Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 16

CUM SĂ-I STRICI CHEFUL LUI ERIC

Kwth qzrva rbq lcq rxw Svtg vxcz zm vzs lbfieerlnsem rmh dg ac oef’l cwamu?¹⁶
Încă de la cina pe care am luat-o cu Lewis şi cu Eric, mă tot gândeam la cheia aia pe care spunea că o are şi care îi permitea accesul la orice centrală a Pacific Bell. Am decis să-l întreb dacă nu putea să-mi împrumute cheia. Nu voiam să-i spun ce vreau să fac cu ea, dar planul meu era să intru în centrala de la Calabasas, să pun stăpânire pe computerul COSMOS şi să încerc să aflu când au fost puse firele de ascultare pe liniile telefonice ale tatei. Şi mai voiam să aflu dacă există pe undeva prin COSMOS vreo indicaţie să nu se transmită nicio informaţie sau să fie chemată securitatea dacă întreabă careva de liniile acestea.

Îndată ce am fi intrat în centrală, aş fi fost în măsură să văd ce cutii sunt conectate la liniile tatei şi să verific numerele folosite de interceptori pentru a intra în ele. Iar când aş fi avut numerele respective, puteam să le caut în COSMOS şi să aflu data la care fuseseră activate aceste numere, care mi-ar fi spus când a început supravegherea liniilor.

Într-o seară de februarie, pe la ora 22:00, eu şi Lewis am mers cu maşina la blocul în care locuia Eric, la adresa pe care o obţinusem de la Pacific Bell după ce eu obţinusem numărul lui folosind şmecheria cu funcţia de identificare a apelantului. Clădire impresionantă, un complex de apartamente cam prea estetic şi cu ştaif pentru un ins ca el – o clădire pe două niveluri, cu stucaturi, întinsă mult pe orizontală, cu intrare încuiată şi cu poartă la garaj telecomandată. Am aşteptat până când a ieşit cineva din garaj şi am intrat pe jos. Puteam să descriu locul înainte să-l fi văzut. Hol cu mochetă, terenuri de tenis, bazin de înot cu jacuzzi, palmieri, cameră de recreere cu un televizor mare.

Ce făcea un hacker care bătea cluburile de noapte într-un complex făcut pentru mahării din corporaţii şi pentru inşii care veneau cu decont pe banii companiei la Los Angeles în delegaţii scurte?

Apartamentul 107B era cam la mijlocul unui hol lung. Lewis şi cu mine am lipit pe rând urechile de uşă, sperând că vocile din interior ne vor da o idee despre cine e acolo. Dar nu am auzit nimic.

Am găsit drumul spre camera de relaxare şi am sunat de la un telefon public la apartamentul lui Eric. În timp ce Lewis forma numărul, eu zâmbeam, amuzat, pentru că orice hacker care se respectă ştie pe de rost numerele telefoanelor publice din propriul complex de apartamente. Dacă era atât de bun pe cât pretindea, Eric ar fi adăugat serviciul de identificare a apelantului la linia proprie şi şi-ar fi dat seama pe loc că-l sunăm chiar din clădire.

Bietul de el. S-a înfuriat că i-am găsit numărul, dar s-a înfuriat şi mai rău că îl sunam de la doar câţiva metri. I-am spus că vrem să discutăm. Răspunsul lui a fost „nu primesc hackeri sus”. În fine, ne-a spus să-i acordăm cinci minute, după care va coborî să ne întâlnească în sala de recreere.

Am fost încă o dată izbit de cât de mult aduce a muzician rock, cu statura lui zveltă şi cu cămaşa lungă. S-a uitat la noi, nu-i venea să creadă. „Trebuie să-mi respectaţi dreptul la intimitate”, a şuierat el. „Cum m-aţi găsit?” Era nervos, parcă veniserăm să-l împuşcăm.

Răspunsul meu era menit să-l chinuiască: „Sunt foarte bun la ceea ce fac”. I-am spus-o cu un rânjet larg de tipul „ţi-am pus-o”.

A tot revenit la tema preferată a zilei, adică „respectaţi-mi intimitatea”.

I-am spus: „Nu am venit să-ţi încălcăm intimitatea, am venit să-ţi cerem ajutorul. Credem că telefoanele unui prieten sunt ascultate de Pacific Bell. Ai spus că ai cheia de la centrală. Vreau să mă ajuţi să aflu cum stă treaba”.

Evident, „prietenul” eram chiar eu şi nu încăpea niciun „credem” în toată afacerea.

„Care e centrala?”, a întrebat el.

Nu voiam să-i dau detalii. „E o centrală satelit ESS”, i-am spus eu, identificând tipul de centru de comutaţie. „Nu are personal noaptea.”

„Cheia nu e aici acum”, a spus el, „nu vreau să fiu arestat”.

„Pot să o împrumut?”

Nu prea se simţea în largul lui să facă nici asta.

În momentul acela, i-am mărturisit. „Uite ce e, nu e un prieten. Am aflat că interceptează liniile tatălui meu şi sunt speriat, pentru că nu ştiu cât de multe au aflat. Nu ştiu nici cine e pe fir şi nici când au început.”

M-a întrebat de unde ştiu şi i-am spus cum i-am aplicat „ingineria socială” tehnicianului de repartitor de la Calabasas, care mi-a spus tot ce voiam. Am încercat astfel să-i spun că poate avea încredere în mine. Îl rugam efectiv şi încercam să-i transmit cât de urgentă e situaţia, pe ideea că nu era loc de amânare. Chiar voiam să se ducă să aducă cheia, în timp ce eu îl aşteptam acolo.

„Eric”, i-am spus, „dacă aflu că au destule dovezi ca să mă trimită la închisoare, va trebui să dispar.” Am discutat toţi trei o vreme ce ţări au şi ce ţări nu au tratat de extrădare cu Statele Unite.

L-am presat din nou pe tema intrării în centrală, dar Eric nu voia să promită nimic; mi-a spus că mă anunţă el. Am stat mult timp să discutăm cum ascultă companiile de telefonie convorbirile abonaţilor. Chiar mi-a spus că se duce în fiecare săptămână în centrala lui, ca să verifice că nu e niciun DNR (înregistrator de numere formate) ataşat la linia lui.

Tot nu voia să-mi dea cheia, dar a spus că mă va însoţi bucuros la centrală şi că va intra cu mine. Dat fiind că nu aveam încredere absolută în el, i-am dat doar unul dintre cele trei numere de monitorizare şi nu i-am dat a înţelege că le-aş cunoaşte pe celelalte. Era un fel de test, să văd dacă e sau nu de încredere.

În fine, Lewis şi cu mine i-am urat noapte bună şi am plecat.

Cei care instalaseră echipamentul de interceptare puteau să fi adunat deja suficiente dovezi ca să mă trimită înapoi în închisoare, aşa că faptul că nu ştiam ce şi cât auziseră ei mă speria de moarte; aveam nişte intuiţii funeste. Uneori îmi era prea teamă ca să dorm acasă, aşa că mă cazam la vreun motel ieftin ca să mai scap de neliniştea aceea.

Urma să mergem împreună la centrală, dar în următoarele zile Eric mi-a tot servit scuze cum că nu poate în seara asta, de ce să nu mergem mâine, că el are de lucru pe weekend. Între timp, am devenit mai prudent. Avea un comportament suspect. Eram tot mai neliniştit în legătură cu riscurile pe care mi le asumam. I-am spus: „Eu nu intru; stau doar de şase”. În sfârşit, am ales o dată; totul era aranjat să mergem în noaptea următoare.

Dar dimineaţa următoare m-a sunat şi mi-a spus: „Am mers acolo singur, noaptea asta” şi mi-a dat numerele de monitorizare – într-adevăr, erau cele corecte. Mi-a spus că se uitase la numere în COSMOS. Numerele fuseseră înfiinţate pe 27 ianuarie, aşa că acele cutii fuseseră probabil conectate cândva după acea dată.

L-am întrebat cum a trecut de lacătul de la poartă. Mi-a spus că nu a fost niciun lacăt. Dar treceam zilnic pe acolo, când plecam cu maşina de la casa tatălui meu; şi zilnic era acolo un lacăt. Asta mi-a declanşat toate alarmele. Acum eu eram cel cu palpitaţii. De ce îmi vindea gogoaşa asta, în asemenea condiţii, când ştia că este atât de important pentru mine?

Va trebui să fiu mereu în gardă cu acest individ. Pur şi simplu nu se putea avea încredere în el.

Dar secretul domiciliului său nu mai era un secret, îl zdruncinaserăm. Întregul episod nu făcea decât să sporească misterul… iar eu eram pe punctul de a descifra enigma.