Kazuo Ishiguro

Adevărul este că, în timpul ultimelor cîteva luni, am fost răspunzător de o serie de mici greşeli în îndeplinirea atribuţiunilor. Aş spune că toate aceste greşeli, fără excepţie, au fost neimportante în sine. Cu toate acestea, cred că veţi înţelege că, pentru cineva neobişnuit să comită asemenea gre­şeli, aceste întîmplări erau destul de neplăcute şi de fapt am început chiar să emit tot felul de teorii alarmiste cu privire la cauza lor. Aşa cum se întîmplă frecvent în asemenea situaţii, nu am văzut pădurea din pricina copacilor - şi aceasta pînă cînd, medi-tînd asupra implicaţiilor scrisorii de la domnişoara Kenton, mi s-au deschis în cele din urmă ochii în faţa purului adevăr: că, departe de a avea o origine sinistră, aceste mici greşeli din ultimele luni se datorau unei scheme de personal care avea lipsuri. Este, fireşte, răspunderea fiecărui majordom să manifeste cea mai mare grijă în elaborarea schemei de personal. Cine ştie cîte certuri, acuzaţii false, concedieri inutile si curmări ale unor cariere promi­ţătoare nu pot fi puse pe seama neglijenţei major­domului în faza alcătuirii schemei de personal? Pot să spun că sînt de acord cu cei care susţin că piatra de

încercare a dibăciei oricărui majordom corespunzător este capacitatea de a alcătui o schemă de personal adecvată. Eu însumi am compus multe de-a lungul anilor şi nu cred că fac dovada unei lăudăroşenii nemăsurate afirmînd că foarte puţine au necesitat îmbunătăţiri. Şi dacă în situaţia de faţă de vină este schema de personal, atunci răspunderea nu poate să-mi revină decît mie. In acelaşi timp, este corect să arăt că sarcina mea în acest caz avusese un caracter neobişnuit de dificil.

Iată ce se întîmplase. Odată încheiate tran­zacţiile — tranzacţii care scoseseră această casă de sub stăpînirea familiei Darlington după două secole — domnul Farraday a anunţat că nu se va stabili imediat aici, ci va mai petrece încă patru luni în Statele Unite pentru a-şi încheia afacerile. Totuşi, dînsul a ţinut foarte mult ca, între timp, personalul predecesorului său - personal despre care auzise cuvinte de laudă - să fie reţinut la Darlington hall. Fireşte, personalul la care s-a referit nu era altceva decît un nucleu de şase, păstrat de rudele lordului Darlington pentru întreţinerea reşedinţei pînă la efectuarea tranzacţiilor şi în timpul lor. Şi regret că trebuie să spun că, odată încheiată achiziţionarea, nu am putut face mare lucru pentru domnul Farraday, nereuşind să o conving decît pe doamna Clements să nu plece să se angajeze în altă parte. Cînd i-am scris noului meu stăpîn, exprimîndu-mi părerea de rău pentru această situaţie, am primit drept răspuns instrucţiuni din America pentru a recruta un personal nou „demn de o casă englezească veche şi distinsă". Am intrat în acţiune imediat, încercînd să îndeplinesc dorin­ţele domnului Farraday însă, după cum ştiţi, în ziua de azi nu e deloc uşor să găseşti angajaţi de nivel satisfăcător, aşa încît, cu toate că mi-a părut bine că le-am angajat pe Rosemary şi Agnes la reco­mandarea doamnei Clements, nu ajunsesem mai

departe la momentul primei mele întîlniri de lucru cu domnul Farraday, în timpul scurtei vizite preli­minare pe care ne-a făcut-o în primăvara anului trecut. Acesta a fost prilejul cu care — în biroul ciudat de gol de la Darlington hall — domnul Farraday mi-a strîns mîna pentru prima dată, însă pe atunci deja nu mai eram tocmai străini unul pentru celălalt. Lăsînd deoparte problema perso­nalului, existaseră şi alte cîteva situaţii în care noul meu stăpîn avusese ocazia să apeleze la însuşiri de genul celor pe care am avut ocazia să le posed şi îndrăznesc să spun că le-a găsit demne de încredere. Presupun că acesta a fost motivul pentru care s-a simţit de îndată capabil să-mi vorbească într-un mod practic şi încrezător, iar la sfîrşitul săptămînii să-mi lase în grijă o sumă deloc neglijabilă ca să acopăr cheltuielile unei game largi de pregătiri făcute pentru viitoarea sa reşedinţă, în orice caz, ce vreau să subliniez este că aceasta a fost întrevederea în cursul căreia, cînd am ridicat problema dificultăţii de a angaja un personal corespunzător în vremurile acestea, domnul Farraday s-a gîndit o clipă şi apoi mi-a cerut să fac tot posibilul ca să elaborez o schemă de personal - „un fel de rotaţie a servitorilor", potrivit vorbelor sale - prin care această casă să poată fi gospodărită doar cu ajutorul celor patru membri actuali, adică doamna Clements, cele două fete şi cu mine. Dînsul a apreciat că aceasta ar putea duce la „neglijarea" unor părţi ale casei, dar mi-a recomandat să fac uz de toată experienţa şi îndemînarea ca să menţin aceste pierderi la un nivel cît mai scăzut. Amintindu-mi de o perioadă cînd avusesem în subordine un personal de şapte­sprezece angajaţi şi ştiind că, nu cu mult timp în urmă, aici la Darlington hall fuseseră folosiţi chiar şi douăzeci şi opt de oameni, ideea alcătuirii unei scheme de personal prin care aceeaşi casă urma să fie administrată de patru persoane mi s-a părut

10

11

descurajantă, ca să nu spun mai mult. Cîte ceva din scepticismul meu trebuie să fi ieşit la iveală, deşi am făcut tot ce am putut ca să-l maschez, căci după aceea domnul Farraday a adăugat, ca pentru a mă linişti, că, dacă se va simţi nevoia, s-ar putea recurge la angajarea unui membru în plus. Insă, a repetat dînsul, mi-ar fi recunoscător dacă „aş face o încercare cu patru".

In mod firesc, ca mulţi dintre noi, sînt la rîndul meu circumspect cu privire la schimbarea vechilor stări de lucruri. Insă nu există nici un merit în a te crampona de tradiţie de dragul tradiţiei, aşa cum procedează unii. In această epocă a electricităţii şi a sistemelor moderne de încălzire, nu e nevoie absolut deloc să foloseşti acelaşi număr de angajaţi ca în trecut, chiar dacă e vorba doar de generaţia imediat anterioară. Intr-adevăr, de cîtva timp nutresc con­vingerea că păstrarea unui număr de angajaţi inutil de mare doar pentru respectarea tradiţiei - avînd drept rezultat existenţa unor angajaţi care au nepermis de mult tirnp liber la dispoziţie - a fost un factor important în scăderea bruscă a nivelului profesional. Mai mult decît atît, domnul Farraday explicase limpede că nu îşi propune decît arareori să organizeze acel gen de mari reuniuni sociale a căror scenă fusese Darlmgton hall atît de frecvent în trecut. Am căutat, prin urmare, să duc la înde­plinire cu oarecare sîrguinţă sarcina pe care mi-o încredinţase domnul Farraday. Am petrecut multe ceasuri lucrînd la schema de personal şi cel puţin la fel de multe gîndindu-mă la ea în timp ce îmi înde­plineam alte îndatoriri sau cînd stăteam întins, cu ochii deschişi, după ce mă retrăgeam. Ori de cîte ori credeam că îmi venise o idee, o cercetam ca să văd dacă nu scăpasem ceva din vedere şi o veri­ficam din toate unghiurile. In cele din urmă, am realizat o schemă care, chiar dacă s-ar fi putut să nu coincidă întru totul cu ceea ce solicitase domnul

12

Farraday, simţeam că, omeneşte, era cea mai bună cu putinţă. Aproape toate părţile atrăgătoare ale casei puteau rămîne funcţionale: în încăperile întinse ale personalului de serviciu — inclusiv coridorul din spate, cele două cămări şi vechea spălătorie, pre­cum şi în coridorul pentru oaspeţi, situat la etajul al doilea - urma să fie şters praful, lăsîndu-se toate încăperile mari de la parter şi un număr generos de camere de oaspeţi. Uupă cum se putea vedea, echipa noastră de patru de atunci ar fi putut respecta pro­gramul doar cu ajutorul întăririlor reprezentate de cîţiva muncitori zilieri. Prin urmare, schema mea de personal a încadrat un grădinar care venea o dată pe săptămînă iar vara de două ori, precum şi doi îngrijitori, fiecare dintre ei venind de două ori pe săptămînă. în plus, pentru fiecare din cei patru angajaţi permanenţi schema urma să aducă modi­ficări radicale ale îndatoririlor noastre obişnuite. Am presupus că pentru cele două fete nu va fi atît de greu să se adapteze schimbărilor, dar am făcut tot posibilul ca doamna Clements să aibă cele mai mici modificări, ajungînd pînă la a prelua eu însumi o serie de îndatoriri pentru care trebuie să ai vederi deosebit de largi ca să le accepţi, ca majordom.

Nici chiar acum n-aş putea spune că este o schemă de personal corespunzătoare. La urma urmei, ea dă posibilitatea unui personal format din patru oameni să acopere o suprafaţă neaşteptat de mare. Insă fără îndoială că veţi fi de acord că schemele cele mai bune sînt cele care oferă o toleranţă precisă pentru zilele în care unul din angajaţi este bolnav sau traversează o indispoziţie dintr-un motiv sau altul. Desigur că în această situaţie mi se încre­dinţase o sarcină mai dificilă ca de obicei, însă nu neglijasem să strecor „toleranţe" oriunde era cu putinţă. Mi-am dat seama îndeosebi că orice încer­care a doamnei Clements sau a celor două fete de a se opune preluării unor îndatoriri care depăşeau

13

limitele lor tradiţionale s-ar combina cu cel mai neînsemnat indiciu că volumul lor de muncă sporise masiv. Atunci, în zilele acelea de luptă pentru elabo­rarea unei scheme de personal, am depus multă muncă de gîndire pentru a mă asigura că, după ce-şi vor fi învins aversiunea faţă de adoptarea acestor roluri mai „eclectice", doamna Clements şi fetele vor aprecia distribuirea îndatoririlor drept stimulatoare, fără a fi însă împovărătoare.

Mă tem, totuşi, că în grija mea de a obţine spri­jinul doamnei Clements şi al fetelor poate că nu mi-am stabilit la fel de riguros limitele proprii. Şi cu toate că exprienţa şi prudenţa mea obişnuită în asemenea chesiuni m-au împiedicat să-mi atribui sarcini peste puteri, poate că am fost neglijent în privinţa acordării unei limite de toleranţă. Nu e de mirare, aşadar, că, pe durata cîtorva luni, această omisiune a ieşit la iveală în asemenea lucruri mărunte, dar însemnate. De fapt, cred că problema nu e deloc complicată: îmi fixasem prea multe de făcut.

S-ar putea să vă surprindă că un neajuns atît de evident pentru o schemă de personal mi-a scăpat în continuare din vedere, dar cred că veţi fi de acord că aşa se întîmplă adeseori cu acele lucruri la care te gîndeşti statornic o perioadă de timp. Nu realizezi adevărul pînă cînd nu îţi este împins sub ochi absolut accidental de o întîmplare exterioară oarecare. Aşa au stat lucrurile în acest caz. Altfel spus, primind de la domnişoara Kenton acea scri­soare care conţinea, pe lîngă fragmente lungi şi destul de nesemnificative, o inconfundabilă nostal­gie pentru Darlington hall, precum şi indicii evi­dente - de care sînt foarte sigur - ale dorinţei de a se întoarce aici, m-am simţit obligat să examinez din nou schema de personal. Abia atunci mi-am dat seama că există, într-adevăr, un rol pe care un nou membru al personalului îl putea juca extrem de

14

bine aici, că de fapt tocmai această insuficienţă stătuse la originea necazurilor mele de date recente. Şi cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît mi se părea mai evident că domnişoara Kenton, cu marea ei afecţiune faţă de această casă, cu profesionalismul ei exemplar - aproape imposibil de găsit în ziua de azi - era factorul ideal care îmi dădea ocazia să completez o schemă de personal pe deplin satis­făcătoare pentru Darlington hall.

După ce am efectuat o asemenea analiză a situa­ţiei, n-a trecut mult şi m-am trezit gîndindu-mă din nou la amabila sugestie făcută de domnul Farraday cu cîteva zile în urmă. Căci mi-am dat seama că amintita călătorie cu maşina putea să servească în bune condiţii unui scop profesional: cu alte cuvinte, puteam să merg în West Country şi în trecere să mă opresc la domnişoara Kenton, cercetînd astfel în primă instanţă esenţa dorinţei sale de a se întoarce să lucreze la Darlington hall. Ar trebui să vă explic că am recitit scrisoarea domnişoarei Kenton de cîteva ori şi nu încape discuţie că acele indicii sînt pre­zente şi că nu e vorba doar de închipuirea mea.

Aşa stînd lucrurile, timp de cîteva zile nu am putut să mă hotărăsc să discut din nou această problemă cu domnul Faraday. Existau, în orice caz, cîteva aspecte pe care simţeam că trebuia să mi le lămuresc mie însumi înainte de a merge mai departe. Exista, de exemplu, problema cheltuielilor, întrucît, chiar dacă luam în considerare oferta generoasă a stăpînului meu de a se „ocupa de plata benzinei", cheltuielile pentru o asemenea călătorie puteau şi aşa să se ridice la o sumă surprinzător de mare pentru găzduire, mese şi tot felul de gustări pe care urma să le consum pe drum. Apoi, se punea pro­blema îmbrăcăminţii potrivite pentru o asemenea călătorie şi dacă merita sau nu să cheltui bani pentru un rînd nou de haine. Sînt posesorul cîtorva costume splendide, dăruite cu amabilitate de însuşi

15

lordul Darlington şi de diverşi oaspeţi care au stat în această casă şi au avut motive de satisfacţie faţă de calitatea şi nivelul serviciilor de aici. Poate că multe din aceste costume sînt prea formale pentru scopurile respectivei călătorii sau oarecum demodate faţă de ceea ce se poartă în ziua de azi. Există însă un costum de stradă, dăruit mie în 1931 sau 1932 de Şir Edward Blair - practic nou-nouţ pe vremea aceea şi aproape turnat - care cred că s-ar potrivi pentru serile petrecute în camera de odihnă sau în sufrageria oricăreia dintre pensiunile unde aş putea să trag. Totuşi, ceea ce nu posed este un costum de voiaj corespunzător - adică haine în care să pot fi văzut conducînd maşina - admiţînd că nu m-as îmbrăca în costumul dăruit de tînărul lord Chalmers în timpul războiului, care, cu toate că e prea mic pentru mine, ar putea fi considerat ideal sub aspectul nuanţei, în cele din urmă, am calculat că economiile mele ar putea acoperi toate cheltuielile pe care le-aş avea de făcut şi în plus chiar cumpărarea unui costum nou. Nădăjduiesc că nu mă credeţi exagerat de îngîmfat în legătură cu această ultimă problemă, dar nu poţi şti niciodată dacă nu vei fi obligat să mărturiseşti că vii de la Darlington hall şi este important ca în aceste momente să fii îmbrăcat într-un mod demn de poziţia pe care o ai.

In tot acest timp, am petrecut de asemenea minute în şir examinînd atlasul rutier şi citind volumele importante din The Wonder of England scrise de doamna Jane Symons. Dacă nu sînteţi familiarizaţi cu cărţile doamnei Symons - o serie de şapte volume, fiecare dintre ele concentrîndu-se asupra uneia din regiunile Insulelor Britanice - vi le recomand cu toată căldura. Au fost scrise în perioada anilor trei­zeci, însă mare parte din informaţii sînt încă actuale -la drept vorbind, nu îmi imaginez că bombele ger­mane au modificat ţinuturile noastre atît de mult. Doamna Symons a fost, de fapt, unul din oaspeţii

16

obişnuiţi ai acestei case înainte de război. Din punctul de vedere al personalului, a fost chiar printre cei mai simpatizaţi, datorită amabilelor aprecieri pe care nu se sfia niciodată să le facă. Aşadar, acelea au fost zilele cînd, îndemnat de o admiraţie firească pentru acesta doamnă, începusem să studiez volu­mele sale din bibliotecă ori de cîte ori aveam un moment de răgaz, îmi amintesc chiar că, la scurt timp după plecarea domnişoarei Kenton în Cornwall în 1936, eu nemergînd niciodată în partea aceea a ţării, mă uitam adeseori prin volumul al treilea al lucrării doamnei Symons, volum care prezintă citi­torilor splendorile ţinuturilor Devon şi Cornwall, însoţite de fotografii şi de o varietate de schiţe ale regiunii, făcute de diverşi artişti şi care mi se păreau şi mai evocatoare. Acesta fusese felul în care reuşi­sem să obţin o imagine a locului unde plecase să trăiască domnişoara Kenton după ce se căsătorise, însă, cum vă spuneam, aceasta se întîmpla în anii treizeci cînd, din cîte înţeleg, cărţile doamnei Symons erau admirate pretutindeni în ţară. Nu mă mai uitasem prin acele volume de ani de zile, pînă cînd întîmplările de dată recentă m-au determinat să scot iarăşi din raft volumul despre Cornwall şi Devon. Am studiat de la capăt descrierile şi ilustraţiile minunate şi poate că sînteţi în măsură să înţelegeţi emoţia mea crescîndă la gîndul că era posibil să efectuez eu însumi o călătorie adevărată cu maşina chiar în partea aceea a ţării.

în cele din urmă, se părea că nu prea mai aveam altceva de făcut decît să aduc efectiv această pro­blemă din nou în atenţia domnului Farraday. Exista, desigur, posibilitatea ca sugestia avansată de dînsul cu două săptămîni în urmă să fi fost un capriciu trecător şi ca dînsul să nu mai fie de acord acum cu o atare idee. însă, din cîte observasem în aceste luni, domnul Farraday nu este unul din gentlemenii caracterizaţi de acea trăsătură care se dovedeşte a

17

fi cea mai iritantă la un stăpîn şi căreia i se spune inconsecvenţă. Nu aveam nici un motiv să cred că nu va fi la fel de entuziasmat ca înainte faţă de călătoria cu maşina pe care mi-o propusese şi că nu va repeta oferta deosebit de amabilă de a se „ocupa de plata benzinei". Cu toate acestea, m-am gîndit cu atenţie care ar fi momentul cel mai prielnic ca să pun în discuţie această problemă. Jntrucît, deşi nu l-aş bănui nici o clipă pe domnul Farraday de incon­secvenţă, aşa cum am spus, mi s-a părut rezonabil să nu abordez subiectul cînd era preocupat sau tulburat. Ar fi fost foarte posibil ca un refuz în asemenea împrejurări să nu oglindească sentimen­tele adevărate ale stăpînului meu faţă de această problemă, însă, odată înregistrată o eventuală res­pingere, mi-ar fi fost greu să redeschid discuţia. Era limpede, deci, că trebuia să aleg momentul potrivit cu mare grijă.

Finalmente, am hotărît că momentul cel mai indicat al zilei ar fi cel al ceaiului de după-amiază, în salon. Domnul Farraday îşi va fi terminat, ca de obicei, plimbarea scurtă făcută în vale şi este ara­reori absorbit de' lectură sau scris, spre deosebire de orele serii. De fapt, de cîte ori îi aduc ceaiul de după-masă, domnul Farraday are obiceiul să închidă cartea sau revista pe care o citeşte, să se ridice şi să-şi întindă braţele în faţa ferestrei, de parcă s-ar pregăti să stea de vorbă cu mine.

Aşa stînd lucrurile, cred că judecata mea în privinţa alegerii momentului s-a dovedit destul de sănătoasă. Faptul că lucrurile au luat o altă întor­sătură se datorează integral unei erori de gîndire comise în cu totul altă direcţie. Cu alte cuvinte, nu am luat în considerare suficient faptul că, la ora aceea din zi, lucrul care îi place domnului Farraday este o conversaţie veselă şi amuzantă. Ştiind că aceasta era starea lui de spirit probabilă ieri după-amiază, cînd am adus ceaiul, şi fiind conştient

de înclinaţia lui generală de a mă tachina în asemenea momente, fireşte că ar fi fost mai înţelept să nu amintesc deloc de domnişoara Kenton. Dar poate că veţi înţelege că a existat din partea mea o tendinţă de a sugera, cerînd un lucru care la urma urmei era o favoare generoasă făcută de stăpînul meu, că în spatele rugăminţii mele exista un motiv profesional întemeiat, în acest fel, expunîndu-mi argumentele pentru care preferam să merg cu maşina în West Country, am făcut greşeala ca, în loc să mă limitez la a menţiona cîteva amănunte atrăgătoare de genul celor descrise în volumul doamnei Symons, să declar că o fostă intendentă de la Darlington hall locuia în regiunea aceea. Presupun că am avut de gînd să-i explic domnului Farraday modul în care aş fi fost în stare să cercetez o opţiune ce s-ar fi putut dovedi ideală pentru actualele noastre mici probleme din această casă. Abia după ce am amintit de domnişoara Kenton mi-am dat seama deodată cît de total nepotrivit ar fi să continuu. Nu numai că nu puteam fi sigur că domnişoara Kenton dorea să facă parte din nou din personalul de aici, dar bineînţeles că nici măcar nu mai discutasem cu domnul Farraday problema suplimentării angaja­ţilor de la acea întîlnire preliminară ce avusese loc cu mai bine de un an în urmă. Dacă aş fi continuat să-mi exprim cu voce tare gîndurile despre viitorul reşedinţei de la Darlington hall as fi comis o imper­tinenţă, ca să nu spun mai mult. Prin urmare, bănuiesc că m-am oprit destul de brusc şi am părut oarecum stînjenit. In orice caz, domnul Farraday a profitat de ocazie pentru a-mi zîmbi larg şi a spune, după cîteva momente de chibzuinţă:

— Ia te uită, Stevens. O prietenă. La vîrsta dumitale.

Era o situaţie deosebit de incomodă, în care lordul Darlington nu şi-ar fi pus niciodată vreunul din anagajaţi. Oricum, însă, nu vreau să insinuez nimic

18

19

înjositor despre domnul P^arraday; dînsul este, la urma urinei, un gentleman american, iar modul său de a se purta diferă adeseori de aşteptări. Fără îndoială că nu a vrut să-mi facă nici un rău, însă cu siguranţă că veţi aprecia în ce situaţie neplăcută fusesem pus.

— Nu mi-aş fi închipuit nici în ruptul capului că eşti un asemenea afemeiat, Stevens, a continuat dînsul. Mă rog, probabil că te ajută să ai un spirit mereu tînăr. Dar în cazul ăsta nu cred că aş face bine dacă te-aş ajuta să-ţi dai asemenea întîlniri discutabile.

Fireşte, am fost tentat că neg imediat şi fără echivoc motivările de genul celor pe care mi le atri­buia stăpînul meu, însă mi-am dat seama la timp că, dacă aş proceda aşa, aş înghiţi momeala întinsă de domnul Farraday, iar situaţia ar deveni din ce în ce mai neplăcută. Prin urmare, am rămas în picioare acolo, avînd un aer stînjenit şi aşteptînd ca stăpînul să-mi dea permisiunea să efectuez călătoria cu maşina.

Oricît de jenante ar fi fost acele momente pentru mine, nu aş dori să se înţeleagă că îl învinovăţesc în vreun fel pe domnul Farraday, care nu este nici­decum o persoană răutăcioasă. Sînt sigur că dînsul se distra pur şi simplu tachinîndu-mă, aşa cum se obişnuieşte în Statele Unite, unde acest lucru este, fără îndoială, un semn al bunei înţelegeri şi al rela­ţiilor prieteneşti dintre stăpîn şi angajat, pe care îl practici ca pe un fel de amuzament afectuos. Intr-ade-văr, pentru a privi lucrurile dintr-o perspectivă cores­punzătoare, ar trebui să arăt că tocmai tachinările de acest gen din partea stăpînului meu au caracte­rizat în mare măsură relaţiile noastre pe durata acestor luni, deşi trebuie să recunosc că nici acum nu sînt sigur de felul în care s-ar cuveni să reac­ţionez. De fapt, în timpul primelor zile în serviciul domnului Farraday, o dată sau de două ori am fost

20

de-a dreptul uluit de unele lucruri pe care obişnuia să mi le spună. De pildă, am avut cîndva prilejul să-l întreb dacă un anumit gentleman pe care îl aşteptam în vizită avea să vină împreună cu soţia.

— Dumnezeu să ne aibă în pază dacă vine, a replicat domnul Farraday. Poate reuşeşti dumneata să ne scapi de ea, Stevens. N-ar fi rău să încerci să o duci la unul din grajdurile din jurul fermei domnului Morgan. Fă-o să se simtă bine acolo în fin. Poate că e tocmai genul dumitale.

Preţ de cîteva clipe nu am înţeles ce spusese stăpînul meu. Apoi am realizat că fusese un soi de glumă şi m-am străduit să zîmbesc cum se cuvine, deşi bănuiesc că mi-au rămas întipărite pe chip urme ale nedumeririi, ca să nu zic ale şocului de care avusesem parte.

în zilele următoare am reuşit, oricum, să învăţ să nu mă mai las surprins de asemenea observaţii făcute de stăpînul meu, aşa încît obişnuiam să zîm­besc corect ori de cîte ori îi detectam vreo intenţie de tachinare în glas. Totuşi, niciodată nu puteam fi absolut sigur de ceea ce mi se cerea cu aceste ocazii. Poate trebuia să rid cu poftă sau chiar să răspund cu o observaţie proprie. Această ultimă posibilitate mi-a dat oarecare bătaie de cap în lunile care au trecut şi este un lucru faţă de care şi acum simt că am anumite ezitări. Căci se prea poate ca în America una din calităţile profesionalismului în serviciu să fie capacitatea angajatului de a-şi amuza stăpînul prin tachinare. îmi amintesc, de fapt, că domnul Simpson, proprietarul de la Ploughman's Arms, a spus cîndva că, dacă ar fi un barman american, nu ar sta de vorbă cu noi în felul acesta prietenos şi mereu curtenitor, ci ne-ar bombarda cu referiri gro­solane la viciile şi metehnele noastre, făcîndu-ne beţivani şi spunîndu-ne în fel şi chip, în încercarea de a-şi îndeplini rolul conform aşteptărilor clienţilor, îmi amintesc, de asemenea, că în urmă cu vreo

21

cîţiva ani domnul Rayne, care a fost în America în calitate de valet al lui Şir Reginald Mauvis, a rela­tat că un taximetrist din New York avea un fel de a anunţa costul transportului care, dacă ar fi fost repetat la Londra, s-ar fi încheiat cu tărăboi sau chiar cu tîrîrea individului de mîini şi de picioare pînă la cea mai apropiată secţie de poliţie.

Este foarte posibil, aşadar, ca stăpînul meu să se aştepte într-adevăr să răspund tachinărilor dînsului cu aceeaşi monedă şi să vadă în neputinţa de a face acest lucru o formă de neglijenţă. După cum am spus, e o problemă care mi-a dat multă bătaie de cap. Dar trebuie să declar că aceste tachinări con­stituie o îndatorire pe care simt că nu o voi putea îndeplini niciodată cu entuziasm. Este foarte bine ca, în vremurile acestea schimbătoare, omul să se poată adapta, pentru a prelua atribuţiuni care de obicei se situează în afara domeniului său strict. Insă în cazul tachinării lucrurile stau cu totul altfel. De pildă, cum poţi să fii sigur că într-un moment anume se aşteaptă într-adevăr de la tine un răs­puns sub forma unei tachinări ? Nici nu trebuie să te gîndeşti prea mult la urmările catastrofale pe care le-ar avea o tachinare despre care îţi dai seama imediat după aceea că e total nepotrivită.

Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să îmi iau inima în dinţi şi să încerc să dau genul de răspuns cerut, îi serveam domnului Farraday cafeaua de dimineaţă în sufragerie cînd l-am auzit spunîndu-mi:

— Bănuiesc că nu dumneata croncăneai aşa azi-dimineaţă, Stevens.

Mi-am dat seama că stăpînul meu se referea la o pereche de ţigani care strîngeau fiare vechi şi care trecuseră prin apropiere mai devreme, strigînd după cum le era obiceiul, întîmplarea a făcut ca tocmai în dimineaţa aceea să mă gîndesc la dilema de a răspunde sau nu cu tachinări la tachinările stăpînului

22

meu şi să mă arăt foarte îngrijorat de modul în care ar putea interpreta dînsul repetatele mele eşecuri în a răspunde cum se cuvine unor asemenea deschi­deri de conversaţie. Am început, deci, să caut o replică spirituală, ceva care să fie totuşi suficient de inofensiv în eventualitatea că as fi apreciat greşit situaţia. După cîteva clipe am spus :

— As zice mai degrabă că rînduniceau, nu cron­căneau, domnule. Din punct de vedere migrator.

Şi mi-am însoţit cuvintele cu un zîmbet modest şi adecvat, pentru a indica fără echivoc că spusesem o vorbă de duh, dat fiind că nu voiam ca domnul Farraday să-şi domolească veselia spontană care poate că l-ar fi cuprins, din pricina unui respect nepotrivit.

Oricum, domnul Farraday şi-a ridicat simplu privirea spre mine şi a glăsuit:

— Cum ai spus, Stevens?

Abia atunci mi-am dat seama că vorba mea de duh nu putea, bineînţeles, să fie apreciată cu uşu­rinţă de cineva care nu ştia că oamenii care trecuseră prin faţa casei erau ţigani. Aşadar, nu puteam să găsesc nici o modalitate de a continua să tachinez. De fapt, am hotărît că lucrul cel mai înţelept era să mă opresc si, prefăcîndu-mă a-mi aduce aminte că aveam ceva urgent de făcut, mi-am cerut scuze şi l-am lăsat pe stăpînul meu cu o expresie nedumerită întipărită pe chip.

A fost, deci, un început descurajator pentru ceva ce se putea transforma, de fapt, într-o categorie de îndatoriri cu totul noi ce urmau să-mi revină, atît de descurajator încît mă văd nevoit să recunosc că nu am mai făcut alte încercări în această direcţie. Dar, în acelaşi timp, nu pot evita sentimentul că domnul Farraday nu este mulţumit de reacţiile mele atunci cînd mă tachinează, într-adevăr, s-ar putea ca insistenţele din ultimul timp ale stăpînului meu să fie o modalitate de a mă îndemna şi mai serios

23

să răspund în acelaşi fel. Oricare ar fi situaţia, cert este că de la acea primă vorbă de duh referitoare la ţigani nu am fost în stare să mă mai gîndesc sufi­cient de repede la nici un alt spirit asemănător.

Dificultăţile de acest gen tind să îţi ocupe din ce în ce mai mult timp în ziua de azi, fiindcă nu ai posibilitatea să discuţi şi să-ţi pui de acord vederile cu alţi colegi de breaslă, aşa cum se întîmpla odi­nioară. Nu cu multă vreme în urmă, dacă se iveau asemenea nelămuriri cu privire la îndatoririle ce-ţi reveneau, te consolai cu ideea că nu va mai trece mult şi te vei întîlni cu un coleg de breaslă a cărui părere era respectată şi care îşi însoţea stăpînul în vizită, avînd astfel prilejul să dezbaţi problema pe îndelete. Şi fireşte că pe vremea lordului Darlington, cînd doamnele şi gentlemenii veneau adeseori în vizită şi stăteau zile în şir, era posibil să ajungi la o bună înţelegere cu colegii aflaţi în ospeţie.

într-adevăr, în acele zile pline, camera perso­nalului de la noi era frecvent martoră a unor întru­niri ale cîtorva dintre cei mai buni profesionişti din Anglia, care stăteau de vorbă pînă noaptea tîrziu la căldura focului. Şi daţi-mi voie să vă spun că, dacă aţi fi intrat din întîmplare în camera servi­torilor în oricare din serile acelea, nu aţi fi ascultat doar simple bîrfe. Aţi fi asistat mai degrabă la dez­bateri referitoare la probleme cruciale care îi preo­cupau pe stăpînii noştri aflaţi la etajul de deasupra, sau la evenimentele importante despre care scriau ziarele. Şi fireşte că, aşa cum obişnuiesc să proce­deze colegii de breaslă din toate sferele sociale cînd se strîng laolaltă, puteam fi găsiţi discutînd fiecare aspect al profesiei noastre. Cîteodată existau, bine­înţeles, dezacorduri puternice, dar de cele mai multe ori atmosfera era dominată de un sentiment de respect reciproc. Poate că voi reda mai bine imaginea acelor seri dacă voi menţiona că printre oaspeţii obiş­nuiţi se numărau domnul Harry Graham, majordom

24

şi valet al lui Şir James Chambers, şi domnul John Donald, valet al domnului Sydney Dickinson. Existau şi alţii, poate nu la fel de distinşi, dar a căror prezenţă însufleţită transforma fiecare vizită într-un eveniment memorabil: de exemplu, domnul Wilkinson, majordom şi valet al domnului John Campbell, cu bine cunoscutul său repertoriu de imitări ale unor gentlemeni de vaza; domnul Davidson de la Easterly House, a cărui îndîrjire în discutarea oricărui subiect putea fi cîteodată pentru un străin la fel de alar­mantă pe cit era de îmbietoare bunătatea simplă pe care o manifesta întotdeauna; domnul Herman, valet al domnului John Henry Peters, ale cărui vederi radicale nu puteau fi împărtăşite de nimeni la modul pasiv, dar al cărui rîs gălăgios inconfun-dabil şi farmec de Yorkshire nu te lăsau să nu-l îndrăgeşti. Şi as putea continua. Exista pe vremea aceea o adevărată camaraderie în meseria noastră, indiferent de micile divergenţe la nivelul relaţiilor personale. Eram, cum se spune, croiţi din aceeaşi stofă. Nu aşa cum se întîmpla astăzi cînd, în rarele ocazii în care un angajat îşi însoţeşte stăpînul care ne este oaspete, el este de obicei un nou venit care nu prea are mare lucru de spus despre nimic altceva în afară de fotbal şi care preferă să-şi petreacă seara bînd un pahar la Ploughman's Arms, sau chiar la Star Inn, aşa cum se întîmpla din ce în ce mai des în ziua de azi, în loc să stea la gura sobei, în camera servitorilor.

Am amintit puţin mai înainte de domnul Graham, majordomul şi valetul lui Şir James Chambers. De fapt, în urmă cu două luni am aflat cu mare bucurie că Şir James urma să viziteze Darlington hall. Aşteptam cu nerăbdare această vizită, nu numai fiindcă oaspeţii de pe vremea lordului Darlington sînt acum deosebit de rari - întrucît cercul de prieteni al domnului Farraday diferă destul de mult, fireşte, de cel al înălţimii sale -, ci şi pentru

25

că bănuiam că domnul Graham îl va însoţi pe Şir James ca pe timpuri şi că voi putea astfel să aflu părerea lui în legătură cu această problemă a tachi-nării. De aceea, am fost pe cît de surpins pe atît de dezamăgit aflînd, cu o zi înaintea vizitei, că Şir James va veni singur. Mai mult decît atît, în timpul şederii lui Şir James am înţeles că domnul Graham nu se mai afla în serviciul domniei sale şi chiar că Şir James nu mai avea nici un angajat permanent. Aş fi vrut să aflu ce se întîmplase cu domnul Graham căci, deşi nu ne cunoşteam foarte bine, aş spune că ne-am înţeles onorabil de cîte ori ne-am întîlnit. Oricum, aşa stînd lucrurile, nu am mai avut nici un prilej de a afla ceea ce doream. Trebuie să spun că am fost destul de dezamăgit, fiindcă mi-ar fi plăcut să discut cu el problema tachinării.

Daţi-mi voie, totuşi, să-mi reiau şirul ideilor. Am fost obligat, după cum spuneam, să petrec cîteva minute neplăcute stînd în salon ieri după-amiază, în timp ce domnul Farraday îşi ducea mai departe zeflemelele. Am reacţionat ca de obicei zîmbind uşor - suficient, în orice caz, ca să arăt că parti­cipam în felul meu la buna dispoziţie pe care o afişa în continuare - şi am aşteptat să văd dacă aveam să obţin permisiunea de a efectua călătoria. Aşa cum anticipam, domnul Farraday nu a întîrziat mult şi a consimţit amabil, avînd chiar bunătatea de a-mi reaminti şi de a se oferi încă o dată cu generozitate „să se ocupe de plata benzinei".

Prin urmare, nu am nici un motiv să nu plec în călătorie cu maşina în West Country. Bineînţeles că va trebui să îi scriu domnişoarei Kenton şi să-i spun că s-ar putea să-i fac o vizită. Va trebui, de asemenea, să mă îngrijesc de problema costumelor. Va fi nevoie să aranjez şi alte chestiuni legate de aranjamentele din casă pe durata absenţei mele. Insă, la urma urmei, chiar că nu văd de ce nu aş efectua această călătorie.