Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go

Apoi a spus încetişor:

— Nu l-am mai văzut pe băiatul ăsta de foarte mult timp. De cînd eram la Căsuţe.

Apoi, în fine, am început să vorbim despre Tommy. N-am întors totul pe toate feţele, iar eu n-am aflat aproape nimic în plus faţă de ceea ce ştiam deja. Dar cred că ne-am simţit amîndouă mult mai bine după ce am început să discutăm despre el. Ruth mi-a spus cum în toamna aceea, la ora la care a plecat ea de la Căsuţe, imediat după mine, ea şi Tommy se înstrăinaseră tot mai tare unul de celălalt.

— Avînd în vedere faptul că oricum eram trimişi ia cursul de instruire fiecare în altă parte, a zis ea,

259

I

am căzut de acord că n-avea nici un rost să ne despărţim de tot atunci. Aşa că am rămas împreuna pînă cînd am plecat eu.

Şi la momentul respectiv nici ea, nici eu nu am mai spus nimic în plus pe tema asta.

Cît despre excursia al cărui scop era să vedem vasul acea primă dată cînd am vorbit despre ea n-am zis nici nu, nici da. însă pe parcursul următoarelor săptămîni Ruth a continuat să aducă vorba de ea, planurile noastre au căpătat tot mai mult contur, iar într-un final i-am trimis un mesaj îngrijitorului lui Tbmmy printr-o persoană de legătură, spumndu-i că în afară de cazul în care Tommy se opune, vom apărea la Kingsfield într-una din după-amiezile săpta-mînii următoare.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

Pe vreme aceea fusesem, poate, o singură dată la Kingsfield, aşa că pe drum Ruth şi cu mine a trebuit să consultăm harta de mai multe ori şi tot am ajuns cu o întîrziere de cîteva minute. Nu este unul dintre centrele de recuperare de vîrf şi dacă nu m-ar lega de el nişte amintiri extrem de puter­nice, inima nu mi-ar da deloc ghes să mai trec vreodată prin părţile alea. E cam izolat, e destul de greu să ajungi la el şi chiar şi atunci cînd reuşeşti să ajungi, nu dai peste un loc cum te-ai aştepta, plin de linişte şi pace. De dincolo de garduri se aude în permanenţă traficul intens de pe drumurile naţionale şi te copleşeşte sentimentul că aşezămîntul a fost dat în folosinţă mult înainte ca reconversia lui în spital să fi fost finalizată. în multe dintre camerele donatorilor e imposibil să intri cu un căru­cior cu rotile, aerul e prea înăbuşitor sau e prea mult curent. Nu sînt suficiente băi, iar cele care există sînt foarte greu de întreţinut, sînt foarte reci pe timp de iarnă şi, în general, se află mult prea departe de rezervele donatorilor. Cu alte cuvinte, Kingsfield e la ani-lumină de un loc precum centrul lui Ruth de la Dover, cu gresia lui strălucitoare şi cu ferestrele cu geamuri duble, ce se închid perfect etanş la o simplă răsucire de mîner.

Mai tîrziu, după ce Kingsfield a devenit locul familiar şi atît de drag mie, pe cînd mă aflam într-una din clădirile administrative, am dat peste o fotografie

260

261

alb-negru a locului, aşa cum arata înainte de a fi reconvertit şi era doar o staţiune de vacanţă pentru familii de oameni obişnuiţi. Probabil că fotografia fusese făcută la finele anilor '50 sau începutul anilor '60 şi arăta o piscină imensă, de formă dreptun­ghiulară, plină cu oameni fericiţi - copii şi părinţi -ce plonjează în apă şi se simt de milioane. Piscina e înconjurată de ciment, dar lumea şi-a fixat scau­nele pliante şi şezlongurile şi fiecare are cîte o umbrelă uriaşă de soare care să-1 protejeze. Cînd am văzut prima dată fotografia, mi-a trebuit ceva timp pînă să-mi dau seama că mă uit la ceea ce donatorii numesc acum „Scuarul" - locul în care intri cu maşina în clipa în care ajungi la centru. Fireşte, acum piscina e acoperită cu ciment, dar conturul îi e încă vizibil şi la unul dintre capete au lăsat în continuare cadrul metalic al trambulinei pentru sărituri - exemplu perfect al atmosferei de lucru neterminat ce domină locul. Abia cînd am văzut fotografia, mi-am dat seama ce e cu acel cadru şi ce caută acolo, iar azi, de fiecare dată cînd dau cu ochii de el, îmi vine imediat în minte imaginea unui înotător ce se pregăteşte să sară şi, inevitabil, se face zob de ciment.

Poate că n-aş fi recunoscut decît cu mare greutate Scuarul în fotografie dacă pe fundalul acesteia nu ar fi existat clădirile albe, cu două etaje, stil buncăr, plasate pe toate cele trei laturi ale spaţiului pisci­nei. Aici se aflau, probabil, apartamentele de vacanţă ale familiilor din poză şi, deşi bănuiesc că inte­rioarele au suferit destul de multe modificări, faţadele arată şi azi destul de asemănătoare. In anumite privinţe, cred că Scuarul de azi nu este chiar atît de diferit de piscina de odinioară. E centrul social al locului, unde donatorii vin să ia o gură de aer şi să mai schimbe o vorbă. In jurul Scuarului au fost puse cîteva bănci de lemn, semănînd cu băncile de picnic, dar adesea — mai ales cînd soarele arde prea

262

tare sau cînd plouă - donatorii preferă să se strîngă sub acoperişul plat, cu streşini largi, al sălii de recreaţie din capătul mai îndepărtat, în spatele cadrului metalic ce susţinea în alte vremuri tram­bulina.

în după-amiaza cînd am venit la Kingsfield cu Ruth era înnorat şi destul de rece şi atunci cînd am intrat cu maşina în Scuar, sub acel acoperiş se afla doar un grup de vreo şase-şapte siluete în penumbră, în momentul în care am parcat, undeva în peri­metrul vechii piscine - despre care, fireşte, pe atunci habar nu aveam - din grup s-a detaşat o siluetă care a pornit spre noi şi am văzut că e Tommy. Avea pe el un trening verde, decolorat de la spălat, şi arăta cu vreo şase kilograme mai solid decît ultima oară cînd îl văzusem.

Ruth, aflată lîngă mine, a părut preţ de o clipă cuprinsă de panică.

— Ce facem? a zis. Ieşim? Nu, nu, hai să nu ieşim! Nu te mişca, nu te mişca!

Nu ştiu care fusese intenţia mea iniţială, dar în clipa în care Ruth a spus asta, din nu ştiu ce motiv, dar fără să mă gîndesc, pur şi simplu m-am dat jos din maşină. Ruth a rămas unde era, iar ăsta a fost motivul pentru care, atunci cînd Tommy a ajuns lîngă noi, privirea i s-a fixat asupra mea şi eu am fost cea pe care a îmbrăţişat-o prima. Simţeam în jurul lui un miros uşor de ceva medical şi am încer­cat fără succes să-1 identific. Apoi, deşi încă nu apucaserăm să ne spunem nici un cuvînt, am simţit amîndoi că Ruth ne priveşte din maşină şi ne-am îndepărtat imediat.

Cerul se reflecta generos în parbriz, aşa că nu o vedeam foarte bine. însă am avut impresia că are o expresie serioasă, aproape împietrită, de parcă Tommy şi cu mine am fi fost nişte actori dintr-o piesă unde ea era spectatoare. în privirea ei se distingea ceva ciudat, ceva ce m-a făcut să mă simt

263

uşor aiurea. Apoi Tommy a trecut pe lîngâ mine, ducîndu-se la maşină. A deschis portiera din spate, s-a urcat pe banchetă şi a fost rîndul meu să îi privesc înăuntrul maşinii, schimbînd întîi cuvinte, apoi pupături protocolare pe obraji.

Donatorii de sub acoperiş priveau şi ei scena de dincolo de Scuar şi, deşi n-am simţit nimic ostil în atitudinea lor, m-a copleşit brusc o dorinţă fierbinte să plec de aici cît mai repede. Dar am încercat să mai stau puţin înainte să mă întorc la maşină, în aşa fel încît să-i las singuri pe Tommy şi pe Ruth cît mai mult timp.

Am luat-o întîi pe drumeaguri înguste şi şer­puitoare. Apoi am ajuns in cîmp deschis, într-un peisaj de ţară nedefinit, şi am mers pe o şosea aproape pustie. Ce îmi aduc aminte din acea parte a călătoriei noastre către vasul de pescuit este că pentru prima oară soarele a început să strălucească slab, străpungînd cenuşiul cerului, şi de fiecare dată cînd mă uitam la Ruth, aflată lîngă mine, îi vedeam surîsul liniştit, abia schiţat. Cît despre conţinutul discuţiei noastre, ei bine, amintirea pe care o păstrez despre ea este că ne-am purtat ca nişte oameni care se văd destul de des şi, prin urmare, nu sînt nevoite să vorbească decît despre lucrurile de maximă actuali­tate. L-am întrebat pe Tommy dacă a fost deja să vadă vasul, iar el mi-a spus că nu, n-a fost, dar că mulţi dintre ceilalţi donatori de la centru au fost. Avusese cîteva ocazii, dar nu profitase de ele.

— Nu e vorba că n-am vrut să mă duc, a zis el, aplecîndu-se spre scaunele din faţă. Dar pur şi simplu n-am avut cum. La un moment dat tocmai urma să plec cu alţi cîţiva şi cu îngrijitorii lor, dar s-a întîm-plat sâ-ncep să sîngerez, aşa că nu m-am mai putut duce. Asta a fost acum o mie de ani. Acum nu mai am astfel de probleme.

Apoi, după o vreme, în timp ce străbăteam acelaşi peisaj de ţară pustiu, Ruth s-a întors spre dreapta

pînă cînd s-a plasat faţă în faţă cu Tommy şi a rămas aşa, uitîndu-se la el. încă mai avea pe faţă o umbră de surîs, dar nu a spus nimic şi am văzut în oglinda retrovizoare că Tommy se simte cît se poate de stînjenit. Se uita ţintă pe geamul de alături, apoi iar la ea, apoi din nou pe geam. După un timp, fără să-şi mute privirea de la el, Ruth a început să ne spună o anecdotă cu mii de paranteze despre nu ştiu ce persoană, o donatoare de la centrul ei, cineva despre care nu auziserăm niciodată, iar în tot acest timp nu 1-a scăpat nici o secundă din ochi pe Tommy şi nici surîsul nu i-a dispărut de pe chip. Poate din cauză că anecdota ei începuse să mă plictisească sau poate fiindcă voiam să-1 salvez pe Tommy din situaţia asta, am întrerupt-o după un minut sau cam aşa, zicînd:

— Bine, bine, nu avem nevoie să ştim chiar fiecare amănunt despre ea.

Am spus-o fără nici o urmă de răutate şi chiar nu avusesem nici cea mai mică intenţie în sensul ăsta. Dar chiar înainte ca Ruth să tacă, aproape simultan cu vorbele mele, Tommy a pufnit brusc în rîs, aproape explodînd, cu un zgomot pe care nu-1 mai auzisem niciodată la el. Apoi a zis:

— Exact asta voiam şi eu să spun. Am pierdut

şirul de mult.

Eu eram cu ochii la drum, aşa că n-am ştiut sigur dacă mi se adresează mie sau lui Ruth. în orice caz, Ruth a amuţit şi s-a răsucit în scaun, revenind cu faţa spre parbriz. Nu părea să se fi supărat prea tare, dar zîmbetul îi dispăruse, iar ochii îi priveau în gol, fixaţi undeva pe cerul de deasupra noastră. însă trebuie să recunosc că în acel moment nu la Ruth îmi era mie gîndul. îmi sărise inima din piept, fiindcă într-o fracţiune de secundă, doar cu acel mic rîset de aprobare, am simţit că Tommy şi cu mine ne apropiaserăm iar după toţi aceşti ani.

265

264

Am ajuns la bifurcaţia la ca -e trebuia după vreo douăzeci de minute de cînd plecaserăm din Kmgsfield. Am coborît pe un drumeag şerpuitor, flancat de garduri vii, şi am parcat lingă un pîlc de platani. Am pornit-o, cu mine în frunte, în direcţia în care începea pădurea, dar în clipa în care am dat de trei cărări distincte ce o porneau printre copaci, a trebuit să mă opresc şi să consult hîrtia cu indicaţii pe care o adusesem cu mine. Şi, cum stăteam eu aşa şi-ncer-cam să descifrez scrisul persoanei respective, am devenit subit conştientă de faptul că Ruth şi Tommy stăteau în spatele meu fără să vorbească, aproape ca nişte copii, aşteptînd să le spun încotro s-o apuce.

Am intrat în pădure şi, deşi drumul era destul de uşor, am observat că Ruth respiră din ce în ce mai greu. Spre deosebire de ea, Tommy nu părea să aibă nici cea mai mică problemă, în ciuda faptului că mergea cu un uşor şchiopătat. Am ajuns la un gard de sîrmă ghimpată căzut într-o rînă şi ruginit, cu sîrma ruptă violent în mai multe locuri. Cînd a dat cu ochii de el, Ruth s-a oprit brusc.

— Aoleu! a spus ea neliniştită. Apoi s-a întors spre mine :

— Nu mi-ai spus nimic despre asta. Nu mi-ai spus că trebuie să trecem peste un gard de sîrmă ghimpată.

— N-o să fie aşa de greu, am răspuns. O să trecem pe sub el. Nu trebuie decît să-1 ţinem ridicat unii pentru ceilalţi.

Insă Ruth a părut de-a dreptul supărată şi nici nu s-a clintit. Şi abia în acel moment, cînd a rămas acolo, în picioare, cu umerii ridicîndu-i-se şi cobo-rîndu-i odată cu respiraţia, Tommy a părut că-şi dă seama pentru prima oară cît de fragilă e. Poate că observase deja, dar nu vrusese să o recunoască. Insă acum a privit-o lung, preţ de cîteva secunde bune. Apoi cred - deşi, fireşte, n-am de unde să ştiu sigur - că amîndoi, atît Tommy, cît şi eu, ne-am

266

adus aminte ce s-a întîmplat în maşină, cînd ne-am coalizat - mai mult sau mai puţin - împotriva ei. Şi ne-am dus amîndoi aproape automat la ea. Eu am luat-o de braţ, Tommy a ţinut-o de cotul celălalt şi am pornit cu ea în direcţia gardului.

I-am dat drumul puţin, doar cît să trec pe sub gard. Apoi am ţinut sîrma ghimpată cît de sus am putut şi am ajutat-o, împreună cu Tommy, să treacă şi ea. In cele din urmă nu s-a dovedit chiar aşa de greu: era mai mult o dovadă de încredere în propriile puteri şi, cu noi alături, părea să-şi fi învins frica pe care i-o stîrnise gardul. Pe de altă parte, şi Ruth s-a străduit să-mi dea o mînă de ajutor să-i ţin gardul lui Tommy, El a trecut fără nici cea mai mică problemă, iar Ruth i-a spus:

— Doar cu aplecatul am uneori probleme. Cîte-odată nu reuşesc deloc.

Tommy părea uşor pierit şi m-am întrebat dacă e jenat de scena de adineauri sau fiindcă tocmai şi-a reamintit cum am făcut front comun împotriva lui Ruth în maşină. A arătat din cap spre copacii din faţa noastră şi a spus:

— Bănuiesc că pe acolo e. Nu-i aşa, Kath? Mi-am aruncat privirea pe foaie şi am pornit iar

în faţa lor. Printre copaci era destul de întuneric, iar pămîntul devenea din ce în ce mai mlăştinos.

— Sper să nu ne rătăcim, am auzit-o pe Ruth că-i spune lui Tommy, rîzînd, deşi în faţa noastră se vedea clar un luminiş.

Şi acum, că aveam destul de mult timp să reflectez asupra problemelor, mi-am dat seama de ce fusesem atît de deranjată de cele întîmplate în maşină. Nu doar fiindcă ne coalizaserăm împotriva lui Ruth, ci şi din cauza modului în care reacţionase ea. Altă­dată ar fi fost de neconceput ca ea să fi acceptat să se întîmple aşa ceva fără să reacţioneze instantaneu, în clipa în care am avut această revelaţie, m-am oprit în mijlocul cărării, i-am aşteptat pe Ruth şi pe

267

Tommy să mă ajungă din urmă şi i-am înconjurat umerii lui Ruth cu braţul.

N-a părut deloc un gest siropos, ci mai degrabă unul firesc, de îngrijitor, dat fiind faptul că exista cu adevărat o anume nesiguranţă în mersul ei, şi m-am întrebat dacă nu cumva îi subestimasem extrem de tare slăbiciunea. Respira din ce în ce mai precipitat şi din cînd în cînd, în timp ce mergeam amîndouă, se mai sprijinea de mine. Destul de curînd însă am trecut de copaci şi am ajuns în luminiş, iar acolo am văzut vasul.

De fapt locul în care pătrunseserăm nu era chiar un luminiş. Era mai degrabă vorba de faptul că ajunseserăm la capătul păduricii, iar acum în faţa noastră se întindea, cît vedeai cu ochii, mlaştina. Cerul palid părea uriaş şi îl vedeai reflectat cînd şi cînd în micile băltoace cu apă ce presărau pămîntul. Probabil că nu cu mult timp în urmă pădurea se întindea pînă mult mai departe, fiindcă ici şi colo zăreai trunchiuri de copaci uscate şi fantomatice, nu mai înalte de un metru şi ceva, ieşind din sol. Iar dincolo de aceste trunchiuri moarte, la vreo şaizeci de metri, eşuat în mlaştinile de sub soarele lipsit de putere, se afla vasul.

— Vai, e chiar aşa cum a spus prietena mea! a zis Ruth. E chiar frumos!

Am pornit spre vas şi plescăitul tălpilor noastre se auzea amplificat în liniştea ce ne împresura. La scurt timp însă am observat că picioarele mi se scufundă sub smocurile de iarbă, aşa că am strigat:

— OK, mai departe de aici nu putem merge! Ceilalţi doi, care erau în urma mea, n-au avut

nici o obiecţie şi cînd m-am uitat peste umăr, l-am văzut pe Tommy ţinînd-o iar pe Ruth de braţ. Era însă cît se poate de limpede că o face doar pentru a o ajuta să stea dreaptă. Am pornit cu paşi mari spre cel mai apropiat trunchi de copac mort, unde solul era mai tare, şi m-am ţinut de el ca să-mi

268

regăsesc echilibrul. Urmîndu-mi exemplul, Ruth şi Tommy şi-au croit şi ei drum către un alt trunchi mort, mai scobit şi mai ros de vreme decît al meu, aflat foarte aproape, în stînga mea. S-au cocoţat de o parte şi de alta a lui şi au părut că-şi revin. Apoi ne-am uitat cu toţii spre vasul eşuat. I-am văzut vopseaua crăpată şi grinzile ce susţineau cabina micuţă cedînd sub presiunea timpului. Odinioară era vopsit într-un albastru ca al cerului, iar acum părea aproape alb sub cer.

— Mă întreb cum o fi ajuns aici, am zis. Ridicasem vocea ca să mă audă şi ei doi şi mă

aşteptasem la un ecou. Dar sunetul s-a auzit sur­prinzător de aproape, de parcă am fi fost într-o cameră cu covoare.

Apoi l-am auzit pe Tommy din spatele meu;

— Poate că aşa arată acum şi Hailshamul. Ce credeţi ?

— Şi de ce, mă rog, să arate aşa? Ruth a părut sincer uimită.

— Nu văd de ce, în urma închiderii lui, s-ar transforma într-o mlaştină.

— Cred că ai dreptate. Nu m-am gîndit. Dar în mintea mea aşa arată acum Hailshamul. Ştiu, n-are nici o logică. De fapt locul ăsta aduce incredibil de mult cu imaginea din mintea mea. Doar că, fireşte, nu există nici un vas. Nici n-ar fi chiar aşa de rău dacă acum ar arăta aşa.

— E foarte ciudat ce spui, a zis Ruth, fiindcă ieri-dimineaţă am avut un vis. Se făcea că eram în Sala 14. Ştiam că întreg Hailshamul a fost închis, dar eu eram acolo, în Sala 14, şi mă uitam pe fereastră şi totul în jur era inundat. Era exact ca un lac uriaş. Şi am văzut gunoaie plutind pe sub fereastra mea - cutii goale de suc şi altele. De toate. Dar nu eram absolut deloc speriată sau ceva de genul ăsta. Ştiam că nu sînt în pericol şi că locul arată aşa numai din cauza faptului că a fost închis.

269

— Ştiţi, a zis Tommy, Meg B. a stat la centrul meu pentru o scurtă perioadă de timp. Acum a plecat. S-a dus undeva în nord pentru a treia donaţie. Nu am mai auzit nimic despre cum a mers. A auzit careva din voi ceva?

Am scuturat din cap şi, văzînd că Ruth nu zice nimic, m-am întors spre ea. La început am crezut că încă se mai uită la vasul de pescuit, dar apoi am văzut că avea privirea fixată asupra dîrei lăsate de un avion din depărtări, ce urca încet spre cer. Atunci ea a zis:

— O să vă spun ce am auzit eu. Am auzit despre Chrissie. Am auzit că s-a sfirşil în timpul celei de-a doua donaţii.

— Am auzit şi eu asta, a zis Tommy. Deci pro­babil că e adevărat. Şi eu am auzit exact acelaşi lucru. Mare păcat. Şi la doar a doua donaţie... Mă bucur că nu mi s-a întîmplat mie.

— Cred că se întîmplă mult mai frecvent decît ni se spune, a zis Ruth. Uite, întreab-o pe îngrijitoarea mea, de lîngă tine. Ea probabil ştie că am dreptate. Dar nu vrea să recunoască.

— Nu există nici o conspiraţie, am spus, întor-cîndu-mă către vas. Uneori se mai întîmplâ şi asta. Mi-a părut foarte rău de Chrissie. Insă nu e un lucru chiar atît de frecvent. In ultimul timp au foarte mare grijă cu asta.

— Pun pariu că se întîmplă mult mai des decît ni se spune, a insistat Ruth. Şi că e unul dintre motivele pentru care ne tot mută de la un centru la altul între donaţii.

— M-am întîlnit la un moment dat cu Rodney, am zis. La destul de puţin timp după ce s-a sfîrşit Chrissie. L-am văzut la clinica lui din nordul Ţării Galilor. îi mergea destul de bine.

— Totuşi pun pariu că era dărîmat din pricina lui Chrissie, a spus Ruth.

Apoi a adăugat, adresîndu-i-se lui Tommy:

270

— Nu ni se spune nici jumătate din cît ar trebui să ni se spună, înţelegi?

— Adevărul e, am zis eu, că nu părea chiar atît de afectat. Era trist, fireşte. Dar în afară de asta, se simţea bine. Oricum, nu se mai văzuseră de cîţiva ani. Mi-a zis că dacă ar fi fost invers, probabil că nici Chrissie n-ar fi suferit chiar atît de mult după el. Şi bănuiesc că el o ştie cel mai bine.

— De unde s-o ştie? a zis Ruth. De unde ar fi putut el să ştie ce ar fi simţit Chrissie şi ce-ar fi dorit ea ? Nu el era cel de pe masa de operaţie! Nu el se agăţa cu disperare de viaţă! De unde ar fi putut să ştie?

Acest acces de mînie mi-a adus aminte de Ruth cea de odinioară şi m-a făcut să mă întorc din nou spre ea. Poate că era doar din cauza furiei din ochii ei, dar mie mi s-a părut că mă priveşte cu o expresie dură şi severă.

— Nu sună prea bine, a zis Tommy. Să te sfîrşeşti în timpul celei de-a doua donaţii... Nu sună prea bine.

— Nu cred deloc că Rodney n-a fost afectat de lucrul ăsta, a zis Ruth. Ai vorbit cu el doar cîteva minute. Ce poţi să pricepi dintr-o discuţie atît de scurtă ?

— Da, a zis Tommy, dar dacă, aşa cum spune Kath, erau deja despărţiţi de destul de mult timp...

— N-are nici cea mai mică importanţă! 1-a între­rupt Ruth. Din anumite puncte de vedere, asta ar fi putut sa facă situaţia şi mai dificilă.

— Am văzut destul de mulţi oameni în situaţia lui Rodney, am spus. Crede-mă, cu toţii s-au împăcat fără prea mare greutate cu situaţia.

— De unde ştii tu? a zis Ruth. De unde ai putea să ştii tu? Eşti încă îngrijitoare.

— Văd multe ca îngrijitoare. Extrem de multe.

— N-are de unde să ştie! Nu-i aşa, Tommy? N-are de unde să ştie cu adevărat cum e.

271

O clipă am rămas amîndouâ — La centrul meu era un tip. îşi făcea mereu griji că n-o să reuşească să treacă de a doua donaţie. Spunea mereu că o simte cu fiecare fibră a corpului. Dar totul a decurs cît se poate de bine. Acum tocmai a trecut prin a treia donaţie şi se simte cît se poate de bine.

A ridicat o mînă şi şi-a dus-o streaşină la ochi, pentru a se apăra de soare.

— Eu n-am avut niciodată vocaţie de îngrijitor. Nici măcar n-am fost în stare să învăţ să conduc. Cred că ăsta a fost motivul pentru care am primit atît de devreme înştiinţarea că urmează să-mi încep donaţiile. Ştiu că de regulă nu se procedează aşa, dar cred că în cazul meu asta e explicaţia. Dar nu m-am supărat. Sînt un donator destul de bun, însă ca îngrijitor am fost unul submediocru - asta în cel mai bun caz.

Un timp nimeni n-a mai rostit nici un cuvînt. Apoi Ruth a spus, pe un ton mult mai liniştit:

— Cred că eu am fost o îngrijitoare destul de bună. Dar cinci ani mi-au fost suficienţi. Şi cu mine a fost la fel, Tommy. Atunci cînd am devenit dona­toare, eram deja destul de pregătită pentru asta. Şi m-am simţit în elementul meu. La urma urmei, chiar asta e menirea noastră, nu?

N-am ştiut dacă se aşteaptă să îi răspund ceva. N-a spus-o pe genul de ton care cere neapărat un răspuns şi e foarte posibil să fi fost o afirmaţie făcută din pură obişnuinţă. Era genul de lucru pe care donatorii şi-1 spun în permanenţă unul altuia. Cînd m-am întors iar spre ei, Tommy încă mai stătea cu mîna streaşină la ochi.

— Păcat că nu ne putem apropia mai tare de vas, a spus el. Poate că într-o zi, cînd o să fie mai uscat, o să venim încă o dată.

272

— Mă bucur că l-am văzut, a spus cu blîndeţe Ruth. E într-adevăr frumos. Dar cred că acum vreau să ne întoarcem. Vîntul ăsta e destul de rece.

— Măcar l-am văzut, a zis Tommy.

La întoarcerea spre maşină am pălăvrăgit mai relaxaţi decît în drumul spre vasul de pescuit. Ruth şi Tommy făceau comparaţii între centrele lor, vor­bind de mîncare, prosoape şi alte lucruri din astea, iar eu luam în permanenţă parte la conversaţie, fiindcă mă întrebau întruna despre celelalte centre şi dacă asta sau aialaltă sînt ceva normal. Mersul lui Ruth era acum mult mai sigur şi cînd am ajuns la gard şi i-am ţinut sîrma ridicată, n-a mai avut nici o ezitare.

Ne-am suit în maşină, din nou cu Tommy în spate, şi o vreme ne-am simţit cît se poate de bine unii în prezenţa celorlalţi. Acum, cînd rememorez toate astea, mă gîndesc că da, poate că în aer plutea uşor sentimentul că există un lucru încă nerostit, dar e posibil ca acest gînd al meu de acum să fie mai degrabă stîrnit de ceea ce s-a întîmplat ulterior.

A început cam ca o reluare a celor petrecute la dus. Am virat iar spre drumul aproape pustiu, iar Ruth a făcut nu ştiu ce remarcă legată de un panou pe lîngă care tocmai treceam. Nici măcar nu-mi mai amintesc cum arăta. Era doar un panou publicitar uriaş, de genul celor care se pun pe marginea şose­lelor. A făcut comentariul ca pentru sine, pur şi simplu în treacăt. A zis ceva de genul: