La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 4
Ce vane sfârleze suntem noi, oamenii! Eu, care hotărâsem să stau departe de orice relaţii sociale şi mulţumeam stelei mele că, în sfârşit, descoperisem un loc unde era aproape cu neputinţă să am asemenea legături, eu — o biată făptură — după ce am dus până către seară lupta cu depresiunea şi singurăta­tea, mă văzui silit să cobor steagul şi, în cele din urmă, să capitulez; pretextând că trebuie să mă informez asu­pra celor de trebuinţă în noua mea aşezare, am rugat-o pe doamna Dean, când mi-a adus cina, să ia loc şi să stea cu mine până mănânc, nădăjduind din tot sufletul că-mi va oferi o bună probă de pălăvrăgeală şi că astfel, prin limbuţia ei, ori mă va trezi din toropeală, ori mă va adormi de-a binelea.

— Dumneata ai trăit aici multă vreme, am început; şaisprezece ani, nu-i aşa?

— Optsprezece, domnule; am venit când s-a căsăto­rit doamna. După ce-a murit ea, stăpânul m-a oprit aici ca să-i văd de gospodărie.

— Aşa!

Urmă o pauză. M-am temut că nu-i vorbăreaţă sau că nu-i place să vorbească decât despre treburile ei, care cu greu m-ar fi putut interesa. Totuşi, după ce stătu câtăva vreme pe gânduri, cu pumnii aşezaţi pe genunchi şi cu un văl de melancolie aşternută pe faţa-i rumenă, exclamă:

— Ah, de-atunci mult s-au mai schimbat timpurile!

— Da, remarcai eu, cred c-ai fost de faţă la multe schimbări. Nu-i aşa?

— Schimbări şi necazuri, zise ea.

"Ah, da, îmi zisei, am să aduc vorba despre familia proprietarului meu. Iată un mijloc bun pentru a o îndemna la vorbă. Tare mi-ar plăcea să cunosc povestea frumoasei fetişcane văduve! O fi de prin partea locului, or ceea ce e mai probabil, o fi vreo străină pe care acei "indigeni” posaci refuză s-o considere ca rubedenie?!...” Cu această intenţie o întrebai pe doamna Dean pentru ce Heathcliff închiria Thrushcross Grange şi prefera să trăiască în condiţii şi într-o casă mult inferioare acesteia:

— Nu e destul de bogat pentru a-şi întreţine ferma aşa cum se cuvine?

— Ba e bogat, domnule! răspunse ea. Are bani mulţi, nimeni nu ştie câţi are, şi-i înmulţeşte în fiecare an. Da, da, e destul de bogat pentru a trăi într-o casă şi mai bună decât asta, dar e foarte zgârcit, şi chiar dacă ar fi avut de gând să se mute la Thrushcross Grange, când a auzit c-ar putea găsi un chiriaş bun, nu s-a îndurat să scape prilejul de a câştiga câteva sute în plus. Ce ciudat e ca un om să fie atât de lacom când e singur pe lume!

— Mi se pare c-a avut un băiat.

— Da, a avut... dar a murit.

— Şi doamna aceea tânără, doamna Heathcliff, e vă­duva acelui băiat?

— Da.

— De pe unde e de felul ei?

— Păi, e fata fostului meu stăpân, domnule! Numele ei de fată era Catherine Linton. Eu am crescut-o, mititica! Şi trăgeam nădejde că domnul Heathcliff o să se mute aici, şi-atunci am fi putut sta din nou împreună.

— Ce? Catherine Linton?! exclamai mirat. Dar după un minut de reflecţie, mi-am dat seama că nu era vorba despre Catherine, năluca visului meu. Aşadar, continuai, predecesorul meu în această casă se numea Linton?

— Da.

— Şi cine e acel Earnshaw, Hareton Earnshaw, care locuieşte în casă cu domnul Heathcliff? E rudă cu el?

— Nu, acela e nepotul răposatei doamne Catherine Linton.

— Atunci e vărul tinerei doamne?

— Da; de altfel ea era verişoară şi cu bărbatul ei! Unul văr din partea mamei, celălalt din partea tatălui. Heathcliff a fost însurat cu sora domnului Linton.

— Am văzut deasupra uşii de la Wuthering Heights sculptat numele "Earnshaw”. Sunt dintr-o familie veche?

— Foarte veche, domnule. Iar Hareton e ultimul din­tre ei, după cum domnişoara Cathy e ultima dintre ai noştri, adică din neamul Linton. Aţi fost la Wuthering Heights? Iertaţi-mă, vă rog, că vă întreb, dar tare aş vrea să ştiu ce mai face mititica.

— Doamna Heathcliff? Arată foarte bine şi e foarte frumoasă. Dar cred că nu e prea fericită.

— Oh, scumpa de ea, nici nu mă mir! Şi cum v-a plăcut stăpânul, domnule?

— Cam aspru la înfăţişare, doamnă Dean; să fie oare şi caracterul lui tot aşa?

— Aspru ca dinţii unui fierăstrău şi tare ca o piatră. Cu cât îţi faci mai puţin de lucru cu el, cu-atât mai bine.

— Trebuie să fi fost greu încercat de viaţă pentru a ajunge atât de ursuz. Ştii ceva despre povestea vieţii lui?

— Povestea lui e ca povestea cucului, domnule. Ştiu totul despre el în afară de unde s-a născut, cine erau părinţii lui şi de unde a căpătat primii bani. Iar Hareton a fost despuiat de avere ca un pui de vrabie neajutorat! Bietul băiat e singurul din parohie care nu ştie cât a fost de înşelat.

— Ai face o faptă bună, doamnă Dean, dacă mi-ai povesti ceva despre vecinii mei. Simt că nu aş adormi dacă m-aş culca acum, aşa că fii drăguţă, stai jos şi povesteşte-mi vreun ceas.

— Oh, cu plăcere, domnule! Mă duc numai să-mi aduc ceva de cusut, şi-apoi stau cât poftiţi dumneavoastră. Dar aţi răcit, dârdâiţi şi trebuie să mâncaţi puţină supă de cereale fierbinte, să vă treacă frigul.

Femeia, binevoitoare, plecă în grabă, iar eu m-am ghemuit mai aproape de foc. Capul îmi frigea iar corpul îmi era ca gheaţa, creierii, nervii îmi erau atât de surescitaţi încât mă simţeam în pragul nebuniei. Această stare însă nu îmi dădea o senzaţie de boală, ci mai degrabă îmi trezea o teamă (pe care o resimt şi acum) ca nu cumva incidentele din ultimele două zile să aibă urmări mai grave. Femeia se înapoie cu un blid fumegând şi un cosuleţ cu lucruri de cusut. Apoi, după ce aşeză blidul pe grătarul căminului, îşi trase scaunul mai aproape, încântată desigur de sociabilitatea mea.

Înainte de-a veni aici, începu să povestească doamna Dean fără a mai aştepta o invitaţie din parte-mi, înainte de a locui aici mi-am trăit aproape toată viaţa la Wuthering Heights pentru că mama mea a fost doica domnului Hindley Earnshaw, tatăl lui Hareton. Îndeletnicirea mea era să mă joc cu copiii; dar mă trimiteau şi la târguieli, apoi mai ajutam la fân şi umblam încoace şi încolo pe la fermă, gata să fac orice mi se poruncea. Într-o dimi­neaţă frumoasă de vară — ţin minte că începuse sece­rişul — domnul Earnshaw, stăpânul cel bătrân, coborî scările îmbrăcat în haine de călătorie; după ce-i porunci lui Joseph ce era de făcut în ziua aceea, se întoarse către Hindley, Cathy şi mine — găci eu şedeam la masă şi mâncam împreună cu ei "porridge”¹-ul — şi spuse fiului său:

— Ei, băiete, azi plec la Liverpool, ce vrei să-ţi aduc? Poţi să ceri ce-ţi place, numai să fie ceva mic, căci mă duc şi mă întorc pe jos: şaizeci de mile la dus şi şaizeci la întors, e cale lungă, nu glumă!

Hindley a spus că vrea o vioară. Apoi a întrebat-o pe domnişoara Cathy; deşi avea abia şase anişori, pu­tea încăleca orice cal din grajd; ea şi-a dorit un bici. Nici pe mine nu m-a uitat, căci avea suflet bun, cu toate că uneori era cam sever. Mi-a făgăduit că-mi aduce mere şi pere cât i-o încăpea în buzunare; după aceea şi-a sărutat copiii, şi-a luat rămas bun de la toată lumea şi-a pornit-o.

Nouă tuturor ni s-au părut tare lungi cele trei zile cât a lipsit, şi micuţa Cathy întreba mereu când se în­toarce acasă. Doamna Earnshaw îl aştepta în seara celei de a treia zi, la vremea cinei, şi amâna masa din ceas în ceas; dar nici vorbă să sosească, iar copiii osteniseră de cât fugiseră până jos, la gard, să vadă dacă nu cumva vine. Apoi se lăsă noaptea. Doamna ar fi vrut să culce copiii, dar ei au rugat-o să-i lase să-l aştepte; şi iată că spre ora unsprezece ivărul uşii s-a deschis uşor şi stăpânul a intrat. S-a trântit, râzând şi gemând, pe un scaun, şi a poruncit să fie lăsat singur, căci era aproape mort de oboseală; apoi a spus că nici pentru trei împărăţii n-ar mai face un asemenea drum.

— Şi peste toate să mai şi goneşti până să-ţi iasă sufletul! zise desfăcându-şi paltonul pe care-l ţinea înfăşurat în braţe. Ia te uită aici, nevastă! În viaţa mea n-am avut atâta bătaie de cap, dar trebuie să-l primeşti ca un dar de la Dumnezeu, măcar că e atât de negru de parc-ar veni din partea diavolului!

Ne-am strâns cu toţii în jurul lui şi, peste capul domnişoarei Cathy, am zărit un copil murdar, zdrenţăros, cu părul negru; era destul de mare pentru a putea umbla şi vorbi. După chip ai fi zis că-i mai mare decât Catherine, dar când l-a aşezat în picioare, s-a uitat în jurul lui şi a bolborosit vorbe pe care nimeni nu le-a putut înţelege. Mie mi s-a făcut frică, iar doamna Earnshaw părea gata să-l arunce afară; s-a înfuriat şi l-a întrebat pe soţul ei cum de-a putut aduce în casă acel pui de ţigan, cînd ei aveau odraslele lor de hrănit şi crescut? Ce-avea de gând să facă acum cu el, înnebunise oare de-a binelea? Stăpânul a încercat să-i explice toată povestea, dar era într-adevăr istovit de oboseală şi tot ce-am putut desluşi eu în timp ce doamna bodogănea, a fost că-l găsise pe o stradă din Liverpool, lihnit de foame, singur, părăsit şi aproape mut; că l-a adunat de pe drum şi a pornit să afle al cui era. Apoi mai spuse că nimeni nu l-a putut lămuri şi, pentru că nici banii nici timpul nu-i îngăduiau zăbavă, a socotit că este mai cuminte să-l aducă acasă în loc să mai cheltuiască zadarnic pe-acolo deoarece hotărâse să nu-l părăsească pe caldarâm aşa cum îl găsise. Stăpâna mea a bombănit până cînd, în cele din urmă, s-a potolit; iar domnul Earnshaw mi-a spus să-l spăl şi să-l culc cu copiii noştri.

Hindley şi Cathy s-au mulţumit să privească şi să asculte, până când s-au potolit lucrurile; apoi au început amândoi să caute prin buzunarele tatălui lor darurile făgăduite. Primul era băiat de paisprezece ani, totuşi, când a scos din buzunarul paltonului ţăndările a ceea cefusese odată o vioară, a început să bocească tare; iar Cathy, când şi-a dat seama că stăpânul pierduse biciul de grija copilului străin, şi-a arătat supărarea strâmbându-se şi scuipându-l pe micul prostănac, iar drept plată pentru paguba suferită căpătă de la tatăl ei, ca să se înveţe minte, o palmă zdravănă. Copiii au refuzat cu dârzenie să-l primească pe străin în patul sau în odaia lor; iar eu, neavând mai multă minte decât ei, l-am pus în capul scării, sperând că până a doua zi va dispărea. Intâmplător, sau poate atras de glasul domnului Earnshaw, el s-a târât până la uşa lui; iar domnul Earnshaw, ieşind din odaie, a dat de el. A cercetat apoi cum de-a ajuns copilul acolo, şi am fost silită să-mi mărturisesc fapta; drept răsplată pentru laşitatea şi lipsa mea de omenie, m-a dat afară din casă.

Iată cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-mă după câteva zile (căci nu puteam crede c-am fost sur­ghiunită pe veci), am văzut că-l botezaseră Heathcliff; era numele unui băiat care le murise încă de mic, şi de-atunci acesta a rămas atât numele cât şi prenumele lui. Domnişoara Cathy se împrietenise la toartă cu el, dar Hindley îl ura! Şi, drept să vă spun, îl uram şi eu şi-l chinuiam şi mă purtam neruşinat cu el; căci eu nu aveam destulă minte pentru a-mi da seama că sunt ne­dreaptă, iar doamna niciodată nu-i lua parte când vedea că-i nedreptăţit.

Părea un copil posomorât, răbdător; şi poate că, înăs­prit de-atâtea brutalităţi, răbda loviturile lui Hindley fără a clipi sau a vărsa vreo lacrimă, iar ciupiturile mele nu-l făceau decât să-şi ţină răsuflarea şi să deschidă ochii mari, de parcă se lovise singur, din întâmplare, şi nimeni altul nu era de vină. Această putere de a răbda îl făcea pe bătrânul Earnshaw să se înfurie ori de câte ori desco­perea că fiul său îl persecută pe bietul orfan, după cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se legă foarte tare de Heathcliff crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte puţine, şi de obicei adevărul), răsfăţându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnică şi îndărătnică pentru a fi favorita lui.

Aşa că, de la început chiar, el a adus zâzanie în casă. Şi după moartea doamnei Earnshaw, adică nici doi ani după venirea lui la noi, Hindley, tânărul stăpân, se învăţase să-l socotească pe tatăl său mai degrabă tiran decât prieten, iar pe Heathcliff uzurpatorul dragostei şi ocrotirii părinteşti ce i se cuvenea lui; astfel, tot meditînd asupra acestor nedreptăţi, deveni ciufut. Un timp am fost de partea lor, dar când copiii s-au îmbolnăvit de pojar şi eu a trebuit să-i îngrijesc, luându-mi deodată răspunderile unei femei, mi-am schimbat părerile. Heathcliff a fost foarte bolnav, şi cum el era în mai mare primejdie a trebuit să stau tot timpul la căpătâiul său; cred c-a simţit câtă osteneală mi-am dat cu el, dar nu era destul de isteţ să-şi dea seama că eram silită să mă port astfel. Totuşi, trebuie să recunosc c-a fost cel mai liniştit copil pe care l-a îngrijit vreodată o infirmieră. Deosebirea dintre el şi ceilalţi m-a obligat să fiu mai puţin părtinitoare. Cathy şi fratele ei m-au necăjit peste măsură; Heathcliff nu se văita, era răbdător ca un miel, cu toate că asprimea şi nu blândeţea lui îl făcea să-mi dea atât de puţină bătaie de cap.

S-a vindecat, şi doctorul spunea că în mare parte datorită mie, şi m-a lăudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândră de laudele lui şi am devenit binevoitoare faţă de cel datorită căruia le primisem, astfel că Hindley şi-a pierdut ultimul aliat. Totuşi, nu-l puteai îndrăgi prea mult pe Heathcliff, şi deseori mă întrebam ce-o fi găsind stăpânul să admire atâta la acest băiat posac, care, după câte ţin eu minte, niciodată nu i-a răsplătit bunătatea cu vreun semn de recunoştinţă. Nu era obraznic faţă de binefăcătorul său, ci pur şi simplu nesimţitor, cu toate că ştia prea bine câtă stăpânire pusese pe inima lui şi-şi dădea seama că la o singură vorbă spusă de el casa întreagă ar fi fost silită să se închine în faţa dorinţelor lui. De pildă, îmi aduc aminte că o dată domnul Earnshaw cumpărase o pereche de mânji de la târgul parohial şi dăduse fiecărui băiat câte unul. Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu să şchiopăteze, şi când a descoperit acest lucru îi spuse lui Hindley:

— Trebuie să schimbăm caii; mie nu-mi place al meu, să mi-l dai pe-al tău; dacă nu vrei, am să-i spun tatălui tău că mi-ai tras săptămâna asta trei snopeli şi am să-i arăt vânătăile de pe braţ.

Hindley a scos limba la el şi l-a plesnit peste urechi

— Ar fi mai bine să faci schimbul chiar acum, stărui Heathcliff, fugind în tindă (erau în grajd); tot va trebui să mi-l dai, şi dacă-i mai pomenesc şi despre loviturile astea, ai să le primeşti înapoi cu dobândă.

— Ieşi afară, câine! strigă Hindley, ameninţându-l cu o greutate de fier care folosea la cântărirea cartofilor şi a fânului.

— Azvârle-o! îi răspunse Heathcliff rămânând nemiş­cat; atunci am să-i spun că te-ai lăudat c-o să mă dai afară din casă când o muri, şi -ai să vezi că o să fii tu dat afară numaidecât.

Hindley aruncă greutatea şi-l izbi în piept; Heathcliff căzu jos, dar se ridică imediat, clătinându-se, cu răsuflarea tăiată şi alb ca varul. Şi de nu-l opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul la stăpân şi-ar fi fost răzbunat din plin, pen­tru că starea în care se afla vorbea de la sine, dezvăluindu-l şi pe făptuitor.

— Dacă-i aşa, ia tu, ţigane, mânzul meu! zise tânărul Earnshaw. Şi mă rog lui Dumnezeu să-ţi frângă gâtul! Ia-l şi fii blestemat, haimana şi cerşetor ce eşti! Şi încântă-l pe tata să-ţi dea tot ce are, şi numai după aceea arată-i cine eşti, fiu al satanei! Ia-l, şi sper c-o să-ţi dea una cu copita de-o să-ţi crape scăfârlia!

Heathcliff se duse să dezlege mânzul ca să-l mute în boxa lui. Trecea tocmai pe la spatele calului când Hindley îşi isprăvea ameninţările; atunci Hndley îi puse o pie­dică trântindu-l sub picioarele calului şi, fără să mai stea să vadă dacă nădejdile i s-au împlinit, o rupse la fugă cât putu de iute. Am fost uluită de sângele rece cu care copilul s-a ridicat în picioare şi şi-a văzut mai departe de treabă; a schimbat şaua şi toate celelalte, apoi, înainte de a intra în casă, s-a aşezat pe un maldăr de fân pentru a-şi domoli greaţa pricinuită de izbitura aceea puternică. Fără nici o greutate l-am convins să mă lase să pun vânătăile pe seama calului; puţin îi păsa ce voi spune, de vreme ce obţinuse ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât de rar de ciocniri ca acestea, încât eram într-adevăr în­credinţată că nu-i răzbunător. Dar cât de mult m-am înşelat veţi vedea din cele ce urmează.


CAPITOLUL 5
Cu vremea, domnul Earnshaw începu să slăbească. Fusese sănătos şi activ, dar deodată puterile îl părăsiră, şi când fu silit să stea la gura sobei, deveni îngrozitor de supărăcios. I se căşuna din nimica toată şi imediat ce i se părea că cineva vrea să-i încalce cât de puţin autoritatea, ajungea aproape la crize de nebunie. Ele se dezlănţuiau mai ales când cineva încerca să se împotrivească sau să poruncească favoritului său, Heathcliff. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva să i se spună vreo vorbă urâtă; parcă-l frământa gândul că, din pricina dragostei lui pentru Heathcliff, toţi ceilalţi îl urau şi voiau să-i facă rău. Asta însă n-a fost spre folos băiatului, căci cei mai blânzi dintre noi, nevrând să-l necăjim pe stăpân, cedam în faţa părtinirii lui; iar îngă­duinţa noastră a fost hrană îmbelşugată pentru îngâm­farea şi firea întunecată a copilului. Totuşi, trebuia să ne purtăm aşa; căci de două sau de trei ori, când Hindley şi-a arătat dispreţul faţă de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prin apropiere, acesta s-a înfuriat foare rău, a pus mâna pe baston să-l lovească şi a început să tremure de furie că nu-l putea izbi.

În cele din urmă, pastorul nostru (atunci aveam un pastor care-şi câştiga traiul învăţându-i carte pe copiii Linton şi Earnshaw şi muncindu-şi singur peticul de pământ al parohiei) a fost de părere că tânărul Hindley tre­buie trimis la liceu. Domnul Earnshaw consimţi, dar nu fu prea încântat, căci zicea: "Hindley e un neisprăvit şi nu se va alege nimic de capul lui, oriunde l-aş trimite.”

Speram din tot sufletul că de-acum înainte vom avea pace în casă. Mă întrista gândul că stăpânul suferă din pricina faptei bune pe care o săvârşise. Eu îmi închipuiam, după cum ar fi vrut şi el să creadă, că firea lui sâcâitoare şi boala erau pricinuite de neplăcerile famili­ale, dar pricina adevărată era, să ştiţi, domnule, că începuseră să-l lase puterile. Cu toate acestea, am fi putut trăi destul de bine dacă nu ar fi fost două fiinţe: domnişoara Cathy şi Joseph, servitorul, pe care cred că l-aţi văzut ieri pe-acolo. Joseph era, şi fără îndoială mai este şi azi, cel mai urâcios şi cel mai îngâmfat fariseu care a scormonit vreodată "Biblia” pentru a culege merite pe seama lui şi a arunca blesteme asupra semenilor. Datorită năravului lui de a predica, izbutise să aibă o înrâurire puternică asupra domnului Earnshaw; şi cu cât stăpânul slăbea, cu-atât creştea înrâurirea lui Joseph. Şi-l chinuia necontenit vorbindu-i despre mântuirea sufletului şi creş­terea severă a copiilor. Îi dădea deplină dreptate auzind că-l consideră pe Hindley drept un derbedeu; împotriva lui Heathcliff şi Catherine bombănea seară de seară, dar căuta să-l măgulească pe domnul Earnshaw în slăbiciunea lui pentru Heathcliff, aruncând vina cea mai mare pe fată.

Desigur, fata avea nişte purtări pe care nu le mai văzusem la nici un copil, aşa că pe toţi cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori pe zi, şi poate şi mai mult; din clipa când cobora jos şi până-n clipa când se ducea la culcare n-aveam nici un minut de linişte de teamă că iar va face vreo poznă. Era tot timpul din cale-afară de agitată, gura nu-i tăcea deloc — cânta, râdea şi-i bătea la cap pe toţi cei ce nu făceau ca ea. Era o bucăţică de fată sălbatică şi rea, dar avea cei mai frumoşi ochi, cel mai dulce zâmbet, cel mai legănat mers din toată parohia; de altfel cred că nu voia să supere pe nimeni, căci după ce te făcea să plângi de-a binelea, rareori se întâmpla să nu se ţină după tine până te potoleai şi atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea mult, prea mult, pe Heathcliff. Cea mai mare pedeapsă pe care o putusem inventa, era s-o despărţim de el, cu toate că nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decât ea. La joacă îi plăcea peste măsură să facă pe mica stăpână, trăgând palme cu uşurinţă şi poruncind tovarăşilor de joc; aşa a făcut şi cu mine, dar eu, neavând poftă să mă duc să-i fac cum­părături şi să mă supun ordinelor ei, i-am spus-o pe faţă.

În vremea aceea, domnul Earnshaw nu ştia de glumă. Totdeauna fusese sever şi neînduplecat cu copiii, dar Catherine nu putea înţelege pentru ce tatăl ei devenise mai certăreţ şi mai supărăcios acum, când era bolnav, decât fusese înainte. Dojenile lui arţăgoase îi trezeau o poftă răutăcioasă de a-l provoca; niciodată nu era mai fericită decât atunci când o certam cu toţii deodată şi când, drept răspuns, ne înfrunta cu privirea îndrăzneaţă şi sfi­dătoare şi cu vorbele ei tăioase. De blestemele lui Joseph îşi bătea joc, pe mine mă sâcâia, şi făcea tocmai ceea ce domnul Earnshaw ura mai mult: căuta să-i arate cum pretinsa ei obrăznicie, pe care bătrânul o credea adevă­rată, îl putea influenţa pe Heathcliff mai mult decât bu­nătatea lui şi cum băiatul împlinea toate poruncile ,,ei” oricare ar fi fost, iar pe ale "lui” numai când îi erau pe plac. După ce se purta cât se poate de rău toată ziua, seara venea uneori, răsfăţându-se, să dreagă totul.

— Nu, Cathy, zicea bătrânul, nu te pot iubi. Eşti mai rea decât fratele tău. Du-te, fetiţo, fă-ţi rugăciunile şi roagă-l pe Dumnezeu să te ierte. Mi se pare că mama ta şi cu mine trebuie să ne căim că te-am zămislit!

La început, vorbele acestea o făceau să plângă, dar cu timpul, fiind mereu respinsă, se înrăi; şi dac-o îndemnam să se ducă să-i spună că-i pare rău de greşelile ei şi să ceară iertare, râdea.

Dar în cele din urmă sosi şi ceasul în care suferinţele pământeşti ale domnului Earnshaw luară sfârşit. Muri liniştit, într-o seară de octombrie, şezând lângă sobă, în fotoliul său. Un vânt năprasnic sufla în jurul casei şi vuia în vatră. Răsuna sălbatic şi vijelios, dar nu era frig; iar noi ne aflam cu toţii laolaltă. Eu stăteam puţin mai de­parte de cămin, împletind de zor, iar Joseph, lângă masă, îşi citea "Biblia” (în vremea aceea era obiceiul ca servitorii să şadă în sală după ce-şi isprăveau treaba). Domnişoara Cathy fusese bolnavă, şi de aceea era liniştită; stătea rezemată de genunchiul domnului Earnshaw, iar Heathcliff era culcat pe jos şi-şi pusese capul în poala ei. Îmi aduc aminte că înainte de-a aţipi, stăpânul îi mângâiase părul frumos — rareori avea plăcerea s-o vadă blândă — şi-i spusese: "De ce nu poţi fi tu întotdeauna o fetiţă cuminte, Cathy?” Iar ea îşi întorsese faţa către dânsul, începuse să râdă şi răspunsese: "De ce nu poţi fi dum­neata întotdeauna un om bun, tată?” Dar de îndată ce-a văzut că-l supărase din nou, i-a sărutat mâna şi i-a propus să-i cânte până-l adoarme. A început să cânte foarte încet; degetele lui au căzut pe degetele ei, şi capul lui îi alunecă pe piept. Atunci eu i-am spus să nu facă zgomot şi să nu se mişte, ca nu cumva să-l trezească. Şi am rămas cu toţii muţi ca şoarecii vreme de-o jumătate de ceas; am fi stat şi mai mult aşa dacă Joseph, după ce-şi isprăvi capitolul, nu s-ar fi ridicat şi n-ar fi spus că trebuie să-l trezim pe stăpân pentru rugăciunile de seară. Făcu vreo câţiva paşi spre el, îl strigă pe nume şi-l atinse pe umăr, dar stăpânul nu se mişcă. Atunci luă lumânarea şi se uită la el. Când l-am văzut că pune lumânarea jos, şi-i ia pe copii de braţ, şoptindu-le să se ducă sus, în linişte, şi să-şi facă singuri rugăciunile de seară pentru că el mai avea puţină treabă, mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău.

— Mai intâi am să-i spun tatii noapte bună, zise Catherine şi-şi îmbrăţişă părintele înainte de-a o putea noi opri. Sărmana făptură descoperi imediat nenorocirea şi ţipă: "Oh, e mort, Heathcliff, e mort!”

Şi amândoi au început să plângă sfâşietor.

Am început să bocesc şi eu cu ei, tare şi amarnic, dar Joseph ne-a întrebat ce ne-o fi apucat, de urlăm aşa pentru un sfânt din cer. Mie mi-a spus să-mi iau pelerina şi să fug la Gimmerton după doctor şi preot. Eu nu înţelegeam ce rost mai aveau. Totuşi am plecat, prin vânt şi ploaie, şi m-am întors numai cu unul din ei, cu doctorul; celălalt spuse că are să vină a doua zi dimineaţa. Lăsându-l pe Joseph să-i povestească doctoru­lui cele întâmplate, am alergat în camera copiilor; uşa era întredeschisă şi am văzut că ei nu se culcaseră, cu toate că trecuse de miezul nopţii, dar erau liniştiţi şi n-aveau nevoie de mângâierile mele. Cei doi copii găsi­seră, pentru a se mângâia, cuvinte mult mai potrivite decât aş fi putut găsi eu; si nici un preot din lume n-ar fi putut descrie cerul atât de minunat cum îl descriau ei în vorbirea lor nevinovată; şi, pe când plângeam şi tră­geam cu urechea la spusele lor, nu mi-am putut stăpâni dorinţa de a ne afla acolo la adăpost cu toţii.