Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Dificili gândi ea. Ăsta-i eufemismul anului. Cum rămâne cu „absolut imposibil”? Nu-i destul de rău că am o boală oribilă şi necunoscută care aproape sigur mă va ucide. Nu! Trebuie să mai port şi o brasardă, astfel ca alţii să mă poată evita dacă doresc.

Max ridică ochii de pe tabla de şah şi o zări pe Eponine.

— Salut, salut, i se adresă. Tu trebuie să fii profesoara despre care am auzit atâtea.

— El e Max, i-l prezentă Ellie. E un crai, dar inofen­siv. Iar bărbatul mai în vârstă care ne ignoră este judecă­torul Piotr Mîşkin... Am spus corect, domnule judecător?

— Desigur, domnişoară, încuviinţă Mîşkin fără să-şi ia ochii de la tabla de şah. La naiba, Puckett, ce-ncerci să faci cu nebunul ăla? Ca de obicei, jocul tău este fie idiot, fie sclipitor, şi nu mă pot hotărî care dintre ele.

În cele din urmă, ridică privirea, văzu brasarda roşie a lui Eponine şi se sculă.

— Îmi pare rău, domnişoară, îmi pare cu adevărat rău, rosti el. Eşti silită să înduri destule, fără să mai fii nevoită să suporţi desconsiderarea acestui boşorog egoist.

Cu un minut sau două înainte de începerea focurilor de artificii, dinspre vestul lacului putu fi văzut un iaht care se apropia de zona picnicului. Puntea lui lungă era împodobită cu lumini colorate şi fete drăguţe. Pe latura ambarcaţiunii era inscripţionat Nakamura. Deasupra punţii principale, Eponine o recunoscu pe Kimberly, stând alături de Toshio la cârmă. Grupul de pe iaht le făcu semne oame­nilor de pe mal. Patrick alergă emoţionat spre masă.

— Uite, mamă, Katie e pe iaht!

Nicole îşi puse ochelarii, ca să vadă mai bine. Era într-adevăr fiica ei, într-un costum de baie minuscul, flu­turându-şi mâna de pe puntea iahtului.

— Asta ne mai trebuia, îngână pentru sine în timp ce primul foc de artificii explodă deasupra lor, umplând cerul întunecat de culoare şi lumină.

— Astăzi se împlinesc trei ani de când un grup de exploratori din Pinta a pus piciorul în această lume nouă, îşi începu Kenji discursul. Nici unul dintre noi nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Toţi ne întrebam, mai ales în cele două luni lungi din care am petrecut zilnic câte opt ore în som­nariu, dacă aici, în Noul Eden, va fi vreodată posibil ceva care să semene cu o viaţă normală.

Primele noastre temeri nu s-au materializat. Gazdele extraterestre, oricine ar fi ele, nu au intervenit niciodată în viaţa noastră. Poate să fie adevărat, după cum a sugerat Nicole Wakefield şi alţii, că ne ţin sub observaţie, dar noi nu le simţim prezenţa în nici un fel. În exteriorul coloniei noastre, Rama se îndreaptă cu o viteză incredibilă spre steaua pe care o numim Tau Ceti. În interior, activităţile noastre zilnice abia dacă sunt influenţate de remarcabilele condiţii externe.

Înaintea zilelor din somnariu, când eram cu toţii călă­tori în interiorul sistemului planetar care se roteşte în jurul stelei noastre de acasă, Soarele, mulţi credeam că „perioada de observaţie” va fi scurtă. Credeam că după câteva luni vom reveni pe Pământ, sau poate chiar la destinaţia iniţială, Marte, şi că această a treia navă spaţială Rama va dispărea în întinderile îndepărtate ale Universului precum cele două predecesoare ale ei. Totuşi, astăzi, când stau în faţa voas­tră, navigatorii îmi spun că tot ne îndepărtăm de Soare, aşa cum facem de peste doi ani şi jumătate, cu o viteză aproxi­mativ egală cu jumătate din cea a luminii. Dacă, într-ade­văr, vom avea norocul să ne întoarcem într-o bună zi în sis­temul nostru solar, asta se va întâmpla peste mulţi ani.

Aceşti factori dictează tema principală a ultimului meu discurs de Ziua Stabilirii. Tema e simplă: colonişti, noi tre­buie să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru propri­ul destin. Nu ne putem aştepta ca uluitoarele puteri care ne-au creat iniţial această lume miniaturală să ne salveze de greşelile noastre. Trebuie să administrăm Noul Eden ca şi cum noi şi copiii noştri vom fi veşnic aici. Depinde de noi să asigurăm calitatea vieţii de aici, atât acum cât şi pen­tru generaţiile viitoare.

În prezent, colonia se confruntă cu o serie de provo­cări. Remarcaţi că le numesc „provocări”, nu „probleme”. Dacă lucrăm împreună, putem face faţă acestor provocări. Dacă vom cântări cu grijă consecinţele pe termen lung ale acţiunilor noastre, vom lua deciziile corecte. Dar dacă nu suntem în stare să înţelegem conceptele de „recompensă amânată” şi „pentru binele tuturor”, atunci viitorul Noului Eden va fi deprimant.

Lăsaţi-mă să iau un exemplu pentru a-mi ilustra vor­bele. Richard Wakefield a explicat, atât la televiziune cât şi la întrunirile publice, că schema principală care ne con­trolează vremea se bizuie pe anumite ipoteze legate de condiţiile atmosferice din habitatul nostru. Mai precis algoritmul de control meteo presupune că atât nivelurile de bioxid de carbon cât şi concentraţia particulelor de fum sunt mai mici decât o valoare dată. Fără să fie necesar să înţelegeţi exact formulele matematice, puteţi aprecia că acele calcule ce guvernează energia externă transmisă habitatului nostru nu vor fi corecte dacă presupunerile de bază nu sunt cele corespunzătoare.

Nu intenţionez azi să ţin o prelegere ştiinţifică despre un subiect foarte complex. Azi vreau să discut despre politică. Întrucât majoritatea savanţilor noştri crede că vre­mea neobişnuită din ultimele patru luni este rezultatul nivelurilor nefireşti de mari ale bioxidului de carbon şi par­ticulelor de fum din atmosferă, guvernul meu a făcut anu­mite propuneri pentru a rezolva aceste probleme. Toate recomandările noastre au fost respinse de Senat. De ce? Propunerea noastră de a impune o interdicţie gradată asupra şemineelor - care din capul locului sunt total inutile în Noul Eden - a fost numită o „restricţie a libertăţii personale”. Recomandarea noastră de a reconsti­tui o parte din reţeaua de DCG-uri, astfel încât pierderea învelişului vegetal cauzată de popularea porţiunilor din Pădurea Sherwood şi a păşunilor din nord să poată fi com­pensată a fost de asemenea respinsă. Motivul? Opoziţia a argumentat că societatea, colonia, nu-şi poate permite acest lucru şi, în plus, puterea consumată de noile segmente ale reţelei de DCG-uri ar avea ca rezultat măsuri dureros de stringente de conservare a electricităţii.

Doamnelor şi domnilor, e ridicol să ne vârâm capul în nisip şi să sperăm că problemele de mediu vor dispărea de la sine. De fiecare dată când amânăm să trecem hotărât la acţiune, nu facem decât să sporim greutăţile viitoare ale coloniei. Nu-mi vine să cred că atât de mulţi dintre voi acceptaţi iluziile opoziţiei care nutreşte speranţa deşartă că vom fi în stare, cumva, să ne dăm seama cum lucrează de fapt algoritmii meteo extratereştri şi să-i reglăm astfel încât să funcţioneze în condiţii de niveluri ridicate de bioxid de carbon şi particule de fum. Ce orgoliu colosal!

Nicole şi Nai urmăreau cu mare atenţie reacţia la dis­cursul lui Kenji. Mai mulţi dintre susţinătorii lui îl îndem­naseră să ţină un discurs relaxat, optimist, fără să abordeze subiecte de interes vital. Totuşi guvernatorul rămăsese ferm în hotărârea lui de a ţine un discurs semnificativ.

— I-a pierdut, şopti Nai aplecându-se spre Nicole. E prea didactic.

În tribune unde stătea acum aproximativ jumătate din auditoriu se observau clar foieli. Iahtul lui Nakamura, care ancorase în timpul focurilor de artificii, plecase ostentativ la scurt timp după ce guvernatorul Watanabe începu să vorbească.

Kenji schimbă subiectul, trecând de la ecologie la retrovirusul RV-41. Cum acesta era un subiect care stârnea pasiuni puternice în colonie, atenţia auditoriului crescu considerabil. Guvernatorul explică faptul că personalul medical al Noului Eden, sub conducerea medicului Robert Turner, făcuse paşi importanţi în înţelegerea bolii, dar tre­buiau încă întreprinse cercetări extinse pentru a afla cum se tratează. Deplânse apoi isteria care forţase votarea unei legi, trecând chiar peste vetoul lui, prin care li se cerea tuturor coloniştilor care aveau anticorpi RV-41 în orga­nism să poarte permanent brasarde roşii.

— Huo! strigă un grup mare alcătuit în majoritate din orientali, care stătea vizavi de Nicole şi Nai.

— ...aceşti oameni sărmani şi nefericiţi se confruntă cu destulă suferinţă, spunea Kenji.

— Târfe şi homosexualii strigă un bărbat din spatele grupului Wakefield-Watanabe şi cei din jurul lui râseră şi aplaudară.

— Domnul Turner a afirmat în repetate rânduri că această boală, precum majoritatea retroviruşilor, nu se poate transmite decât prin sânge şi spermă...

Mulţimea devenea agitată. Nicole speră că Kenji acor­da atenţia cuvenită incidentului şi că avea să-şi scurteze discursul.

Guvernatorul se opri o secundă, apoi trase un fluierat care spărgea timpanele. Acest lucru îi reduse temporar la tăcere pe ascultători.

— Mai am doar câteva remarci şi ele nu trebuie să jignească pe nimeni, spuse el. După cum ştiţi, soţia mea Nai şi cu mine avem doi fii gemeni. Considerăm că suntem binecuvântaţi din plin. În această Zi a Stabilirii, vă rog pe fiecare să vă gândiţi la copiii voştri şi să vă imaginaţi o altă Zi a Stabilirii de peste o sută sau chiar de peste o mie de ani. Imaginaţi-vă că staţi faţă în faţă cu cei cărora le-aţi dat naştere, copiii copiilor copiilor voştri. În timp ce vorbiţi cu ei şi-i ţineţi în braţe, veţi putea spune că aţi făcut tot ce era omeneşte posibil ca să le lăsaţi o lume în care ei să fi avut şansa de a-şi găsi fericirea?

Patrick era din nou emoţionat. Exact când picnicul lua sfârşit, Max îl invitase să-şi petreacă noaptea şi ziua urmă­toare la ferma Puckett.

— Noul semestru universitar nu începe decât miercuri, îi spuse tânărul mamei sale. Pot să mă duc? Te rog!

Nicole era încă tulburată de reacţia mulţimii faţă de discursul lui Kenji şi la început nu înţelese ce-i spunea fiul el. După ce-i ceru să repete, se uită la Max.

— Vei avea grijă de fiul meu?

Max rânji şi încuviinţă din cap. Max şi Patrick aştep­tară până când bioţii terminară de adunat toate gunoaiele rămase de la picnic, apoi se îndreptară spre gară. Jumătate de oră mai târziu se aflau în gara Oraşului Central, aştep­tând trenul care deservea direct regiunea agricolă. De cealaltă parte a peronului, un grup alcătuit din colegii de clasă ai lui Patrick urcau în trenul de Hakone.

— Ar trebui să vii şi tu! îi strigă un tânăr lui Patrick. Băutură gratis pentru toţi cât e noaptea de lungă.

Max se uită la Patrick ai cărui ochi îşi urmăreau prietenii.

— Ai fost vreodată în Vegas? îl întrebă.— Nu. Mama şi unchiul...

— Ai vrea să mergi?

Ezitarea lui Patrick u fu de ajuns lui Max. Câteva minute mai târziu, erau în trenul de Hakone alături de petrecăreţi.

— Eu unul nu mă omor după locul ăla, comentă Max. Mi se pare prea fals, prea superficial... dar în mod sigur merită văzut şi nu-i un loc rău dacă vrei să te distrezi când eşti singur.

În urmă cu doi ani şi jumătate, la foarte scurt timp după ce accelerările zilnice se terminaseră, Toshio Nakamura estimase în mod corect că era foarte probabil ca pământenii să rămână mult timp în Noul Eden şi în Rama. Chiar înainte de prima întrunire a comitetului constituţional şi alegerea lui Nicole des Jardins Wakefield ca guvernator provizoriu, Nakamura îşi pusese în gând să devină cea mai bogată şi mai puternică persoană din colonie. Pornind de la sprijinul deţinuţilor, pe care şi-l asigurase în drumul de la Pământ la Marte, îşi extinse relaţiile personale şi fusese în stare, de îndată ce în colonie apăruseră băncile şi banii, să înceapă să-şi clădească imperiul Nakamura era convins că produsele care aveau să se vândă cel mai bine în Noul Eden erau cele care furnizau plăcere şi senzaţii tari. Prima lui afacere fusese un mic cazinou, care se bucurase imediat de succes. După aceea, cumpărase o parcelă din terenul agricol de pe latura estică a lui Hakone şi construise primul hotel din colonie. Adăugase un club mic, intim, cu gheişe, apoi un club cu fete mai deocheate. Tot ce făcuse fusese încununat de succes. Dublându-şi investiţiile în mod isteţ, ajunsese în situaţia de a cumpăra de la guvern o cincime din Pădurea Sherwood, la scurt timp după alegerea lui Kenji în funcţia de guvernator. Oferta lui de cumpărare permise Senatului să renunţe la impunerea unor impozite mai mari, care ar fi fost necesare pentru iniţierea de cercetări cu privire la RV-41.

O parte din pădurea tânără fusese defrişată şi pe locul acela se înălţă palatul personal al lui Nakamura şi un nou şi sclipitor hotel-cazinou, o zonă de distracţie, un complex de restaurante şi mai multe cluburi. Consolidându-şi monopolul, Nakamura militase intens (şi cu succes) pentru o legislaţie care să limiteze jocurile de noroc la zona ca înconjura Hakone. Acoliţii lui îi convinseră apoi pe toţi potenţialii antreprenori că nimeni nu voia să intre în aface­rea jocurilor de noroc la concurenţă cu „regele japonez”.

Când puterea îi deveni inatacabilă, Nakamura le per­mise asociaţilor săi să se extindă în prostituţie şi droguri, nici unul dintre aceste domenii nefiind ilegale în Noul Eden. Către sfârşitul mandatului Watanabe, când politica guvernului începuse să intre în conflict cu interesele sporite ale lui Nakamura, acesta hotărâse că trebuia să con­troleze şi guvernul. Nu voia totuşi să fie împovărat el însuşi de sarcina aceea plictisitoare. Îi trebuia o marionetă care să-i facă jocul. Pentru aceasta îl recrutase pe Ian Macmillan, jalnicul fost comandant al Pintei, care candi­dase de asemenea la primele alegeri pentru guvernator câştigate de Kenji. Nakamura îi oferise lui Macmillan funcţia de guvernator în schimbul fidelităţii lui.

Nicăieri altundeva în colonie nu exista ceva care să semene măcar pe departe cu Vegasul. Arhitectura de bază proiectată de soţii Wakefield şi de Vultur fusese sobră şi extrem de funcţională, cu geometrii simple şi faţade plane. Vegas era exagerat de ţipător şi inconsecvent - o amestecă­tură de stiluri arhitecturale. Era totuşi interesant, iar Patrick fu vizibil impresionant când intră cu Max pe porţile com­plexului.

— Tii! exclamă el, uitându-se la semnul uriaş care licărea deasupra portalului.

— Nu vreau să te dezumflu, băiete, spuse Max aprin­zându-şi o ţigară, dar energia necesară aprinderii unui sin­gur semn ar pune în funcţiune aproape un kilometru pătrat de DCG-uri.

— Vorbeşti ca mama şi ca unchiul, replică Patrick.

Înainte de a intra în cazinou sau în vreunul dintre clu­buri, fiecare persoană trebuia să semneze în registrul principal. Nakamura nu rata nici o ocazie. Avea dosarul complet cu tot ce făcuse fiecare vizitator al Vegasului de fiecare dată când păşise înăuntru. În felul acesta, ştia care parte a afacerii trebuia extinsă şi, mai important, viciul spe­cial şi preferat al fiecărui client Max şi Patrick se duseră în cazinou. În timp ce stăteau lângă una dintre cele două mese la care se jucau zaruri, Max încercă să-i explice tânărului regulile jocului. Patrick nu-şi putea însă desprinde ochii de la chelnăriţa în ţinută sumară care servea cocteiluri.

— Ai pus-o vreodată, băiete? întrebă Max.

— Poftim?

— Ai făcut vreodată sex, ai avut vreo relaţie intimă cu o femeie?

— Nu, răspunse tânărul.

O voce din mintea lui Max îi spuse că nu era răspun­derea lui să-l introducă pe tânăr în lumea plăcerii. Aceeaşi voce îi mai aminti că aici era Noul Eden, nu Arkansas, alt­fel l-ar fi dus pe Patrick la Xanadu şi l-ar fi tratat cu prima lui partidă de sex.

În cazinou se aflau mai mult de o sută de oameni, o mulţime uriaşă ţinând cont de mărimea coloniei, şi toată lumea părea să se distreze. Chelnăriţele ofereau într-adevăr băutură gratuită. Max înhăţă un cocteil margarita şi-i dădu unul şi lui Patrick.

— Nu văd nici un biot, comentă Patrick.

— În cazinou nu există, răspunse Max. Nici chiar la mese, unde ar fi mai eficienţi decât oamenii. Regele japonez consideră că prezenţa lor inhibă instinctul de a paria. Dar îi foloseşte în toate restaurantele.

— Ia te uită, Max Puckett!

Max şi Patrick se întoarseră. O tânără frumoasă într-o rochie roz, diafană, se apropia de ei.

— Nu te-am mai văzut de luni bune, zise ea.

— Salut, Samantha, încuviinţă Max după ce preţ de câteva secunde fusese neobişnuit de amuţit.

— Şi cine-i acest tânăr chipeş? întrebă Samantha, flu­turându-şi genele lungi spre Patrick.

— Patrick O'Toole, răspunse Max. Este...

— Oh, Dumnezeule! exclamă Samantha. N-am mai cunoscut până acum pe unul dintre coloniştii iniţiali. Îl studie pe Patrick câteva secunde după care continuă: Spune-mi, domnule O'Toole, chiar e adevărat că ai dormit ani de zilei Patrick aprobă din cap cu timiditate.

— Prietena mea Goldie spune că întreaga poveste este o aiureală, că dumneata şi familia dumitale sunteţi în reali­tate agenţi AH. Ea nu crede nici că am fi părăsit orbita lui Marte... Goldie spune că momentele acelea groaznice petrecute în rezervoare au făcut parte de asemenea din farsă.

— Vă asigur, doamnă, că într-adevăr am dormit ani întregi, răspunse politicos Patrick. Aveam doar şase ani, când părinţii m-au pus într-o cuşetă. Când m-am trezit, ară­tam aproape la fel ca acum.

— Ei bine, mi se pare fas-ci-nant, chiar dacă nu ştiu ce să înţeleg din toate astea... Aşadar, Max, ce pui la cale? Şi, apropo, ai de gând să mă prezinţi oficial?

— Scuză-mă... Patrick, dânsa este domnişoara Samantha Porter din marele stat Mississippi. Lucrează la Xanadu...

— Sunt prostituată, domnule O'Toole. Una dintre cele mai bune... Ai mai cunoscut o prostituată?

Patrick se înroşi.

— Nu, doamnă.

Samantha puse un deget sub bărbia lui.

— E drăgălaş, îi spuse lui Max. Adu-l la mine. Dacă-i virgin, l-aş putea eu scăpa.

Îl sărută pe Patrick pe buze, apoi se întoarse şi se înde­părtă. Max nu găsi nimic potrivit de spus după plecarea ei. Se gândi să se scuze, dar hotărî că nu era nevoie. Îl luă de umeri pe Patrick şi se îndreptară spre partea din spate a cazinoului, unde mesele cu mize mari erau înconjurate cu şnururi groase.

— În regulă, atenţiei strigă o tânără aflată cu spatele la ei. Cinci şi şase fac... atenţie.

Patrick privi surprins către Max.

— Asta-i Katie, zise el grăbind pasul în direcţia ei. Katie era complet absorbită de joc. Trase rapid un fum dintr-o ţigară, dădu pe gât băutura întinsă de un bărbat brunet din dreapta, apoi ridică zarurile sus deasupra capului.

— Toate numerele, rosti ea înmânându-i crupierului jetoanele. Poftim douăzeci şi şase, plus cinci mărci pe opt repetat... Şi acum, apari, patruzeci şi patru! azvârli ea zaru­rile spre capătul opus al mesei, cu o smucitură a încheie­turii mâinii.

— Patruzeci şi patru! strigă la unison mulţimea din jurul mesei.

Katie ţopăi, îşi îmbrăţişă partenerul, mai dădu pe gât un pahar şi trase lung şi languros din ţigară.

— Katie, spuse Patrick când era pe cale să arunce din nou zarurile.

Ea se opri la jumătatea aruncării şi se întoarse cu o expresie întrebătoare.

— Fir-aş a naibii, murmură. Ăsta-i frăţiorul meu.

Se împletici spre el ca să-l salute, în timp ce crupierii şi ceilalţi jucători de la masă ţipau să continue jocul.

— Eşti beată, Katie, şopti Patrick ţinând-o în braţe.

— Nu, Patrick, răspunse Katie, smucindu-se pentru a se întoarce la masă. Zbor. Sunt în propria mea navetă, în drum spre stele.

Se întoarse la masă şi ridică sus braţul drept.

— Şi acum, atenţie! Sunteţi aici, atenţiei strigă ea.

2
Visele veniră din nou în primele ore ale dimineţii. Nicole se trezi şi încercă să-şi aducă aminte ce visase, dar nu ţinea minte decât imagini izolate. În unul dintre vise, apăruse faţa fără corp a lui Omeh. Străbunicul ei Senoufo o avertizase în legătură cu ceva, dar Nicole nu înţelesese ce spunea. În alt vis, Nicole îl urmărise pe Richard care intra într-un ocean liniştit chiar înainte ca un val devastator să se năpustească spre ţărm.

Se frecă la ochi şi se uită la ceas. Nu era încă ora patru. Aproape la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă din săptămâna asta, se gândi. Ce-or însemna? Se ridică şi se duse în baie.

Câteva momente mai târziu, era în bucătărie, îmbră­cată în hainele de sport. Bău un pahar de apă. Un biot Abraham Lincoln, care stătuse nemişcat lângă perete la capătul mesei din bucătărie, se activă şi se apropie de ea.

— Doriţi o cafea, doamnă Wakefield? întrebă luându-i paharul gol.

— Nu, Linc. Acum o să ies. Dacă se trezeşte cineva, spune-i că mă întorc până la şase.

Nicole porni pe hol către uşă. Înainte de a ieşi din casă, trecu prin faţa cabinetului din partea dreaptă a coridorului. Peste tot pe masa de lucru a lui Richard erau împrăştiate hârtii, lângă şi pe calculatorul pe care îl proiectase şi-l con­struise singur. Richard era extrem de mândru de noul său calculator, pe care Nicole îl încurajase să-l construiască, deşi era puţin probabil că avea să-i înlocuiască vreodată cu totul jucăria electronică favorită, calculatorul standard de buzunar ASI. Chiar dinainte de lansarea navei Newton, Richard purtase cu religiozitate micul calculator portabil.

Nicole recunoscu scrisul soţului ei pe unele foi, dar nu reuşi să-i citească limbajul simbolic. În ultimul timp, şi-a petrecut multe ore aici, gândi ea, simţind o strângere de inimă. Deşi crede că ceea ce face e greşit.

La început, Richard refuzase să participe la efortul de decodare a algoritmului care guverna vremea în Noul Eden. Nicole îşi amintea cu claritate discuţia lor.

— Am fost de acord să participăm la această demo­craţie, argumentase ea. Dacă tu şi cu mine alegem să-i ignorăm legile, atunci constituim un exemplu primejdios pentru ceilalţi...

— Asta nu e o lege, o întrerupsese Richard. E doar o moţiune. În plus, ştii la fel de bine ca mine că-i o idee incredibil de tâmpită. Şi tu şi Kenji aţi luptat împotriva ei... Apoi nu tu mi-ai spus cândva că avem datoria să ne opunem stupidităţii majorităţii?

— Te rog, Richard. Fireşte, poţi să explici tuturor de ce consideri că rezoluţia este greşită, dar efortul legat de algoritm a devenit acum un subiect de campanie. Toţi coloniştii ştiu că suntem apropiaţi de Watanabe. Dacă tu ignori rezoluţia, s-ar părea că Kenji încearcă în mod intenţionat să submineze...

În timp ce Nicole îşi amintea conversaţia cu soţul ei, ochii îi rătăceau fără rost prin birou. Revenind la prezent,

fu surprinsă să constate că se uita lung la trei figurine mici de pe un raft de deasupra biroului. Prinţul Hal, Falstaff, TB, gândi ea. Cât a trecut de când ne distra Richard cu voi?

Îşi aminti săptămânile lungi şi monotone ce urmaseră deşteptării din somnul lor de câţiva ani. În timp ce aşteptau sosirea celorlalţi colonişti, roboţii lui Richard fuseseră principala sursă de distracţie. În minte, încă mai auzea râsul zglobiu al copiilor şi-şi vedea soţul zâmbind încântat Vremurile acelea au fost mai simple, mai uşoare, gândi ea. Închise uşa biroului şi-şi continuă drumul pe hol. Acum viaţa e prea complicată ca să te mai joci. Acum micii tăi prieteni stau tăcuţi pe raft.

În uliţă, sub stâlpul de iluminat stradal, se opri o clipă lângă rastelul pentru biciclete. Ezită, uitându-se la bici­cleta ei, apoi se întoarse şi se îndreptă spre curtea din spate. Un minut mai târziu, traversase zona cu iarbă din spatele casei şi suia cărarea ce urca şerpuitoare pe Muntele Olimp. Nicole mergea cu pas vioi, cufundată în gânduri. Mult timp nu fu atentă la împrejurimi. Mintea îi sărea de la un subiect la altul, de la problemele legate de Noul Eden la visele ei ciudate, apoi la neliniştile cu privire la copii, mai ales la Katie.

Ajunse la o bifurcare. Un indicator mic, realizat cu gust, anunţa că poteca din stânga ducea la staţia teleca­binei, aflată la o distanţă de optzeci de metri, de unde se putea ajunge în vârful Muntelui Olimp. Prezenţa ei la bifurcaţie fu detectată electronic şi din direcţia telecabinei se apropie un biot Garcia.

— Nu te deranja! strigă Nicole. Am să merg pe jos.

Priveliştea devenea tot mai spectaculoasă, pe măsură ce poteca urca versantul dinspre colonie al muntelui. Nicole se opri într-un belvedere, la cinci sute de metri alti­tudine şi trei kilometri de casa familiei Wakefield, şi se uită peste Noul Eden. Era o noapte senină, lipsită de umezeală.