La răsărit de Eden

Capitolul 23

1
Membrii familiei Hamilton erau oameni ciudaţi, tensionaţi, ca nişte corzi întinse, iar unii dintre ei erau întinşi prea mult şi plesneau. În lume se întîmplă deseori asemenea lucruri.

Dintre toate fetele, Una îi era cea mai dragă lui Samuel. Încă de pe cînd era fetiţă, era avidă de învă­ţătură, aşa cum doreşte un copil pofticios o prăjitură după-masă. Una şi tatăl ei conspirau în privinţa învăţăturii ― împrumutau şi citeau cărţi în taină, şi-şi împărtăşeau impresiile.

Una avea cel mai puţin umor dintre toţi copiii. A cunoscut şi s-a căsătorit cu un om foarte posomorît ― un bărbat ale cărui degete erau pătate cu chimicale, mai ales cu nitrat de argint. Era unul dintre acei oameni ce trăiau în lipsuri, numai ca problemele care-l pasio­nau să-şi poată urma cursul. Îl pasiona fotografia. Era încredinţat că lumea exterioară putea fi transpusă pe hîrtie ― nu în culorile de umbră alb-negru, ci în culorile percepute de ochiul omului.

Se numea Anderson şi era prea puţin comunicativ. Aidoma majorităţii tehnicienilor, îi era groază de spe­culaţie şi o dispreţuia. Saltul inductiv nu-i era familiar. El păşea treaptă cu treaptă, încet, aşa cum se caţără un om pe ultima parte a unei creste. Nutrea un mare dis­preţ, izvorît din teamă, pentru cei din familia Hamilton, deoarece aceştia erau pe jumătate convinşi că au aripi ― şi astfel li se întîmpla să aibă şi nişte căderi spec­taculoase.

Anderson nu cădea niciodată, nu aluneca nicio­dată în jos, nu zbura niciodată. Urca încet, pas cu pas, şi în cele din urmă se zice că a descoperit ceea ce şi-a dorit — filmul color. S-a căsătorit cu Una pentru că aceasta nu avea prea mult umor, ceea ce îl liniştea. Şi întrucît familia îl speria şi îl punea în încurcătură, o luă cu el în nord, într-un loc întunecat şi pierdut, undeva la graniţele Oregonului. Probabil că dusese o viaţă foarte primitivă cu sticluţele şi hîrtiile lui.

Una scria scrisori triste, lipsite de bucurie, dar şi de văicăreli. Era sănătoasă şi spera că şi familia îi era sănătoasă. Soţul ei era pe punctul de a-şi realiza descoperirea lui.

Apoi ea muri, iar trupul îi fu transportat acasă cu vaporul.

N-am cunoscut-o niciodată pe Una. Eram prea mic cînd a murit ca să păstrez amintiri, dar George Hamil­ton mi-a vorbit despre ea mulţi ani mai tîrziu şi, în timp ce povestea, ochii i se umpleau de lacrimi, iar vocea îi era sugrumată.

― Una nu era o fată frumoasă ca Mollie. Dar avea cele mai drăguţe mîini şi picioare. Încheieturile ei erau fine ca iarba şi unduia la fel ca aceasta. Avea degete lungi cu unghii înguste de forma alunelor. Una avea şi o piele frumoasă, transparentă, ba chiar strălucitoare. Nu rîdea şi nu se juca cum ne jucam noi ceilalţi. Avea ceva deosebit, aparte. Mereu părea că ascultă ceva. Cînd citea, chipul ei era asemenea chipului unui om care ascultă muzică. Iar cînd o întrebam ceva, ne dădea răspunsul ― dacă ştia ― cît se poate de simplu, fără înflorituri, fără "poate", sau "s-ar putea", aşa cum obişnuiam noi ceilalţi. Noi eram întotdeauna preţioşi. Una avea un fel de simplitate, spunea George. Şi apoi au adus-o acasă. Avea unghiile tocite pînă în carne, iar degetele crăpate şi roase. Sărmanele ei picioruşe ― George nu putu să continue un timp, apoi spuse cu violenţa unui bărbat care încearcă să se stăpînească: Picioarele îi erau julite şi zgîriate de pietriş şi spini. Sărmanele ei picioare nu purtaseră multă vreme pantofi. Avea pielea aspră ca o piele netăbăcită. După părerea noastră, a fost un accident, spuse el. Cu atîtea chimicale în jur. Aşa credeam noi că s-a întîmplat.

Dar Samuel gîndea şi plîngea în sinea lui pentru că accidentul însemnase durere şi disperare.

Moartea lui Una l-a lovit pe Samuel ca un cutremur surd. Nu a spus cuvinte curajoase şi liniştitoare, ci stătea pur şi simplu singur şi se legăna. I se părea că neglijenţa lui a fost de vină.

Şi de data asta, organismul său, care luptase bucuros împotriva timpului, începu să cedeze. Pielea lui tînără îmbătrîni, ochii limpezi se întristară, iar umerii lui solizi începură să se lase. Liza, cu spiritul ei dispus să accepte orice, a îndurat tragedia; nu nutrea speranţe reale pe lumea asta. Dar Samuel ridicase un zid al veseliei împotriva legilor naturale, iar moartea Unei îi provocase o breşă în forturile sale. Ajunse un om bătrîn.

Celorlalţi copii le mergea bine. George lucra în domeniul asigurărilor. Will se îmbogăţea. Joe se dusese în Est şi contribuia la crearea unei noi profesii numită publicitate. În acest sector, defectele lui Joe deveneau calităţi. Constată că putea comunica tuturor ceea ce visa cu ochii deschişi ― şi că aceste vise, aplicate acolo unde trebuie, însemnau tocmai esenţa publicităţii. Joe era un om important într-un sector nou.

Fetele se măritaseră, în afară de Dessie, care avea o casă de mode înfloritoare la Salinas. Doar Tom nu-şi lua niciodată zborul.

Samuel îi spusese lui Adam Trask că Tom se înfruntă cu măreţia. Iar tatăl îşi urmărea fiul şi simţea cum e avîntat sau înspăimîntat, cum înaintează sau se retrage, pentru că şi el simţea aşa ceva.

Tom nu avea blîndeţea lirică şi frumuseţea vioaie a tatălui său. Dar cînd te apropiai de Tom, simţeai forţă şi căldură şi o integritate de fier. Iar sub toate astea o rezervă, o rezervă timidă. Putea să fie la fel de vesel ca şi tatăl său şi, dintr-o dată, aşa cum plesneşte o coardă de vioară, veselia i se curma în toiul ei şi-l vedeai pe Tom copleşit de tristeţe.

Avea obrazul negricios, pielea lui era de un roşu întunecat, probabil din pricina soarelui, ca şi cînd în el ar fi curs sînge nordic sau vandal. Părul, barba şi mustaţa erau de un roşu-închis, iar ochii îi străluceau izbitor de albaştri pe acest colorit al lui. Era puternic, cu umeri şi braţe vînjoase, dar cu şolduri înguste. Putea să ridice greutăţi, să alerge, să mărşăluiască şi să călă­rească la fel de bine ca oricare altul, dar nu avea deloc gustul întrecerii. Will şi George erau jucători şi încercau adesea să-şi atragă fratele la bucuriile şi amărăciunile pe care ţi le trezeşte hazardul.

Tom spunea:

― Am încercat şi pur şi simplu mi s-a părut obositor. Mă întreb de ce oare se întîmplă aşa. Nu simt mare fericire cînd cîştig, şi nici nu fac o tragedie cînd pierd. Fără asta, jocul n-are nici un sens. Nu este un mod de a cîştiga bani, o ştiu prea bine, şi întrucît nu poate întruchipa viaţa şi moartea, bucuria şi durerea, pare, cel puţin aşa simt eu, că e ceva fără rost. Aş face-o dacă aş simţi ceva, bun sau rău.

Will nu înţelegea asta. Toată viaţa lui era o întrecere şi trăia într-un fel sau altul jocul hazardului. Îl iubea pe Tom şi încerca să-i ofere lucrurile pe care el însuşi le găsea plăcute. Îl luă în afaceri şi încercă să-i insufle bucuria de a cumpăra şi a vinde, de a înşela alţi oameni, de a-i amăgi, de a trăi din diverse combinaţii.

De fiecare dată, Tom revenea la fermă, mirat, nu nemulţumit, dar simţind că într-un fel, îşi pierduse busola. Îşi dădea seama că ar trebui să simtă bucurie în plăcerile întrecerii, dar nu se putea înşela pe sine însuşi.

Samuel spunea că Tom doreşte mai mult decît e în stare să facă, fie că e vorba de mîncare, fie în ce priveşte femeile. Iar Samuel era înţelept, dar cred că el cunoştea doar o singură latură a lui Tom. Poate că Tom era ceva mai deschis faţă de copii. Ceea ce scriu despre Tom, va fi rezultatul amintirilor mele, la care se adaugă ceea ce ştiu că e adevărat, precum şi ipoteze construite pe combinaţia acestora două. Cine ştie dacă va corespunde?

Locuiam la Salinas şi ştiam cînd venea Tom ― cred că venea totdeauna noaptea ― pentru că găseam sub perna mea şi a lui Mary pacheţele de gumă de mestecat. Iar guma, în zilele acelea, avea valoare la fel ca şi bănuţii. Erau luni întregi cînd nu venea, dar în fiecare dimineaţă, de îndată ce ne trezeam, puneam mîna sub pernă. Mai fac gestul şi acum, deşi au trecut mulţi ani de cînd n-a mai fost acolo gumă de mestecat.

Surorii mele Mary nu-i plăcea să fie fată. Era o nenorocire cu care nu se putea obişnui. Era atletă, jucătoare de bile şi o aruncătoare de prima clasă, iar infirmitatea de a fi fată o inhiba. Bineînţeles că asta se întîmpla cu mult înainte ca ea în înţeleagă limpede ce compensaţie putea avea ca fată.

La fel cum ne închipuiam că undeva pe trupul nostru, probabil sub braţ, trebuie să fi fost vreun buton care, apăsat cum se cuvine, ne va face să zburăm, tot aşa Mary şi-a creat un sistem magic în stare să o trans­forme într-un băieţel dur, aşa cum ar fi vrut ea să fie. Dacă s-ar fi culcat într-o poziţie magică, cu genunchii strînşi într-un anume fel, cu capul într-un unghi magic, cu degetele încrucişate, dimineaţa ar fi devenit băiat. În fiecare noapte încerca să găsească combinaţia exactă, dar nu reuşea niciodată. Eu o ajutam să-şi încrucişeze degetele. O cuprinsese disperarea la gîndul că nu va reuşi, cînd într-o dimineaţă a găsit gumă sub pernă. Am desfăcut fiecare cîte o bucăţică şi solemni am început să mestecăm: era "Beeman" cu mentă şi niciodată n-a existat ceva mai delicios.

Mary îşi trăgea ciorapii lungi, negri, cu macaroane, cînd spuse cu mare uşurare:

― Bineînţeles.

― Bineînţeles, ce? am întrebat eu.

― Unchiul Tom, spuse ea şi-şi mestecă guma plescăind zgomotos.

― Ce-i cu unchiul Tom? am întrebat.

― El trebuie să ştie ce să fac ca să devin băiat.

Asta era ― simplu ca bună ziua. Mă miram cum de nu-mi trecuse şi mie prin gînd.

Mama era în bucătărie, supraveghind o tînără daneză care servea la noi. Am avut o grămadă de asemenea fete. Familiile de fermieri sosite de curînd îşi trimiteau fetele să se angajeze la familii americane, şi astfel învăţau nu numai limba engleză, dar şi bucătăria americană, aranjatul mesei, bunele maniere şi toate fineţurile înaltei societăţi din Salinas. După cîţiva ani de serviciu, cu doisprezece dolari pe lună, fetele erau soţii foarte căutate de tinerii americani. Nu numai că aveau maniere americane, dar puteau să şi muncească la cîmp ca vitele. Unele din cele mai elegante familii de azi din Salinas descind din asemenea fete.

Atunci se afla în bucătărie Mathilde, cea cu părul ca inul, şi mama care o dăscălea.

Am dat buzna.

― S-a sculat?

― Sst! făcu mama. A venit tîrziu. Lăsaţi-l să doarmă.

Dar în dormitorul din fund se auzea apa curgînd în lighean aşa că ştiam că se trezise. Ne-am ghemuit ca pisicile la uşa lui, aşteptîndu-l să iasă.

Întotdeauna, în primele momente, era între noi o uşoară sfială. Cred că unchiul Tom era tot atît de timid ca şi noi. Cred că ar fi vrut să iasă în fugă şi să ne ridice în sus, dar în loc de aşa ceva, eram cu toţii foarte băţoşi.

― Mulţumim pentru gumă, unchiule Tom.

― Mă bucur că vă place.

― Crezi că dacă eşti aici o să avem stridii diseară?

― Să încercăm, dacă vă lasă mama.

Ne-am mutat în salon şi ne-am aşezat. Glasul mamei se auzi din bucătărie.

― Copii, lăsaţi-l în pace.

― Sînt cuminţi, Olive, strigă el.

Şedeam în triunghi în salon. Obrazul lui Tom era foarte negru şi ochii foarte albaştri. Purta haine bune, dar niciodată nu părea bine îmbrăcat. În privinţa asta, se deosebea de tatăl lui. Mustaţa lui roşie nu era niciodată linsă, părul nu-i şedea cum trebuie, iar mîinile îi erau bătătorite de muncă.

Mary spuse:

― Unchiule Tom, ce trebuie să faci ca să fii băiat?

― Ce să faci? Păi, Mary, aşa te naşti.

― Nu, nu asta voiam să spun. Ce să fac eu ca să fiu băiat?

Tom o analiză cu gravitate.

― Tu? întrebă el.

Gura ei începu să turuie:

― Nu vreau să fiu fată, unchiule Tom. Vreau să fiu băiat. O fată nu ştie altceva decît sărutări şi păpuşi. Nu vreau să fiu fată. Nu vreau.

Lacrimi de furie apărură în ochii lui Mary.

Tom îşi lăsă ochii în jos, privindu-şi mîinile şi, cu o unghie ruptă, îşi scormoni o bătătură. Cred că voia să spună ceva frumos. Căuta cuvinte ca ale tatălui său, dulci, înaripate, mîngîietoare şi plăcute.

― Nu mi-ar place să fii băiat, zise el.

― De ce nu?

― Îmi placi ca fată.

În templul lui Mary se dărîma un idol.

― Vrei să spui că-ţi plac fetele?

― Da, Mary, îmi plac foarte mult fetele.

Pe chipul lui Mary apăru un aer de dezgust. Dacă aşa stăteau lucrurile, Tom era un prost. Adoptă tonul "nu-mi umbla mie cu de-alde-astea".

― Foarte bine, zise, dar cum să fac eu ca să fiu băiat?

Tom avea un simţ ascuţit. Şi-a dat seama că începuse să scadă în ochii lui Mary şi dorea ca ea să-l iubească şi să-l admire. Dar în acelaşi timp adevărul era împlîntat în el ca un fel de sîrmă fină de oţel care reteza din rădăcini minciunile uşuratice. Se uită la părul lui Mary, atît de deschis încît era aproape alb, împletit strîns ca să n-o încurce şi murdar la capetele cozilor, pentru că Mary îşi ştergea mîinile de cozi înainte de fiecare aruncare grea la bile. Tom îi studia privirea rece şi ostilă.

― Nu cred că vrei să te schimbi cu adevărat.

― Ba da.

Tom greşea. Ea o dorea cu adevărat.

― Ei bine, spuse el, nu se poate. Şi într-o zi vei fi bucuroasă.

― N-o să fiu bucuroasă, zise Mary, şi se întoarse spre mine rostind cu dispreţ rece: Nu ştie!

Tom a rămas uimit şi eu m-am cutremurat de enormitatea acuzaţiei ei criminale. Mary era mai curajoasă şi mai aspră decît mulţi. De aceea cîştiga toate jocurile de bile din Salinas.

Tom spuse încurcat:

― Dacă mama ne dă voie, mă duc acum dimineaţă să comand budincă cu stridii şi o iau diseară.

― Nu-mi place budinca cu stridii, spuse Mary şi păşi plină de aroganţă în dormitorul nostru, trîntind uşa.

Tom se uită trist după ea.

― E o fată adevărată, spuse el.

Eram singuri amîndoi, şi simţeam că trebuie să vindec rana pe care o făcuse Mary.

― Mie îmi place budinca cu stridii, am zis.

― Bineînţeles. Şi lui Mary îi place.

― Unchiule Tom, nu crezi că există totuşi o cale să devină băiat?

― Nu, nu cred, spuse trist. I-aş fi spus-o dacă aş fi ştiut.

― E cea mai bună aruncătoare din West End.

Tom oftă şi se uită din nou în jos la mîini, şi puteam să citesc pe chipul lui înfrîngerea şi-mi părea rău, dureros de rău. Am scos dopul meu scobit, cu ace înfipte în el ca nişte gratii.

― Vrei să-ţi dau capcana mea de muşte, unchiule Tom?

Ce mai, era un adevărat domn.

― Vrei să mi-o dai mie?

― Da. Vezi, ridici un ac cît să intre musca şi apoi ea stă acolo şi bîzîie.

― Mi-ar place tare mult s-o am. Mulţumesc, John.

Toată ziua a lucrat cu un briceag mic ascuţit pe o bucăţică de lemn şi cînd ne-am întors acasă de la şcoală sculptase un chip micuţ. Ochii, urechile şi buzele erau mobile, unite prin mici pîrghii cu interiorul gol al capului. În partea de jos a gîtului era o gaură, astupată cu un dop. Era un lucru minunat. Prindeai o muscă, îi dădeai drumul înăuntru prin gaură şi puneai dopul. Şi deodată capul devenea viu. Ochii se mişcau, buzele vorbeau şi urechile se bălăbăneau cînd musca înnebunită se căţăra pe micile pîrghii. Chiar şi Mary l-a iertat niţeluş, dar n-a mai avut încredere cu adevărat în el, decît după ce a ajuns să-i pară bine că era fată, şi atunci era prea tîrziu. Capul acela nu mi l-a dat mie, ci ni l-a dat nouă. Îl mai avem şi acum pus bine pe undeva şi tot mai funcţionează.

Uneori, Tom mă lua la pescuit. O porneam înainte de răsăritul soarelui şi mînam trăsurica direct spre vîrful Fremont, iar cînd ne apropiam de munţi, stelele păleau şi zorile făceau ca munţii să pară şi mai întunecaţi. Îmi amintesc că îmi lipeam urechea şi obrazul de haina lui Tom. Şi îmi amintesc că braţul lui se sprijinea uşor pe umerii mei şi mă bătea cu palma pe braţ din cînd în cînd. În cele din urmă, trăgeam sub un stejar şi deshămam calul, îl adăpam la izvor şi-l priponeam în spatele trăsuricii.

Nu-mi mai amintesc dacă Tom vorbea. Acum, cînd mă gîndesc la asta, nu pot să-mi amintesc sunetul glasului lui sau cuvintele pe care obişnuia să le folosească. Mi le amintesc pe-ale bunicului meu, dar cînd mă gîndesc la Tom, mi-a rămas în amintire doar o tăcere caldă. Poate că nu vorbea deloc. Tom avea unelte frumoase pentru pescuit şi îşi făcea singur musculiţele de nadă. Dar nu-i păsa dacă prindeam sau nu păstrăvi. Nu simţea nevoie să biruie animalele.

Îmi amintesc de ferigile palmate care creşteau pe sub căderile de apă, cum îşi clătinau degetele verzi lovite de picăturile de apă. Şi-mi amintesc mireasma dealurilor, azaleele sălbatice, de un sconcs îndepărtat, şi cîmpurile de lupin, şi năduşeala calului înhămat. Îmi amintesc dansul gingaş al bărzăunilor spre înaltul cerului şi pe Tom uitîndu-se la ei, dar nu-mi amintesc să fi spus vreodată ceva despre ei. Îmi amintesc cum ţineam băţul undiţei în timp ce Tom punea momeala. Îmi amintesc mirosul frunzelor strivite în coş şi parfumul dulce şi delicat de păstrăv proaspăt şi ud, atît de frumos pe acel pat de verdeaţă. Îmi amintesc, în sfîrşit, întoarcerea la trăsură, cum turnam ovăz în sacul de piele şi-l prindeam de capul calului, fixîndu-l pe după urechi. Şi totuşi, nu-mi sună în urechi timbrul glasului său şi nici cuvintele rostite; mi-a rămas în memorie închis în sine şi tăcut, dar de o căldură uriaşă.

Tom îşi dădea seama că era tăcut şi închis. Tatăl lui era frumos şi deştept, mama ― mică şi de o siguranţă matematică. Fiecare din fraţii şi surorile lui fie că erau frumoşi, fie că aveau calităţi, fie că erau bogaţi. Tom îi iubea pe toţi cu pasiune, dar se simţea greoi şi ţintuit la pămînt. Se căţăra pe munţi în extaz şi se pierdea în întunecimea bolovănoasă dintre vîrfuri. Avea accese de curaj, încadrate însă de momente de laşitate.

Samuel spunea că Tom şovăia, dînd tîrcoale măreţiei, încercînd să se hotărască dacă putea să-şi asume răspunderea cu sînge rece. Samuel cunoştea calităţile fiului său şi simţea că e capabil de violenţă şi asta îl speria, căci în Samuel nu exista violenţă ― chiar şi atunci cînd l-a lovit pe Adam Trask cu pumnul, n-a făcut-o cu violenţă. Iar cît priveşte cărţile care intrau în casă ― unele din ele pe ascuns ― Samuel era în stare să frunzărească o carte menţinîndu-se la suprafaţă, într-un echilibru fericit faţă de ideile cuprinse în ea, ca un om care pluteşte pe un rîu repede într-o canoe. Dar Tom se cufunda în carte, se tîra şi scormonea între coperţi, îşi croia un tunel printre idei, ca o cîrtiţă şi ieşea din lectură mînjit pe mîini şi pe obraz.

Violenţă şi timiditate ― Tom avea nevoie de femei şi în acelaşi timp nu se considera demn pentru o femeie. Perioade îndelungate se retrăgea într-un celibat dure­ros, apoi lua un tren spre San Francisco şi se sătura acolo de femei, iar pe urmă se întorcea tăcut la fermă, simţindu-se slab, neîmplinit şi nedemn şi se pedepsea singur muncind, arînd şi plantînd terenuri nedefrişate, tăind stejari viguroşi, pînă ce i se frîngea spinarea, iar braţele îi atîrnau ca nişte cîrpe.

Probabil că între Tom şi soare stătea tatăl lui, Samuel, care îl umbrea. Tom scria poezii pe ascuns şi în vremea aceea era mai prudent să ascunzi aşa ceva. Poeţii erau nişte masculi palizi şi neputincioşi şi oamenii din Vest îi dispreţuiau. Poezia nu era decît un semn al slăbiciunii, al degenerării şi decăderii. Dacă o citeai, riscai să fii fluierat. Dacă o scriai, erai suspectat şi ostracizat. Poezia era un viciu secret, sau cam aşa ceva. Nimeni nu ştie dacă poeziile lui Tom erau bune sau nu, pentru că nu le-a arătat decît unei singure persoane, iar înainte de a muri, le-a ars pînă la ultimul cuvînt. După cenuşa din sobă, trebuie să fi fost multe.

Din toată familia, Tom o iubea cel mai mult pe Dessie. Ea era veselă. Unde era ea, era şi veselia.

Magazinul ei era o instituţie unică în Salinas. Era o lume de femei. Aici, toate legile, ca şi temerile care creează legile de fier, dispăreau. Uşa le era închisă bărbaţilor. Era un sanctuar unde femeile puteau fi ele însele ― urît mirositoare, senzuale, mistice, încrezute, încrezătoare şi interesate. La Dessie, se scoteau cor­setele cu balene, acele corsete sacre care modelează şi strîng carnea femeilor făcîndu-le zeiţe. La Dessie erau femei care se duceau la toaletă, aveau indigestii, se scărpinau şi aveau gaze. Iar din această libertate se năştea rîsul, hohote de rîs.

Bărbaţii puteau auzi rîsul prin uşa închisă, şi probabil erau de-a dreptul înspăimîntaţi, gîndindu-se ce se petrece dincolo, simţind, poate, că ei erau ţinta rîsetelor ― ceea ce în linii mari era adevărat.

Parc-o văd şi acum pe Dessie, cu pince-nez-ul ei de aur bălăbănindu-se pe un nas care nu era prea bine construit pentru aşa ceva, cu ochii înlăcrimaţi de rîs şi cu toată fruntea încreţită de spasmul muscular al rîsului. Părul îi cădea şi pătrundea în dosul ochelarilor, iar aceştia alunecau de pe nasul ud şi se răsuceau şi se clătinau la capătul panglicii lor negre.

La Dessie trebuia să comanzi o rochie cu luni înainte şi făceai vreo douăzeci de vizite la magazin pînă să alegi materialul şi modelul. În Salinas nu exista nimic atît de sănătos ca Dessie. Bărbaţii îşi aveau lojile, cluburile şi bordelurile lor, dar femeile, pînă la venirea lui Dessie, nu aveau altceva decît Liga Altarului şi micile cochetării cu preotul.

Şi deodată, Dessie s-a îndrăgostit. Nu cunosc amănunte despre dragostea ei ― cine era bărbatul şi care au fost împrejurările potrivnice, dacă era religia, o soţie în viaţă, o boală sau egoismul. Bănuiesc că mama ştia, dar era unul din lucrurile care se ţin ascunse în scrinul familiei şi nu se scot niciodată la lumină. Iar dacă au ştiut şi alţi oameni din Salinas, au păstrat taina cu credinţă, ca pe un secret al oraşului. Tot ceea ce ştiu este că a fost o dragoste fără nădejde, cenuşie şi îngrozitoare. După un an, toată veselia lui Dessie dispăruse şi rîsul încetase.

Tom umbla furios prin munţi ca un leu rănit de moarte. Odată, în toiul nopţii, înşeuă calul şi porni spre Salinas, fără să mai aştepte trenul de dimineaţă. Samuel se luă după el şi trimise o telegramă din King City la Salinas. Iar dimineaţa, cînd Tom, cu chipul întu­necat, îşi mîna calul sfîrşit pe John Street, în Salinas, şeriful îl aştepta. Îl dezarmă pe Tom, îl băgă într-o celulă şi îi dădu cafea şi rachiu pînă cînd Samuel veni să-l ia.

Samuel nu i-a făcut morală lui Tom. L-a luat acasă şi nu a mai pomenit niciodată de acest incident. Şi în casa Hamiltonilor se lăsă un fel de linişte.

2
În anul 1911, la sărbătoarea Thanksgiving, familia s-a adunat la fermă ― toţi copiii în afară de Joe, care era la New York, de Lizzie, care-şi părăsise familia şi se alăturase alteia, şi de Una care murise. Au venit cu cadouri şi mîncare mai multă decît putea consuma tot clanul. Erau cu toţii căsătoriţi, în afară de Dessie şi Tom. Copiii lor umpleau locul de larmă. Toată casa reînvie ― mai zgomotoasă decît fusese vreodată. Copii strigau, ţipau şi se băteau. Bărbaţii băteau într-una dru­mul spre fierărie şi se întorceau plini de ei, ştergîndu-şi mustăţile.

Obrazul rotund al Lizei deveni tot mai stacojiu. Ea organiza şi dădea ordine. Soba de la bucătărie nu se mai stingea. Paturile erau pline, iar pe jos erau întinse saltele şi perne pentru copii.

Samuel îşi dezgropă vechea lui veselie. Spiritul lui ironic strălucea, iar vorba lui îşi recăpătă vechiul ritm cîntat. Nu mai contenea vorbind, cîntînd şi povestind amintiri cînd, deodată, înainte de miezul nopţii, se simţi obosit, îl cuprinse moleşeală şi se duse să se bage în patul lui, unde Liza dormea de două ore. Era mirat de el însuşi, nu pentru faptul că se dusese la culcare, ci pentru că dorise acest lucru.

După retragerea părinţilor, Will aduse whisky-ul din fierărie şi clanul se reuni în bucătărie, unde băutura trecea din mînă în mînă în borcănele de dulceaţă. Mamele se strecurară în dormitoare să vadă dacă copiii erau înveliţi şi apoi se întoarseră. Vorbeau cu toţii în şoaptă ca să nu-i deranjeze pe copii şi pe bătrîni. Erau acolo Tom şi Dessie, George cu drăguţa lui Mamie, care era din familia Dempsey, Mollie cu William J. Martin, Olive şi Ernest Steinbeck, Will cu Deila lui.

Toţi cei zece doreau să spună acelaşi lucru. Sa­muel îmbătrînise. Era o descoperire la fel de uimitoare ca apariţia bruscă a unei stafii. Nu credeau că se va întîmpla vreodată. Îşi băură whisky-ul şi discutară în şoaptă despre acest gînd nou.

Umerii ― aţi văzut cum i s-au lăsat? Şi paşii lui nu mai sînt săltăreţi. Îşi trage niţeluş picioarele, dar nu asta contează, ci ochii. I-au îmbătrînit ochii.

Întotdeauna se ducea ultimul la culcare. Aţi observat că a uitat ce voia să spună chiar în mijlocul unei povestiri? Am văzut asta pe pielea lui. E plină de riduri iar mîinile i-au devenit transparente. Şchioapătă de piciorul drept. Da, dar ăsta-i cel pe care i l-a rupt calul. Ştiu, dar înainte nu şchiopăta.

Spuneau toate astea cu amărăciune. Nu poate fi adevărat, îşi ziceau. Tata nu poate fi un om bătrîn. Samuel e tînăr ca zorile ― zorile veşnice.

Ar putea eventual să se treacă, aşa ca amiaza, dar, Dumnezeule! poate veni înserarea şi noaptea? Doamne, asta nu se poate.

Era firesc ca gîndurile lor să meargă pînă acolo şi să dea înapoi, nu vorbeau despre asta, dar în mintea lor îşi spuneau: nu poate exista lumea fără Samuel.

Cum am mai putea reflecta la ceva fără să ştim ce părere are el despre lucrul acela?

Ce-ar mai fi primăvara, sau Crăciunul, sau ploaia? Nici n-ar mai exista Crăciun!

Minţile lor respingeau asemenea gînduri şi atunci îşi căutară o victimă ― pe cineva pe care să-l rănească pentru că şi ei erau răniţi. S-au năpustit asupra lui Tom.

Tu ai fost aici. Tu ai fost aici tot timpul! Cum de s-a întîmplat una ca asta? Cînd s-a întîmplat?

Cine-i de vină?

Nu cumva tu cu nebunia ta?

Iar Tom putea îndura asta pentru că el fusese de faţă.

― Din cauza lui Una, zise el răguşit. N-a putut suporta. Îmi spunea că un bărbat, un bărbat adevărat, nu are dreptul să se lase doborît de durere. Îmi repeta într-una că trebuie să am încredere, că timpul vindecă totul. O spunea atît de des, încît mi-am dat seama că e pierdut.

― De ce nu ne-ai spus? Poate am fi putut face ceva?

Tom sări în sus violent şi crispat.

― La naiba! Ce era de spus? Că moare de durere? Că i s-a uscat măduva în oase? Ce era de spus? Voi nu eraţi aici... Mi-a fost dat mie să-l privesc şi să văd cum i se sting ochii ― fir-ar să fie.

Tom ieşi din cameră şi ceilalţi îi auziră paşii greoi călcînd cu zgomot pe pămîntul pietros.

Le era ruşine. Will Martin zise:

― Mă duc afară să-l aduc înapoi.

― Nu, nu face asta, spuse repede George şi rudele de sînge îl aprobară. Nu. Lasă-l în pace. Noi ne dăm seama de simţămîntul lui după ceea ce simţim noi înşine.

După cîtva timp, Tom se întoarse.

― Vreau să-mi cer iertare, zise el. Îmi pare rău. Poate sînt puţin cam beat. Tata zice că sînt "vesel" cînd mi se întîmplă aşa ceva. Într-o noapte am venit acasă călare ― mărturisi el ―, am traversat curtea împleticin­du-mă şi am căzut în trandafiri, m-am tîrît pe scări în patru labe şi am vomitat pe podea lîngă pat. Dimineaţa am încercat să-i spun că-mi pare rău, şi ştiţi ce mi-a răspuns? "Tom, ai fost pur şi simplu vesel. " "Vesel", după ce eu am făcut aşa ceva. "Un om beat nu se tîrăşte acasă. Chiar aşa vesel."

George îi opri torentul de cuvinte.

― Tom, noi vrem să-ţi cerem iertare. Am vorbit de parcă tu ai fost vinovat şi n-am avut intenţia asta. Sau poate că am avut-o. Dar ne pare rău.

Will Martin, foarte realist, spuse:

― Aici viaţa e grea. De ce nu-l convingem să vîndă totul şi să se mute la oraş? Ar putea să ducă o viaţă lungă şi fericită. Mollie şi cu mine am fi bucuroşi să vină să locuiască la noi.

― Nu cred că ar accepta, zise Will Hamilton. E încăpăţînat ca un catîr şi mîndru ca un păun. E teribil de mîndru.

Ernest, soţul Oliviei, spuse:

― N-ar fi nici o nenorocire dacă l-am întreba. Şi noi am fi bucuroşi să-l găzduim, chiar pe amîndoi.

Apoi tăcură din nou cu toţii, căci ideea de a nu mai avea fermă, pămîntul acela uscat, pietros, aşezat pe dealuri şi necultivabil, era pentru ei o lovitură groaznică.

Will Hamilton, din instinct şi din experienţa lui în afaceri, devenise un cunoscător priceput al sentimen­telor nu atît de profunde ale bărbaţilor şi femeilor. Zise:

― Dacă-i cerem să închidă atelierul, ar însemna să-i cerem să-şi încheie viaţa şi asta n-o s-o facă.

― Are dreptate Will, fu de acord George. Va crede că părăseşte totul. Se va simţi laş. Nu, niciodată n-o să vîndă locul, şi dacă ar face-o, nu cred că ar supravieţui nici o săptămînă.

― Mai există o cale, zise Will Martin. Poate ar veni în vizită. Tom s-ar ocupa de fermă. Este timpul ca tata şi mama să mai vadă ceva pe lumea asta. Se întîmplă atîtea lucruri. Asta l-ar înviora şi s-ar putea întoarce apoi să muncească din nou. Iar după un timp, s-ar putea să nu se mai întoarcă aici. Chiar el singur spune că timpul schimbă lucruri pe care nici dinamita nu le poate clinti.

Dessie îşi dădu la o parte părul ce-i cădea în ochi.

― Mă întreb dacă îl credeţi chiar atît de prost, zise ea.

Iar Will spuse din experienţa lui:

― Uneori un om vrea să facă pe prostul, dacă asta îi permite să facă un lucru pe care inteligenţa nu i-l îngăduie. Oricum, putem încerca. Voi, cu toţii, ce credeţi?

Toţi din bucătărie încuviinţară dînd din cap în afară de Tom, care stătea ca o stană de piatră, supărat.

― Tom, nu vrei să te ocupi de fermă? întrebă George.

― Eh, asta-i un fleac, răspunse Tom. Nu-i nici o greutate să conduci ferma pentru că de fapt ea nu e condusă şi n-a fost niciodată.

― Atunci de ce nu eşti de acord?

― M-aş simţi prost să-l insult pe tata. O să înţeleagă.

― Dar ce e rău dacă-i sugerăm aşa ceva?

Tom îşi frecă urechile pînă-şi alungă tot sîngele din ele, încît, pentru o clipă, se albiră.

― Nu vă opresc, răspunse. Dar eu nu pot să fac una ca asta.

George spuse:

― Am putea să-i scriem o scrisoare ― un fel de invitaţie plină de glume. Iar cînd s-ar plictisi de unul din noi, ar putea să se ducă la altul. Ar dura ani de zile ca să ne viziteze pe toţi.

Şi aşa au rămas lucrurile.

3
Tom aduse scrisoarea Oliviei de la King City şi, dat fiind că îi cunoştea conţinutul, aşteptă să-l prindă pe Samuel singur ca să i-o dea. Samuel lucra la forjă şi avea mîinile negre. Apucă plicul de un colţişor, îl puse pe nicovală şi apoi îşi spălă mîinile în butoiaşul pe jumătate umplut cu apă neagră în care scufunda fierul înroşit. Desfăcu plicul cu un cui de potcoavă şi se duse să citească la soare. Tom scosese roţile de la trăsurică şi ungea osiile cu o unsoare galbenă. Îi urmărea pe taică-său cu coada ochiului.

Samuel termină scrisoarea, o pături şi o puse înapoi în plic. Se aşeză pe banca din faţa atelierului şi privi în gol. Apoi desfăcu scrisoarea şi o citi din nou, o pături iar şi o băgă în buzunarul cămăşii albastre. Apoi Tom îl văzu cum se ridică şi porneşte încet spre colina dinspre miazăzi, dînd cu piciorul în pietrele de pe drum.

Plouase un pic. Firişoare plăpînde de iarbă începuseră să crească. La jumătatea dealului, Samuel se aplecă, luă un pumn de pămînt pietros, şi îl întinse în palmă cu degetul arătător ― cremene, nisip şi bucăţele strălucitoare de mică, o rădăcină subţirică şi o piatră cu vinişoare. Îl lăsă să-i cadă din mînă şi îşi scutură palmele. Rupse un fir de iarbă şi-l puse între dinţi şi privi în sus spre cer, dincolo de dealuri. Un nor cenuşiu ameninţător se îndrepta spre răsărit, căutînd copaci peste care să se reverse.

Samuel se ridică şi o porni la vale pe colină. Se uită prin magazia de unelte şi mîngîie stîlpii de sus­ţinere. Se opri lîngă Tom, învîrti una din roţile trăsuricii şi îl arătă spre Tom de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară.

― Eşti un bărbat în toată firea, zise el.

― Nu ştiai?

― Ba cred că da... cred că da, făcu Samuel şi porni mai departe. Chipul lui avea o expresie pe care familia i-o cunoştea foarte bine ― ironia faţă de el însuşi era aceea care îl făcea să aibă acest rîs interiorizat. Se plimba prin grădiniţa tristă şi prin jurul casei care nu mai era o casă nouă. Chiar şi ultimile două dormitoare adăugate erau vechi şi ponosite, iar chitul din jurul geamurilor căzuse în unele locuri. La uşă, înainte de a intra în casă, se întoarse şi aruncă o privire asupra întregii ferme.

Liza întindea aluatul de tarte pe planşetă. Era atît de expertă în mînuirea făcăleţului, încît aluatul părea viu. Se întindea şi apoi se strîngea puţintel la loc din pricina apăsării. Liza ridică foaia gălbuie, o aşeză într-o formă de tartă şi îndreptă marginile cu un cuţit. Murele, pregătite dinainte, stăteau scufundate în zeamă roşie, într-un vas.

Samuel se aşeză pe un scaun de bucătărie, picior peste picior, şi o privi. Ochii îi zîmbeau.

― Nu poţi să-ţi găseşti ceva de lucru la ora asta? întrebă ea.

― Cred că dacă aş vrea, aş găsi, mamă.

― Atunci nu mai sta priponit aici, că mă enervează. Ziarul e în cealaltă cameră, dacă ţi-e lene.

― L-am citit, zise Samuel.

― Pe tot?

― Tot ce mă interesează.

― Samuel, ce-i cu tine? Te frămîntă ceva. Se vede pe faţa ta. Dă-i drumul şi lasă-mă să-mi văd de tartele mele.

El îşi întinse picioarele şi îi zîmbi.

― Ce mai nevastă mititică. Ai avea nevoie de trei ca ea să faci o singură îmbucătură.

― Samuel, termină acum cu astea. Nu mă supără cîte o glumă, seara, din cînd în cînd, dar nu e încă nici unsprezece. Hai, şterge-o.

― Liza, spuse Samuel. Tu cunoşti înţelesul cuvîntului "vacanţă"?

― Hai, nu mai face glume de dimineaţă.

― Spune, Liza, îl cunoşti?

― Bineînţeles că da. Doar nu mă crezi o proastă.

― Ce înseamnă?

― Să pleci să te odihneşti la mare, pe plajă. Şi acum, Samuel, hai, lasă prostiile.

― Mă întreb de unde cunoşti acest cuvînt?

― Vrei să-mi spui şi mie ce ai de gînd? De ce adică să nu ştiu?

― Ai avut vreodată aşa ceva, Liza?

― Păi, eu...

Se opri.

― În cincizeci de ani, ai avut vreodată o vacanţă, tu nevestică mică şi prostuţă?

― Samuel, te rog, pleacă din bucătărie, spuse ea cu neîncredere.

El scoase din buzunar scrisoare şi o desfăcu.

― E de la Olive. Vrea să venim în vizită la Salinas. Au aranjat camerele de la etaj. Vrea să-i cunoaştem copiii. Ne-a luat bilete pentru spectacolele Chautauqua. Billy Sunday boxează cu diavolul şi Bryan ţine o conferinţă despre Crucea de Aur. Mi-ar place să-l ascult. E o conferinţă învechită şi naivă, dar se spune că o rosteşte într-un fel care aproape mai reuşeşte să-ţi stoarcă lacrimi.

Liza îşi frecă nasul şi se mînji cu făină de pe degete.

― Costă scump? întrebă ea grijulie.

― Scump? Biletele le-a cumpărat Olive. Sînt un cadou.

― Nu putem merge, zise Liza. Cine o să aibă grijă de fermă?

― Tom ― ce treabă e aici iarna?

― O să-i fie urît.

― Poate că o să vină şi George să stea un timp ca să vîneze pitpalaci. Ia uită-te, Liza, ce este în scrisoare!

― Ce-s astea?

― Două bilete de tren pentru Salinas. Olive spune că nu vrea să ne lase nici o portiţă de scăpare.

― Nu se poate să le restitui pur şi simplu şi să-i trimiţi banii înapoi?

― Nu, nu se poate Liza ― mamă ― te rog, nu face asta. Ia, uite o batistă.

― Asta-i cîrpă de vase, spuse Liza.

― Stai jos aici, mamă. Aşa! Am impresia că gîndul unei odihne ţi-a provocat un şoc care te-a des­cumpănit. Aşa. Ştiu că e o cîrpă de vase. Se spune că Billy Sunday mînă diavolul pe scenă.

― Asta-i blasfemie, spuse Liza.

― Dar mi-ar place să văd treaba asta, ţie nu? Ce-ai spus? Ridică-ţi capul. N-am auzit. Ce-ai spus?

― Am spus da, răspunse Liza.

Tom desena ceva, cînd Samuel intră la el. Tom îl privi pe tatăl său cu ochi indiferenţi, încercînd să desluşească efectele scrisorii lui Olive.

Samuel privi desenul.

― Ce-i asta?

― Încerc să-i dau de capăt unei deschideri de poartă, ca omul să nu mai fie nevoit să coboare din brişcă. Aici este bara care deschide zăvorul.

― Şi ce-l face să se deschidă?

― M-am gîndit la un arc puternic.

Samuel studie desenul.

― Şi ce-l face să se închidă?

― Bara cealaltă. O să alunece în sens invers, împinsă de resort.

― Înţeleg, făcu Samuel. S-ar putea să funcţioneze dacă poarta ar fi bine montată. Dar ca s-o faci şi s-o întreţii ţi-ar trebui de două ori atîta timp cît pierzi în douăzeci de ani ca să te dai jos şi să deschizi poarta cu mîna.

Tom protestă:

― Uneori, cu un cal nervos...

― Ştiu, spuse tatăl. Dar principalul este că-i interesant.

Tom rînji:

― M-ai prins.

― Tom, crezi că ai putea să ai grijă de fermă dacă mama şi cu mine am face o scurtă călătorie?

― Cum să nu, zise Tom. Şi unde aveţi de gînd să plecaţi?

― Olive vrea să stăm cîtva timp cu ea la Salinas.

― Asta ar fi minunat, spuse Tom. Mama este de acord?

― Da, a uitat şi de cheltuieli.

― Foarte bine. Şi cît aveţi de gînd să fiţi plecaţi?

Ochii strălucitori, ironici, ai lui Samuel se pironiră pe chipul lui Tom pînă cînd acesta spuse:

― Ce s-a întîmplat, tată?

― Fiule, am simţit ceva în tonul tău ― de care e greu să-ţi dai seama. Dar e ceva, Tom; fiule, dacă ai vreun secret cu fraţii şi surorile tale, nu-mi pare rău. Cred că e bine.

― Nu ştiu ce vrei să spui, făcu Tom.

― Poţi să-i mulţumeşti Domnului că n-ai vrut să devii actor, Tom, ai fi fost unul foarte prost. Bănuiesc că aţi pus treaba la cale de sărbătorile Thanksgiving, cînd v-aţi adunat cu toţii. Şi totul merge ca pe roate. Văd aici mîna lui Will. Nu-i nevoie să-mi spui dacă nu vrei.

― Eu n-am fost de acord, spuse Tom.

― Nu ţi se potriveşte. Tu ai fost de părere să se fluture adevărul în soare, ca să-l văd. Să nu le spui celorlalţi că ştiu.

Plecă, apoi se întoarse şi îşi puse mîna pe umărul lui Tom.

― Îţi mulţumesc, fiule, că ai vrut să mă onorezi cu adevărul. Nu e prea inteligent, dar e mai sigur.

― Mă bucur că vă duceţi.

Samuel stătea în uşa fierăriei cu ochii în pămînt.

― Se spune că o mamă iubeşte cel mai mult copilul cel urît, zise el şi dădu cu putere din cap. Tom, o să-ţi răspund la onoare cu onoare. Te rog ― să păstrezi cele ce-ţi spun în cel mai tainic colţişor şi să nu dezvălui nimic vreunuia din fraţi sau surori ― ştiu de ce mă duc ― şi mai ştiu unde mă duc şi sînt mulţumit.