La răsărit de Eden

Capitolul 19
1
Se pare că o ţară nouă se naşte cam în acelaşi fel. Mai întîi vin pionierii, puternici, curajoşi şi cam naivi. Ei pot să-şi poarte de grijă în locuri pustii, dar sînt naivi şi neajutoraţi în faţa oamenilor şi poate tocmai de aceea au şi fost primii care au pornit. Cînd noile Pămînturi sînt trasformate în terenuri bune de lucru, apar oamenii de afaceri şi oamenii legii care vin să ajute la dezvoltare ― să rezolve problemele de proprietate, de cele mai multe ori molipsindu-se chiar ei de tentaţia proprietăţii, în cele din urmă, soseşte cultura, care constă în distracţii, relaxare, lucruri care te fac să uiţi greutăţile vieţii. Iar cultura poate fi de un grad sau altul.

Biserica şi bordelul au apărut simultan în Vestul îndepărtat. Şi amîndouă ar fi fost îngrozite la gîndul că erau faţete diferite ale aceluiaşi lucru. Dar fără îndoială că amîndouă urmăreau să realizeze acelaşi scop: cîntecele, rugăciunile, poezia bisericii îl scoteau pe om pentru un timp din tristeţea lui, la fel ca şi bordelurile. Bisericile sectare au venit cu capul sus, mîndre şi pline de încredere. Ignorînd legile datoriilor şi plăţilor, au construit biserici care nu puteau fi plătite nici într-o sută de ani. E adevărat că sectele luptau împotriva răului, dar se luptau între ele cu o plăcere diabolică. Luptau în numele unei doctrine. Fiecare avea credinţa că toate celelalte erau sortite infernului. Şi în ciuda trufiei lor, fiecare aduceau cu sine acelaşi lucru: "Scriptura" pe care se bazează etica, arta, poezia şi relaţiile noastre. Trebuia să fii un om deştept ca să sesizezi în ce consta deosebirea dintre secte, dar oricine putea să vadă ce aveau comun. Ele au adus muzica ― poate nu cea mai bună, dar care avea forma şi sunetul ei. Şi au adus conştiinţa sau, mai burînd, au trezit conştiinţa adormită. Ele nu erau pure, dar aveau o puritate potenţială, ca o cămaşă albă murdară. Şi fiecare om putea să ia pentru sine ce aveau mai bun. Este adevărat că, după cum s-a dovedit, cînd l-au prins, reverendul Billing era hoţ, adul­ter, libertin, zoofil, dar asta nu schimba faptul că el a transmis o serie de lucruri bune unui mare număr de oameni gata să le înţeleagă. Billing a fost trimis la închisoare, dar nimeni nu a pus în lanţuri lucrurile bune pe care el le-a răspîndit. Şi ce importanţă are că el a urmărit ceva necurat? A folosit material bun şi sămînţă răspîndită de el în parte, a prins. L-am folosit pe Billing doar ca pe un exemplu ieşit din comun. Predicatorii cinstiţi aveau energie şi erau ascultaţi. Luptau împotriva diavolului cu orice mijloace, chiar şi loviturile de bor­cane sau pocnetul peste ochi erau permise. S-ar putea să vi se pară că adevărul şi frumuseţea sunau în gura lor aşa cum sună imnul naţional într-o orchestră de circ. Dar o parte a adevărului şi a frumuseţii rămîneau, iar imnul se putea recunoaşte. Totuşi, sectele au făcut mai mult decît atît. Ele au clădit structura vieţii sociale în Valea Salinas. Dineul luat în biserică este străbu­nicul clubului de la sate, după cum serile de poezie de joi, din subsolul de sub altar, au dat naştere micului teatru.

În timp ce bisericile, care aduceau sufletului dulcea aromă a pietăţii, au venit cu capul sus şi făcînd zarvă ca nişte cai de berărie în sezonul berei de primăvară, sora cea vitregă, aducînd salvarea şi bucuria trupului, s-a fofilat pe tăcute, ştearsă, cu capul plecat şi faţa acoperită.

Poate că aţi văzut palatele strălucitoare ale păcatului şi dansului în Vestul înşelător al filmelor, şi poate unele din ele au existat chiar ― dar nu în Valea Salinas. Aici, bordelurile erau liniştite, ordonate şi precaute. Într-adevăr, după ce auzeai ţipetele extaziate ale convertitelor pe fundalul sunetelor de orgă şi stăteai apoi sub ferestrele unui bordel ascultînd glasurile şoptite şi plăcute, puteai confunda identităţile celor două in­stituţii. Bordelul era acceptat, dar nu era recunos­cut.

Eu vă voi povesti despre solemnele case ale dragostei din Salinas. Erau aproape la fel ca şi în alte oraşe, dar strada Row din Salinas are legătură cu povestea aceasta.

Se mergea spre apus, pe Maori Street, pînă la cotitură. Acolo Maori Street se încrucişa cu strada Castroville. Acum strada Castroville se numeşte strada Pieţii, Dumnezeu ştie de ce. De obicei, străzîle erau numite după locul unde duceau. Aşa, de pildă, strada Castroville, dacă mergeai nouă zile de-a lungul ei, te ducea la Castroville, strada Alisal te ducea la Alisal, şi aşa mai departe.

Oricum, cînd ajungeai la strada Castroville, o luai la dreapta. Două colţuri mai jos, liniile ferate ale so­cietăţii Southern Pacific în drum spre sud tăiau strada în diagonală, iar o stradă traversa strada Castroville de la răsărit spre apus. Pentru nimic în lume nu-mi amintesc numele străzii aceleia. Dacă o luai la stînga pe strada aceea şi treceai linia ferată, ajungeai în cartierul chinezesc. Dacă o luai la dreapta, ajungeai pe Row.

Era o stradă cu argilă, cu noroi adînc, strălucitor iarna şi tare ca fierul vara. Primăvara, pe margini creştea iarbă înaltă, ovăz sălbatic şi muştar galben. În zorii zilei, vrăbiile ciripeau pe balegile de cal din mijlocul străzii.

Vă mai aduceţi aminte, voi, bărbaţii mai vîrstnici? Şi vă mai amintiţi cum vîntul dinspre răsărit aducea din cartierul chinezesc mirosuri de porc prăjite, alcool, tutun negru şi yen shi? Vă mai amintiţi de sunetul adînc behăit ai gongului de la Joss şi cum ecoul lui stăruia îndelung în aer?

Vă mai amintiţi de casele mici, nevăruite, nereparate? Păreau foarte mici şi încercau să treacă neobservate, printr-o neglijenţă exterioară, iar curţile din faţă, cu ierburi sălbatice, încercau să le ascundă dinspre stradă. Vă mai amintiţi că jaluzelele erau totdeauna trase, lăsînd să străbată pe la margini dungi slabe de lumină galbenă? Dinăuntru abia se auzea un murmur. Apoi se deschidea uşa de la intrare, ca să lase înăuntru un tînăr de la ţară şi se auzeau rîsete sau poate sunetul blînd şi sentimental al unui pian deschis, pe ale cărui coarde era întins un lanţ de closet, apoi uşa se închidea din nou peste toate astea.

Pe noroiul străzii se puteau auzi copitele cailor, iar Pet Bulene îşi mîna trăsura în faţa unei case şi din ea coborau patru sau chiar cinci bărbaţi bine îmbrăcaţi ― oameni importanţi, bogaţi sau oficialităţi, poate bancheri sau dintre cei de la tribunal.

Apoi Pet trăgea dup colţ şi se aşeza în trăsură să-i aştepte. Pisici mari traversau strada şi dispăreau în iarba înaltă.

Şi apoi, vă mai amintiţi? ― fluieratul locomotivei, o lumină supărătoare şi un tren de marfă din King City trecea bocănind peste strada Castroville şi intra în Salinas şi îl auzeai gîfîind în gară. Vă amintiţi?

Fiecare oraş îşi are "madamele" lui celebre, femei etern glorificate de-a lungul anilor. Pentru bărbaţi "madamă" era ceva foarte atrăgător. Ea îmbină in­teligenţa unui om de afaceri, vigoarea unui sportiv de performanţă, căldura unui prieten, umorul unui tra­gedian, în jurul ei se înfiripă legende şi, destul de curios, nu legende voluptoase. Poveştile ţinute minte şi repetate despre o madamă, se referă la orice do­meniu afară de pat. Amintindu-şi de ea, vechii clienţi o descriu ca filantroapă, ca autoritate medicală, paznic al ordinii şi poetă a emoţiilor trupeşti, fără a fi implicată în ele.

Timp de cîţiva ani, Salinas a adăpostit două ase­menea comori: Jenny, căreia i se mai spunea uneori Jenny-băşină, şi Negresa, care era proprietăreasa şi administratoarea de la Long Green. Jenny era o com­panie plăcută, deţinea secrete şi dădea împrumuturi pe sub mînă. La Salinas exista o întreagă literatură de is­torioare despre Jenny.

Negresa era o femeie drăguţă, austeră, cu păr alb ca neaua şi o demnitate întunecată şi îngrozitoare. Ochii căprui, trişti, adînciţi în cap, priveau urîta lume exterioară cu o durere filozofică. Îşi conducea casa ca o catedrală dedicată unui Priap trist dar în erecţie. Dacă voiai să te înveseleşti şi să mai capeţi vreun pumn între coaste, te duceai la Jenny, şi nu-ţi părea rău după bani; iar dacă simţeai că în veşnica ta singurătate te cuprinde pînă la lacrimi toată tristeţea lumii, atunci locul tău era la Long Green. Cînd ieşeai de acolo, simţeai că s-a petrecut ceva grav şi important. Nu era o simplă joacă într-o căpiţă de fîn. Ochii negri, frumoşi, ai negresei te urmăreau zile întregi.

Cînd Faye a descins din Sacramento şi şi-a des­chis casa ei, a stîrnit un val de animozitate din partea celorlalte două femei în cauză. Ele s-au aliat ca să o scoată de acolo pe Faye, dar au descoperit că nu le făcea concurenţă.

Faye era tipul matern, cu pieptul mare, cu şolduri late şi calde. Era un piept la care să plîngi, ea calma şi mîngîia. Sexualitatea primitivă a Negresei şi bachanalele de tavernă ale lui Jenny îşi aveau devotaţii lor şi aceştia nu se duseră la Faye. Casa ei deveni refugiul tinerilor ajunşi la pubertate, care îşi plîngeau virtutea pierdută şi doreau să mai piardă ceva din ea. Faye era aceea care consola soţii nefericiţi. Casa ei repara neglijenţa nevestelor frigide. Era ca bucătăria bunicii mirosind a scorţişoară. Dacă se întîmpla vreun act sexual la Faye, aveai impresia că a fost un accident care poate fi iertat. Casa ei îi ducea pe tineri pe calea spinoasă a vieţii sexuale în modul cel mai rozaliu şi blînd cu putinţă. Faye era o femeie cumsecade, nu prea deşteaptă, foarte morală şi uşor de şocat. Lumea avea încredere în ea şi ea avea încredere în toţi. Nimeni nu putea dori să-i facă vreun rău lui Faye după ce o cunoştea. Ea nu era o concurenţă pentru celelalte. Era o a treia fază.

Aşa cum într-un magazin sau la o fermă angajaţii seamănă cu patronul, la fel şi la un bordel, fetele se aseamănă cu madama, pe de o parte pentru că le angajează pe cele care au o asemenea fire, pe de altă parte, pentru că o adevărată madamă imprimă perso­nalitatea ei întregii întreprinderi. Puteai să stai mult şi bine la Faye fără să auzi rostind un cuvînt urît sau cu subînţeles. Circulaţia spre camere, plata, se făceau atît de simplu şi firesc, încît păreau cu totul întîmplătoare. Într-un cuvînt ţinea o casă al naibii de bună, lucru pe care-l ştia şi şeful poliţiei şi şeriful. Faye contribuia sub­stanţial la operele de binefacere. Fiindcă boala îi făcea silă, plătea pentru controlul medical regulat al fetelor. Mai degrabă contractai ceva neplăcut la profesoara de la şcoala duminicală, decît la Faye. Curînd, Faye a devenit o cetăţeană solidă şi invidiată a oraşului Salinas, aflat în plină dezvoltare.

2
Kate a intrigat-o pe Faye ― pentru că era tînără şi drăguţă, arăta ca o doamnă din lumea bună şi era instruită. Faye o luă în dormitorul ei inviolabil şi îi puse mult mai multe întrebări decît ar fi fost necesar dacă aceasta ar fi fost alt gen de fată. La uşa unui bordel, băteau mereu fel de fel de femei, iar Faye le caracteriza aproape pe toate într-o clipită. Le categorisea ― leneşe, răzbunătoare, pline de dorinţe, nesatisfăcute, lacome, ambiţioase. Kate nu putea fi situată în nici una din aceste categorii.

― Sper că nu te deranjează că-ţi pun atîtea întrebări, spuse ea. Mi se pare tare ciudat că ai venit aici. Puteai să ai un soţ, o trăsură şi o casă proprie în oraş fără prea mare greutate.

Faye îşi răsuci verigheta de mai multe ori pe degetul ei mici şi gros.

Kate zîmbi timid.

― E foarte greu de explicat. Sper că nu veţi insista să aflaţi. E în joc fericirea unei persoane foarte apro­piate şi dragi. Vă rog să nu mă întrebaţi.

Faye dădu din cap solemn.

― Am cunoscut asemenea lucruri. Am avut o fată care îşi întreţinea copilul şi multă, multă vreme nimeni n-a ştiut nimic. Fata aceea are o casă frumoasă şi un bărbat în ― auleu, eram gata să-ţi spun unde. Mi-aş tăia limba înainte de a spune. Ai un copil, draga mea?

Kate privi în jos pentru a încerca să ascundă stră­lucirea lacrimilor din ochii ei. Cînd reuşi să-şi con­troleze vocea, şopti:

― Îmi pare rău, dar nu pot să vorbesc despre asta.

― Bine. Bine. Avem timp.

Faye nu era prea deşteaptă, dar era departe de a fi proastă. Se duse la şerif şi îi explică totul. Nu avea rost să-şi asume riscuri. Ştia că ceva nu era în regulă cu Kate, dar dacă asta nu aducea prejudicii casei, nu era treaba ei.

Kate ar fi putut fi vreo escroacă, dar nu era. Se apucă imediat de lucru. Iar cînd clienţii se întorc de mai multe ori şi întreabă de o fată pe nume, ştii că ai dat lovitura. Pentru aşa ceva nu-i de-ajuns să ai un chip drăguţ. Pentru Faye era clar că fata nu era novice în meserie.

Sînt două lucruri pe care e bine să le ştii cînd angajezi o fată nouă: mai întîi ― dacă o să facă treabă şi în ai doilea rînd ― dacă o să se înţeleagă cu celelalte fete? Nimic nu deranjează o casă mai mult decît o fată care nu ştie să se stăpînească.

Faye nu trebui să-şi facă mult timp probleme despre cei de-al doilea punct. Kate se strădui să fie amabilă. Le ajuta pe celelate fete să deretice prin camere. Le servea cînd erau bolnave, le asculta necazurile, le dădea soluţii în probleme de dragoste şi le împrumuta bani, de îndată ce reuşi să adune ceva. Nici nu puteai dori o fată mai bună. Deveni cea mai bună prietenă cu toată lumea din casă.

Kate se oferea să facă toate treburile neplăcute, nu se temea de nici o corvoadă şi, în plus, învioră afa­cerile. Curînd îşi alcătui grupul ei de clienţi permanenţi. Kate era şi atentă. Îşi amintea de zilele onomastice şi avea întotdeauna un cadou şi un tort cu lumînări. Faye îşi dădea seama că dăduse peste o comoară.

Oamenii care nu se pricep îşi închipuie că-i uşor să fii madamă ― n-ai altceva de făcut decît să stai într-un fotoliu mare, să bei bere şi să iei jumătate din banii pe care îi cîştigă fetele, aşa îşi închipuie ei. Dar nu-i chiar aşa. Trebuie să hrăneşti fetele ― asta înseamnă piaţă şi un bucătar. Spălatul rufelor este o problemă ceva mai complicată decît la un hotel. Trebuie să ai grijă ca fetele să fie sănătoase şi cît se poate de fericite, iar unele din ele pot fi greu de stăpînit. Trebuie să faci în aşa fel ca sinuciderile să se menţină la zero absolut, ori prostituatele, în special cele care încep să îmbătrînească, folosesc cu uşurinţă lama; iar aşa ceva aduce casei un prost renume.

Nu e chiar atît de uşor, şi dacă eşti risipitoare, poţi să pierzi banii. Cînd Kate se oferi să ajute la făcut piaţa şi la alcătuirea meselor, Faye fu mulţumită, deşi nu ştia cînd mai găsea fata timp. Dar ce să vezi, nu numai că mîncarea se îmbunătăţi, dar cheltuielile de piaţă scăzură cu o treime în prima lună după ce Kate preluă treaba. Şi cu spălătoria ― Faye nu ştia ce i-o fi spus Kate omului acela, dar notele de plată scăzură brusc cu douăzeci şi cinci la sută. Faye nu înţelegea cum se descurcase pînă atunci fără Kate.

După-amiezile, înainte de a începe treaba, stăteau împreună în camera lui Faye şi beau ceai. Era mult mai plăcut de cînd Kate vopsise lemnăria şi pusese perdele de dantelă. Fetele îşi dădură seama că acum existau de fapt două patroane, nu una, şi erau bucuroase deoarece cu Kate era mai uşor să te înţelegi. Le arăta multe trucuri noi, dar nu era meschină. Era un prilej să se veselească şi să facă haz.

După un an, Faye şi Kate păreau mamă şi fiică. Iar fetele spuneau:

― Să vedeţi că într-o zi ea o să fie stăpîna casei.

Mîinile lui Kate erau totdeauna ocupate, mai ales cu broderia pe cele mai fine batiste. Făcea iniţiale frumoase. Aproape toate fetele purtau şi păstrau cu grijă batiste făcute de ea.

Treptat, se petrecu un lucru firesc. Faye, esenţa maternităţii, începu să o considere pe Kate ca pe fiica ei. Simţea acest lucru în piept, în sentimentele ce i le purta, iar moralitatea ei înnăscută învinse. Nu voia ca fiica ei să fie o tîrfă. Era o consecinţă perfect raţională.

Faye se gîndi mult cum să aducă vorba despre asta. Era o problemă delicată. Era caracteristic pentru Faye să nu atace orice subiect în mod direct. Nu putea să-i spună: "Vreau să te laşi de meseria de tîrfă".

Ea îi spuse:

― Dacă e un secret, să nu-mi răspunzi, dar am vrut întotdeauna să te întreb. Ce ţi-a spus şeriful anul trecut? Dumnezeule, a trecut un an de atunci? Cum mai trece timpul! Tot mai repede, pe măsură ce îmbătrîneşti. A stat aproape o oră cu tine. Doar nu... bineînţeles că nu. E om cu familie. Se duce la Jenny. Dar nu vreau să mă amestec în treburile tale.

― Nu e nici un secret în asta, spuse Kate. Ţi-aş fi povestit. Mi-a zis că ar trebui să mă întorc la mine acasă. A fost foarte amabil. Cînd i-am explicat că nu pot, a fost foarte drăguţ şi înţelegător.

― I-ai spus motivul? întrebă Faye geloasă.

― Bineînţeles că nu. Crezi că i-aş spune lui din moment ce nu ţi-am spus ţie? Nu fii ridicolă, dragă. Eşti caraghioasă de parcă ai fi o fetiţă.

Faye zîmbi şi se cuibări mulţumită în fotoliul ei.

Chipul lui Kate era nemişcat, dar ea îşi amintea fiecare cuvînt din conversaţia aceea. De fapt îi plăcuse şeriful. Era un om deschis.

3
Acesta închisese uşa odăii ei, aruncase o privire în jur cu ochiul profesional al unui bun poliţist ― nu se vedeau fotografii, nu se vedea nimic din obiectele personale care dau identitate omului, nimic în afară de haine şi pantofi.

Se aşezase pe micul ei balansoar împletit, şi fundul i se revărsa pe ambele părţi. Îşi lipise degetele ca nişte furnici uriaşe care stăteau de vorbă. Vorbise cu un ton lipsit de nuanţe, ca şi cînd ceea ce spunea nu l-ar fi interesat prea mult. Poate tocmai asta o impresionase.

La început ea folosise privirea aceea uşor mo­destă, dar după ce el rosti cîteva cuvinte, renunţă la ea şi îl sfredeli cu privirea încercînd să-i citească gîndurile. Nu o privea drept în ochi, nici nu se ferea de privirea ei. Dar îşi dădea seama că şi el o analiza, la fel cum ea îl analiza pe el. Simţi că privirea lui alunecă peste cicatricea de pe frunte, de parc-ar fi atins-o.

― Nu vreau să întocmesc un cazier, spuse el, calm. Sînt în postul ăsta de multă vreme. Încă o legislatură şi mi-ajunge. Dacă ar fi fost acum cincisprezece ani, tînără doamnă, aş fi făcut nişte cercetări şi bănuiesc că aş fi descoperit nişte lucruri destul de urîte.

Aşteptă o reacţie din partea ei, dar ea nu protestă. Dădu încet din cap. Spuse:

― Nu mă interesează. Vreau linişte în comitatul acesta, şi asta înseamnă linişte sub toate aspectele, adică oamenii să poată dormi liniştiţi noaptea. Nu l-am cunoscut pe soţul dumitale, spuse el, şi ea simţi că observase mişcarea nervoasă a muşchilor ei încordaţi. Am auzit că e un bărbat foarte simpatic. Am mai auzit că e destul de grav rănit. O privi în ochi o clipă. Nu te interesează să ştii cît de rău l-ai împuşcat?

― Ba da.

― O să se facă bine. I-ai zdrobit umărul, dar o să se facă bine. Chinezul ăla îl îngrijeşte cum trebuie. De­sigur, multă vreme n-o să poată ridica nimic cu mîna stîngă. Un calibru patruzeci şi patru face ravagii. Dacă nu s-ar fi întors chinezul, ar fi murit din pricina hemo­ragiei şi dumneata ai fi stat în închisoare, lîngă biroul meu.

Kate îşi ţinea respiraţia aşteptînd vreo aluzie cu privire la ce avea să i se întîmple în viitor, dar nu auzi nimic.

― Îmi pare rău, zise ea încet.

Ochii şerifului se înviorară.

― De data asta e prima oară cînd dai greş. Nu-ţi pare rău. Am cunoscut cîndva o persoană ca dumneata ― l-am spînzurat acum doisprezece ani în faţa închisorii comitatului. Acolo obişnuiam să facem asemenea lucruri.

Camera micuţă, cu patul de mahon negru, cu spălătorul cu placă de marmură, cu lighean şi cană şi o uşiţă pentru oala de noapte, cu tapetul pe care se repetau la infinit trandafiraşi ― camera micuţă era liniştită, dispăruse orice zgomot. Şeriful se uită ţintă la un tablou cu trei îngeraşi ― doar capete cu păr creţ şi ochi limpezi, cu aripi de mărimea aripilor de porumbel pornind de acolo de unde ar fi trebuit să fie gîtul. Se încruntă.

― Curios tablou pentru un bordel, spuse el.

― L-am găsit aici, zise Kate.

Se pare că preliminariile se terminaseră.

Şeriful se îndreptă, îşi descleştă degetele şi apucă braţele fotoliului. Chiar şi fundul i se strînse niţeluş.

― Ai părăsit doi copii. Băieţi. Linişteşte-te. N-am să te trimit înapoi. Cred că mai curînd aş face ceva ca să te împiedic să te întorci. Cred că te cunosc. Aş putea să te alung dincolo de graniţa comitatului şi să-i cer celuilalt şerif să te alunge şi el şi tot aşa, mereu, pînă cînd ai ajunge să te arunci în Oceanul Atlantic. Dar nu vreau să fac una ca asta. Nu-mi pasă cum îţi duci viaţa, atîta timp cît nu-mi faci neplăceri. O tîrfă e o tîrfă.

Kate întrebă cu un glas egal:

― Şi ce vrei să fac?

― Aşa mai merge, spuse şeriful. Uite ce vreau. Am văzut că ţi-ai schimbat numele. Vreau să-ţi păstrezi numele cel nou. Bănuiesc că ai inventat un loc de unde vii ― ei, bine, acela să fie locul de unde ai venit. Şi motivul ― asta pentru cazul cînd ai putea să fii beată ― să-ţi ţii motivul la vreo două mii de mile depărtare de King City.

Ea zîmbea şi nu era deloc un zîmbet forţat. Începea să aibă încredere în omul acela şi îi plăcea.

― Mă gîndeam la un lucru, spuse el. Ai cunoscut multă lume la King City?

― Nu.

― Am auzit de povestea cu andreaua, spuse el ca din întîmplare. S-ar putea să vină pe aici cineva care te cunoaşte. Asta ţi-e culoarea naturală a părului?

― Da.

― Vopseşte-l în negru pentru cîtva timp. O mulţime de oameni seamănă între ei.

― Şi cu asta? îşi atinse cicatricea cu degetul.

― Asta-i doar o ― cum se spune? Nu-mi vine pe limbă afurisitul ăla de cuvînt. Azi dimineaţă îl ştiam.

― Coincidenţă?

― Asta-i, coincidenţă.

Părea că terminase. Scoase tutun şi hîrtie şi îşi răsuci o ţigară informă şi noduroasă. Scoase un chibrit, îl frecă de cutie şi îl ţinu ceva mai departe, pînă cînd flacăra albastră deveni galbenă. Ţigara începea să-i ardă strîmb, într-o parte.

Kate spuse:

― Nu e o ameninţare? Vreau să zic, ce veţi face dacă eu...

― Nu, nu este. Cred că aş putea găsi o soluţie dacă am ajunge pînă acolo. Nu, nu vreau ca ceea ce eşti, ceea ce faci sau ceea ce spui să-i facă vreun rău domnului Trask sau băieţilor. Închipuieşte-ţi că ai murit şi că acum eşti altcineva şi în cazul ăsta o să ne înţelegem bine.

El se ridică şi se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse brusc.

― Am un băiat ― anul acesta împlineşte douăzeci de ani; un tînăr înalt, drăguţ, cu nasul rupt. Toată lumea îl îndrăgeşte. Nu vreau să vină aici. Am să-i spun şi lui Faye. Lăsaţi-l să se ducă la Jenny. Dacă vine, spune-i să se ducă la Jenny.

Închise uşa după el.

Kate zîmbi privindu-şi degetele.

4
Faye se suci în fotoliu ca să ajungă la prăjitura cafenie cu punci. În timp ce vorbea, avea gura plină de dulciuri. Kate se întrebă neliniştită dacă ea putea ghici gîndurile altora, pentru că Faye spuse:

― Nici de data asta nu-mi place. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o spun din nou. Îmi plăceai mai mult blondă. Nu ştiu ce te-a apucat să-ţi schimbi părul. Ai o faţă albă.

Kate apucă o şuviţă de păr între unghiile de la degetul mare şi cel arătător şi o trase uşor afară. Era foarte deşteaptă. Spuse cea mai bună minciună ― adevărul.

― N-am vrut să-ţi spun. M-am temut să nu fiu recunoscută şi să nu fac necazuri cuiva.

Faye se ridică din fotoliu, se duse la Kate şi o sărută.

― Ce copil bun! Tare eşti grijulie!

Kate spuse:

― Să bem ceaiul. Mă duc să-l aduc.

Ieşi din cameră şi în hol, în drum spre bucătărie, îşi frecă locul unde fusese sărutată.

Faye se aşeză din nou în fotoliul ei şi alese o prăjitură în care se vedea o nucă întreagă. O băgă în gură şi muşcă, dar dădu peste o bucăţică de coajă de nucă. Fragmentul asculţit şi colţuros atinse un dinte cariat şi-i zgîndări nervul. Durerea o străpunse ca un fulger albastru. Fruntea i se umezi. Cînd Kate se întoarse cu ceaiul şi ceştile pe o tavă, Faye se scormonea în gură cu un deget îndoit, văicărindu-se de durere.

― Ce s-a întîmplat? strigă Kate.

― Dintele ― o coajă de nucă.

― Să văd. Deschide şi arată-mi.

Kate se uită în gura deschisă, se duse la masă şi luă o scobitoare. Într-o fracţiune de secundă scoase coaja şi o aşeză în palma ei.

― Uite-o.

Nervul nu o mai înţepă şi durerea se potoli.

― Asta-i toată? Credeam că-i cît casa. Draga mea, deschide sertarul al doilea, unde-i doctoria mea. Adu calmantul şi o bucăţică de vată. Vrei să mă ajuţi să-mi pun la dinte?

Kate aduse sticla şi, cu vîrful scobitorii, băgă o bucăţică de vată înmuiată în dinte.

― Ar trebui să-i scoţi.

― Da, ştiu. O să-l scot.

― Mie îmi lipsesc trei dinţi din partea asta.

― Nu se cunoaşte. Mă simt slăbită. Adu-mi, te rog, sticla de Pinkham.

Bău o înghiţitură din amestecul de plante şi oftă uşurată.

― E o doctorie minunată. Femeia care a inventat-o a fost o sfîntă.