsă că Francesca şi Brown l-au drogat pe Borzov, provocându-i simptome de apendicită. Tot ea m-a lăsat intenţionat în fundul puţului din New York. Era lipsită de orice scrupule.

Kenji rămase tăcut câteva secunde.

— În 2208, chiar înainte ca Brown să moară, în starea lui generală de inconştienţă a avut şi unele perioade de luciditate. În timpul unei astfel de perioade, a dat un inter­viu fantastic în care a mărturisit că era parţial răspunzător de moartea lui Borzov şi a implicat-o pe Francesca în dis­pariţia ta. Signora Sabatini a susţinut că întreaga poveste era „o aiureală - dejecţiile demente ale unui creier bolnav” şi a pretins revistei daune în valoare de o sută de milioane de mărci, iar apoi treaba s-a aranjat fără să se ajungă la tri­bunal. Revista l-a concediat pe reporter şi i-a cerut oficial scuze Francescăi.

— Francesca întotdeauna câştigă până la urmă, comentă Nicole.

— Aproape că am reînviat întreaga poveste acum trei ani, când mă documentam pentru carte, urmă Kenji. Întrucât trecuseră mai mult de douăzeci şi cinci de ani, toate datele privitoare la misiunea Newton erau de dome­niul public şi, ca atare, la dispoziţia oricărui le solicita. Am găsit conţinutul calculatorului tău personal, inclusiv cubul de date care trebuie să fi venit de la Henry, împrăştiat prin telemetrie. M-am convins că interviul dat de Brown conţi­nuse unele adevăruri.

— Şi ce s-a întâmplat?

— M-am dus să-i iau un interviu Francescăi la palatul ei din Sorrento. Curând după aceea, am încetat să lucrez la carte...

Kenji ezită o clipă. Ar trebui să spun mai mult? se întrebă el. Se uită la soţia lui iubitoare. Nu, nu-i nici momentul, nici locul.

— Îmi pare rău, Richard.

Richard era aproape adormit când auzi în dormitor glasul încet al soţiei sale.

— Mmm? Ai spus ceva, dragă?

— Îmi pare rău, repetă Nicole. Se rostogoli mai aproape de el şi-i luă mâna pe sub pătură. Trebuia să-ţi fi spus de mult de Henry... Mai eşti supărat?

— Nici n-am fost supărat. Surprins, da, poate chiar uluit. Dar nu supărat. Ai avut motivele tale ca să păstrezi secretul. În plus, asta s-a întâmplat în urmă, pe Pământ, într-o altă viaţă. Dacă mi-ai fi spus când ne-am cunoscut, s-ar fi putut să conteze. S-ar fi putut să fiu gelos, şi aproape sigur m-aş fi simţit inferior. Dar acum, nu.

Nicole se întinse şi-l sărută.

— Te iubesc, Richard Wakefield, spuse ea.

— Şi eu te iubesc.

Kenji şi Nai făcură dragoste pentru prima dată de când părăsiseră Pinta şi femeia adormi aproape imediat, Kenji însă era surprinzător de treaz. Stătea întins în pat, gândin­du-se la seara petrecută cu familia Wakefield. Dintr-un anume motiv, în minte îi reveni imaginea Francescăi Sabatini. Cea mai frumoasă femeie de şaptezeci de ani pe care a văzut-o vreodată, fu primul lui gând. Şi ce viaţă fan-tastică!

Îşi aminti cu claritate după-amiaza de vară când trenul său trăsese în gară la Sorrento. Şoferul taxiului electric recunoscuse imediat adresa.

— Capisco, spusese el o luase în direcţia lui „il palazzo Sabatini”.

Francesca locuia într-un hotel transformat care domina golful Napoli. Clădirea avea douăzeci de camere şi aparţi­nuse cândva unui prinţ din secolul al XVII-lea. Din biroul în care o aştepta pe signora Sabatini să apară, Kenji vedea un telescaun coborând înotătorii pe o pantă abruptă spre golful albastru de dedesubt.