Jurnalul unui ostracizat

Chiranca, 9 august 1978

Concediu în Basarabia. Aseară am luat prea mult. Am fost pe la neamuri şi am mâncat peşte cu mujdei. Se aude bocet în sat. Un camion a călcat o femeie.
Chişinău, 15 august 1978

Am lucrat la Ghidighici toată ziua (un cartier la marginea Chişinăului). Am fost în carieră după cotileţi (piatră albă, tăiată, cu care s-a construit tot Chişinăul - n.a.).
Chişinău, 27 august 1978

Ziua plecării. L-am luat pe Emil să-mi ajute să duc cutia cu Heres. Am muncit atât că nu mă mai ascultă mâinile. Trecem pe străzile Chişinăului şi-mi arată vilele româneşti şi spune că aşa ar trebui făcută casa pentru familia Druc. Mama e agitată. Emil a întristat-o zicând că pleacă în armată. Mergem pe jos la gară. Vedem urmele cutremurului. Ne despărţim cu emoţii mari. Mama plânge. "Cu mine cum rămâne?" mă întreabă tata. Îi confirm că-l las stăpân şi am impresia că-mi mulţumeşte. Îmi dau lacrimile. Trenul trece Nistrul şi durerea scade.

Moscova, 6 septembrie 1978

Şedinţă la Zohin. Se discută destinele sistemului informatic. Voiam să lucrez în acest compartiment, dar nu e posibil. Ei nu au nevoie de informatizare ...

Sus, la "Tehniceskii otdel" (serviciul tehnic - n.a.), aflu că Bârsinkov a fost şi el de fapt un Kogan, că şi-ar fi luat numele de familie al soţiei. Fetele din secţie mă întreabă dacă nu mi-am permis vreo frază antisemită. "Da de ce-mi spuneţi abia după doi ani?" "Credeam că şi tu eşti de-al lor...".
Moscova, 8 septembrie 1978

Lucrez cu Hatunţev la o recenzie pentru autoreferatul lui, pe care va trebui să-l semneze unul din profesori. Lucrez bine fiindcă Leova Lehţier nu e prezent, a plecat la cursuri de partid. Vrea cu orice preţ să intre în partid, anume după ce-şi ia doctoratul. Noutăţi din România. Frenkin e întotdeauna bine informat. A fugit un general de secu în Occident. Din RDG, la fel. Deci nu în zadar scria Adrian Păunescu în "Flacăra" cu o săptămână în urmă că vom cere socoteală pentru marea inerţie şi frânare a noului din partea ministerului sănătăţii.
Moscova, 11 septembrie 1978

Mariana are emoţii. A fost cu maşina la magazin să cumpere material pentru drapelele Cehoslovaciei. La 13 septembrie, este ziua prieteniei. Cică ar fi ales-o pe ea să ofere pâine şi sare pentru delegaţie. O propuneau pe Tania, dar cineva de la Partkom a spus că prea seamănă Tania a evreică şi s-a decis ca Mariana să dea flori delegaţiei străine.

Văd pe afiş filmul "Columna" şi în paranteză stă scris "Polonia". Mă indignez şi dau telefon la "Palatul Culturii". O întreb pe Mariana de ce se confundă toate filmele româneşti. Ea se supără, nu vrea să se certe cu Iuri Ivanovici.

Mariana stă cu Liuda la o ţuică. Au adus o pisică la noi. Agitaţie mare. Stă Liuda până târziu noaptea. Locuieşte în "cartierul nobililor". Ea ne povesteşte cum o folosea Iurii Ivanovici ca femeie de pat pentru şefii lui ca să facă în viaţă carieră. O, tempora!
Moscova, 14 septembrie 1978

E ziua de naştere a lui Ninel' Nikiticina. Prezenţi toţi din secţie, afară de Avruh. Abundenţă de produse. Ninel' e aşteptată de soţul ei cu maşina. Din discuţii, am aflat că el a avut multă bătaie de cap cu ea: se îndrăgosteşte prea repede. Bietul soţ!

Acasă, vecina face conserve, fierbe borcane la bucătărie şi e supărată că soţul n-o ajută. Doarme! Fac un ceai tare. Şi Mariana doarme. Ce zi oribilă, doamne...
Moscova, 18 septembrie 1978

Aseară a murit Lev Malinin, directorul de la "Informelectro". M-a sunat Frenkin. Ce tristeţe, doamne! Îl văd în faţa mea, cu un an în urmă, când am participat în calitate de interpret la tratativele cu o firmă românească de unde "Informelectro" voia să cumpere computerul "Felix". Voia să mă trimită în România la cursurile de stagiere pentru specialiştii sovietici care vor lucra cu ordinatorul "Felix".

Moscova, 22 septembrie 1978

Plecăm la Gatam care are dispoziţie rea. Un pahar de Heres îi face bine. La saună - multă lume. Storojinski vorbeşte de schimbarea atitudinii lui Zohin. Părerea mea e că Storojinski n-ar trebui să înjure. Adorm ultimul ca să nu sforăi.
Moscova, 23 septembrie 1978

Sâmbătă. După micul dejun, ne plimbăm un pic şi ne apucăm de lucru. Merge bine. O sticlă de "kubanskoe" ca semn că am făcut ceva important. Involuntar, revin la cazul Leova Lehţier. Nu convine şefului. Sunt chiţibuşar, dar e necesară o explicaţie. El e de partea lui Leova. "Dacă mai ajung să mă frece Leova, atunci, în 24 de ore, îmi strâng modesta mea avere şi mă evapor". "Nu-mi plac ultimatumurile." "Nu e ultimatum, e o revenire la condiţiile primare şi altfel nu e posibil". Ne calmează Giavadov.

Ieşim la plimbare. Traversăm pădurea. Peste tot, presărate, case de recreaţie ale agenţiei TASS. Aducem vorba despre situaţia din Moldova, privind emigraţia evreilor. Cazul de la Ungheni. Un evreu mafiot voia să emigreze de la Chişinău prin România în Israel. Purta cu el valută şi mult aur. Îl plătise bine pe adjunctul securităţii ca să treacă liber şi acesta le-a ordonat celor de la frontieră să-l lase. Grănicerul a anunţat Moscova şi aşa s-a aflat procedura ... Un alt caz: prizonieri pe frontul egiptean. În timpul războiului de şase zile, egiptenii au capturat militari israelieni. I-au invitat pe consilierii militari sovietici să asiste la interogatorii. Erau evrei emigraţi din Chişinău şi au spus la interogatorii că au dat mită să scape de armată în Uniunea Sovietică. Rezultatul: şefii comisariatelor militare din Basarabia au fost destituiţi. Giavadov îl atacă pe Ceauşescu şi pe Tito. Eu zic: "Tito rămâne totuşi o personalitate." Ne mai amintim şi de Beria. Fata lui, Marta, făcută cu Lialia, mi-a fost colegă la centrul de management al Universităţii.

Când eram eu în '69 stagiar la Gavril Popov, era o fată foarte simpatică, brunetă, tristă-tristă. Mă uitam la ea şi o admiram: aşa o chintesenţă de tristeţe... Era ca indigenele din America Latină. Foarte ermetică. Aflasem de la prietenul meu Serghei Krasavcenko câte ceva despre ea. Serghei a locuit la Moscova vizavi de Mossovet, mai sus de Piaţa Roşie, unde este statuia lui Iuri Dolgoruki. (Mai târziu, Serghei a devenit consilierul lui Elţin - n.a.). Mă invita uneori Serghei pe la el, când eram doctoranzi. Ştia că stau flămând prin cămin. Odată, auzim de la un balcon o femeie ţipând. "Iar îşi face de cap Lialia ..." Căsătorită cu al treilea bărbat (toţi trei au murit împuşcaţi). Ultimul fusese directorul unui mare magazin, undeva spre Gara Bielorusă. O consignaţie cu lucruri scumpe (aur, blănuri). Era vinovat de deturnare de fonduri şi sovieticii nu iertau. "Mamă, asta-i femeia fatală. Pe Beria l-au împuşcat, pe ăla l-au împuşcat. Cine se mai însoară cu ea la fel sfârşeşte. Mă duc să mă-nsor cu Lialia!" "Serghei, nu ţi-e ruşine? Ţi-ar putea fi mamă ...". "Mă-nsor cu fiică-sa!".

Mama lui Serghei spunea ce spaimă trăgeau prin anii '50. "Tremuram. La 3 noaptea, veneau maşinile. Îl neutralizau pe ofiţerul de gardă de la scară şi se postau la intrări". Beria venea la iubita lui. Lialia avea atunci doar 16 ani, iar el - 60. Pe Lialia i-a plasat-o lui Beria chiar mama ei, care lucra la biroul lui. Aşa s-a născut Marta în martie. După moartea lui Beria, Lialia făcea ravagii. Ieşea la balcon şi ţipa de parcă o ucidea cineva. Când avea orgasm, începea să urle şi scăpa la balcon goală. La început, săreau oamenii, miliţia. Acum, se obişnuiseră. "Iar îşi face Lialia de cap ...".

Marta a crescut şi şi-a văzut de treabă. Primea delegaţii din Caucaz, de unde era Beria originar. Beria era mengrel, semi-evreu caucazian din Georgia. Mengrelii, iverii, cahetinţii sunt socotiţi tot georgieni. Ei veneau cu delegaţii la Moscova ca la o prinţesă şi se închinau la ea, îi aduceau cadouri. S-a măritat cu feciorul lui Grişin, primul secretar al comitetului de partid municipal, membru în biroul politic.

Corina îşi face lecţiile în fugă şi-o şterge la joacă. Eu mă înşir tradiţionalmente la podea şi redactez autoreferatul tezei. Termin şi mă grăbesc la facultate. Corina se plimbă cu fete mai mari ca ea. De patru ore n-a mai dat pe-acasă.

La facultate, psihologia industrială. Curs special. Ivanova e începătoare şi studenţii sunt nemulţumiţi. Oare şi eu tot aşa de slab ţineam cursurile de la Politehnica din Chişinău în '70-72?
Moscova, 27 septembrie 1978

Mă întâlnesc cu Frenkin la staţia de metrou Lermontovskaia. Tot mai sunt sub influenţa morţii lui Malinin. Se zice că, dacă cel culpabil de moartea omului e prezent la înmormântare, curge sânge din cadavru. Lui Malinin îi curgea sânge pe nas permanent când îşi luau rămas bun. Cică Nikitin de la minister, care a ţinut o cuvântare de laudă, ar fi fost vinovat de moartea lui Malinin.
Moscova, 28 septembrie 1978

Telefonează Emil de la Chişinău şi roagă să-l caut pe Ion Druţă şi să vorbim cu Ion Ungureanu în privinţa trupei pe care ar trebui s-o admită anul viitor, în ianuarie-februarie, la şcoala teatrală "Şciukin" din Moscova pentru teatrul "Luceafărul". Emil are emoţii: ar vrea să vină înapoi Ion Ungureanu la teatrul "Luceafărul", unde nu mai este regizor. Până termină această promoţie, va fi şi clădirea teatrului gata. I-am transmis lui Druţă rugămintea lui Emil, dar nu s-a arătat entuziasmat. Nu poate (nu vrea) să facă nimic pentru teatrul "Luceafărul". La acest teatru este şi actorul Zaiciuk, care cică refuză să joace piese de Druţă fiindcă are un frate la securitate. Îl cunosc din '70 de la Politehnică, unde era omul KGB-ului. Oare vor reuşi "fraţii noştri" să ne facă să ne măcelărim unii pe alţii ca libanezii? Druţă îl sună pe Ion Ungureanu, dar scepticismul lui mă derutează. Regret că i-am spus că am mai făcut o facultate: ce-am vrut să zic, că el, Druţă, nu are nici una, iar eu - două? Lipsă de modestie? Ce prostie!
Moscova, 8 octombrie 1978

Cumpăr ziare româneşti. Mă interesează destinul lui Ştefan Odobleja, părintele adevărat al ciberneticii. Duminică, toată lumea merge la strâns cartofi. Când dracu se vor termina toate astea? Oare fermierii americani îşi recoltează ogoarele cu ajutorul muncitorilor din marile centre urbane?

Cu hârleţe şi căldări, culegem cartofi. Pentru că nu am cizme, mă pun la făcut focul în pădure. Fac cărbuni să coacem cartofi. La amiază, vin toţi la masă. Punem cartofi spălaţi într-o căldare cu fundul în sus. O acoperim cu jăratic. Scoate fiecare ce are. Ţuica mea din Moldova se bucură de mare succes. Se încălzeşte lumea şi se înveseleşte. Leova a venit fără nimic, dar participă şi el. Trece secretarul de partid în control. Seara plecăm cu autobuzul. Adormim şi ne trezim la Mâtişci.


Moscova, 10 octombrie 1978

Mă cheamă la amiază Storojinski. Foarte mulţumit de călătoria lui în Italia. Din câte l-am rugat să-mi aducă, o carte poştală sau un timbru cu Columna lui Traian, o carte yoga cu imagini - nu mi-a adus nimic. Venim pe jos, discutând spre magazinul "Balaton". Gatam vorbeşte ca un exponent al imperiului. E pentru a-i ţine pe toţi în mâini, îi atacă pe iugoslavi şi pe români. Vine vorba şi de noi, moldovenii. De ce se numea Basarabia ţara mea înainte? La facultate, nu mai merg.

Acasă, stau două ore cu ochii la hartă. Cuget la harta economică a imperiului. Apare holograma unei construcţii aberante. Parcă văd conturându-se nişte linii. Fiecare linie are un punct de plecare - Moscova. Odată destituit Nichita Hrusciov, brejneviştii mizează pe acest păianjen de linii. "Principiul de ramură" în conducere. Dar e limpede: multitudinea şi grosimea liniilor (comanda pe orizontală şi verticală) nu mai are efect. Ieşirea din criză depinde de intersecţii. Fenomenele petrecute la răscruce, la întretăierea liniilor-ramuri sunt decisive pentru rezultatul final: calitatea producţiei şi a serviciilor. E prea târziu însă. S-a întronat o lege nescrisă, neformulată - "ministerologia". Ea stimulează mişcarea paralelă, dublarea, ocoleşte cooperarea la intersecţii.

Am inventat doi termeni "ministerologia" şi "ministerocraţia". Denumesc astfel un fenomen specific realităţii sovietice: instituţionalizarea totală, explozia birocratică.

Ministerologia se amplifică de la un cincinal la altul. Declanşat de sus, fenomenul acţionează (în jos) pe verticală. Afectează toate domeniile de activitate, fără excepţie: planificarea, organizarea şi conducerea, implementarea tehnologiilor avansate, pregătirea cadrelor etc. Fiecare direcţie de instituţionalizare se sprijină fie pe un "elefant-minister", fie pe o "balenă-comitet". Mecanismul conducerii se conturează ca o enormă piramidă ierarhică. O piramidă, însă cu vârful în jos. Baza acestei piramide nu se află în procesele economico-sociale. Vârful ei - un cap enorm, hipertrofiat - pluteşte în norii instanţelor birocratice.

Paradoxal, ministerologia îşi are şi ea "fundamentarea ştiinţifică". Ministerocraţii: "revoluţia tehnico-ştiinţifică face să crească brusc rolul deciziilor. Strategice, tactice, operative şi, în special, al deciziilor colective. De aici o cerere crescândă de cadre, de organe de conducere". Reducerile de personal, la indicaţiile partidului, se fac în fiecare an. Dar convenţional. Imunitatea departamentală, în pofida aspiraţiilor inovatoare afişate, devine tot mai puternică.

Cum se aplică principiile ministerocrate? Apare, să zicem, o problemă de producţie. Sau o idee, o concepţie nouă. Ce-i de făcut? Soluţia vine imediat: să se formeze de urgenţă "mecanisme de implementare". Aceasta înseamnă un nou departament, un nou serviciu specializat. De dorit chiar sub aripa ocrotitoare a unei persoane din conducerea de vârf. Altfel nu are şanse să supravieţuiască. Urmează legalizarea noului născut. Dreptul la existenţă presupune: statutul, organigrama, ştate de personal, fond de salarii. Instituţia se completează rapid cu numărul de personal prevăzut în schemă. De regulă, lucrători ocazionali, dintre indezirabili sau inutili în alte compartimente ierarhice. După care noul departament urmează să-şi elaboreze planuri proprii "de măsuri şi activităţi". Planurile sunt apoi discutate, aprobate şi incluse în alte planuri. Cele elaborate de către instanţele superioare. Tehnicile şi procedurile odată puse la punct, apare certitudinea. Cu siguranţă noul mecanism birocratic va activa după toate regulile "Ministerocraţii".

Bine, bine, dar cum rămâne cu problema de la care porneşte toată afacerea cu noua instituţie bugetară? De exemplu, gestiunea calităţii sau informatizarea conducerii? Chestiunea rămâne în continuare nerezolvată. Asigurarea calităţii, eficienţa gestiunii, productivitatea muncii nu depind de instituţionalizarea funcţiilor de conducere - planificării, organizării, coordonării, controlului etc.). Alţi factori, nu birocratizarea determină rezultatul final.

Incontestabil, atât practicienii, cât şi teoreticienii împărtăşesc principiile "ministerologiei". Militează cu toţii pentru instituţionalizarea inovaţiilor de orice gen. În fond acest militantism instituţionalizat reprezintă o manifestare a concepţiei numite "dezvoltarea extensivă". Specialiştii, dar mai ales conducătorii consideră instituţionalizarea un panaceu. În lupta dintre bine şi rău, dintre nou şi vechi, dintre util şi inutil ei nu cunosc o altă armă. Atât: formează noi organisme, amplifică activităţile administrative împânzind spaţiul cu birouri, oficii, sedii, funcţionari şi acte normative.

Instituţionalizarea înregistrează anumite proporţii. Şi aceasta în dependenţă de greutatea, influenţa, autoritatea iniţiatorilor. De aceea aş vrea să încerc un studiu al fenomenelor ministerologice şi ministerocratice pe direcţii: Gosplan, Goscomtrud, Gosstandart, Gossnab, GKNT şi altele.
Moscova, 15 octombrie 1978

Aseară, vecinul venise beat de la "subotnik". Vecina făcea scandal. Azi e rândul meu să merg la "voskresnik" (muncă patriotică organizată sâmbăta şi duminica - n.a.), dar eu nu vin beat de la asemenea ... "meropriiatii" ("acţiuni" - n.a.).
Moscova, 16 octombrie 1978

Foarte schimbat Gavril Haritonovici. Nu l-am văzut niciodată aşa. Maladia pare a fi incurabilă. A auzit el de o femeie din Moldova, care tratează reumatismul, undeva pe lângă Floreşti. E foarte sensibilă la mâini şi dacă ai discurile vertebrelor sărite, ţi le pune la loc, toate oasele le pune la loc.

Iar discuţia despre destinele agriculturii. Leova, ca şi alte dăţi, "ţărănist". "Să-i trimitem pe hoţi la kolhoz!" "Nu faci agricultură cu frizeri şi cu studenţi, le spun eu. Agricultura e o sferă de producţie prea grea şi importantă ca să fie lăsată pe seama diletanţilor."
Moscova, 21 noiembrie 1978

L-am întâlnit pe Mulion, cum îl poreclesc fetele mele pe prietenul cecen. A venit definitiv din Cecenia. Vrea să se stabilească la Moscova. Eu cu Mariana nu ştim cum să fugim de-aici, mi se-ntunecă mintea visând la Moldova, la Cernăuţi, el nu poate trăi fără Moscova.
Moscova, 1 decembrie 1978

Frig. Deşteptarea la 5 dimineaţa. Ziua unirii. Nici un cuvânt în "Pravda". Lucrez. La librăria "Drujba narodov", cărţi de la 23 august - decada cărţii româneşti. Se arde cel mai mult din ce trimite România comparativ cu celelalte ţări socialiste. Am impresia că-i ultimul lot de cărţi româneşti. Se va întâmpla ca şi cu Albania.
Moscova, 1 ianuarie 1979

Nici 1978 nu a adus rezolvarea problemei majore a familiei Druc: apartamentul. E frig cumplit. Corina a venit la mine în plapumă. Era îmbrăcată şi încălţată în pâsle. Au fost peste -40 de grade în această noapte. Am primit felicitări. Are ziua aceasta ceva magic. Ne punem speranţe la început de an.
Moscova, 26 august 1979

La Muzeul de Istorie - expoziţie de holografie. Urmărim reclamele. "Zilele culturii române la Moscova". Cumpărăm bilete pentru 30 august la "Rapsodia Română". Va fi şi teatrul "Ion Luca Caragiale" de la 31 august. 3 bilete - 8 ruble.

La Moscova, pentru o sticlă de spirt, îţi dă o maşină de cărămidă. Pentru o damigeană de vin sau o sticlă de coniac primeşti un maldăr de scânduri. La Chişinău, totul e foarte scump. Mă gândesc cât de uşor mi-aş face casa la Moscova. Mă obsedează problema materialelor de construcţii pentru casa de le Chişinău. Nu găsesc o macara să-mi ridice o placă de beton.

M-a cununat fratele mai mic al lui tata, Vlad. Soţia lui şi nănaşa mea e meşteriţă mare la covoare. Femeile din Pociumbăuţi sunt recunoscute pentru arta lor. Vin ţiganii tocmai de la Movilău, de la Edineţ; din Soroca, din Rusia şi cumpără masiv de la Pociumbăuţi covoare. Iulia Gherman, măritată cu vărul Sezont Vornicu, sau verişoara Veronica, măritată cu Volodea Hăbăşescu îţi arată expoziţia de covoare şi lăicere. Nu este aţă neagră de urzeală, dar se găseşte ieftin la Moscova. Ne roagă nănaşa să-i cumpărăm aţă de urzeală că ne face vreun covor. Modelele ucrainene cu trandafiri le influenţează puternic. Eu îi spun nănaşei să lase trandafirii şi să treacă la figurile geometrice româneşti. I-am adus o carte de covoare româneşti. Aşa a renunţat nănaşa la prea mult roşu şi la trandafirii ucraineni. Aşa au revenit ornamentele româneşti în satul Pociumbăuţi ...

Am cumpărat aţă pentru nănaşa. Iau şi carne de berbec. Toţi curcanii şi găinile din România, din Danemarca şi Ungaria, carnea de oaie şi de berbec din Australia şi Noua Zeelandă le găseşti la Moscova. Ştiu să pregătesc şaşlâcul. Tai carnea de oaie şi o pun la fundul ceaunului, un rând de ceapă, un rând de carne, iar un rând de ceapă, apoi stropesc cu oţet de vin din Basarabia. O las o zi la muiat, cu piper şi sare, după care o pun la foc încet. Am învăţat reţeta de la Giavadov şi de la ceceni.

Trei cubanezi, o fată şi doi băieţi, încearcă să descifreze literele ruseşti de pe uşa universităţii. Vorbesc bâlbâit ca toţi cubanezii. Mă irită spaniola cubaneză, îmi place castiliana. Aşa cum moldovenii schimonosesc româna, cubanezii vorbesc urât spaniola.

Pe la zece noaptea ajung acasă. Surpriză - Mariana s-a tuns scurt. Nu-i merge. Nu-mi pot imagina alt ideal femeiesc decât părul căzând în valuri pe umeri. Ăsta-i idealul meu din adolescenţă.
Moscova, 29 august 1979

Vin spre casă. În tren citesc "Era socialistă". Un articol despre ..."trăirism". Surpriză: Mircea Eliade şi Constantin Noica au fost "trăirişti"! Elevii lui Nae Ionescu ... Acum Noica publică şi Mihai Cimpoi chiar mi-a comandat ultima lui carte pentru Chişinău.
Moscova, 30 august 1979

Deschiderea festivităţilor "Zilelor culturii româneşti", la hotelul "Rossia". Sala de concert este frumoasă. Vorbeşte Tamara Dobrin, membră în Comitetul Central. Exact cu zece ani în urmă, am fost cu ea la Ulianovsk ca interpret. Se pregătea pentru inaugurare complexul Lenin. În 1972, cei de la securitatea din Chişinău insistau foarte mult în timpul interogatoriilor să afle ce-am vorbit cu Tamara Dobrin. Nu ştiam de ce-i interesa şi nici acum nu ştiu. Presupuneam că ar vrea Moscova s-o racoleze ca agent sovietic în România. Acum, dată fiind ascensiunea ei, gândesc că ăia de la Chişinău se gândeau dacă nu există ceva la nivel mare. Păcat! Acum m-aş fi apropiat omeneşte să-i spun "Bună seara". "Rapsodia română" - o splendoare. Cezi a dat flori Ursului, la sfârşitul primei părţi a spectacolului. Avea emoţie că o vede toată lumea la TV. Budişteanu la vioară - fenomenal. Totul e o splendoare. Mă bucur că au fetele ocazia să vadă folclorul nostru românesc. Corina a obosit. În tren, adormim toţi.

Ascult discurile cumpărate. Îi spun Corinei să mă înmormânteze la Cernăuţi, cu balada lui Ciprian Porumbescu.
Moscova, 6 septembrie 1979

Cea mai neagră zi din ultimii ani. Azi dimineaţă, mi se spune că am fost excluşi de pe lista celor care primesc apartamente. De-o viaţă întreagă aştept apartament. Cezara a crescut la hotelul din Chişinău, unde azi e reşedinţa "Soviet kolhozov". Corina a crescut în căminul de pe strada Frunze din Chişinău, printre ploşniţe, şoareci şi mizerie. Acum sunt eleve şi tot în cămin stăm. Am telefonul lui Storojinski. M-a chemat Zohin. Erau cei de la partid şi sindicat. "De ce n-ai venit la mine niciodată?" "Nu m-au lăsat tovarăşii." Citeşte scrisoarea mea de recomandare şi garanţie. Zice să vin la el în octombrie.

Când am rămas pe drumuri, Popov m-a ajutat să intru la Institutul "Informelectro". Era excepţional, dar nu-mi dădeau casă. Puteam face cărţi. L-am găsit prin Popov pe Storojinski, care nu avea timp să-şi facă doctoratul. Am încheiat o tranzacţie: eu să-i fac în doi-trei ani disertaţia, el să-mi dea un apartament. Ca să fie o garanţie, mi-a dat o adresă prin care arată că marele combinat "Stroiplastmass" are nevoie de asemenea specialişti şi-l invită pe Mircea Druc, cu condiţia să-i asigure fără rând apartament. Invitaţia era semnată chiar de Zohin, directorul general. Zohin ştia că fără Storojinski se duce de râpă cu hoţii lui cu tot. Storojinski ţinea pe umerii lui tot combinatul pentru că era talentat. "Îmi iau concediu. Trebuie să-mi fac teza. Las tot şi plec", le spunea Storojinski. "Nu, fă ceva, dar nu-ţi dau voie", replica Zohin. "Ia-ţi un hamal." Aşa m-au găsit pe mine şi au acceptat să-mi promită apartament. Acum Zohin uitase de angajament sau făcea pe prostul. I-am dat scrisoarea şi şi-a văzut semnătura.

Eroare, am scăpat o frază. "Să ardă şandramaua voastră din Mâtişci şi toată lumea împreună cu mine dacă nu mi se respectă dreptul meu de-a avea locuinţă!" Au lăsat baltă totul şi s-au luat de fraza aceasta. Parcă ar fi aşteptat special să mă prindă cu vorba ca o provocare. Cum dracu să fac să nu le mai ofer pretexte? Cu asta ne despărţim. Zohin a plecat în concediu şi eu rămân la mâna lor. Acasă, distrus, începe durerea în partea stângă şi mi se usucă cerul gurii. Am mai avut asemenea senzaţii în 1972, în timpul anchetei.

O zi tragică. La facultatea de limbi romanice, văd coperţile "Magazinului istoric" rupte pentru ceştile de cafea şi mi se rupe inima. Se aruncă la maculatură cartea românească, iar la Chişinău, la Cernăuţi, la Bălţi nimeni nu poate primi un ziar din România.

Seara, când ajung acasă, pentru prima oară în trei ani, Mariana îmi zice că bine am făcut. Storojinski mi-a reproşat că am ridicat vocea la Zohin, dar nu asta era fondul problemei. Vine Mesia sau nu vine? Declarăm război Turciei sau nu? A, mata vii şi-mi spui că am ridicat vocea. Eram la Chişinău şi o colegă avea nişte sâni proeminenţi. Într-o pauză nu ştiu cum l-am luat pe Dumitru Matkovski de l-am izbit şi-a ajuns cu mâinile în sânii ei. "Mitică, tu te-ai izbit în sânii mei!", spune rusoaica. "Mă, tu nu vezi că nebunul de Druc m-a împins?" "Nu, Mitică, te-ai izbit în sânii mei. De ce te-ai aruncat, Mitică, în sânii mei?" "Lasă-mă-n pace, scuză-mă ... dar Druc m-a...". "Nu, Mitică, tu te-ai izbit în ...". Aşa şi ăştia ... "De ce-ai zis să ardă?"
Moscova, 10 septembrie 1979

La bucătărie, vreau să iau micul dejun, dar vecina se apucă de măturat. Citesc "Il nuovo grande Zingarelli. Vocabolario della lingua italiana". Cuvintele care desemnează realităţi intime vin din latină, nici n-am modificat pronunţia. Mi se face frig. Mă duc în camera mea. Mă bag în plapumă. Autistic. Ca eroul din piesa lui Vallejo: în loc să mă gândesc la apartamentul meu, îmi chinui cugetul cu imaginea canalului Marea baltică - Marea Neagră, care ne desparte de Ucraina ca o frontieră naturală, firească, prin Hotin. Un roman ştiinţifico-fantastic de Mircea Druc ...
Moscova, 11 septembrie 1979

Am încercat să intru la Storojinski, dar lipseşte. Mariana zice că nu se poate să rabd să nu telefonez nimănui. Sâmbătă, l-am sunat pe Gatam Giavadov. Ca întotdeauna, se grăbea la saună şi n-a avut timp să vorbească cu mine. Şi-a exprimat compasiunea că am fost scos din rând pentru apartament şi-şi cere scuze că se grăbeşte la saună. E clasic tipul. M-am gândit că i-ar putea influenţa pe birocraţi pentru că el ştie cine a făcut teza lui Storojinski.
Moscova, 13 septembrie 1979

Pe la 11,30 ne adunăm pentru a pleca la colhoz la strâns cartofi. E vânt, frig şi plouă. Timpul trece greu. Traversăm podul spre staţia Hlebnikovo. Îmi amintesc de anii '64-66, când lucram la Şeremetievo, la aeroport. Pe aici locuiam. Ajungem în pădure. Aici, un fost conac transformat în casă de odihnă. Albastru, ca în filmele ruseşti; cu trăsuri în ogradă. O biserică semiruinată. Pe un copac, la poartă, un afiş vechi, de astă-vară: "Cântăreţul Nicolae Sulac de la Chişinău cu orchestra populară "Lăutarii"". Prin noroi, pe-o mirişte, ajungem, în sfârşit, la câmpul de cartofi. Ne întâmpină un reprezentant de la combinat. Nimic nu e pregătit pentru lucru. Până facem rost de saci şi căldări trece o oră şi jumătate. Mă indignez. "Aşa se lucrează în toată Rusia?" Lăsăm într-o şură cu masă şi plită, cuptor, pe Liusia şi pe Alla să fiarbă cartofi. Începem lucrul. Pământul e ud. Pescăruşii ciugulesc râme de pe brazdă. În preajmă, trece canalul: râul Moscova-Volga. Aşa, poate mai mare, l-aş face şi eu acolo, în lungul căii ferate din Hotin la Mare.

Ne-ntoarcem noaptea. Pe la Pirogovo, o femeie cu doi copii ridică mâna, dar nu opreşte. Apoi, două tinere şi doi bărbaţi. Autobuzul opreşte. Urcă toţi: fetele cu ţigări în gură. Bete turtă. "A drujba nacinaetsia s butâlki!" ("Dar prietenia începe de la sticlă!" - n.a.).

Mergem la Moscova după încălţăminte pentru fete, că vine iarna. Am pierdut o jumătate de zi la harta URSS, cugetând cum ar fi mai just împărţită când se va destrăma. Apoi, am revăzut ziarele, revistele.

Mircea Druc a avut fantastica intuiţie că Uniunea Sovietică se va dezmembra, după cum se vede în acest pasaj şi în altele.

Nu a fost deci doar o preocupare obsesivă, dar chiar o intuiţie completată prin observaţii şi argumente ştiinţifice. La fel a înţeles şi înţelege chestiunea reîntregirii teritoriale a românilor. Ca pe un dat cert, susţinut ştiinţific şi nu doar emoţional.
Moscova, 17 septembrie 1979

E foarte trist Avruh. Nu-i vine a lucra după concediu. Joacă grozav. E la curent cu faptul că nu mi se dă apartament. Mă întreabă ce-am de gând să fac. Revin la varianta veche că voi pleca din ţară. "Am posibilitatea să primesc de undeva şi eu o chemare". "Cum? "Eu nu am nimic, dar o soră de-a tatei - acolo, căsătorită cu un evreu. Apoi mai e ceva şi pe linia soţiei...". Avruh se aprinde. Se descoperă. El şi Poroţki se pregătesc de plecare. Îi mai ţine faptul că Zohin e la putere şi mai scot câte ceva.

Seara la Facultate. Primul curs cu noul decan. Mi-a plăcut. Leontiev a murit şi l-a înlocuit Bodalev. Ne îndeamnă să lucrăm în domeniul psihologiei aplicate, de care eu mă interesam cu zece ani în urmă. Pe atunci, la Leningrad, făceam microfilme după cărţi franceze: educarea voinţei, memoriei, privirii, lupta cu timiditatea şi diagnosticul morfo-psihologic. Poate voi pregăti o prezentare pentru seminar privind educarea voinţei.

- Toţi englezii colonişti se căsătoreau cu indigene. La ruşi, e diametral opus: femeile au fost forţa de asimilare.

- Credeţi că a fost un plan gândit?

- Aşa s-a întâmplat natural. Văzând un film cu uzbeci, mi-am dat seama că au făcut peste tot aşa.

- Adică ruşii ar fi o societate matriarhală chiar şi azi?

- Da.

- Deci, factorul agresiv e femeia, nu bărbatul?

- Da, la fel ca la unguri. Invazia matrimonială este o realitate. Puţini unguri se căsătoresc cu românce, dar mulţi români se însoară cu unguroaice. Un român căsătorit cu o unguroaică la Bucureşti vorbesc în casă ungureşte. Un român căsătorit cu o rusoaică la Chişinău vorbesc în casă ruseşte. Aşa devin copiii ruşi sau unguri. Rusoaicele au consolidat imperiul, au făcut ostaşi, dar au şi asimilat popoare. La fel fac evreicele. Toată elita de la Moscova era cucerită.

Dintre toate procesele de deznaţionalizare silenţioasă a românilor, cel mai eficient a fost acela prin "invazia matrimonială". În perioada anilor 40-50, autorităţile comuniste recrutau şi aduceau în Basarabia şi nordul Bucovinei, celibatari, în special femei singure. Autohtonii conştientizau un adevăr simplu: promovarea, în orice sferă de activitate, devenea posibilă doar cu condiţia să te înscrii în partidul comunist şi să te căsătoreşti cu o persoană de altă naţionalitate decât română, de preferinţă rusă sau ucraineană. Astfel, pe parcursul unei jumătăţi de secol, în teritoriile româneşti ocupate de fosta Uniune Sovietică s-a constituit o pătură socială specifică (sovietico-internaţionalisto-cosmopolită). Această nomenclatură, din care fac parte şi români (românce), căsătoriţi cu reprezentanţi ai altor naţionalităţi, mai este încă la putere, atât la Chişinău cât şi la Cernăuţi.
Moscova, 27 septembrie 1979

Mă duc la Universitate. La ora 14,00, mă înţeleg cu Gavril Popov să fiu la el la decanat. Trenul electric întârzie şi urc gâfâind la etajul 6, dar catedra de management s-a mutat în altă clădire. Mă primeşte bine. Îi explic dificultăţile de la Mâtişci cu apartamentul. El zice că ar fi cazul să urgentez şi eu susţinerea doctoratului. Tema e acceptată: "Motivaţie şi inovaţie în management". Face un plan pentru disertaţia mea. Ne despărţim bine. I-am lăsat lui Gavril Haritonovici nişte Heres. "Poate prinde bine". "Da, va prinde bine!" zice el.

În staţie, mă întâlnesc cu două colege. Discutăm despre noile blocuri cu temelie proastă. "Nu-i nimic, nu e zonă seismică". Ne amintim de cutremurul de la Bucureşti, unde s-ar fi risipit blocuri noi şi Ceauşescu i-ar fi împuşcat pe cei vinovaţi. "În general, în România s-a rezolvat problema apartamentelor, pentru oamenii muncii." O reacţie foarte proastă. Nu le place nici o analogie şi nici o vorbă pozitivă despre România. De câte ori mă condamn să nu aduc vorba despre România, dar nu reuşesc.

Vine autobuzul şi plecăm la cartofi. Urcăm cu un grup de komsomolişti. Secretara e fata lui Dovjenko, stă deoparte că e din protipendadă. Nu munceşte. Mă cufund în gândirea mea fantastică despre Marea noastră. Ajungem la destinaţie. E mocirlă şi numai eu sunt în bocanci. E foarte greu să găsesc vreascuri. Punem brazi verzi. Strângem cucuruzi. Vin două colege care spun că au terminat rândul, dar Hatunţev ne-a zis că au aruncat cartofii pe brazda vecină ca să se încălzească la foc.
Moscova, 7 octombrie 1979

Mă duc la colhoz iar. E duminică şi se dă o zi liberă. Poate reuşesc să mă pregătesc pentru examenul de istorie a psihologiei. E rece. Trecem pe magistrală, apoi pe centură. Ajungem pe malul unui râuleţ. Spăl în râu o căldare de cartofi. Apa e ca gheaţa. Cineva a făcut o colibă mică. Găsesc o gamelă afumată şi lemnişoare puse la dos la uscat. Curierul nu a găsit rachiu în sat: nu vor să ne vândă că nu le ajunge lor, cum să le mai dea şi străinilor veniţi de la oraş. Unul spune că undeva în Siberia, spre Magadan se formează coadă ca la Mausoleul lui Lenin din Moscova, pentru băutură. Boris mă întreabă dacă am împuşcat vreun activist care dădea lumea la colhoz prin '48-49. Mă consideră banderovist. "Ai lichidat vreunul?" Se vede că mă crede ucrainean din Transcarpatia şi pentru ruşi toţi ucrainenii apuseni sunt oamenii lui Bandera. "Nu, Boris, cu părere de rău, şi eu am fost activist. Dacă nu distrugeam chiaburii, nu era nevoie să cărăm la colhoz studenţii, intelectualii, muncitorii din uzine, aşa cum facem noi acum".
Moscova, 20 noiembrie 1979

Începe prima zi de lucru cu italianul Maurizio Vigano de la uzina "IMPLA" din Milano. De 12 ani n-am mai comunicat cu italienii.
Moscova, 25 noiembrie 1979

E duminică, dar lucrăm. La uzina nr. 2 mă aşteaptă Maurizio. Nu are cine să ne servească micul dejun. Umblă pe la bucătărie un băiat care taie varză. Îi zic să ne servească ceva şi răspunde că nu lucrează azi şi că nu se ocupă de fel de fel de chinezi care umblă pe-aici. Am înţeles că am de-a face cu tipicul caracter rus. Cu cât te porţi mai frumos, cu atât se poartă mai urât. Am schimbat placa. "Tu nu lucrezi azi?! Dar noi lucrăm, hai? Ce, noi suntem negri? Aţi făcut bordel din toată uzina ..." Peste zece minute mi-au hrănit italianul. I-am dat pălăria mea lui Maurizio pentru că plouă.

- Cum explicaţi acest comportament al ruşilor?

- Asta nu înţeleg românii. Inteligenţa e considerată de ruşi drept o slăbiciune. La fel maniera, curtoazia. Este specific naţional.

- Dacă discutăm despre un impact al culturii slave asupra celei române, cum vedeţi efectul?

- Ei îi apreciază pe cei tari totdeauna. Până la primul război mondial, au vrut să semene cu francezii, de când s-au bătut cu francezii la 1812. În perioada interbelică, i-au apreciat pe germani şi s-au închinat în faţa lor. Acum, nu recunosc pe nimeni, în afară de americani. Cu toate că românii se înclină, ruşii nu i-au respectat niciodată. Cu toate că ungurii s-au luptat mereu cu ei, le-au făcut şi în '56 marafetul, îi respectă pentru că nu s-au supus. Românii cred că trebuie să cedeze în faţa ruşilor. Să-ţi spun o experienţă empirică, trăită de mine. Când eram elev la Zăbriceni, ne duceam la Edineţ să bem o bere, să mâncăm îngheţată, să ne tundem la frizeria evreiască sau la dans la şcoala rusă. Ne încăieram cu ruşii. Se apropia unul de tine: "Dă-mi o ţigară!" spunea ruseşte. Şi te lua la bătaie. Dar, dacă, în loc de ţigară, îi ardeai una şi cădea jos, îl vedeai că se ridică, se scutură de praf: "Davai drujiti!" ("Hai să ne împrietenim!"). Rusului îi place să se confrunte cu cel tare. Acelaşi lucru spunea cineva despre negrii americani. Rusoaica trebuie s-o apuci de cap, nu "sărâmânaaa, sărâmânaaa!" Românii să fi procedat în ’40 ca finlandezii, sau să înveţe de la ceceni … Niciodată ruşii n-ar fi îndrăznit să intre la noi. Cum poate să ne respecte un rus dacă ştie ce-am făcut? "Cum aţi putut să ni-l daţi pe Antonescu pe tavă? mă întrebau. Uite cum l-au ţinut ungurii pe Horthy al lor! Aşa trebuia să procedaţi şi voi." Ruşii îi apreciază pe ceceni tocmai pentru că nu acceptă dominaţia lor. Ei îi dispreţuiesc pe cei umili.
Moscova, 11 decembrie 1979

Ziua de naştere a Corinei: 9 ani. Azi susţin teza de diplomă la facultatea de psihologie. L-am rugat pe Maurizio să terminăm mai devreme ca să plec la facultate. Trec iar pe la ICRAL. Am semnat hârtiile ca toată viaţa: cu caractere latine.
Moscova, 24 decembrie 1979

Am dat examen la profesorul Lebedev, cel de la Centrul Cosmonauţilor. Are lucrări scrise împreună cu Iuri Gagarin. Voiam să-l întreb dacă nu are vreun loc vacant la catedră fiindcă s-a transferat de la cosmodromul din Baikonur la Şcoala Superioară de Management a Ministerului Agriculturii al URSS. O fi făcut el ceva. Zice că nu are nevoie decât de laboranţi.
Moscova, 31 decembrie 1979

Cu o sticlă de vin "Sauvignon", stau singur la televizor. Îmi pare nereuşit concertul de Revelion. Nu ne-a felicitat Brejnev şi regret că nu merge aparatul de radio că aş fi ascultat felicitările de la Bucureşti. N-am reuşit să trecem în noul apartament, numai "propiska" (viza de reşedinţă) am obţinut-o. Mă duc mai târziu la culcare. Nu văd nici o perspectivă. Condiţiile de viaţă ne-au epuizat. Citesc Miron Costin. Aş vrea să fiu la Cernăuţi, în Carpaţi, visul meu de totdeauna, care nu mai devine realitate.
Moscova, 8 ianuarie 1980

Merg la minister. Vorbesc cu Storojinski, acum ministru adjunct, despre perspectiva combinatului. Răsfoiesc mostrele din biroul lui. Toate din Franţa, Italia, Germania. Un desen impecabil pentru tapiserii. Rostesc o frază tipică: "Prokliatîe kapitalistî! Kak oni zagnevaiut!" ("Afurisiţii de capitalişti! Cum mai putrezesc ei!") Ideea e veche, dar ăia nu mai putrezesc, iar noi abia gâfâim în urma lor. Dacă ar fi la Moscova asemenea tapiserie, s-ar masacra unii pe alţii la magazine. Aşa se întâmplă şi cu alte articole de import, trecute la categoria "defisit".

Beau o sticlă de apă minerală “Borjomi”, prezentă pe mesele tuturor şefilor din Moscova. Mă întreabă de situaţia mea. Ce să-i spun? Nici până astăzi nu m-am putut muta în apartament. Îl rog să intervină să mi se transfere telefonul. Legea e de partea mea, dar intervine atotputernicul "blat", care e mai sigur decât legea sovietică. Îi spun că mi s-a propus să trec la Academia Economiei Naţionale, cu specialitatea psiholog. Stă pe gânduri. Cum să plec de la "Stroiplastmass"? Îi spun şi de situaţia Marianei. Îi zic de Iuri Ivanovici, directorul adjunct, care o pune să semneze ştate false.
Moscova, 13 ianuarie 1980

Cu ce să-i hrănesc azi pe ai mei? Pun la foc fasole. Cezara mă ajută la bucătărie. Corina face ordine prin casă. Se bagă la bucătărie şi vecina. Nu cumva are de gând să pună căldarea cu rufe la fiert pe aragaz alături de fasolele mele? Îi fac observaţie că încalcă regula. Azi e ziua noastră. Trebuia să-şi spele rufele ieri, sâmbătă. A umplut baia de boarfe şi nici nu putem intra să ne spălăm pe dinţi. Am făcut fasole făcăluită cu mujdei şi bucăţi de carne. Când să ne aşezăm la masă, Cezara se supără pe Corina sau pe mine şi nu vrea să mănânce. Se duce afară. Aşa făceam şi eu uneori. Mama se frăsuia (se lamenta): "O să te-apuce de inimă, dragul mamei!" Aşteptam să mă mai cheme odată la masă şi să renunţ la supărare. Era un sentiment contradictoriu.

Vecina umblă preocupată. Şi-ar scălda şi ea odorul, dar ce-a făcut ieri când a fost ziua lor? Ultimul fac baie eu. Mariana citeşte un volum rusesc de Ion Druţă, cu dedicaţie de la autor în româneşte cu litere ruseşti: "Lui M. Druk, care într-un timp făgăduise atât de mult literaturii moldoveneşti şi care până la urmă a avut curajul să nu vină cu nimic. Totuşi literatura aşteaptă şi, vorba aia, mai bine mai târziu, decât niciodată. Cu urări de bine în preajma Crăciunului, Ion Druţă".

Noaptea, pe la ora trei, mă trezesc. Simt un miros de ceva ars. Cineva a uitat ceainicul pe foc. A ars pe aragaz ore la rând. Acum e roşu incandescent. Făcea lumină. Sting gazul, bat la uşă. Vecina sare friptă în cămaşa de noapte. "Ce s-a întâmplat?" "Ce s-a întâmplat şi altădată. Până n-o să ne aruncaţi în aer nu vă lăsaţi!"
Moscova, 19 ianuarie 1980

Mă duc cu Mariana la secţia de paşapoarte a oraşului Mâtişci. Toţi îmi spun Mircea Grigorievici, deşi le zic că pe tata îl cheamă Gheorghe. Ruşii, dar mai ales ucrainenii, confundă Grigore cu Gheorghe. Îmi amintesc de tata că venea de pe front cu documente în care era Grigorii Iustinovici. Şi acum, la uzina din Chişinău, unde lucrează, tot "diadia Grişa" îi spun ruşii. Aveam noi copiii o vorbă: "Mama lui cu rusul lui/ Ne-a făcut din puţă hui!" Au rusificat tot. De câte ori mă recomand "Mircea", imediat: kak ăto budet po-russki?" ("cum ar fi pe ruseşte?") şi îmi propun să-mi zică Mihail, Dmitri, dar de fiecare dată refuz. Nici un străin nu mi-a pus o asemenea întrebare stupidă: "Cum ar fi "Mircea" în spaniolă, în franceză, engleză, italiană?" ...

E o nuntă în blocul vecin. Se bat toată noaptea.
Moscova, 26 iunie 1980

Vorbesc cu Grigore Koropcinski să-mi dea adresa lui Iosif Mughinştein de la Cernăuţi, să aflăm de la el dacă nu e vreun evreu doritor să vină la Mâtişci. Evreii fug din Cernăuţi şi poate găsesc o variantă bună pentru schimb. Oraşul e prost alimentat, creşte exclusivismul ucrainean, iar evreii au radarul foarte bine pus la punct. Diagnostichează cu 5-10 ani înainte dacă este aur sau nu. Dacă este perspectivă sau nu.

Am sărăcit complet cu drumul Marianei în Moldova, cu amenda din cauză că am uitat biletele de tren la mine, cu oaspeţii pe care i-am avut, plus cele două luni ale mele de concediu fără plată pentru facultate. E greu să ne revenim. Emil Codău a venit la Moscova. Îi zic să vină la 12 la noi la masă. O anunţ pe Mariana. Ea râde. Se duce la consignaţie să dea o rochie de-a ei ca să facă nişte bani.

În 1979, Emil Codău a fost înjunghiat cu cuţitul de un rus la intrarea în cafeneaua "Noroc" din Chişinău. A stat peste o lună în spital. Tot calvarul, ostilitatea medicului Constantinică, anchetatorul Baturin. I-au dat numai trei ani criminalului, deşi era viaţa omului în pericol. Emil a venit acum cu plângere la procurorul general pentru a relua procesul. Plângerea lui are vreo 20 de pagini.

Am vrut să mai citesc cartea lui Picul', dar mă irită pentru că încearcă să justifice războaiele coloniale ale Rusiei. Ei luptă pentru pace! Se simte neopanslavismul lor. Taximetriştii poartă portretul lui Stalin pe parbriz. Ieri am aflat că Ilia Erenburg, după război (când se punea problema înfiinţării statului israelian, americanii optând pentru varianta cu Palestina), a cerut lui Stalin să-l facă în Crimeea, nu în Birobidjan. În anii de după război ar fi emigrat 600.000 de evrei din România ca să se aşeze masiv pe linia Cernăuţi, Bălţi, Chişinău, Tiraspol, Odesa. Se vehicula ideea unui stat israelian între Nistru şi Prut fiindcă nu se ştia ce se va întâmpla. Bănuiam că abdicarea regelui ne-a făcut un mare serviciu pentru că nu se mai justifica purificarea spaţiului dintre Nistru şi Prut de populaţie românească. Aveau nevoie de siguranţă la vest. Stalin n-a fost de acord. A admis un stat evreu - Birobidjanul, la frontiera cu China, dar nimeni nu voia să meargă acolo. N-am găsit o confirmare juridică, nici documente pentru planul statului evreu dintre Nistru şi Prut. Rămâne o ipoteză.


Moscova, 30 iunie 1980

Vin la serviciu. Biroul e plin de gândaci. Mă caută de la directorul general. Mă întreb dacă n-a venit vreun căcăcios de la Secu din Chişinău să mai "stea de vorbă cu mine". La masă găsesc un răspuns de la Kaunas pentru schimb de locuinţe. Propun să caute ei un apartament la schimb cu Cernăuţii. Ei vor să ajungă repede la Moscova. Sunt uneori până la 15 persoane cointeresate într-un schimb.
Moscova, 3 iulie 1980

Mă caută Ninel'. Prietenul ei din Harkov se oferă să mă ajute să schimb apartamentul. Şi el a fost la Alma Ata, de unde apar foarte multe anunţuri. "Toţi vor la Moscova. De ce oare? E un oraş splendid." "Da, e splendid, dar toţi se tem de kazahi şi de chinezi". Amicul din Kiev vrea la Moscova pentru schimbare de decor. Ne înţelegem. Eu dau anunţ Harkov contra Cernăuţi şi, dacă găsim variante reuşite, facem schimbul.

Ştafeta olimpică se află deja pe teritoriul României. Merg spre casă prin glod, pe lângă acareturi cu porumbei. Peste tot materiale de construcţii aruncate. Să fie acestea la Chişinău, la Ghidighici, cum le-aş culege pe toate să termin odată casa părinţilor. Fiecare scândurică e scumpă acolo. Eu ştiu că la Cernăuţi e mai greu cu alimentele, dar ce să fac dacă mă trage aţa în patrie. Au venit cei de la Kaunas să vadă apartamentul. Ruşii pleacă din Kaunas la Vilnius, unde lituanienii nu sunt aşa de agresivi. Deci e aceeaşi situaţie ca la Alma Ata. A mai telefonat o femeie. Ne propune apartament la Cernăuţi cu două camere. Nu suntem de acord pentru că suntem mulţi; ca să rezistăm până mâine, iau o carte de Vsevolod Ivanov s-o vând pe trei ruble să ne-ajungă până la salariu. Citesc un articol în "Magazin" despre Burebista.

Colegii îmi spun că voi merge duminică la adunat fân la colhoz. Un cort militar în care stau cosaşii. Ne dezbrăcăm în slipuri pe malul apei. Case ţărăneşti; fiecare are o punte şi o barcă. Discut cu un tânăr de la Serviciu 4. Facem stoguri. Citesc "Aniversarea 2050" a statului dac din "Flacăra". Au băut femeile câte ceva şi sunt foarte vesele. Fac apropouri. Poţi să te legi de fiecare că nu refuză. Eterna problemă a Rusiei: "Ne hvataet mujikov" (Nu ajung bărbaţii - n.a.). În drum spre casă cântă.

Mariana s-a dus cu o geantă plină de încălţări la reparat, dar nu sunt meşterii la serviciu. "A, ei sunt în zapoi", spun unii. "Zapoi" nu e beţia curentă. E ceva ca inundaţia sau ca menstruaţia. "Are zapoi!" este ca epilepticul. Două săptămâni sau chiar o lună stă rusul în transă. Apoi îşi revine şi reintră în viaţa socială ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Moscova, 15 iulie 1980

Baba Evghenia zice că trebuie să mă reducă pentru că eu lucrez cu italienii. Vin două fete din Lvov. Vor să schimbe apartamentul cu noi. Rămâne să găsească varianta potrivită la Cernăuţi. A sunat Storojinski şi-i spun că baba vrea să mă concedieze. Îl rog pe Storojinski să mă ajute cu lucrul la Cernăuţi, prin Udovicenko din Lvov. Poroţki nu mă ajută cu nimic. Dacă vreau, pot fi eliberat "la cerere" pe 28 iulie. Aici mi-am ieşit din pepeni. I-am spus tot ce ştiam despre criteriile de reducere. Mă duc cu foaia de concediu la Zohin. A promis Storojinski că va vorbi cu el. Mă cheamă Poroţki la cadre. Mi-au dat concediu. De la 1 septembrie 1980, nu mai am nimic cu "Stroiplastmass". Când au aflat colegele că sunt eliberat de la 1 septembrie, s-au bucurat, dar ele nu ştiu ce le aşteaptă: vor să desfiinţeze serviciul.

Eu vreau să plec, dar dacă va fi rău? Dacă nu plecăm acum din Moscova, nu vom mai putea reveni niciodată acasă, dar eu vreau acest lucru. Însă Moscova ar fi deschis anumite căi pentru fete ... Am obosit. Adorm târziu.
Moscova, 16 iulie 1980

Merg la Bannâi Pereuloc. Două ore citim panouri pentru schimburi de locuinţe. Chişinău - puzderie. Pleacă ruşii şi evreii din Chişinău. La Cernăuţi, nici un anunţ. Cu câţiva ani în urmă, erau foarte multe. S-or fi terminat evreii? Toţi au plecat? Multe propuneri pentru Lvov. Mai să plecăm la Lvov, ca să ajungem în doi-trei ani la Cernăuţi.
Moscova, 17 iulie 1980

Alerg prin ploaie. O doamnă roşcată aşteaptă la intrare. I-a plăcut apartamentul nostru. Întreabă dacă nu sunt evreu. "Nu, sunt moldovean". Îmi spune că pleacă evreii din Lvov spre Moscova. Mariana vrea neapărat la Chişinău. Se teme că fetele vor fi traumatizate la Cernăuţi în atmosfera luptei continue.
Moscova, 21 iulie 1980

Am avut un vis foarte real. Parcă mă discutau, mă cercetau, îmi cereau socoteală de ce am fost dat afară din partid. Am sunat la biroul lui Kitov. Vreau să-l rog să mă recomande lui Filipov de la Institutul de Management. L-am sunat pe Sazonov la facultate. Colegele rusoaice mă certau că plec, pe urmă mă invidiau, apoi se bucurau că se mai pleacă din Moscova. Cârnaţi, unt, carne şi tot ce-i trebuie omului. Aici e şi "Bolşoi", şi politică, şi posibilitatea de a emigra pentru unii. Sună Mariana. E tristă. Nu sunt locuri vacante. Dacă nu ai publicat, dacă nu eşti membru de partid, dacă, dacă ... Totul se obţine pe "blat", cuvânt magic în Rusia, ca "propisca" şi "defisit".

Româncele au ajuns pe locul trei la gimnastică la Olimpiadă. Ele au ghinion totdeauna aici.
Moscova, 22 iulie 1980

M-a chemat şefa de dimineaţă. "De ce-i reduceţi pe specialişti?" spunea Plevakov, inginerul şef. "Au rămas o mulţime de putori naţionale, care nu fac nimic. Cei buni au fost aruncaţi ..." Mă descoase şefa dacă nu m-am plâns eu. "Nu şi nici pretenţii nu am." Am primit azi banii pentru concediu: 13 ruble pentru 16 zile fiindcă de la 1 septembrie sunt eliberat. N-am mai telefonat lui Kitov de la Academia Economiei Naţionale (CEPECA - n.a.) pentru catedra de psihologie a managementului. Sincer fiind, parcă nici n-aş vrea să iasă ceva. Mă trage tot mai mult spre patrie, deşi ştiu că e foarte rău acolo, nici de lucru nu găseşti, nici produse, nici atmosferă, dar nici aici n-aş mai vrea să mai rămân. Este o enigmă: de ce a insistat atât de mult Poroţki să părăsesc întreprinderea? I-am spus şi lui Storojinski. Îmi trec prin minte fel de fel de absurdităţi. De exemplu, Poroţki e interesat mai mult de colaborarea cu Germania decât cu Italia. Cauza? Există şi ea. Îl pun pe omul lor ca tehnolog. Prezenţa mea îl împiedică să distrugă Serviciul de Organizare Ştiinţifică a Muncii, să pună şef o altă persoană. Sau poate ei cred sincer că eu sunt evreu şi "lovindu-mă", mă vor pregăti pentru emigrare?
Moscova, 25 iulie 1980

Mă duc la birou, să-mi iau geanta. "Ce, aşa simplu? Nu ne pupăm la despărţire?" mă-ntreabă Neli şi celelalte. "Ne budem!" ("Nu ne mai" - n.a.). Fără tort şi fără masă de adio. Regret că n-am salutat-o pe Ideea Stepanovna, care a avut zilele acestea un atac de cord. De la gara Mâtişci îi telefonez lui Kitov de la Academie. Eşec! Nu mă iau la Academie. L-au refuzat pe Kitov la Rectorat. Nu-l mai întreb care e cauza. Îl rog să mă ajute prin cunoştinţele lui din Ucraina să găsesc un post de psiholog la Cernăuţi. "Cum? Vrei să pleci din Moscova?" "Dar ce să fac? Dacă nu reuşesc să găsesc un loc de muncă? Doar n-o să lucrez o viaţă întreagă la uzină". Se vorbeşte de protestele din ziarele româneşti cu privire la erorile arbitrajului faţă de Nadia Comăneci.

Acasă, iar vine vorba că am intrat în datorii din cauza mea pentru că am luat 100 de ruble în 2 luni. Am avut examen de stat, dar cinci ani la rând am dat toate examenele fără concediu. Nu mai puteam! Amărât, fac baie şi mă culc.
Moscova, 1 decembrie 1980

După patru luni, revin la Jurnalul meu. S-au întâmplat atâtea de-atunci. Concediul l-am petrecut lucrând cu tata la casa de la Ghidighici. Pe Alexandrina Cernov am cunoscut-o acum, şi l-am regăsit pe Costică Popoescu, după 1968. Nu ne ajung cotileţii pentru zid. I-am lăsat tatei bani şi am plecat la Moscova. Intervine Storojinski iar ca să mă mai rabde şefii o lună. La 4 septembrie, am plecat din Moscova. Nici cu schimbul de locuinţă nu merge. Ca să obţin casa colonelului din Cernăuţi de pe strada Goethe, trebuie luată în spaţiu şi mama Olea. Pleacă Mariana la Chirianca, face formele pentru că noi eram patru, iar spaţiu era pentru cinci persoane. Am înscris-o pe mama Olea la Moscova, ca să vadă că venim de la Moscova cinci persoane. Azi e ziua de salariu: primele 35 de ruble câştigate la noul loc de muncă de la Institutul de cercetare pentru industria alimentară. Săptămâna trecută, când am mers la directorul institutului, am dat peste Ilie Blaj, şef de catedră la Politehnica din Chişinău. M-a recomandat şi el la director. Mă întreabă dacă nu sunt membru de partid că m-ar ajuta să lucrez la Facultatea de Economie din Chişinău. Nu sunt în partid şi nici n-o să fiu. A doua zi îl petrec la gară.
Moscova, 9 decembrie 1980

Azi trebuia să-i telefonez lui Andrei Krijanovski să aflu rezultatele convorbirii cu scriitorul Romanenko, referent pentru Uniunea Scriitorilor din Basarabia. El pleacă la pensie şi caută înlocuitor la Uniunea Scriitorilor, ca referent pentru literatura moldovenească, cu 250 de ruble salariu, leafă grozavă. Andrei vrea să mă angajeze cu orice preţ la lucru, numai să nu plec din Moscova. Duminică seara iar am polemizat. Eu i-am expus argumentele. Peste zece ani, Moscova va deveni un mediu de nelocuit şi nu raiul; nu văd perspectiva copiilor mei şi nici nu le doresc o carieră la Moscova: e imposibil şi fără rost şi apoi, fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara ta. Am două facultăţi şi nu sunt fericit. Andrei insistă să revină Mariana la Moscova cu fetele şi să înveţe aici. "Să stea cu ţigara în dinţi pe culoarele universităţii sau ale altor instituţii, să vină de două ori pe zi cu "elektricika", ca mine, să nu aibă sentimentul de patrie, de casă, să..." Cu asta termin. Să vedem cine va avea dreptate. Că nu e carne la Cernăuţi şi la Chişinău? Să ne deprindem fără cârnaţi, fără carne!
Moscova, 9 ianuarie 1981

Colega de serviciu îmi dă ziarul "Moskovski komsomoleţ" nr. 7 cu articolul "Cum să trăieşti îţi vor arăta strămoşii". Un articol foarte important. Voi folosi această concepţie la elaborarea şi definitivarea lucrării mele. Institutul de cercetări Antropologice al Universităţii din Moscova, cercetător ştiinţific principal V. A. Spiţin. Analiza biochimică. Diferiţi oameni studiaţi după tipul fosfatazei alcaline (un ferment). Tipul de fosfatază depinde de unii parametri ai sângelui, moşteniţi. Prin fosfatază alcalină, sângele este în strânsă legătură cu nutriţia. Noi nu mâncăm ceea ce trebuie din punct de vedere genetic. Fiecare om civilizat îşi va utiliza inevitabil meniul şi experienţa strămoşilor, focalizate într-un parametru biochimic - fosfataza alcalină. Antropologii trebuie să stabilească şi să confirme statistic rolul fiecărui parametru. Omul păstrează în organism memoria de mii de ani a strămoşilor. Calea parcursă de către poporul său e codificată în gene. A cunoaşte şi a înţelege înseamnă să descifrezi nişte secrete de mare importanţă pentru viitor.

- Ar putea oferi biochimia o bază ştiinţifică pentru naţionalism?

- Da. Este lovitura de graţie dată internaţionalismului, sociologismului vulgar. Nu trebuie să-l aduci pe uzbek la Moscova, să-l rusifici, nu trebuie duşi românii în America. Nu poţi să impui reţete culinare altui popor. S-a dus apoi dominaţia a sute de ani a lui "homo economicus", apare biopolitica. Aici îşi are originea etnocentrismul lui Mircea Druc. "Moi adres ne dom i ne uliţa,/ Moi adres Sovetskii Soiuz" ("Adresa mea nu e casa şi nici strada,/ Adresa mea e Uniunea Sovietică" - n.a.), se cânta imnul propagandistic al dezrădăcinării. Este contraindicat să desprinzi oamenii de zona lor. Autorităţile de la Moscova au blocat imediat orice informaţie.
Moscova, 9 ianuarie 1981

Saşa şi Lena mă întreabă cum am petrecut revelionul la Cernăuţi. Le povestesc de profesoara de matematică, diriginta Cezarei de la Şcoala nr. 1 din Cernăuţi, fostul liceu "Aron Pumnul", unde a învăţat Mihai Eminescu. Acum e şcoala rusă nr.1 din Cernăuţi. "Ar fi mai bine ca fetele dumneavoastră să nu spună că sunt moldovence că altfel îşi vor bate joc de ele, au să le maltrateze ...". Iată starea de spirit la 1980, după atâtea cărţi şi articole despre prietenia dintre "popoarele moldovenesc, rus şi ucrainean".
10 ianuarie 1981

Unicul lucru aş fi dorit acum: să găsesc un serviciu cu specialitatea mea. Cine are nevoie la Cernăuţi de psihologi? La Universitatea din Cernăuţi nici n-au vrut să vorbească cu mine. Există acolo psihologi, dar toţi au diplome de pedagogi şi se tem de concurenţă. Azi am făcut rost de două cărţi excepţionale şi sunt fericit "Dacia preistorică" şi "Daco-geţii".
12 ianuarie 1981

Am telefonat la Chişinău. Noutate: Emil se căsătoreşte! Cu o fată născută lângă Drochia, judeţul Soroca. Moldoveancă din ţărani. Tata a fost să cunoască părinţii şi s-a întors mulţumit.
13 ianuarie 1981

Azi se decide problema cu schimbul la executivul din Mâtisci. Nimeni nu acceptă plecarea mea din Moscova. Toţi îmi prezic un destin foarte trist, dar eu vreau acasă, în ţară…
Moscova, 20 ianuarie 1981

La biroul de schimb din Mâtisci se comunică rezultatul: pozitiv. Le fac cadou două cărţi: Kuprin şi Maiakovski, ca să-mi facă formele mai repede. Se termină epopeea Moscovei …

Am ascultat aseară, în marea sală a Conservatorului, muzică de orgă. Mi-a plăcut foarte mult şi încă o dată m-am convins de efectele magice pe care le are asupra mea această muzică. Ieri, Valentina, colega mea, vorbea de starea de spirit a soţului ei, cercetător ştiinţific la Institutul de mecanică. Nu poate suporta pe nimeni care nu e rus. Vine acasă şi spune că ar lua o mitralieră şi ar secera până nu ar mai vedea ciucimeci (nume generic peiorativ pentru toţi neruşii). Renaşte din adâncuri “cernosotinskoe dvijenie”, mişcarea fascistă a sutelor negre de la sfârşitul secolului trecut. Sutele negre făceau pogromuri evreieşti la Chişinău, Kiev, Odesa. “Moscova pentru moscoviţi!” Ieri s-au luat de vorbă despre plecarea mea din Moscova. “Las’ să plece că poate respirăm mai uşor!”. Mergem spre deznodământ …

N-am mai completat Jurnalul meu de la 13 ianuarie. Voiam s-o întâlnesc pe Paulina de la Cernăuţi, sora lui Ionel Bocancea. Am venit la gara din Mâtisci la ora 4 dimineaţa. Pe pasarela care trece peste calea ferată, am văzut un stâlp cu lumină puternică. La lumina lui, învăţ gramatica engleză după un manual de limbă engleză pentru spanioli. Aşteptarea e mai uşoară când eşti ocupat cu ceva.
Moscova, 23 ianuarie 1981

Mă gândesc la plecarea spre Mecca noastră, oraşul lui Eminescu, care nu-mi va aduce decât grele încercări.

În ziua când am aflat (13 decembrie 1971) că l-au arestat pe Alexandru Usatiuc, am expediat imediat la ţară o “geantă cu hârtii”. Bănuiam că sunt filat şi de aceea am rugat o persoană mai neutră să mă ajute. Acum, după atâţia ani, am adus arhiva acasă. Ce amărăciune! Din cauza umezelii din beci, documentele s-au deteriorat. Le usuc în voie. Încerc să recuperez câte ceva. În limita posibilităţilor, unele lucruri le transcriu integral.
Din primul meu Jurnal 1957-1960

Zăbriceni, 4 mai 1957

Brătuşeni. Sala de şedinţe a Comitetului raional de partid. Conferinţa raională a corespondenţilor de la sate şi a redactorilor “Foilor de luptă” şi a “gazetelor de perete”. Organizatori: Comitetul raional de partid, Comitetul executiv raional şi redacţia ziarului “Puti k kommunizmu” (“Calea spre comunism”). Referat: “Ziua presei sovietice” - Nicolaev A. I. - redactorul ziarului. Asistă: A. Utka - secretar CR a PCM şi B. Şveţ, preşedintele Comitetului executiv raional.