Kazuo Ishiguro

Postfaţă

Romanul lui Kazuo Ishiguro

sau Despre demnitatea surpată

şi loialitatea compromisă

In vremea din urmă s-a vorbit mult şi la noi despre prestigiul dobăndit de romanul scris în cele două Americi. Atît experimentul radical al postmodernilor nord-ame-ricani, cît şi realismul magic al scriitorilor latino-ame-ricani au stîrnit comentarii numeroase, fenomen însoţit şi de transpunerea textelor în limbi de mică şi largă circulaţie, de unde şi întrebarea, firească pentru oricine îşi mută privirea spre civilizaţia insulară din vestul continentului nostru, legată astăzi de el nu numai prin cablu, ci şi prin tunel: ce se întîmplă cu romanul bri­tanic în palmaresul căruia au figurat atîtea strălucite victorii, începînd cu actul de consfinţire a genului ca atare ? După vigoarea demonstrată în epoca victoriană şi voga impusă în anii '20 ai secolului nostru, care-i vor fi fiind acum aspiraţiile?

Pentru cine caută răspuns, s-ar putea să nu lipsească surprizele, întîlnirea lui Kazuo Ishiguro în acest spaţiu şi nu în Japonia, unde s-a născut în 1954 şi unde l-ar plasa aşteptările noastre citindu-i numele pe coperta cărţii de faţă, nu ar fi singura.

înainte de a vedea dacă prezenţa sa aici este întîmplă-toare sau are o semnificaţie mai largă, să semnalăm totuşi cîteva chestiuni controversate în legătură cu întrebările ridicate.

Nu se poate nega (nici n-am avea cum, în faţa statis­ticilor) că în Anglia se publică multe romane, că anual apar mii de cărţi la prima ediţie ce se intitulează astfel

277

(cifra indicată în 1989 era de 6000 !); la fel de sigur se ştie însă că sînt prea puţini la număr cei care, privind cu un ochi de cunoscător cursa ficţională, sînt ispitiţi să mizeze pe vreunul din acestea cînd în joc sînt şi competiţionarii de dincolo de Atlantic sau chiar din spaţii mai apropiate. „Oare unde se află scriitorul britanic cu reputaţia internaţională a unui Garcia Mărquez, a unui Vidai, Grass sau Kundera?" se întreabă D.J. Taylor într-un eseu critic consacrat anilor '80.' Ca şi cum n-ar spune destul titlul acestuia, înfumurare deşartă (A Vain Conceit), semnul sub care, din start, el îşi pune cu emfază demersul este „declinul romanului englez". Un punct de vedere susţinut, înţelegem, la sfîrşitul anilor '70 de mai multe voci cu prilejul unui simpozion iniţiat de „The New Review". Aparţinînd unor reprezentanţi reputaţi din generaţia mai veche şi mai nouă, precum Amis tatăl şi fiul, A.S. Byatt sau Ian McEwan, el a atîrnat destul de greu ca să fie luat în seamă şi după un deceniu (cel puţin Taylor este înclinat să nu-l ignore). Faptul că doar un singur participant a făcut opinie separată se poate interpreta ca o confirmare a verdic­tului sau, dimpotrivă, ca o probă a unei înţelegeri mai adecvate a evoluţiei romanului britanic. Optimistul de atunci nefiind altul decît Malcolm Bradbury, ne intere­sează cu atît mai mult să vedem dacă în intervalul ce s-a scurs (mai bine de un deceniu) anticipărilor sale li s-au oferit noi puncte de sprijin.

Există temeiuri să credem că, într-adevăr, anii '80 înseamnă ceva pentru romanul britanic. Impresia nu trebuie pusă pe seama tentativelor de radicalizare a modului de a se raporta la lume al scriitorilor din acest deceniu şi nici a căutării de strategii pe măsură. Experi­mentul ce are darul (sau neajunsul) să descumpănească nu a găsit aici teren prielnic. In comparaţie cu mutaţiile drastice survenite în romanul nord-american începînd cu deceniul al şaptelea şi efectul destabilizator al aces­tora în plan ontologic, schimbările din romanul britanic contemporan au fost de mai mică anvergură. Ele indică mai degrabă o preferinţă pentru moderaţie : se constată

1. D.J. Taylor, A Vain Conceit, Bloomsbury, 1989, p. 14.

lipsa de urmaşi a upuiui _u« metafîcţiune scris în anii '60 de B.S. Johnson sau Christine Brooke-Rose şi o retragere pe o poziţie de mijloc a unor inovatori mai vechi ca Anthony Burgess sau Muriel Spark. Nu se exclude posibilitatea ca revenirea la formule mai accesibile în ce priveşte structura (sau lipsa de structură) şi la o relativă transparenţă a limbajului să fi fost impulsio­nată şi de comportamentul pieţei de carte, de internaţio­nalizarea acesteia din ultimii ani (vezi Allan Massie, The Novei Today, 1990, Longman). Nu a trecut neobser­vată nici ponderea pe care în spaţiul englez a avut-o tradiţia umanistă. Consolidată în perioada postbelică de F.R. Leavis, ea a cultivat, alături de viziunea sa morală, neîncrederea faţă de elanul modernist al anilor '20, respingînd o dată cu elitismul la mare preţuire printre modernişti şi îndemnul lui Ezra Pound — „make it new" cu orice preţ. în general s-a făcut simţită o disponibilitate a romanului britanic postbelic de a înnoda o parte din firele rupte şi de a-şi pune în lumină legăturile cu o mai veche tradiţie. S-a observat reîntoarcerea la alte modele decît cele recomandate de Leavis în Marea tradiţie (cu mai multe decenii în urmă Kingsley Amis stabilea o bună relaţie cu Fielding), cît şi acceptarea opiniei promovate de acelaşi critic, anume că nici o încercare de a explora identitatea umană nu trebuie să se dispenseze de perspectiva etică.

Cu toate că se îndatorează într-o mică măsură experi­mentului radical, romanului britanic de astăzi nu îi lipseşte totuşi prospeţimea. La întinerirea sa şi-au spus cuvîntul cel puţin doi factori, acţiunea lor conju­gată ilustrînd-o şi romanul lui Ishiguro. Este vorba în primul rînd de apariţia pe scena britanică a unor scrii­tori proveniţi din alte spaţii, integraţi în cultura brita­nică, dar fără să plătească preţul de a fi renunţat la trecutul lor. în loc de a sacrifica o parte din tradiţiile de care beneficiază, ei reuşesc să le pună cît mai plenar în valoare. Japonezul Kazuo Ishiguro, chinezul Timothy Mo sau indianul Salman Rushdie nu sînt mai puţin scriitori britanici pentru motivul că prin naştere aparţin unei alte culturi despre care sînt atraşi să scrie (în engleză).

278

279

De fapt, termenul folosit adesea de Ishiguro cînd se referă la romanul său este cel de „internaţional"; ceea ce urmăreşte, explică el, este proiectarea unei viziuni asupra vieţii care să aibă audienţă la cititori, indi­ferent dacă aceştia fac parte din categoria celor ce străbat continentele sau îşi petrec zilele în perimetrul unei singure aşezări. Intenţia de a scrie un roman cu priză la un public internaţional îi determină şi atitu­dinea faţă de limbaj: ca să suporte bine translaţia în alte limbi, textul nu trebuie să facă exces de opacitate. Este neavenită, după el, expresia lingvistică insolită, cultivată de experimentul postmodern. S-ar mai cuveni precizarea că Ishiguro nu recurge, de regulă, la tema internaţională, adică la o comparare, o confruntare între mentalităţi naţionale diferite în scopul de a sta­bili - în funcţie de acestea - jaloane în evoluţia unui individ, în creşterea sa spirituală, aşa cum aflăm în romanul lui Henry James. Numai în primul său roman, O vedere palidă a colinelor (A Pale View ofHills, 1982), se pun în relaţie cele două spaţii intrate în biografia sa: Japonia, pe care o părăseşte la vîrsta de şase ani, şi Anglia, unde i se stabileşte familia şi îşi face studiile (University of Kent at Canterbury şi University of East Anglia). O altă concepţie asupra eului mai aproape de înţelegerea postmodernă, ce-i recunoaşte acestuia un statut provizoriu şi incert în toate momentele, împie­dică romanul de debut să fie o nouă variantă a temei internaţionale în accepţiunea jamesiană. Fără să elimine contrastul cultural întreţinut acum prin numeroase referiri la America, romanele de mai tîrziu, Un artist al lumii plutitoare (An Artist ofthe Floating World, 1986) şi Rămăşiţele zilei (The Remains ofthe Day, 1989), aduc în prim plan un singur spaţiu, Japonia şi, respectiv, Anglia.

De reţinut că tendinţa spre internaţionalizare a romanului britanic din anii '80 nu exclude preocuparea pentru diversitate locală şi regională. Oare nu tot în perioada din urmă s-a scris mult despre Scoţia, autorii scoţieni făcîndu-se remarcaţi în mod deosebit, ceea ce i-a încurajat pe unii critici să vorbească despre o Renaştere a romanului scoţian? (Vezi Isobel Murray şi Bob Tait,

280