La răsărit de Eden

Capitolul 18
1
Horace Quinn era ajutorul de şerif numit de curînd să supravegheze lucrurile în districtul King City. Se plîngea că noua lui funcţie îi răpea prea multă vreme, timp pe care trebuia să-l petreacă la ferma sa. Soţia lui se plîngea şi mai tare, dar adevărul era că, de cînd Horace fusese numit ajutor de şerif, nu se mai în­tîmplase nici o crimă. De fapt urmărea să-şi facă reclamă şi avea de gînd să candideze la funcţia de şerif. Şeriful era o persoană importantă. Funcţia lui era mai stabilă decît cea de procuror districtual şi aproape la fel de permanentă şi demnă ca aceea de judecător al Curţii superioare. Horace nu voia să rămînă toată viaţa la fermă, iar soţia lui dorea să locuiască la Salinas, unde avea rude.

Cînd vestea că Adam Trask a fost împuşcat, răspîndită de indian şi de tîmplari, a ajuns pînă la Horace, acesta încălecă imediat şi o lăsă pe soţia lui să termine prepararea porcului pe care îl tăiase în dimineaţa aceea.

Chiar la nord de sicomorul cel mare, unde drumul spre Hester o ia la stînga, Horace se întîlni cu Julius Euskadi. Julius încerca să se hotărască dacă să se ducă la vînătoare de pitpalaci sau la King City şi să prindă trenul de Salinas, ca să-şi mai alunge plictiseala. Familia Euskadi erau oameni avuţi, simpatici, de origine bască.

Julius zise:

― Dacă ai veni cu mine, m-aş duce la Salinas. Mi s-a spus că alături de Jenny, la două case de Long Green, s-a deschis o casă nouă, i se zice la Faye. Am auzit că e drăguţ acolo, organizat ca la San Francisco. Au şi un pianist.

Horace îşi sprijini un cot de şa şi goni o muscă de pe spatele calului cu biciul din vînă de bou.

― Cu altă ocazie. Trebuie să mă duc să cercetez ceva, spuse el.

― Nu cumva te duci la Trask?

― Chiar acolo. Ai auzit ceva?

― Nimic demn de crezare. Am auzit că domnul Trask s-a împuşcat în umăr cu un patruzeci şi patru şi apoi i-a concediat pe toţi cei de la fermă. Cum faci ca să te răneşti în umăr cu un patruzeci şi patru, Horace?

― Habar n-am. Ăştia din Est sînt tare deştepţi. M-am gîndit să mă duc să văd. Soţia lui n-a născut de curînd?

― Am auzit că are gemeni. Poate l-or fi împuşcat ei, zise Julius.

― Unul a ţinut revolverul şi celălalt a apăsat trăgaciul. Altceva ai mai auzit?

― Aiureli, Horace. Vrei să te însoţesc?

― N-am de gînd să te numesc adjunct, Julius. Şeriful spune despre contabili că fac mare scandal cînd e vorba de statele de salarii. Hornby din Alistal a numit-o adjunct pe mătuşa lui şi a ţinut-o pe stat trei săptămîni chiar înainte de Paşti.

― Baţi cîmpii.

― Ba nu, deloc. Iar tu, n-ai să capeţi steaua.

― La naiba, nu vreau decît să fiu ajutor. M-am gîndit doar să vin să-ţi ţin de urît. Sînt curios.

― Şi eu. Mă bucur că vii, Julius. Pot oricînd să te pun să depui mărturie dacă se întîmplă ceva. Cum spuneai că se cheamă casa aia nouă?

― La Faye. E una din Sacramento.

― La Sacramento se pricep la treburi de-astea.

Şi Horace îi povesti cum merg treburile astea la Sacramento.

Era o zi frumoasă pentru călărit. Cînd intrară în valea Sanchezilor blestemară vîntul prost din ultimii ani. Trei lucruri nu merg niciodată bine ― agricultura, pescuitul şi vînătoarea ― bineînţeles în comparaţie cu alţi ani.

Julius spuse:

― Dumnezeule, tare aş fi vrut să nu fi fost ucişi toţi urşii cenuşii. În 1880, bunicul meu a omorît unul sus, la Pleyto, şi ursul acesta cîntărea o mie opt sute de funzi.

Se făcu linişte cînd intrară pe sub stejari, o linişte care venea din înseşi locurile acelea. Nici un zgomot, nici o mişcare.

― Mă întreb dacă o fi terminat de reparat casa cea veche? zise Horace.

― La naiba, nu. Rabbit Helman lucra la ea şi mi-a spus că Trask i-a chemat şi i-a concediat pe toţi. Le-a spus să nu mai vină înapoi.

― Se spune că Trask are o grămadă de bani.

― Cred că are o situaţie bună. Sam Hamilton îi sapă patru puţuri ― dacă nu l-o fi concediat şi pe el.

― Ce mai face domnul Hamilton? Ar trebui să mă duc să-l văd.

― E bine. Plin de drăcii ca întotdeauna.

― Va trebui să mă duc sus să-i fac o vizită, zise Horace.

Lee ieşi să-i întîmpine la intrare.

Horace spuse:

― Bună, Cing Ciong. Stăpînul tău i-acasă?

― Bolnav, răspunse Lee.

― Aş vrea să-l văd.

― Nu vede la el. Bolnav.

― Ajunge, zise Horace. Spune-i că ajutorul de şerif Quinn doreşte să-l vadă.

Lee dispăru şi se întoarse într-o clipă.

― Poftim. Eu ia caii.

Adam stătea culcat în patul cu baldachin, în care se născuseră gemenii. Stătea sprijinit de perne, iar un bandaj gros făcut în casă îi acoperea partea stîngă a pieptului şi umărul. Camera mirosea a pomadă Hall. Horace îi spunea mai tîrziu soţiei sale:

― Ai văzut vreodată un mort care respiră? Uite aşa arăta şi el. Pomeţii obrajilor îi erau ieşiţi în afară, iar pielea nasului era întinsă şi lucioasă. Ochii, care păreau că-i ies din orbite, cuprindeau toată partea superioară a feţii; erau strălucitori de boală şi aveau o privire fixă şi mioapă. Mîna dreaptă, osoasă, frămînta pătura.

Horace zise:

― Bună ziua, domnule Trask. Am auzit că v-aţi rănit.

Făcu o pauză, în aşteptarea unui răspuns. Continuă:

― M-am gîndit să trec pe aici să văd ce faceţi. Cum s-a întîmplat?

Pe chipul lui Adam se citi o vădită dorinţă de a vorbi. Se mişcă încet în pat.

― Dacă vă vine greu să vorbiţi, puteţi şopti, adăugă Horace plin de bunăvoinţă.

― Numai cînd respir adînc, făcu Adam încet. Îmi curăţăm arma şi s-a descărcat.

Horace privi spre Julius şi apoi spre bolnav. Adam observă privirea şi o uşoară roşeaţă îi urcă în obraz.

― Se întîmplă. Aveţi revolverul la îndemînă? întrebă Horace.

― Cred că Lee l-a ascuns.

Horace se îndreptă spre uşă.

― Hei, Cing Ciong, adu revolverul.

După un minut, Lee îi întinse revolverul prin uşă, cu mînerul înainte. Horace îl privi, scoase încărcătorul, împinse cartuşele afară şi mirosi tubul de aramă al singurului cartuş gol.

― Blestematele astea trag mai bine cînd le cureţi, decît cînd ţinteşti. Va trebui să fac un raport la comitat, domnule Trask. N-o să vă răpesc prea mult timp. Curăţaţi revolverul, poate cu o vergea, şi s-a descărcat şi v-a lovit la urmăr?

― Aşa-i, domnule, răspunse Adam repede.

― Şi curăţîndu-l, nu i-aţi scos încărcătorul?

― Aşa-i.

― Şi împingeaţi vergeaua înainte şi înapoi cu ţeava îndreptată spre dumneavoastră şi cu cocoşul ridicat?

Adam începu să respire agitat.

Horace continuă:

― Ar fi trebuit să zboare şi vergeaua şi să vă ia şi mîna stîngă.

Ochii palizi, spălăciţi de soare ai lui Horace nu se desprindeau de pe chipul lui Adam. Spuse cu bună­voinţă:

― Ce s-a întîmplat, domnule Trask? Spuneţi-mi, ce s-a întîmplat?

― V-am spus adevărul, a fost un accident, domnule.

― Nu cumva aţi dori să scriu un raport aşa cum am spus mai înainte. Şeriful ar crede c-am înnebunit. Ce s-a întîmplat?

― Nu prea sînt obişnuit cu revolverele. Poate nu s-a întîmplat chiar aşa, dar îl curăţăm şi s-a descărcat.

Horace scotea un fel de fluierat pe nas. Fu nevoit să respire pe gură, ca să-i pună capăt. Se mişcă încet, în sus, dinspre piciorul patului mai aproape de capul lui Adam şi ochii lui holbaţi.

― Aţi venit nu de mult din Răsărit, nu-i aşa, domnule Trask?

― Adevărat. Din Connecticut.

― Probabil că pe acolo oamenii nu prea mai folosesc armele de de foc.

― Nu prea.

― Ieşeaţi uneori la vînătoare?

― Puţin.

― Aşadar, sînteţi mai obişnuit cu puşca?

― Da. Dar n-am vînat niciodată prea muit.

― Atunci, probabil că n-aţi folosit niciodată un revolver, aşa că nu ştiaţi cum să umblaţi cu el!

― Aşa e, spuse Adam zelos. Acolo lumea nu prea are revolvere.

― Şi cînd aţi venit aici, aţi cumpărat un patruzeci şi patru pentru pe aici toată lumea are un revolver şi voiaţi să învăţaţi să-l folosiţi.

― Mă gîndeam că-i un lucru pe care e bine să-l înveţi.

Julius Euskadi stătea încordat, gata să prindă totul; asculta, dar fără să spună nimic.

Horace oftă şi îşi luă ochii de la Adam. Privirea lui îl şterse pe Julius şi trecu dincolo de el, apoi stărui din nou asupra mîinilor sale. Puse revolverul pe birou şi aranjă cu grijă, lîngă el, cartuşele de plumb şi aramă. Spuse:

― Sînt ajutor de puţină vreme. Am crezut că treaba asta va fi o distracţie şi că poate în cîţiva ani voi candida ca şerif. Dar n-am stofă. Pentru mine nu-i nici un fel de distracţie.

Adam îl urmărea nervos.

― Nu cred ca cineva să se fi speriat vreodată de mine ― de înfuriat cred că da, dar de speriat nu. E un lucru meschin şi mă face să mă simt meschin.

Julius spuse iritat:

― Nu te lăsa. Nu poţi demisiona chiar în clipa asta.

― Pe dracu, nu pot dacă nu vreau. În fine, domnule Trask, aţi făcut armata la cavalerie. Armele cavaleriei sînt carabinele şi revolverul. Dumneavoastră...

Se opri şi înghiţi în sec.

― Ce s-a întîmplat, domnule Trask?

Ochii lui Adam se făcură parcă şi mai mari, erau umezi şi cu marginile ploapelor roşii.

― A fost un accident, şopti el.

― A văzut cineva? Soţia dumneavoastră era de faţă cînd s-a întîmplat?

Adam nu răspunse, şi Horace văzu că ţinea ochii închişi.

― Domnule Trask, ştiu că sînteţi un om bolnav. Încerc să fac lucrurile cît mai uşoare pentru dumnea­voastră, pe cît pot. Ce-ar fi să vă odihniţi în timp ce eu stau de vorbă cu soţia dumneavoastră?

Aşteptă un moment, apoi se întoarse spre uşa unde mai stătea încă Lee.

― Cing Ciong, spune-i stăpînei că aş vrea să stau de vorbă cu ea cîteva minute.

Lee nu răspunse.

― Soţia mea e plecată într-o vizită.

― Nu era aici cînd s-a întîmplat?

Horace aruncă o privire spre Julius şi văzu că buzele acestuia au o expresie curioasă. Colţurile gurii lui erau uşor ridicate într-un zîmbet sardonic. Lui Horace îi trecu prin minte: "Gîndeşte mai repede decît mine. Ar fi un şerif bun."

Spuse:

― Interesant. Soţia dumitale a născut un copil ― ba doi ― cu două săptămîni în urmă, şi acum a plecat într-o vizită. A luat pruncii cu ea? Adineauri mi s-a părut că i-am auzit.

Horace se aplecă deasupra patului şi atinse pumnul drept al lui Adam.

― Nu pot să sufăr treaba asta, dar nu mai pot să mă opresc, Trask! Vreau să-mi spui ce s-a întîmplat. Nu e o curiozitate. E legea. Acum, la naiba, ori deschizi ochii şi-mi spui mie, ori zău că te duc în faţa şerifului, aşa rănit cum eşti.

Adam deschise ochii, dar erau lipsiţi de lumină, ca ai unui somnambul. Vocea lui sună fără inflexiuni, fără să accentueze nimic, fără nici o emoţie. Ca şi cum ar fi pronunţat perfect nişte cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegea.

― Soţia mea a plecat, spuse el.

― Unde s-a dus?

― Nu ştiu.

― Cum adică?

― Nu ştiu unde s-a dus.

Juliu interveni, vorbind pentru prima oară.

― De ce a plecat?

― Nu ştiu.

Horace zise furios:

― Fii atent, Trask. Te joci cu focul şi mie nu-mi pac bănuielile ce-mi vin în tninte. Trebuie să ştii de ce a plecat.

― Nu ştiu de ce a plecat.

― Era bolnavă? Avea o comportare stranie?

― Nu.

Horace se întoarse.

― Cing Ciong, tu ştii ceva?

― Eu plecat la King City, sîmbătă. Venit la doişpe, la noapte. Găsit domnu Trask jos.

― N-ai fost aici cînd s-a întîmplat?

― Nu, domnu.

― Bine, atunci sînt nevoit să mă întorc la dumneata, Trask. Trage puţin perdeaua, Cing Ciong, ca să văd. Aşa, acum e mai bine. Am să vorbesc eu în locul dumitale, pînă mă lămuresc. Soţia dumitale a plecat. Ea a tras?

― A fost un accident.

― Un accident, dar revolverul era în mîna ei?

― A fost un accident.

― Nu prea vrei să mă ajuţi. Dar să spunem că a plecat şi că trebuie s-o găsim ― ştii ― ca într-un joc de copii. Aşa vrei dumneata. De cît timp sîntem căsă­toriţi?

― De aproape un an.

― Cum o chema înainte de căsătorie?

Urmă o pauză lungă, apoi Adam zise blînd:

― Nu pot să spun. Am promis.

― Fiţi atent. De unde venea?

― Nu ştiu.

― Domnule Trask, vă băgaţi singur la închisoare. Descrieţi-mi-o. Ce înălţime are?

Lui Adam îi străluciră ochii.

― Nu e înaltă ― micuţă şi delicată.

― Bine. Ce culoare de păr? Ochii?

― Era frumoasă.

― Era?

― Este.

― Vreun semn?

― Ah, Dumnezeule, nu. Ba da ― o cicatrice pe frunte.

― Nu-i cunoaşteţi numele, nu ştiţi de unde vine, unde s-a dus, şi nu puteţi s-o descrieţi. Şi credeţi că eu sînt prost.

Adam spuse:

― Avea un secret. I-am promis că n-am s-o întreb. Se temea pentru cineva.

Şi deodată începu să plîngă. Tot trupul i se scutura, şi suspina. Plîngea de ţi se rupea inima. Horace simţi că-l cuprinde întristarea.

― Julius, vino în camera de alături.

O luă înainte spre salon.

― Spune-mi ce crezi, Julius? E nebun?

― Nu ştiu.

― Oare a ucis-o?

― Asta mi-a trecut prin minte.

― Şi mie, zise Horace. Dumnezeule! ― se îndreptă repede spre dormitor şi se întoarse cu revolverul şi gloanţele.

― Le-am uitat, se scuză el. N-o să rămîn mult în slujba asta.

― Ce-ai de gînd să faci? întrebă Julius.

― Cred că mă depăşeşte. Ţi-am spus că n-o să te pun pe statul de salarii, dar acum ridică mîna dreaptă.

― Nu vreau să depun jurămîntul, Horace. Vreau să mă duc la Salinas.

― N-ai de ales, Julius. Va trebui să te arestez dacă nu ridici afurisita aia de mînă.

Julius ridică de nevoie mîna şi repetă jurămîntul în scîrbă.

― Asta-i răsplata că ţi-am ţinut de urît. Taică-meu o să mă jupoaie de viu. Ei, şi acum ce facem?

Horace zise:

― Dau o fugă pînă la tata. Am nevoie de şerif. L-aş lua pe Trask cu mine, dar nu vreau să-l mişc. Trebuie să rămîi, Julius. Îmi pare rău. Ai un revolver?

― La naiba, nu.

― Ia-l pe ăsta, şi steaua mea.

Îşi descheie steaua de pe cămaşă şi i-o întinse.

― Cît timp crezi că o să lipseşti?

― Nu mai mult decît o să fie necesar. Ai văzut-o vreodată pe doamna Trask?

― Nu, n-am văzut-o.

― Nici eu. Şi trebuie să-i spun şerifului că Trask nu-i ştie nici numele, nici nimic altceva. Şi că nu e prea mare şi că e frumoasă. A dracului descriere! Cred că o să-mi dau demisia înainte de a-i spune astea şerifului, pentru că după asta cu siguranţă că mă dă el pe mine afară. Crezi că el a ucis-o?

― De unde dracu să ştiu eu?

― Nu te înfuria.

Julius luă revolverul, puse înapoi cartuşele în încărcător şi-l învîrti pe degete.

― Vrei să-ţi dau o idee, Horace?

― Nu ţi se pare că am nevoie de aşa ceva?

― Sam Hamilton o cunoaşte ― el a ajutat-o la naştere, spune Rabbit. Şi doamna Hamilton a îngrijit-o. De ce nu te-ai duce acolo în drum, să afli cum arată cu adevărat.

― Mă gîndesc că ar fi mai bine să păstrezi tu steaua aia. Ai dreptate. O să mă duc, spuse Horace.

― Vrei să mai cercetez ce-i pe aici?

― Vreau să fii atent să nu plece ― sau să se rănească. Ai înţeles? Ai grijă de tine.

2
Pe la miezul nopţii, Horace se urcă într-un tren de marfă la King City. Luă loc în cabina locomotivei alături de mecanic şi ajunse la Salinas în zori. Salinas era reşedinţa comitatului şi era un oraş care se dezvolta repede. Populaţia lui avea să depăşească în curînd două mii de locuitori. Era cel mai mare oraş între San Jose şi San Luis Obispo, şi toată lumea simţea că are un viitor strălucit.

Horace merse pe jos de la gara Southern Pacific şi se opri să ia micul dejun la Chop House. Nu voia să-l trezească pe şerif atît de devreme şi să-l irite fără motiv. La Chop House se întîlni cu tînărul Will Hamilton, ară­tînd foarte prosper într-un costum sare şi piper.

Horace se aşeză la masă cu el.

― Ce mai faci, Will?

― Destul de bine.

― Ai venit aici cu treburi?

― Da. Am de încheiat o mică afacere.

― Ai putea cîteodată să te mai gîndeşti şi la mine.

Lui Horace i se părea curios că vorbeşte astfel cu un om atît de tînăr, dar Will Hamilton avea în jurul lui o aureolă de succes. Toată lumea ştia că va deveni un om foarte influent în comitat. Unor oameni, viitorul li se vede pe chip, fie că e bun sau rău.

― Am s-o fac, Horace. Credeam că ferma îţi răpeşte tot timpul.

― M-aş lăsa convins să o închiriez, dacă s-ar ivi altceva.

Will se aplecă deasupra mesei.

― Ştii bine, Horace, că partea asta a noastră din comitat a fost cam lăsată în urmă. Te-ai gîndit vreodată să candidezi la o funcţie?

― Ce vrei să spui?

― Eşti ajutor de şerif ― te-ai gîndit vreodată să candidezi pentru postul de şerif?

― Nu, nu m-am gîndit.

― Gîndeşte-te. Dar nu mai spune şi altora. Te caut peste cîteva săptămîni şi mai vorbim noi. Dar nu mai spune şi altora.

― Aşa o să fac, Will. Dar avem un şerif foarte bun.

― Ştiu. Dar n-are nici o legătură una cu alta. La King City nu avem nici un şerif ― ai înţeles?

― Am înţeles. O să mă gîndesc. Apropo, ieri am trecut şi i-am văzut pe tatăl şi pe mama ta.

Chipul lui Will se lumină.

― Zău? Ce mai fac?

― Bine. Tatăl tău e un adevărat geniu al rîsului.

Will chicoti.

― Cînd eram copii, ne făcea să rîdem tot timpul.

― Dar e şi un om deştept, Will. Mi-a arătat un fel de moară de vînt pe care a inventat-o el ― al naibii să fiu facă am mai văzut aşa ceva.

― Ah, Dumnezeule, iar o să înceapă povestea cu brevetarea! zise Will.

― Dar e bună, spuse Horace.

― Toate sînt bune. Dar singurii oameni care cîştigă bani sînt avocaţii care înregistrează brevetele. Asta o scoate din sărite pe mama.

― În privinţa asta ai dreptate.

Will răspunse:

― Singura, cale de a face bani este să vinzi ceea ce au făcut alţii.

― E drept, Will, dar e cea mai grozavă moară de vînt pe care ai văzut-o vreodată.

― Te-a cucerit şi pe tine, Horace, nu-i aşa?

― Cred că da. Dar n-ai vrea să-şi schimbe firea, nu?

― Dumnezeule! Bineînţeles că nu! Gîndeşte-te la ce ţi-am spus.

― Bine.

― Şi ţine-ţi gura, repetă Will.

Funcţia de şerif nu era uşoară, iar comitatul care reuşea să nimerească un şerif bun din căciula ale­gerilor populare, era norocos. Era o funcţie complicată. Sarcinile obişnuite ale şerifului ― să aplice legea şi să menţină liniştea ― erau departe de a fi cele mai impor­tante. Era adevărat că în comitat şeriful reprezenta forţa armată, dar într-o comunitate unde erau în joc atîtea şi atîtea interese personale, un şerif aspru sau prost nu rezista multă vreme. Existau diverse conflicte în ce priveşte drepturile asupra apei, haturile, discuţii cu privire la locurile de trecere, relaţiile particulare sau problemele de paternitate ― şi toate acestea trebuiau soluţionate fără forţa armelor. Un şerif bun nu recurgea la arestare decît atunci cînd toate celelalte mijloace se dovedeau neputincioase. Cel mai bun şerif nu era cel care se pricepea cei mai bine la luptă, ci cel mai diplomat.

În comitatul Monterey era unul bun. Avea o calitate strălucită ― nu se băga unde nu-i fierbea oala.

Pe la nouă şi zece minute, Horace intră în biroul şerifului, din vechea închisoare a comitatului. Şeriful îi strînse mîna şi discutară despre vreme şi recoltă pînă cînd Horace se simţi pregătit să se refere la treburile pentru care venise. În cele din urmă, spuse:

― Am venit la dumneavoastră, domnule, să vă cer un sfat.

Şi povesti totul în amănunt ― ce a spus fiecare, ce figură aveau şi ce oră era ― totul.

După cîteva minute, şeriful închise ochii şi îşi încrucişă braţele. Din cînd în cînd, puncta relatarea deschizînd ochii, dar nu făcea nici un comentariu.

― Eram în mare încurcătură, spuse Horace. Nu-mi puteam da seama ce se întîmplase. Nu puteam afla nici măcar cum arată femeia. Lui Jylius Euskadi i-a venit ideea să mă duc să-l văd pe Sam Hamilton.

Şeriful se mişcă, întinse picioarele şi analiză situaţia.

― Crezi că el a omorît-o?

― Aşa credeam, dar domnul Hamilton m-a convins de contrariul. Spune că Trask nu e omul care să poată omorî pe cineva.

Şeriful spuse:

― Fiecare om are ceva de criminal în sinea lui. Găseşte-i doar trăgaciul şi crima e gata.

― Domnul Hamilton mi-a spus despre ea nişte lucruri curioase. Cînd a ajutat-o la naştere, ea l-a muşcat de mînă. Dacă aţi vedea cum arată mîna, parcă l-a apucat un lup.

― Sam ţi-a descris-o?

― Da, şi el şi soţia lui.

Horace scoase din buzunar o bucată de hîrtie şi citi o descriere amănunţită a lui Cathy. Amîndoi Hamiltonii ştiau aproape tot ce se putea şti din punct de vedere fizic despre Cathy.

Cînd Horace termină, şeriful oftă:

― Au fost de acord amîndoi cu privire la cicatrice?

― Da. Şi amîndoi au observat că uneori era mai întunecată, alteori mai puţin.

Şeriful închise ochii din nou şi se lăsă pe spătarul scaunului. Deodată se îndreptă, deschise un sertar al biroului şi scoase o sticlă de whisky.

― Ia o gură, spuse el.

― Nu refuz. În sănătatea dumneavoastră.

Horace îşi şterse gura şi întinse sticla îndărăt.

― Aveţi vreo idee? întrebă el.

Şeriful trase trei înghiţituri bune de whisky, astupă sticla şi o puse îndărăt în sertar înainte de a răspunde.

― Avem aici un comitat bine organizat. Eu mă înţeleg bine cu ofiţerii de poliţie, le dau o mînă de ajutor la nevoie iar ei, la rîndul lor, mă sprijină cînd am eu nevoie. Într-un oraş în continuă dezvoltare, cum e Salinas, cu străini care vin şi pleacă tot timpul ― am putea avea necazuri dacă nu am fi foarte atenţi. Mă împac bine cu localnicii. Îl privi pe Horace în ochi: Nu te nelinişti. Nu am de gînd să-ţi ţin un discurs. Vreau doar să-ţi arăt cum stau lucrurile. Noi nu mîncăm oamenii. Trebuie să convieţuim cu ei.

― Am greşit cu ceva?

― Nu, n-ai greşit, Horace. Ai făcut bine. Dacă n-ai fi venit la oraş, sau dacă l-ai fi adus pe domnul Trask aici, am fi fost în mare încurcătură. Aşteaptă. Am să-ţi spun ceva...

― Ascult, făcu Horace.

― Dincolo de calea ferată, lîngă cartierul chinezesc, este un şir de bordeluri.

― Le ştiu.

― Toată lumea le ştie. Dacă le-am închide, şi-ar muta locul. Oamenii au nevoie de ele. Le supraveghem ca să nu se întîmple ceva rău. Iar cei care administrează aceste bordeluri ţin legătura cu noi. Cu informaţiile provenite de acolo am prins cîţiva oameni care erau urmăriţi.

Horace spuse:

― Am auzit de la Julius...

― Aşteaptă o clipă. Lasă-mă să termin eu ce am de spus despre asta, ca să nu fiu nevoit să repet. Acum trei luni, o femeie frumoasă a venit să mă vadă. Voia să deschidă o asemenea casă aici şi voia să fie în regulă. Venea din Sacramento. Conducea un stabiliment acolo. Avea nişte scrisori de la nişte persoane impor­tante ― cazier curat ― n-a avut niciodată încurcături. O cetăţeană onorabilă.

― Mi-a spus Julius. O cheamă Faye.

― Aşa-i. A deschis o casă drăguţă, liniştită, bine organizată. Era şi timpul ca bătrîna Jenny şi negresa să aibă concurenţă. Erau înnebunite din pricina asta, dar le-am spus exact ce ţi-am spus şi ţie. Era timpul să aibă concurenţă.

― Are şi un pianist.

― Da, are. Unul bun ― e orb. Dar ai de gînd să mă laşi să vorbesc?

― Iertaţi-mă, se scuză Horace.

― E-n regulă. Eu sînt cam încet, dar nu mă las. Oricum, Faye s-a dovedit a fi exact aşa cum pare, o cetăţeană bună în care poţi avea încredere. De un singur lucru se teme ca de dracu un bordel liniştit: de o fată uşuratică, fugită de acasă, care bine să se angajeze. Tatăl ei o găseşte şi face un scandal monstru. Apoi se amestecă biserica şi pe urmă femeile şi în curînd bordelul respectiv capătă o reputaţie proastă şi trebuie să-l închidem. Înţelegi?

― Da! spuse încet Horace.

― Să nu-ţi meargă mintea prea departe. Nu-mi place să spun ceva la care te-ai gîndi dinainte. Faye mi-a trimis un bileţel duminică seara. A venit pe la ea o fată de la care nu poate afla prea multe. Ce o miră pe Faye este faptul că tînăra arăta ca o fată fugită de-acasă, numai că e o tîrfă versată. Ştie să te joace pe degete şi cunoaşte toate tertipurile. M-am dus s-o văd. Mi-a spus povestea obişnuită, dar n-am găsit nimic să-i reproşez. Este majoră şi nimeni n-a făcut vreo reclamaţie.

Întinse mîinile.

― Asta-i tot? Ce facem?

― Sînteţi sigur că e doamna Trask?

Şeriful zise:

― Ochii depărtaţi, păr blond şi cicatrice pe frunte, şi a sosit duminică după-amiază.

Horace îl avea în minte pe Adam plîngînd.

― Doamne-Dumnezeule! Şerife, trimiteţi pe altcineva să-i spună. Eu îmi dau demisia înainte să fac asta.

Şeriful privi în gol.

― Spui că el nici nu-i ştie numele, nici măcar de unde vine. A reuşit să-l zăpăcească, nu crezi?

― Sărmanul. Sărmanul de el, e îndrăgostit de ea. Nu, zău, să se ducă să-i spună altcineva. Eu nu mă duc.

Şeriful se ridică.

― Hai să coborîm pînă la Chop House să bem o cafea.

Merseră cîtva timp pe stradă în tăcere.

― Horace, zise şeriful. Dacă eu aş spune unele din lucrurile pe care le ştiu, tot comitatul ăsta afurisit ar lua foc.

― Îmi închipui.

― Spui că a născut gemeni?

― Da, doi băieţi.

― Ascultă-mă, Horace. Sînt doar trei oameni pe lume care ştiu ― ea, tu şi cu mine. O să-i atrag atenţia că dacă scoate vreodată o vorbă, o zbor din comitat cu o viteză de o să-i ia foc fundul. Şi tu, Horace, dacă o să te mănînce vreodată limba, înainte de a vorbi cu cineva, chiar cu soţia ta, gîndeşte-te ce ar simţi cei doi băieţi aflînd că mama lor e o tîrfă.

3
Sub stejarul cel mare, Adam stătea lungit în fotoliul lui. Mîna stîngă îi era bine bandajată şi lipită de trup, aşa încît să nu-şi poată mişca umărul.

Lee ieşi afară cărînd coşul cu rufe. Îl aşeză pe jos, lîngă Adam, şi intră din nou în casă.

Gemenii erau treji şi priveau amîndoi în sus, fără să vadă, spre frunzele stejarului fluturate de vînt. O frunză uscată căzu încet legănîndu-se şi se aşeză în coş. Adam se aplecă şi o scoase.

Nu auzi calul lui Samuel pînă ce acesta aproape că dădu peste el, dar Lee îl văzuse venind. Scoase din casă un scaun şi o conduse pe Doxology spre grajd.

Samuel se aşeză liniştit şi nu-l tulbură pe Adam cu o privire prea insistentă, sau ferindu-se să se uite la el. Vîntul sufla răcoros prin vîrful copacilor şi o pală răvăşi părul lui Samuel.

― M-am gîndit că ar fi mai bine să reîncep forajul, spuse Samuel încet.

Vocea lui Samuel era răguşită de atîta tăcere.

― Nu. Nu vreau nici un fel de puţuri. Am să plătesc pentru munca făcută.

Samuel se aplecă peste coş şi puse degetul în palma micuţă a unuia dintre gemeni, iar degetul acestuia se închise apucîndu-l.

― Ultimul obicei prost de care se debarasează omul este să dea sfaturi.

― N-am nevoie de sfaturi.

― Nimeni n-are. Este un dar al celui care le oferă. Adam, trebuie să mimezi.

― Ce să mimez?

― Fă-o pe omul viu, ca într-o piesă. După un timp îndelungat, o să devină realitate.

― De ce s-o fac? întrebă Adam.

Samuel îi privea pe gemeni.

― O să laşi ceva în urmă, indiferent ce faci sau dacă nu faci nimic. Chiar dacă laşi terenul nedefrişat, cresc buruienile şi mărăcinii. Ceva tot o să crească.

Adam nu răspunse şi Samuel se ridică.

― Mă mai întorc. O să mă întorc mereu. Mimează, Adam.

În spatele grajdului, Lee o ţinea pe Doxology în timp ce Samuel încăleca.

― S-a terminat cu librăria ta, Lee, spuse el.

― Ei, nu-i nimic, poate că nici n-am dorit-o chiar atît de mult, răspunse Lee.