Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Azi nu plouă, îşi spuse, ştiind că dimineţile erau întot­deauna umede în zilele în care cădeau averse. Imediat dedesubt se afla satul Beauvois - luminile de la noua fa­brică de mobilă îi permiteau să identifice, chiar şi de la dis­tanţă, majoritatea clădirilor familiare din regiunea ei. La nord, satul San Miguel era ascuns de munte, dar dincolo de colonie, departe, pe cealaltă latură a întunecatului Oraş Central, putea distinge petele de lumină ce marcau Vegasul lui Nakamura.

Se indispuse brusc. Locul ăsta afurisit, bombăni ea, stă deschis cât e noaptea de lungă, folosind resurse vitale de energie si oferind distracţii dezgustătoare.

Uitându-se la Vegas, nu putea să nu se gândească la Katie. Atâta talent înnăscut! îşi zise cu strângere de inimă. Nu se putu abţine să se întrebe dacă fiica ei era încă trează în viaţa sclipitoare din cealaltă parte a coloniei. Şi o irosire colosală] clătină din cap.

Ea şi cu Richard discutaseră deseori despre Katie. Existau numai două teme asupra cărora nu cădeau de acord - Katie şi politica Noului Eden. Şi nu era întru totul corect să se spună că se certau din cauza politicii. Richard con­sidera că în esenţă toţi politicienii, cu excepţia lui Nicole şi poate a lui Kenji, nu aveau principii. Modul lui de a dis­cuta era să facă afirmaţii dezaprobatoare despre acţiunile insipide din Senat sau chiar din sala de judecată a lui Nicole, şi apoi să refuze să mai dezbată subiectul.

Katie constituia cu totul alt subiect Richard susţinea mereu că Nicole era mult prea dură cu fata. Mă mai con­damnă şi pentru faptul că nu-mi petrec destul timp cu ea, gândi Nicole în timp ce se uita la luminile îndepărtate. Susţine că intrarea mea în politică i-a lăsat pe copii cu o mamă cu jumătate de normă în perioada cea mai critică a vieţii lor.

Katie aproape că nu mai stătea deloc pe acasă. Îşi păs­trase camera, dar majoritatea nopţilor şi le petrecea în unul dintre apartamentele elegante construite de Nakamura în complexul Vegas.

— Cum plăteşti chiria? o întrebase într-o seară Nicole.

— Tu ce crezi, mamă? răspunse bătăioasă Katie. Muncesc. Am timp din belşug. La universitate urmez numai trei cursuri.

— Ce munceşti?

— Sunt ospătăriţă, animatoare... Tot ce-i nevoie,

răspunsese vag Katie.

Nicole îşi luă ochii de la luminile Vegasului. Fireşte,

este întru totul de înţeles că-i derutată. Katie n-a avut adolescenţă. Totuşi, nu pare deloc să se îndrepte... Începu din nou să urce muntele în pas vioi, încercând să-şi alunge indispoziţia crescătoare.

Între cinci sute şi o mie de metri altitudine, muntele era acoperit cu copaci groşi înalţi deja de cinci metri. Aici, poteca spre pisc mergea între munte şi zidul exterior al coloniei pe o porţiune foarte întunecată, care se întindea pe mai mult de un kilometru. Aproape de capăt, întunericul era întrerupt într-un singur loc, un belvedere orientat spre nord.

Nicole ajunsese în punctul cel mai înalt al ascensiunii.

Se opri în belvedere şi privi spre San Miguel. lată dovada că am dat greş în Noul Eden, gândi ea, clătinând din cap. În ciuda eforturilor, există sărăcie şi disperare în Paradis.

Văzuse problema ivindu-se şi o prezisese cu exactitate către sfârşitul mandatului ei de un an ca guvernator provi­zoriu. Ca o ironie a sorţii, procesul care produsese San Miguel, unde nivelul de trai era doar la jumătatea celui din celelalte trei sate ale Noului Eden, începuse la scurt timp după sosirea Pintei. Majoritatea coloniştilor din primul grup se instalase în satul sud-estic, care avea să devină mai târziu Beauvois, constituind un precedent accentuat după sosirea Ninei. Când planul de liberă instalare fusese imple­mentat, aproape toţi orientali hotărâseră să locuiască împreună în Hakone; europenii, americanii albi şi asiaticii aleseră fie Positano, fie ceea ce mai rămăsese din Beauvois. Mexicanii, unii hispanici, americanii negri şi africanii se îndreptaseră cu toţii spre San Miguel.

Ca guvernator, Nicole încercase să rezolve segregaţia cu un plan utopic de reaşezare, care ar fi alocat fiecăruia dintre cele patru sate procentajele rasiale ce ar fi oglindit colonia ca un întreg. Propunerea ei ar fi putut fi acceptată în primele zile ale existenţei coloniei, mai ales imediat după perioada petrecută în somnariu, când majoritatea cetăţenilor o priveau pe Nicole ca pe o zeiţă. Dar după mai bine de un an, fu prea târziu. Libera iniţiativă crease deja goluri atât în bogăţia personală, cât şi în valorile imobi­liare. Până şi cei mai loiali adepţi ai lui Nicole îşi dădură seama de inaplicabilitatea planului de reaşezare la acel moment.

După expirarea mandatului de guvernator al lui Nicole, Senatul aprobase cu entuziasm propunerea lui Kenji de a o numi pe femeie ca unul dintre cei cinci judecători permanenţi ai Noului Eden. Totuşi imaginea ei în colonie avusese de suferit în mod considerabil, când remarcile făcute de ea în apărarea eşuatului plan de reaşezare începuseră să circule pe scară largă. Nicole susţi­nuse că era esenţial pentru colonişti să trăiască în cartiere mici, integrate, pentru dezvoltarea aprecierii reale a dife­renţelor de cultură şi rasă. Criticii ei consideraseră că vede­rile îi erau „incurabil de naive”.

Nicole privi la luminile ce licăreau în San Miguel preţ de alte câteva minute. Chiar înainte de a se întoarce şi a se îndrepta spre casa din Beauvois, îşi aminti dintr-o dată alte lumini licăritoare din orăşelul elveţian Davos. În ultima vacanţă de schi, Nicole şi Genevieve luaseră cina pe mun­tele de deasupra Davosului şi, după masă, stătuseră ţinân­du-se de mână în aerul rece şi întăritor de pe balconul restaurantului. La mulţi kilometri sub ele, luminile Davosului străluceau ca nişte bijuterii micuţe. Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi când se gândi la graţia şi umorul primei sale fiice, pe care n-o mai văzuse de atâţia ani. Îţi mulţumesc din nou, Kenji, că ai împărtăşit cu mine vizita ta la Genevieve, reflectă ea amintindu-şi de fotografiile aduse de pe Pământ de noul ei prieten.

Întunericul o înconjură din nou în timp ce cobora muntele. Zidul interior al coloniei se găsea acum în stânga ei. Continuă să se gândească la viaţa din Noul Eden. Acum avem nevoie de un curaj deosebit, îşi spuse. Curaj, valori şi perspicacitate. Din nefericire, şi Richard, şi eu, chiar şi copiii am rămas străini, în ciuda a tot ce am încercat să facem. E puţin probabil că vom fi în stare să mai schim­băm ceva.

Richard se asigură că cei trei Einsteini copiaseră corect procedurile şi datele de pe diversele monitoare din biroul său. În timp ce părăseau toţi patru casa, Nicole îl sărută.

— Eşti un om minunat, Richard Wakefield, spuse ea.

— Eşti singura care crede asta, răspunse el cu un zâm­bet forţat.

— Dar sunt şi singura care ştie. Vorbesc serios, iubi­tule, apreciez ceea ce faci. Ştiu...

— Nu vreau să întârzii prea mult, o întrerupse el. Cele trei Al şi cu mine mai avem doar două idei de bază de tes­tat... Dacă azi nu avem succes, renunţăm.

Cu cei trei Einsteini urmându-l îndeaproape, se grăbi spre gara din Beauvois şi prinse trenul de Positano. După o scurtă oprire lângă parcul cel mare de pe malul Lacului Shakespeare, unde cu două luni în urmă se ţinuse festivi­tatea de Ziua Stabilirii, trenul îi lăsă în Positano. Richard şi bioţii săi străbătură satul, spre colţul sud-vestic al coloniei. Acolo, după ce li se verifică identitatea de către un om şi doi Garcia, li se permise să treacă prin ieşirea coloniei în zona inelară care înconjura Noul Eden. Li se mai făcu o scurtă inspecţie electronică, după care ajunseră la singura uşă decupată în zidul exterior gros care împrejmuia habi­tatul. Aceasta se deschise şi Richard conduse bioţii în Rama.

Richard avusese îndoieli când, în urmă cu optsprezece luni, Senatul votase crearea şi utilizarea unei sonde pene­trante care să testeze condiţiile de mediu din Rama, imediat în exteriorul modulului lor. Făcuse parte din comitetul care revăzuse proiectul tehnic al sondei şi se temuse că mediul extern ar putea fi extrem de ostil iar designul sondei putea să nu protejeze corespunzător integritatea habitatului lor.

În timpul procedurii, se cheltuiseră mulţi bani şi timp pen­tru a se garanta că graniţele Noului Eden erau sigilate ermetic, chiar în timp ce sonda îşi croia drum milimetru cu milimetru prin zid.

Richard îşi pierduse credibilitatea în colonie, când se dovedise că mediul din Rama nu diferea semnificativ de cel din Noul Eden. În exterior era permanent beznă şi exis­tau mici variaţii periodice, atât în compoziţia cât şi în pre­siunea atmosferică, dar mediul ambiant raman era atât de asemănător celui din colonie încât exploratorii umani nici măcar nu aveau nevoie de costume spaţiale. La două săp­tămâni după ce sonda dezvăluise atmosfera inofensivă din Rama, coloniştii terminaseră de cartografiat Câmpia Centrală, care le era acum accesibilă.

Noul Eden şi o a doua construcţie rectangulară, aproape identică, din sud, despre care Richard şi Nicole credeau că reprezenta un habitat pentru altă formă de viaţă, erau închise laolaltă într-o zonă mai mare, tot rectangulară, ale cărei bariere metalice, cenuşii, extrem de înalte o sepa­rau de restul lui Rama. Barierele din nordul şi sudul aces­tei zone mai mari erau prelungirile zidurilor habitatelor. Totuşi, atât pe latura de est, cât şi pe cea de vest a celor două habitate existau aproximativ doi kilometri de spaţiu deschis.

În cele patru colţuri ale acestui dreptunghi exterior se aflau structuri cilindrice masive. Richard şi ceilalţi membri ai personalului tehnic din colonie erau convinşi că cilindrii impenetrabili conţineau fluidele şi mecanismele de pom­pare cu ajutorul cărora erau menţinute condiţiile meteo din interiorul habitatelor.

Noua regiune exterioară, care nu avea alt plafon în afara părţii opuse a lui Rama însăşi, acoperea cea mai mare parte a Semicilindrului nordic al navei spaţiale. O structură mare din metal, de forma unui iglu, era singura clădire de pe Câmpia Centrală între cele două habitate. Aceea era centrul de control pentru Noul Eden, amplasat la aproxi­mativ doi kilometri sud de zidul coloniei.

După ce ieşiră din Noul Eden, Richard şi cei trei Einsteini se îndreptară spre centrul acela unde, de aproape două săptămâni, lucrau încercând să spargă sis­temul care guverna vremea din Noul Eden. În ciuda obiecţiilor lui Kenji, Senatul alocase fondurile corespun­zătoare „efortului colectiv al celor mai buni ingineri” ai coloniei de a modifica algoritmul meteo extraterestru. Senatul promulgase legea după ce audiase un grup de savanţi japonezi care sugerase că era într-adevăr posibil ca în Noul Eden să fie menţinute condiţii meteo stabile, chiar şi cu concentraţii mai mari de bioxid de carbon şi fum în atmosferă.

Pentru politicieni, concluzia era ispititoare. Dacă într-adevăr nu mai era nevoie nici de interzicerea arderii lemnului nici de reconstituirea reţelei de DCG-uri, ci doar de reglarea câtorva parametri din algoritmul extraterestru, care, la urma urmelor, fusese iniţial proiec­tat pe baza unor ipoteze ce nu mai erau valabile, ei bine, atunci...

Richard detesta modul acela de a gândi, pe care-l numea „evitarea problemei cât mai mult posibil”. Cu toate acestea, atât din cauza rugăminţilor lui Nicole cât şi a eşecului total al celorlalţi ingineri din colonie de a înţelege procesul de control al condiţiilor meteo, acceptase să abordeze sarcina. Insistase însă să lucreze singur, ajutat doar de Einsteini.

În ziua aceea, avea de gând să facă ultima încercare de a decoda algoritmul meteo; el şi bioţii se opriră prima dată la un kilometru de ieşirea din colonie. Sub reflec­toarele mari, un grup de arhitecţi şi ingineri lucra la o masă foarte lungă.

— Canalul nu va fi greu de realizat - solul este foarte moale.

— Dar ce facem cu deşeurile? Săpăm fose septice, sau aducem materialul rezidual înapoi în Noul Eden pentru procesare?

— Necesarul energetic pentru această aşezare va fi substanţial. Nu doar pentru iluminat, din cauza întunericu­lui ambiental, ci şi pentru toate instalaţiile. În plus, suntem destul de departe de Noul Eden, aşa că trebuie să ţinem seama de pierderile deloc neglijabile de pe traseu... Cele mai bune materiale superconductoare ale noastre sunt prea vitale pentru astfel de utilizare.

Ascultând conversaţia, Richard simţi un amestec de mânie şi dezgust Arhitecţii şi inginerii întocmeau un studiu de fezabilitate pentru un sat exterior care i-ar fi putut găzdui pe purtătorii retrovirusului RV-41. Proiectul denu­mit Avalon era rezultatul unui delicat compromis politic între guvernator şi opoziţie. Kenji permisese finanţarea studiului pentru a dovedi că era „deschis la minte” în pri­vinţa rezolvării problemei RV-41.

Richard şi cei trei Einsteini îşi continuară drumul spre sud. La nord de centrul de control, zăriră un grup de oameni şi bioţi îndreptându-se către locul de sondare al celui de al doilea habitat, purtând echipamente impresionante.

— Salut, Richard, spuse Marilyn Blackstone, colega englezoaică pe care el o recomandase să conducă testele de sondare.

Marilyn era din Taunton, Somerset. Îşi luase licenţa în inginerie la Cambridge în 2232 şi era extrem de com­petentă.

— Cum merge treaba? întrebă bărbatul.

— Dacă ai un minut liber, vino să vezi, îi propuse Marilyn.

Richard îi lăsă pe cei trei Einsteini la centrul de control şi-i însoţi pe Marilyn şi echipa ei peste Câmpia Centrală, spre al doilea habitat. În timp ce mergea, îşi aminti discuţia cu Kenji şi Dmitri Ulanov din biroul guvernatorului în după-amiaza de dinaintea aprobării oficiale a proiectului sondei.

— Vreau să se înţeleagă, spusese Richard, că mă opun categoric oricărui efort de a se tulbura sanctitatea celuilalt habitat. Nicole şi cu mine suntem practic siguri că adă­posteşte alt tip de viaţă. Nu există nici un argument care să justifice penetrarea.

— Să presupunem că-i pustiu, răspunsese Dmitri. Să presupunem că habitatul a fost plasat acolo pentru noi, pornind de la ipoteza că suntem destul de inteligenţi ca să ne dăm seama cum să-l folosim.

Richard aproape că strigase:

— Dmitri, ai ascultat ce ţi-am spus eu şi Nicole în toate lunile astea? Încă te mai agăţi de o noţiune absurdă homocentrică despre locul nostru în Univers. Din cauză că suntem specia dominantă de pe Pământ, presupui că sun­tem fiinţe superioare. Nu suntem. Există probabil sute...

— Richard, îl întrerupsese Kenji pe un ton moale, îţi cunoaştem părerea despre acest subiect, dar coloniştii Noului Eden nu sunt de acord cu tine. Ei nu i-au văzut niciodată pe Vultur, pe octopăianjeni, sau pe vreuna dintre celelalte creaturi minunate despre care vorbeşti. Ei vor să ştie dacă avem spaţiu să ne extindem...