Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

4
5 IUNIE 2201

M-am trezit la miezul nopţii, după ce am auzit un ciocănit insistent venind din direcţia coridorului vertical al adăpostului. Deşi gradul normal de zgomot provenind de la zgâlţâitul constant este substanţial, eu şi Richard am auzit clar, fără dificultate, ciocănitul. Ne-am asigurat că Simone dormea liniştită în leagănul nou, construit de Richard pen­tru a reduce vibraţiile, apoi ne-am îndreptat cu grijă spre coridorul vertical.

Ciocănitul devenea tot mai puternic pe măsură ce urcam scările către grilajul care ne apără de musafiri nedoriţi. Pe un palier, Richard s-a aplecat şi mi-a şoptit că „probabil că Macduff bate la poartă” şi că „faptele noastre rele” aveau să fie descoperite în curând. Eram prea încor­dată ca să râd. Când mai aveam câţiva metri până la grilaj, am văzut o umbră mare, mişcătoare, proiectată pe peretele din faţa noastră. Ne-am oprit s-o studiem. Atât eu cât şi Richard ne-am dat seama imediat că trapa din exteriorul adăpostului nostru era deschisă - sus, în Rama, era ziuă tot timpul - şi creatura ramană sau biotul care ciocănea crea umbra bizară de pe perete.

Instinctiv, l-am apucat pe Richard de mână.

— Ce naiba-i asta? am întrebat.

— Trebuie să fie ceva nou, a spus Richard foarte încet. I-am zis că umbra semăna cu o sondă de petrol de modă veche care urca şi cobora. El a rânjit cu nervozitate şi m-a aprobat.

După ce am aşteptat preţ de cinci minute şi nici n-am văzut, nici n-am auzit vreo schimbare în ciocănitul ritmic, Richard mi-a spus că avea să urce până la grilaj, unde să vadă ceva mai mult decât o simplă umbră. Fireşte, asta însemna că necunoscutul care bătea la uşa noastră avea să-l vadă la rândul său pe Richard, presupunând că avea ochi sau ceva echivalent. În clipa aceea, din nu ştiu ce motiv, mi-am amintit de Takagishi şi m-a trecut un val de teamă. L-am sărutat pe Richard şi l-am rugat să nu-şi asume nici un risc.

Când a ajuns la ultimul palier, chiar deasupra locului în care aşteptam eu, corpul îi era parţial în lumină şi ascundea privirii umbra mişcătoare. Ciocănitul a încetat brusc.

— E într-adevăr un biot, a strigat Richard. Seamănă cu o călugăriţă care se roagă şi are un braţ suplimentar în mijlocul feţei. Iar acum deschide grilajul, a adăugat el şi a sărit imediat de pe palier.

O secundă mai târziu era lângă mine. M-a apucat de mână şi am coborât în fugă. Nu ne-am oprit decât când am ajuns la nivelul la care locuiam, câteva paliere mai jos.

Auzeam mişcare deasupra noastră.

— În spatele primei călugăriţe mai era una şi cel puţin un biot buldozer, a spus Richard gâfâind. Îndată ce m-au văzut, au început să dea la o parte grilajul... Se pare că ciocăneau ca să ne prevină de prezenţa lor.

— Dar ce vor? am întrebat retoric. (Zgomotul de dea­supra noastră continua să crească.) Sună de parcă ar fi o armată.

După câteva secunde, i-am auzit coborând pe scări.

— Trebuie să ne pregătim să fugim, a spus înnebunit Richard. Ia-o pe Simone, iar eu am să-l trezesc pe Michael.

Am pornit pe coridor către zona în care locuiam. Michael se trezise deja din cauza zgomotului, iar Simone se foia şi ea. Ne-am bulucit toţi în camera principală, ne-am aşezat vizavi de ecranul negru, pe podeaua care se zgâlţâia, şi i-am aşteptat pe invadatori. Richard pregătise pe tastatură o solicitare către ramani care, prin introducerea a două comenzi suplimentare, avea să determine ridicarea ecranului negru exact aşa cum făcea când binefăcătorii noştri nevăzuţi erau pe cale să ne livreze un produs de dimensiuni mari.

— Dacă suntem atacaţi, ne vom încerca norocul în tunelurile din spatele ecranului.

A trecut o jumătate de oră. După zgomotul puternic din direcţia scărilor, ne-am dat seama că intruşii se aflau deja pe nivelul nostru, dar nici unul nu intrase încă în culoarul ce ducea spre zona de locuit. După alte cincisprezece minute, curiozitatea l-a biruit pe soţul meu.

— Mă duc să văd care-i situaţia, a spus el, lăsându-l pe Michael cu mine şi cu Simone.

S-a întors în mai puţin de cinci minute.

— Sunt cincisprezece, poate douăzeci, ne-a zis încrun­tându-se nedumerit. Trei tipuri de călugăriţe, plus două tipuri diferite de bioţi buldozer. Par să construiască ceva în partea cealaltă a adăpostului.

Simone adormise din nou. Am pus-o în leagăn, apoi i-am urmat pe bărbaţi în direcţia zgomotului. Când am ajuns în zona circulară, unde scările urcă spre deschizătura către New York, am dat peste o activitate trepidantă, ca de furnicar. Era imposibil de urmărit tot ce se făcea în partea opusă a încăperii. Călugăriţele păreau că-i supraveghează pe bioţii buldozer, în timp ce aceştia lărgeau un coridor ori­zontal în cealaltă parte a zonei circulare.

— Are cineva vreo idee despre ceea ce fac? a întrebat Michael în şoaptă.

— Nici cea mai vagă, a răspuns Richard.

Au trecut aproape douăzeci şi patru de ore şi tot nu-i clar ce anume construiesc bioţii. Richard crede că extin­derea coridorului este menită să adăpostească un tip de amenajare nouă. A mai sugerat că, în mod aproape sigur, activitatea are o legătură cu noi întrucât, la urma urmelor, se desfăşoară în adăpostul nostru.

Bioţii muncesc fără să se oprească pentru odihnă, mân­care sau somn. Probabil urmează un plan general sau o procedură comunicată în amănunţime, căci nici unul nu pare să aibă nelămuriri. Activitatea lor neîncetată este un spectacol uluitor. În ceea ce-i priveşte, bioţii nu ne-au dat nici măcar o dată de înţeles că ştiu că-i privim.

Acum o oră, Richard, Michael şi cu mine am discutat pe scurt despre frustrarea pe care o simţim din cauză că nu ştim ce se petrece în jurul nostru. La un moment dat, Richard a zâmbit.

— De fapt, nu diferă prea mult de situaţia de pe Pământ, a comentat misterios.

Când Michael şi cu mine l-am presat să ne explice ce voia să spună, a dat din mână, într-un gest de renunţare.

— Chiar şi acasă, cunoştinţele noastre sunt sever limi­tate, a răspuns abstract. Căutarea adevărului este întot­deauna o experienţă frustrantă.