Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

9
14 DECEMBRIE 2205

Cred că ar trebui să sărbătoresc, însă simt că am câştigat o victorie a la Pirus. În sfârşit, port în pântece copilul lui Michael. Dar cu ce preţ! Încă nu ştim nimic de Richard şi cred că mi l-am înstrăinat şi pe Michael.

Michael şi cu mine ne-am asumat, separat, responsa­bilitatea pentru plecarea lui Richard. Mi-am rezolvat cât am putut de bine vinovăţia, dându-mi seama că, pentru a putea fi o mamă care să însemne ceva pentru fete, va tre­bui să nu mă mai gândesc la asta. De cealaltă parte, Michael a reacţionat la gestul lui Richard şi la propria-i vinovăţie dedicându-se devotamentului religios. Citeşte din Biblie de cel puţin două ori pe zi. Se roagă înainte şi după fiecare masă şi deseori preferă să nu ia parte la acti­vităţile familiei, ca să poată să „comunice” cu Dumnezeu, În prezent, cuvântul „căinţă” este foarte important în vocabularul lui.

A atras-o şi pe Simone în renăscutul lui zel creştinesc. Protestele mele slabe sunt pur şi simplu ignorate. Ei îi place la nebunie povestea lui Iisus, deşi nu poate să aibă decât cea mai vagă idee despre ce este vorba de fapt. Mai ales minunile o fascinează. Asemeni majorităţii copiilor nu-i este deloc greu să-şi ignore neîncrederea. Mintea ei nu întreabă niciodată „cum?”, când Iisus merge pe apă sau când transformă apa în vin.

Comentariile mele nu sunt întru totul cinstite. Probabil că sunt geloasă pe relaţia dintre Michael şi Simone. Fiind mama ei, ar trebui să fiu încântată că sunt atât de compati­bili. Cel puţin ei se au unul pe altul. Oricât am încerca, eu şi sărmana Katie rămânem incapabile de a stabili o relaţie atât de profundă.

Problema constă, în parte, în faptul că atât Katie cât şi eu suntem extrem de încăpăţânate. Deşi are doar doi ani şi jumătate, vrea deja să-mi controleze viaţa. Iată un exemplu simplu - setul de activităţi planificate pentru o zi. Nimeni altcineva nu m-a combătut vreodată în mod serios, nici măcar Richard. Michael şi Simone sunt întotdeauna de acord cu ceea ce propun eu - atâta timp cât există şi destul timp neplanificat.

Dar cu Katie e altă poveste. Dacă planific o plimbare în New York înainte de lecţia de abecedar, ea vrea să schimbe ordinea. Dacă planific pui pentru cină, ea vrea carne de porc sau de vacă. Începem practic fiecare dimi­neaţă cu o ceartă legată de activităţile din ziua respectivă. Când nu-i plac deciziile mele, Katie se îmbufnează sau plânge după „tati”. Mă doare realmente când îl strigă pe Richard.

Michael spune că ar trebui să ţin cont de dorinţele ei. Susţine că este doar o fază de creştere. Dar când îi atrag atenţia că nici Genevieve, nici Simone n-au fost precum Katie, zâmbeşte şi strânge din umeri.

Michael şi cu mine nu avem întotdeauna aceleaşi păreri în privinţa metodelor pe care trebuie să le aplice un părinte. Am avut mai multe discuţii interesante asupra vieţii de familie în circumstanţele noastre bizare. Spre sfârşitul uneia dintre conversaţii, m-a cam scos din pepeni afirmaţia lui că aş fi „prea exigentă” cu feţele, drept care m-am hotărât să aduc în discuţie subiectul religiei. L-am întrebat de ce-i atât de important pentru el ca Simone să înveţe detaliile precise ale vieţii lui Iisus.

— Cineva trebuie să ducă tradiţia mai departe, mi-a spus.

— Aşadar eşti convins că va exista o tradiţie de dus mai departe când n-o să zburăm veşnic, în voia sorţii, prin spaţiu şi o să murim unul câte unul într-o singurătate îngrozitoare?

— Cred că Dumnezeu are un plan pentru toate fiinţele umane.

— Dar care-i planul Lui pentru noi?

— Nu ştiu. Tot aşa cum nici miliardele de oameni care au rămas pe Pământ nu ştiu care este planul Lui pentru ei. Viaţa înseamnă căutarea planului Lui.

Am clătinat din cap şi Michael a continuat:

— Nicole, pentru noi ar trebui să fie mai uşor. Noi avem mult mai puţine lucruri care să ne distragă şi de aceea nu avem nici o scuză să nu rămânem aproape de Dumnezeu. De aceea, preocupările mele anterioare legate de mâncare şi de istoria artei sunt atât de greu de iertat. În Rama, fiinţele omeneşti trebuie să facă un efort major să-şi umple timpul cu altceva decât rugăciuni şi devoţiune.

Recunosc că, din când în când, certitudinea lui mă supără. În situaţia noastră actuală, viaţa lui Iisus pare să nu fie deloc mai relevantă decât a lui Atilla sau a oricărei alte făpturi omeneşti care a trăit vreodată pe planeta aceea înde­părtată aflată la o distanţă de doi ani-lumină. Noi nu mai facem parte din rasa umană. Fie suntem condamnaţi, fie suntem începutul a ceea ce va fi, practic, o specie nouă. Oare Iisus a murit şi pentru păcatele noastre, ale tuturor celor care nu vom mai revedea Pământul?

Dacă Michael n-ar fi fost catolic şi educat de la naştere în favoarea procreării, nu l-aş fi convins niciodată să con­ceapă un copil. Avea o sută de motive pentru care nu era bine s-o facă. Dar în final, poate din cauză că-i tulburam devoţiunile nocturne cu încercările mele insistente de a-l convinge, a consimţit: m-a avertizat că era extrem de pro­babil ca „treaba să nu meargă” şi că „nu îşi va asuma nici o responsabilitate” pentru frustrarea mea.

Ne-a luat trei luni să producem un embrion. În timpul primelor două cicluri de ovulaţie, n-am fost în stare să-l excit. Am încercat umor, masaj, muzică, mâncare - tot ce se menţiona în articolele despre impotenţă. Vinovăţia şi încordarea lui erau mereu mai puternice decât ardoarea mea. Soluţia a fost, în cele din urmă, fantezia. Când într-o noapte i-am sugerat să-şi închipuie pe durata întregii afaceri că eu eram soţia lui, Kathleen, a fost în stare în sfârşit să menţină o erecţie. Mintea este într-adevăr o creaţie minunată.

Chiar şi cu ajutorul fanteziei, a face dragoste cu Michael n-a fost o sarcină uşoară. În primul rând, şi proba­bil că nu-i frumos din partea mea să spun asta, pregătirile lui sunt suficiente pentru a face o femeie obişnuită să-i piară cheful. Chiar înainte de a-şi scoate hainele, închină întotdeauna o rugăciune lui Dumnezeu. Pentru ce se roagă? Ar fi fascinant de ştiut răspunsul.

Ludovic al VII-lea al Franţei, primul soţ al lui Alienor de Aquitania, fusese călugăr şi a devenit rege doar printr-un accident istoric. În romanul tatălui meu despre Alienor există un lung monolog interior în care ea se plânge de chinul de a face dragoste înconjurată de solemnitate, pietate şi de postavul aspru al călugărilor cistercieni. Ea tânjea în dormitor după veselie, râs, vorbe obscene şi pasi­une destrăbălată. Înţeleg de ce a divorţat de Ludovic şi s-a măritat cu Henric Plantagenet.

Aşadar acum sunt gravidă cu băiatul (sper) care va aduce variaţie genetică urmaşilor noştri. A fost o adevărată bătălie şi aproape sigur n-a meritat. Din cauza dorinţei mele de a avea un copil de la Michael, Richard a plecat, iar Michael, cel puţin deocamdată, nu mai e prietenul apropiat şi tovarăşul din primul nostru an în Rama. Pentru reuşita mea, am plătit. Acum trebuie să sper că această navă spaţială are într-adevăr o destinaţie.

1 MARTIE 2206

Azi-dimineaţă am repetat testul parţial de genom, ca să verific rezultatele iniţiale. Nu există nici o îndoială. Băiatul nostru încă nenăscut are în mod hotărât sindromul Whittingham. Din fericire nu mai există alt defect identifi­cabil, dar Whittingham este şi aşa destul de rău.

După micul dejun, când am rămas singuri câteva clipe, i-am arătat datele lui Michael. La început n-a înţeles ce spuneam, dar când am folosit cuvântul „retardat” a reacţionat imediat. Mi-am dat seama că se gândea la un copil care avea să fie tot timpul incapabil să-şi poarte sin­gur de grijă. Îngrijorarea i s-a atenuat doar parţial, când i-am explicat că sindromul Whittingham este doar inca­pacitatea de a învăţa, un simplu eşec al procesului elec­trochimic din creier de a se derula aşa cum trebuie.

Săptămâna trecută, când am făcut primul test parţial de genom, am bănuit sindromul Whittingham dar, întrucât rezultatele conţin o posibilă ambiguitate, nu i-am spus nimic lui Michael. Înainte de a extrage a doua mostră de lichid amniotic, am vrut să revăd ce se ştia despre boala în cauză. Din păcate, enciclopedia mea medicală prescurtată nu conţinea suficiente date ca să mă satisfacă.

În după-amiaza asta, în timp ce Katie dormea, eu şi Michael am rugat-o pe Simone să meargă în camera copi­ilor pentru o oră, o oră şi ceva. Îngeraşul nostru perfect s-a conformat imediat. Michael era mult mai calm decât dimineaţă. A recunoscut că la început fusese devastat de veştile cu privire la Benjy (vrea ca pe copil să-l cheme Benjamin Ryan O'Toole, ca pe bunicul lui). Se pare că citirea cărţii lui Iov a jucat un rol major, în sensul că l-a ajutat să-şi recapete optimismul.

I-am explicat că dezvoltarea mintală a lui Benjy avea să fie înceată şi anevoioasă. Totuşi, s-a liniştit când l-am informat că mulţi suferinzi de sindromul Whittingham au ajuns, după douăzeci de ani de învăţătură, la cunoştinţele echivalente vârstei de doisprezece ani. L-am asigurat pe Michael că boala nu are manifestări fizice, ca în cazul sin­dromului Down, şi că, întrucât Whittingham este o carac­teristică regresivă blocată, este puţin probabil ca vreun posibil urmaş să fie afectat înainte de a treia generaţie, cel mai devreme.

— Există vreun mod de a şti care dintre noi are sin­dromul în genele lui? m-a întrebat Michael spre sfârşitul discuţiei.

— Nu, i-am răspuns. Dereglarea este foarte greu de izolat, deoarece se pare că apare din mai multe gene dife­rite imperfecte. Diagnosticarea este simplă doar dacă sindromul este activ. Nici chiar pe Pământ încercările de a-i identifica pe purtători n-au avut succes.

Am început să-i povestesc că, din 2068, aproape că nu existaseră cazuri nici în Africa, nici în Asia. Era o dere­glare fundamental caucaziană, cu cea mai mare incidenţă în Irlanda. Am hotărât că Michael avea să intre destul de curând în posesia acestor informaţii (toate sunt cuprinse în articolul principal din enciclopedia medicală, pe care îl citeşte acum) şi n-am vrut să-l fac să se simtă şi mai rău decât se simţea deja.

— Există vreun tratament? m-a întrebat. Am clătinat din cap.

— Nici unul pentru noi. În ultimul deceniu, au existat unele indicii conform cărora contramăsurile genetice ar putea avea efect dacă sunt folosite în al doilea trimestru al sarcinii. Totuşi, procedura e complicată, chiar şi pe Pământ, şi ar putea avea ca rezultat pierderea fetusului.

Ar fi fost momentul perfect ca Michael să pronunţe cuvântul „avort”. N-a făcut-o. Convingerile lui religioase sunt atât de ferme şi de neclintit încât sunt sigură că nici măcar nu s-a gândit la asta. Pentru el avortul este un lucru rău prin definiţie, în Rama şi pe Pământ. M-am pomenit întrebându-mă dacă există vreo situaţie în care s-ar fi gân­dit la avort. Ce se întâmpla dacă pruncul avea sindromul Down şi mai era şi orb? Sau dacă avea probleme congeni­tale multiple care garantau o moarte timpurie?

Dacă ar fi fost Richard aici, am fi avut o discuţie logică despre avantajele şi dezavantajele avortului. El ar fi creat una dintre faimoasele lui liste Ben Franklin, cu argu­mentele pro şi contra înşirate separat pe cele două margini ale ecranului mare. Eu aş fi adăugat motivele de ordin emoţional (pe care Richard le-ar fi omis din lista lui iniţială) în defavoarea avortului şi până la urmă aproape sigur am fi căzut cu toţii de acord să-l aducem pe Benjy în Rama. Ar fi fost o decizie raţională luată în comun.

Vreau să am acest copil. Dar mai vreau şi ca Michael să-şi reafirme angajamentul ca tată al lui. O discuţie despre posibilitatea avortului ar fi smuls acest angajament reîn­noit. Oarba acceptare a regulilor lui Dumnezeu, ale Bisericii sau ale oricăror dogme construite poate face ca, uneori, unui individ să-i fie uşor să-şi retragă sprijinul pen­tru o decizie. Sper că Michael nu-i genul ăsta de persoană.

10
30 AUGUST 2206

Benjy s-a născut mai devreme. În ciuda repetatelor mele asigurări că va arăta perfect sănătos, Michael a părut uşurat când, acum trei zile, băiatul s-a născut fără nici o anomalie fizică. A fost încă o naştere uşoară. În timpul travaliului şi a naşterii, Simone a fost surprinzător de utilă. Pentru o fată care n-a împlinit încă şase ani, este extrem de matură.

Şi Benjy are ochii albaştri, însă nu atât de deschişi ca ai lui Katie, şi nu cred că vor rămâne albaştri. Are pielea cafeniu deschis, doar o idee mai închisă ca a lui Katie, dar mai deschisă la culoare decât a mea şi a lui Simone. La naştere cântărea trei kilograme şi jumătate şi era lung de cincizeci şi doi de centimetri.

Lumea noastră rămâne neschimbată. Nu prea vorbim despre asta, însă toţi, cu excepţia lui Katie, am renunţat să sperăm că Richard se va întoarce vreodată. Ne îndreptăm din nou către iarna ramană, cu nopţile lungi şi zilele mai scurte. Periodic, Michael sau eu mergem la suprafaţă şi căutăm vreun semn de la Richard, dar este un ritual mecanic. În realitate, nu ne aşteptăm să găsim ceva. Au tre­cut şaisprezece luni de când a plecat.

Acum eu şi Michael calculăm pe rând traiectoria noas­tră cu ajutorul programului de determinare a orbitei, proiectat de Richard. În ciuda faptului că Richard ne lăsase instrucţiuni explicite, ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne dăm seama cum se foloseşte. O dată pe săptămână reverificăm că ne îndreptăm tot în direcţia lui Sirius, fără să avem în cale nici un alt sistem stelar.

În ciuda prezenţei lui Benjy, se pare că am mai mult timp pentru mine decât am avut vreodată. Citesc cu lăcomie şi mi s-a reaprins fascinaţia pentru cele două eroine care mi-au dominat mintea şi imaginaţia de adoles­centă. De ce m-au atras întotdeauna atât de mult Ioana d'Arc şi Alienor de Aquitania? Pentru că nu numai că ambele au manifestat tărie şi spirit de independenţă, dar şi pentru că au reuşit într-o lume dominată de bărbaţi, bazân­du-se în ultimă instanţă pe propriile lor puteri.

Am fost o adolescentă foarte singuratică. Împrejurimile lui Beauvois erau magnifice şi dragostea tatălui se revărsa asupra mea, dar mi-am petrecut practic întreaga ado­lescenţă singură. În fundul minţii eram mereu îngrozită că moartea sau căsătoria aveau să mi-l ia pe scumpul meu tată. Voiam să mă izolez, mai mult pentru a evita durerea care ar fi survenit dacă aş fi fost despărţită de tata. Ioana şi Alienor erau modele perfecte. Chiar şi astăzi găsesc linişte, citind despre vieţile lor. Nici una n-a permis lumii din jurul ei să definească ce era cu adevărat important în viaţă.

Starea de sănătate a tuturor continuă să fie bună. Primăvara asta, mai mult ca să-mi fac de lucru, decât pentru altceva, am introdus în fiecare din noi sondele biome­trice rămase şi am monitorizat datele timp de câteva săp­tămâni. Procesul de monitorizare mi-a reamintit de zilele misiunii Newton - chiar au trecut mai mult de şase ani de când noi doisprezece am părăsit Pământul ca să mergem spre rendez-vousul cu Rama?

Oricum, pe Katie a fascinat-o biometria. A stat lângă mine cât timp i-am scanat pe Simone şi Michael şi a pus sute de întrebări despre datele de pe afişaje. A înţeles într-o clipă cum funcţiona sistemul şi ce însemnau rândurile de avertizare. Michael a spus că este extraordinar de inte­ligentă. Ca tatăl ei. Lui Katie îi este încă cumplit de dor de Richard.

Deşi Michael vorbeşte adesea despre faptul că se simte moşneag, are o formă excelentă pentru un bărbat de şaizeci şi patru de ani. Are mare grijă să fie suficient de activ din punct de vedere fizic, pentru ca să poată avea grijă de copii şi, de la începutul sarcinii mele, face jogging de două ori pe săptămână. Ce concept amuzant! Am urmat cu fidelitate calendarul terestru, cu toate că aici, în Rama, nu are abso­lut nici un înţeles. Alaltăseară, Simone a întrebat despre zile, luni şi ani. În timp ce Michael îi explica mişcarea de rotaţie a Pământului, anotimpurile anului şi orbita pe care se deplasează Pământul în jurul Soarelui, am avut dintr-o dată imaginea unui superb apus de soare în Utah pe care-l privisem cu Genevieve în călătoria noastră în vestul Americii. Cum să-i explici un apus de soare cuiva care n-a văzut soarele?

Calendarul ne reaminteşte ceea ce suntem. Dacă vom ajunge vreodată pe o planetă, cu zile şi nopţi adevărate în locul celor artificiale din Rama, mai mult ca sigur vom abandona calendarul terestru. Însă deocamdată, sărbătorile, trecerea lunilor şi mai ales zilele de naştere ne amintesc că rădăcinile noastre sunt pe frumoasa planetă pe care nici măcar n-o mai putem găsi cu cel mai bun telescop raman. Benjy e acum gata să sugă. Capacităţile lui mintale n-or fi cele mai bune, dar în mod sigur n-are nici o problemă când e vorba să mă anunţe că e flămând. De comun acord, Michael şi cu mine nu le-am spus încă lui Simone şi Katie despre boala fratelui lor. La vârsta lor nu te poţi aştepta să înţeleagă că el are nevoie de atenţie atât ca prunc, dar şi mai târziu când va începe să meargă şi apoi când va deveni un băieţel.
13 MARTIE 2207

Azi Katie a împlinit patru ani. Acum două săp­tămâni, când am întrebat-o ce-şi doreşte de ziua ei, n-a ezitat o clipă.

— Vreau să se întoarcă tati, mi-a spus.

Este o fetiţă solitară, izolată. Învaţă extrem de repede şi este în mod hotărât cel mai cu toane dintre copiii mei. Şi Richard era extrem de schimbător. Uneori era atât de înflăcărat şi exuberant încât nu se putea abţine, de regulă atunci când experimenta pentru prima dată ceva palpitant. Dar stările lui depresive erau ieşite din comun. Uneori tre­cea o săptămână sau mai mult fără ca să râdă sau măcar să zâmbească. Katie i-a moştenit talentul la matematică. Ştie deja să adune, să scadă, să înmulţească şi să împartă - cel puţin cu numere mici. Simone, care în mod sigur nu-i greoaie la minte, pare că are talentele distribuite mai egal.

Şi e mai interesată, în general, de un domeniu larg de subiecte. Cu siguranţă însă Katie o bate la matematică.

În cei aproape doi ani de la plecarea lui Richard, am încercat fără succes să-l înlocuiesc în inima lui Katie. Adevărul e că eu şi Katie nu ne potrivim. Ca mamă şi fiică, personalităţile noastre nu sunt compatibile. Individualis­mul şi sălbăticia pe care le iubeam la Richard, sunt amenin­ţătoare la Katie. În ciuda bunelor mele intenţii, întotdeauna sfârşim prin a ne certa.

Fireşte, n-am putut să-l aducem pe Richard de ziua lui Katie. Dar Michael şi cu mine am încercat din răsputeri să-i oferim cadouri interesante. Cu toate că nici unul dintre noi nu-i foarte priceput la electronică, am reuşit să creăm un joc video (a fost nevoie de multe interacţiuni cu ramanii, ca să facem rost de componentele corespunzătoare şi am lucrat multe nopţi împreună ca să facem ceva pe care pro­babil că Richard l-ar fi terminat într-o zi), numit „Rătăcit în Rama”. L-am făcut foarte simplu pentru că, totuşi, Katie are doar patru ani. După ce s-a jucat două ore, a epuizat toate opţiunile şi a descoperit cum să ajungă acasă în adă­postul nostru din orice punct de pornire din Rama.

Cea mai mare surpriză pentru noi a venit în seara asta, când am întrebat-o ce vrea să facă în seara aniversării ei (asta a devenit pentru noi o tradiţie în Rama).

— Vreau să merg în adăpostul aviarilor, a răspuns cu un licăr ştrengăresc în ochi.

Am încercat s-o facem să renunţe, atrăgându-i atenţia că distanţa dintre trepte e mai mare decât înălţimea ei. Drept răspuns, Katie s-a dus la scara de frânghie care atârna la marginea camerei copiilor şi ne-a arătat că poate s-o urce. Michael a zâmbit, spunând;

— Unele lucruri le-a moştenit de la mama ei.

— Te rog, mami, a zis Katie cu glăsciorul ei precoce, orice altceva este foarte plictisitor. Vreau să mă uit cu ochii mei la paznicul rezervorului, de la numai câţiva metri.

Deşi am avut unele presimţiri, m-am dus cu ea la adă­postul aviar şi i-am spus să aştepte sus până fixam scara de frânghie. La primul palier, vizavi de paznicul rezervorului, m-am oprit o clipă şi m-am uitat peste prăpastie la mecanis­mul în perpetuă mişcare care păzea intrarea în tunelul ori­zontal. Întotdeauna eşti aici? m-am întrebat. În tot acest timp ai fost vreodată înlocuit sau reparat?

— Eşti gata, mami? m-a strigat fiica mea de sus. Înainte să apuc să-i ies în întâmpinare, Katie cobora deja scara. Când am prins-o din urmă pe a doua treaptă, m-am uitat urât la ea, dar nu m-a băgat în seamă. Era teribil de surescitată.

— Ai văzut, mami? Am reuşit singură.

Am felicitat-o, cu toate că eram încă ameţită din cauza unei imagini mentale în care o vedeam alunecând de pe scară, izbindu-se de marginea unei trepte şi apoi rosto­golindu-se în adâncul fără fund al puţului. Am continuat să coborâm, eu ajutând-o de dedesubt, până am ajuns la primul palier şi perechea de tunele orizontale. Dincolo de puţ, paznicul rezervorului îşi continua mişcarea repetată. Katie era extaziată.

— Ce-i dincolo de rezervorul ăla? m-a întrebat. Cine l-a făcut? Ce caută acolo? Chiar ai sărit peste gaura asta?

Ca răspuns la una dintre întrebările ei, m-am întors şi am făcut câţiva paşi în tunelul din spatele nostru, urmând fasciculul de raze al lanternei şi presupunând că fetiţa mea venea după mine. Câteva clipe mai târziu, când am descoperit că stătea încă pe marginea puţului, am îngheţat de spaimă. Am urmărit-o cum a scos din buzunarul rochiei un obiect mic şi l-a aruncat peste abis în paznicul rezer­vorului.

Am ţipat la ea, dar era prea târziu. Obiectul a lovit partea din faţă a rezervorului. Imediat s-a auzit un pocnet puternic ca un foc de armă, şi două proiectile de metal au izbit peretele adăpostului la mai puţin de un metru dea­supra capului ei.

— Ura! a strigat Katie în timp ce am smucit-o de lângă abis.

Eram furioasă. Fiica mea a început să plângă. Zgo­motul din adăpost era asurzitor. Peste câteva secunde s-a oprit brusc din plâns.

— Ai auzit? a întrebat ea.

— Ce? am spus, cu inima încă bătând nebuneşte.

— Acolo, a arătat peste coridorul vertical în întunericul din spatele paznicului.

Am îndreptat lanterna în direcţia respectivă, dar n-am văzut nimic. Am rămas amândouă absolut nemişcate, ţinându-ne de mână. Din tunelul din spatele paznicului venea într-adevăr un sunet. Însă era abia perceptibil şi n-am putut să-l identific.

— E un aviar, a spus Katie cu convingere. Aud cum bate din aripi. Ura! a strigat din nou, cât a putut de tare.

Sunetul a încetat. Cu toate că am aşteptat cincisprezece minute înainte de a ieşi din adăpost, n-am mai auzit nimic. Katie le-a spus lui Michael şi lui Simone că auziserăm un aviar. Nu i-am adeverit povestea, dar am preferat să n-o contrazic. Era fericită. Fusese o zi de naştere plină de evenimente.
8 MARTIE 2208

Patrick Erin O'Toole, un copil perfect sănătos în toate privinţele, s-a născut ieri la ora 14:15. Mândrul său tată îl ţine în braţe chiar în clipa de faţă, zâmbind, în timp ce degetele îmi zboară pe tastatura notebook-ului meu.

Acum este noapte, târziu; Simone l-a culcat pe Benjy, cum face în fiecare seară la ora 21, apoi s-a dus şi ea la cul­care. Era foarte obosită. În timpul travaliului meu sur­prinzător de lung, a avut grijă de Benjy, fără s-o ajute nimeni. De fiecare dată când ţipam, Benjy plângea, iar Simone încerca să-l liniştească.

Katie l-a proclamat deja pe Patrick ca fiind fratele ei bebeluş. Gândeşte foarte logic. Dacă Benjy e al lui Simone, atunci Patrick trebuie să-i aparţină lui Katie. În sfârşit arată un interes faţă de alt membru al familiei.

Patrick n-a fost planificat, dar atât Michael cât şi eu suntem încântaţi că a apărut în familia noastră. A fost con­ceput pe la sfârşitul primăverii trecute, probabil în prima lună după ce eu şi Michael am început să împărţim noaptea dormitorul lui. A fost ideea mea să dormim împreună, deşi sunt convinsă că şi Michael se gândise la asta.

În noaptea în care s-au împlinit exact doi ani de la ple­carea lui Richard, n-am putut deloc să dorm. Mă simţeam singură, ca de obicei. Am încercat să mă imaginez dormind sin­gură tot restul nopţilor mele şi am devenit foarte deprimată. Chiar după miezul nopţii, m-am dus în camera lui Michael.

De data asta, de la început, eu şi Michael am fost rela­xaţi şi degajaţi unul cu celălalt Cred că amândoi eram pregătiţi. După naşterea lui Benjy, Michael m-a ajutat din plin să am grijă de copii. În acea perioadă a lăsat-o mai moale cu activităţile lui religioase şi a devenit disponibil pentru toţi, inclusiv pentru mine. Până la urmă, compati­bilitatea noastră naturală s-a impus din nou. Nu ne-a mai rămas decât să recunoaştem că Richard n-o să se mai întoarcă niciodată.

Confortabil, ăsta-i cel mai bun mod de a descrie relaţia mea cu Michael. Cu Henry, a fost extaz. Cu Richard a fost pasiune, freamăt, o goană nebună ca în montagne russe, în viaţă şi în pat. Michael mă linişteşte. Dormim ţinându-ne de mână, simbolul perfect pentru relaţia noastră.

Am făcut unele concesii. La răstimpuri, chiar mă rog, pentru că asta îl face pe Michael fericit. În ceea ce-l priveşte, a devenit mai tolerant faţă de expunerea copiilor la idei şi sisteme de valori din afara catolicismului. Am căzut de acord că ceea ce căutăm noi este armonie şi con­secvenţă în creşterea copiilor.

Acum suntem şase, o singură familie de făpturi omeneşti, mai aproape de multe alte stele decât de planeta şi steaua obârşiei noastre. Tot nu ştim dacă acest uriaş cilindru, care străbate spaţiul ca fulgerul, merge realmente undeva. Uneori, pare că nu contează. Ne-am creat lumea noastră, aici în Rama şi, cu toate că este limitată, cred că suntem fericiţi.