La răsărit de Eden

Capitolul 25
1
În valea Salinas, iarna a fost ca pe timpuri, umedă şi minunată. Ploile au căzut treptat, au pătruns în pămînt, astfel că apele nu s-au revărsat. În ianuarie păşunea se şi îndesise, iar în februarie dealurile erau acoperite cu iarbă iar vitele erau grase şi cu blana lucioasă. În martie, ploile slabe continuară, fiecare aşteptînd însă politicoasă ca cea dinaintea ei să fie absorbită de pămînt. Apoi căldura cuprinse valea şi pămîntul înflori ― galben, albastru şi auriu.

Tom rămăsese singur la fermă, şi chiar dealurile acelea uscate erau bogate şi frumoase, pietroaiele erau ascunse în iarbă, vacile familiei Hamilton erau grase şi oile păşteau iarba de pe coamele umede.

La 15 martie, la ora prînzului, Tom şedea pe o bancă în uşa fierăriei. Trecuse dimineaţa însorită şi nori cenuşii pluteau spre munţi venind dinspre ocean, iar umbrele lor alunecau sub ei pe pămîntul luminos.

Tom auzi zgomote de copite de cal şi văzu un băieţaş, cu coatele depărtate, care îndemna un cal obosit în direcţia casei. Se ridică şi o porni spre drum. Băiatul galopă pînă la uşă, îşi scoase şapca, aruncă pe jos un plic galben, îşi întoarse calul şi o porni din nou în galop.

Tom vru să-l strige, dar apoi se aplecă obosit şi ridică telegrama. Se aşeză la soare pe banca din faţa fierăriei, ţinînd telegrama în mînă. Privi dealurile şi casa cea veche, ca şi cînd ar fi vrut să păstreze ceva înainte de a deschide plicul şi citi cele patru cuvinte inevitabile: persoana, ce s-a petrecut şi cînd.

Tom împături încet telegrama, o împături din nou pînă ajunse cît degetul lui cel mare. O porni spre casă, trecînd prin bucătărie, prin camera mică de toate zilele şi apoi intră în dormitorul lui. Scoase din dulap costu­mul negru şi-l puse pe spătarul unui scaun, iar pe scaun puse o cămaşă albă şi o cravată neagră. Apoi se întinse pe pat şi se întoarse cu faţa la perete.

2
Trăsurile şi docarele părăsiseră cimitirul din Salinas. Familia şi prietenii s-au întors acasă la Olive pe Central Avenue să mănînce şi să bea cafele, să vadă cum priveşte lucrurile fiecare, să facă şi să spună ceea ce se cuvine.

George se oferi să-l conducă pe Adam Trask cu trăsura lui închiriată, dar Adam refuză. El se plimbă prin cimitir şi se aşeză pe gardul de ciment al unei familii Williams. Obişnuiţii chiparoşi întunecaţi gemeau la marginile cimitirului şi pansele albe creşteau sălbatice pe alei. Cineva le adusese aici şi acum deveniseră buruieni.

Vîntul rece sufla deasupra mormintelor şi plîngea în ramurile chiparoşilor. Erau multe stele de fontă ce marcau mormintele celor din Marea Armată, iar în fiecare stea era un mic steguleţ bătut de vînt, rămas de la sărbătoarea Decorării din anul trecut.

Adam şezu privind la munţii dinspre răsărit de Salinas, dominaţi de nobilul vîrf Fremont. Aerul era cristalin, cum e uneori înainte de ploaie. Şi atunci ploaia uşoară începu să cadă suflată de vînt, deşi cerul nu era complet acoperit cu nori.

Adam venise cu trenul de dimineaţă. Intenţionase să nu vină deloc, dar îl mîna ceva şi n-avea putere să reziste. Pe de o pare, nu-i venea să creadă că Samuel a murit. Îi rămînea în urechi vocea lui bogată, melo­dioasă, tonurile care urcau şi coborau şi muzicalitatea curioasă a cuvintelor straniu alese, înşirîndu-se astfel încît nu erai niciodată sigur care va fi cuvîntul următor. În vorbirea majorităţii oamenilor, poţi şti cu siguranţă care va fi cuvîntul următor.

Adam îl privise pe Samuel în sicriu şi îşi dădu seama că nu voia ca acesta să fi murit. Întrucît chipul din sicriu nu semăna cu Samuel, Adam se îndepărtă ca să fie singur şi să păstreze imaginea omului viu.

A trebuit să se ducă la cimitir. Altfel ar fi încălcat obiceiul. Dar stătu mai în spate, de unde nu putea auzi cuvintele, iar cînd băieţii astupară groapa, el plecă şi se plimbă pe cărările unde crescuseră pansele albe.

Cimitirul era pustiu şi şuieratul lugubru al vîntului apleca chiparoşii greoi. Picăturile de ploaie se făcură mai mari şi acum turna cu găleata.

Adam se ridică, tremură, şi o porni încet peste panselele albe, pe lîngă mormîntul cel nou. Florile fusese aşezate uniform ca să acopere movila de pămînt reavăn şi umed, iar vîntul răscolise deja petalele şi aruncase pe cărare bucheţele mici. Adam le culese şi le puse înapoi pe movilă.

Ieşi din cimitir. Vîntul şi ploaia îl băteau în spate, dar el nu lua seama la umezeala care trecea prin haina lui neagră. Romie Lane era plină de noroi şi băltoace formate de făgaşele proaspete ale roţilor, ovăzul sălbatic şi muştarul creşteau pe lîngă drum, napii sălbatici se luptau să iasă la lumină, iar florile roşii ale scaieţilor se ridicau deasupra verdeţii luxuriante a acestei primăveri umede.

Noroiul argilos, negru, acoperi pantofii lui Adam şi-i stropi marginile pantalonilor lui negri. Era aproape o milă pînă la şoseaua Monterey. Adam era murdar şi ud cînd ajunse acolo şi o luă spre răsărit, spre centrul oraşului Salinas. Apa se aduna în borul întors al pălăriei, iar gulerul era ud şi lăbărţat. După John Street, drumul o cotea şi devenea Main Street. Adam îşi curăţă noroiul de pe pantofi, cînd ajunse la pavaj. Clădirile îl fereau de vînt, şi numaidecît începu să tremure de frig. Mări pasul. Aproape de capătul celălalt al lui Main Street intră în barul Abbot. Ceru un coniac, îl bău repede şi tremură mai rău.

Domnul Lapierre din spatele tejghelei îl văzu cum tremură.

― Mai bine aţi mai lua unul, zise el. O să răciţi. Aţi vrea un rom fierbinte? O să vă facă bine.

― Da, aş vrea, răspunse Adam.

― Poftim. Mai luaţi un coniac pînă aduc apă fierbinte.

Adam îşi luă paharul la o masă şi se aşeză înţepenit în hainele lui ude. Domnul Lapierre aduse de la bucătărie un ceainic aburind. Puse pe tavă sticla pîntecoasă şi-o aduse la masă.

― Bea-l cît poţi de fierbinte. Cu asta, şi un plop ar înceta să mai tremure.

Îşi trase un scaun, se aşeză, apoi se ridică din nou.

― M-ai făcut să-mi fie frig şi mie, spuse el. Îmi pun şi mie unul.

Îşi aduse paharul la masă şi se aşeză în faţa lui Adam.

― Îşi face efectul, zise. Erai atît de palid cînd ai intrat, încît m-am speriat. Eşti străin?

― Sînt de lîngă King City, răspunse Adam.

― Ai venit pentru înmormîntare?

― Da ― era un prieten vechi.

― Înmormîntare frumoasă?

― Da.

― Nu mă miră. Avea mulţi prieteni. Păcat că nu a fost o zi frumoasă. Ar trebui să mai bei unul şi să te culci.

― Aşa o să fac, spuse Adam. Mă face să mă simt bine şi liniştit.

― Şi asta e bine. Poate te-a salvat şi de la o pneumonie.

După ce servi încă un grog, aduse o cîrpă udă din spatele barului.

― Poţi să mai ştergi din noroiul ăla. O înmormîntare nu-i un lucru vesel, dar cînd mai şi plouă ― e cu adevărat trist.

― N-a plouat decît după aceea, făcu Adam: M-am udat la întoarcere.

― De ce nu iei o cameră bună chiar aici? Te bagi în pat şi îţi trimit un grog, iar dimineaţa o să te simţi bine.

― Cred că aşa voi face, răspunse Adam.

Simţea cum sîngele-i înţeapă obrajii şi-i aleargă fierbinte prin braţe, de parc-ar fi fost un fluid străin, cald, care punea stăpînire pe trupul lui. Apoi, căldura pătrunse în colţişorul îngheţat al minţii, acolo unde păstra gîndurile interzise, iar acestea apărură timid la suprafaţă, ca nişte copii care nu ştiu dacă vor fi primiţi. Adam luă cîrpa udă şi se aplecă să-şi şteargă manşetele pantalonilor. Sîngele îi năvăli în cap.

― Aş mai vrea încă un grog.

Domnul Lapierre spuse:

― Dacă e pentru răceală, ai băut destul. Dar dacă vrei pur şi simplu să bei, am nişte rom vechi de Jamaica. Aş prefera ca pe ăsta să-l bei simplu. Are cincizeci de ani. Apa i-ar distruge aroma.

― Vreau să beau ceva, zise Adam.

― Am să beau şi eu unul cu dumneata. N-am mai deschis sticla asta de luni de zile. Nu se prea cere. În oraşul ăsta sînt băutori de whisky.

Adam îşi şterse pantofii şi aruncă cîrpa pe podea. Luă o înghiţitură din romul închis la culoare şi tuşi. Băutura tare îi învălui mintea cu aroma ei. Camera păru că se pleacă într-o parte, apoi se îndreptă iar.

― E bun, nu-i aşa? întrebă domnul Lapierre. Dar e în stare să te doboare. Eu n-aş bea mai mult decît unul ― bineînţeles doar dacă vrei să te îmbeţi. Unii o fac.

Adam îşi sprijini coatele pe masă. Simţi că-l cuprinde nevoia de a sporovăi şi se sperie de acest impuls. Vocea nu suna ca vocea lui şi cuvintele îl uimeau.

― Nu vin prea des pe aici, zise el. Cunoşti un local numit "La Kate"?

― Isuse! Romul ăsta e mai bun decît credeam, spuse domnul Lapierre şi continuă sever. Trăieşti la o fermă?

― Da. Am un loc lîngă City. Mă numesc Trask.

― Încîntat de cunoştinţă. Căsătorit?

― Nu. Acum nu.

― Văduv?

― Da.

― Du-te la Jenny. Las-o pe Kate. Nu face pentru dumneata. Casa lui Jenny este chiar alături. Du-te acolo şi ai să fii mulţumit.

― Chiar alături?

― Sigur, mergi un cvartal şi jumătate de case şi o iei la dreapta. Oricine o să-ţi spună unde e calea ferată.

Lui Adam i se încleia limba.

― Dar cu Kate ce-i?

― Dumneata du-te la Jenny, spuse domnul Lapierre.

3
Noaptea era urîtă, furtunoasă. Strada Castroville era plină de un noroi cleios, iar cartierul chinezesc era atît de inundat, încît locuitorii aşezaseră scînduri de-a latul străduţelor înguste care despărţeau cabanele lor. Pe cerul de seară, norii aveau culoarea cenuşie a şobolanilor şi aerul nu era doar umed, ci fetid. Cred că deosebirea este că umezeala vine de sus, în timp ce aerul fetid se ridică de jos, din putreziciune şi fermentaţie. Vîntul de după-amiază încetase şi lăsase o atmosferă aspră şi tăioasă. Era destul de frig ca perdelele de rom din minte lui Adam să se destrame, fără să-l facă să se simtă iar timid. Merse repede de-a lungul străzilor nepavate, cu ochii în pămînt, ca să se ferească să calce în băltoace. Şirul de case era slab luminat de lampa de semnalizare de la încrucişarea străzii cu calea ferată şi de becul cu filament de cărbune care ardea la poarta lui Jenny.

Adam avea indicaţiile lui. Numără două case şi era cît pe ce s-o scape pe a treia, atît de înalte şi de stufoase erau boschetele întunecate din faţa casei. Privi spre intrarea neagră a casei prin gard, deschise încet poarta şi o porni pe aleea înverzită. În semi­obscuritate, putea să vadă intrarea lăsată, dărăpănată şi treptele şubrede. Zugrăveala dispăruse de mult de pe pereţii de scînduri, iar în grădină nu se lucrase nicio­dată. Dacă n-ar fi fost dîrele de lumină de la marginile obloanelor trase, ar fi trecut mai departe, crezînd că este o casă părăsită. Treptele păreau că se dărîmă sub greutatea lor, iar pragul uşii scîrţîi cînd îl trecu.

Uşa din faţă se deschise şi văzu o siluetă ştearsă, ţinînd clanţa.

O voce blîndă spuse:

― Nu intri?

Camera de primire era slab luminată de becuri aşezate sub abajururi roz. Adam simţea sub picioare un covor gros. Vedea luciul mobilelor lustruite şi strălucirea ramelor aurii ale tablourilor. Avu o impresie rapidă de bogăţie şi de ordine.

Vocea cea blîndă spuse:

― Ar fi trebuit să porţi o haină de ploaie. Te cunoaştem?

― Nu, nu mă cunoaşteţi, spuse Adam.

― Cine te-a trimis?

― Un cetăţean de la hotel.

Adam o privi pe fata din faţa lui. Era îmbrăcată în negru şi nu avea podoabe. Chipul îi era ascuţit ― drăguţ şi ascuţit. Încercă să-şi dea seama de ce animal, de ce fiară care dă tîrcoale îi aminteşte. Era un animal ascuns, de pradă.

Fata spuse:

― Mă mut mai aproape de lampă, dacă vrei.

― Nu.

Ea rîse.

― Şezi ― aici. Ai venit aici pentru ceva anume, nu? Dacă îmi spui ce anume vrei, am s-o chem pe fata care îţi trebuie.

Vocea joasă avea o forţă precisă, răguşită. Îşi alegea cuvintele ca un om care culege flori într-o grădină amestecată şi îi trebui timp să aleagă.

Îl făcu pe Adam să nu se simtă în apele lui. Lăsă să-i scape:

― Vreau s-o văd pe Kate.

― Domnişoara Kate e ocupată acum. Te aşteaptă?

― Nu.

― Să ştii că şi eu pot să mă ocup de tine.

― Vreau s-o văd pe Kate.

― Poţi să-mi spui în ce problemă?

― Nu.

Vocea fetei deveni tăioasă, ca o lamă ascuţită pe o piatră.

― Nu poţi s-o vezi. E ocupată. Dacă nu vrei o fată sau altceva, ar fi mai bine să pleci.

― Vrei să-i spui că sînt aici?

― Te cunoaşte?

― Nu ştiu.

Simţea că-şi pierde curajul. Îşi amintea de răceala asta.

― Nu ştiu. Dar vrei să-i spui că Adam Trask ar vrea s-o vadă? Ea o să ştie dacă o cunosc sau nu.

― Înţeleg. Am să-i spun.

Se îndreptă tăcută spre o uşă din dreapta şi o deschise. Adam auzi cîteva cuvinte înfundate şi un bărbat se uită pe uşă. Fata lăsă uşa deschisă ca Adam să ştie că nu e singur. Într-o parte a camerei, nişte draperii întunecate, grele, închideau o intrare. Fata desfăcu faldurile adînci şi dispăru. Adam se aşeză confortabil pe fotoliu. Cu coada ochiului văzu capul bărbatului apărînd şi dispărînd.

Camera lui Kate era confortabilă şi practică. Nu semăna deloc cu aceea în care locuise Faye. Pereţii erau tapisaţi în mătase de culoarea şofranului, iar draperiile erau de un verde deschis. Era o cameră mătăsoasă ― fotolii adînci cu perne îmbrăcate în mătase, lămpi cu abajururi de mătase, un pat mare într-un capăt al camerei cu o cuvertură albă de saten pe care erau îngrămădite perne uriaşe. Pe pereţi nu se vedea nici un tablou, nici o fotografie sau vreun obiect personal. Măsuţa de toaletă de lîngă pat nu avea nici o sticlă sau flacon pe placa ei de abanos şi strălucirea ei se reflecta în trei oglinzi. Covorul era chinezesc, vechi şi gros, cu un dragon verde deschis pe fondul şofran. Un colţ al camerei servea de dormitor, mijlocul era loc de primire, iar în celălalt colţ se aflau biroul, clasoare de stejar galben, o casă de bani mare, neagră, cu litere aurii şi o masă cu sertare care avea pe ea o lampă dublă cu abajur verde, în spate un fotoliu turnant şi alături de acesta un scaun drept.

Kate şedea pe fotoliul turnant, îndărătul mesei. Încă mai era drăguţă. Părul îi era iarăşi blond. Gura mică şi hotărîtă, cu colţurile ridicate ca totdeauna. Dar formele ei nu mai erau ascuţite. Umerii i se împliniseră, în timp ce mîinile erau slabe şi zbîrcite. Avea obrajii dolofani şi făcuse guşă sub bărbie. Pieptul îi era tot micuţ, dar pîntecul i se acoperise cu un strat de grăsime. Avea şolduri zvelte, dar pulpele şi picioarele i se îngroşaseră atît, încît i se revărsau peste pantofii fără tocuri. Prin ciorapi, i se puteau zări bandajele elastice care îi ţineau varicele. Totuşi, mai era încă drăguţă şi bine. Doar mîinile îi îmbătrîniseră cu adevărat, palmele şi buricele degetelor erau lucioase şi întinse, iar dosul palmelor plin de riduri şi cu pete maronii. Era îmbrăcată sobru, într-o rochie neagră cu mîneci lungi, iar singurul contrast îl făcea dantela albă spumoasă de la manşete şi gît.

Timpul acţionase pe nesimţite. Dacă cineva ar fi stat în apropierea ei, probabil că nu ar fi observat nici o schimbare. Obrajii lui Kate n-aveau riduri, ochii îi erau vioi şi foarte mari, nasul delicat, buzele subţiri şi ferme. Cicatricea de pe frunte abia se vedea. Era acoperită cu o pudră de culoarea pielii.

Kate studia un pachet de fotografii aflat pe masa ei, toate de aceeaşi mărime, luate cu acelaşi aparat şi luminate cu lampă de magneziu. Şi cu toate că per­sonajele erau diferite, de la o fotografie la alta, exista totuşi o tristă asemănare în ce priveşte compoziţia. Feţele femeilor nu erau niciodată îndreptate spre aparat.

Kate aranjă fotografiile în patru grupuri şi puse fiecare teanc în cîte un plic gros de manila. Cînd se auzi bătaia în uşă, puse plicurile într-un sertar al mesei.

― Intră. Intră, Eva. A venit?

Fata se apropie de masă înainte de a răspunde. La lumina tot mai puternică i se vedea faţa crispată şi ochii strălucitori.

― Este unul nou. Un străin. Spune că vrea să vă vadă.

― Nu se poate, Eva. Ştii doar cine vine.

― I-am spus că nu-l puteţi vedea. A zis că crede că vă cunoaşte.

― Ei, cine-i ăsta, Eva?

― E un tip înalt, puţin cam beat. Spune că-l cheamă Adam Trask.

Deşi Kate nu făcu nici o mişcare, nu scoase nici un sunet, Eva simţi că a atins o coardă sensibilă. Degetele de la mîna dreaptă i se îndoiră încet spre palmă, în timp ce mîna dreaptă se tîrî ca o pisică slabă spre marginea mesei. Kate stătu nemişcată de parcă-şi ţinea răsuflarea. Eva era descumpănită. Gîndul îi zbură la cutia din dulapul ei unde îşi ţinea seringa.

Kate spuse în cele din urmă:

― Stai acolo, Eva, pe scaunul acela mare. Stai liniştită numai o clipă.

Cum fata nu se mişcă, Kate o biciui cu un singur cuvînt.

― Şezi!

Cu teamă, Eva se îndreptă spre scaunul cel mare.

― Nu-ţi roade unghiile, îi spuse Kate.

Eva îşi despărţi mîinile şi se prinse cu fiecare de cîte un braţ al fotoliului.

Kate privea drept înainte, cu ochii ţintă la abajurul de sticlă verde al lămpii de pe masa ei. Apoi făcu o mişcare atît de bruscă, încît Eva sări în sus şi buzele începură să-i tremure. Kate deschise sertarul mesei şi scoase o hîrtie împăturită.

― Ia! Du-te în camera ta şi refă-te. Nu lua tot odată ― nu, n-am încredere în tine.

Kate scutură hîrtia şi o rupse în două; cînd îndoi capetele, se scutură niţeluş de praf şi o parte i-l dădu Evei.

― Acum grăbeşte-te! Cînd cobori, spune-i lui Ralph că vreau să stea în hol, destul de aproape ca să audă clopoţelul, dar nu şi glasurile. Ai grijă să nu se apropie prea mult. Dacă aude clopoţelul... nu, spune-i... nu, lasă-l să facă ce crede el. După asta, adu-l pe domnul Adam Trask la mine.

― Totul va fi în regulă, domnişoară Kate?

Kate o privi pînă ce plecă. Strigă după ea.

― O să primeşti cealaltă jumătate de îndată ce pleacă. Acum grăbeşte-te.

După ce uşa se închise, Kate deschise sertarul din dreapta al biroului şi scoase un revolver cu ţeava scurtă. Trase butoiaşul într-o parte şi se uită la cartuşe, îl închise cu zgomot, îl puse pe birou şi îl acoperi cu o foaie de hîrtie. Stinse una din lămpi, şi se cufundă din nou în fotoliu. Îşi înfipse mîinile în biroul din faţa ei.

Cînd se auzi bătaia în uşă, abia mişcîndu-şi buzele, spuse:

― Intră.

Eva avea ochii umezi şi era destinsă.

― Iată-l, zise ea şi închise uşa în urma lui Adam.

El aruncă o privire grăbită înainte de a o vedea pe Kate şezînd atît de liniştită în spatele biroului ei. O privi şi apoi se îndreptă încet spre ea.

Mîinile ei se desprinseră şi mîna dreaptă se mişcă spre hîrtie. Ochii ei reci şi fără expresie rămaseră aţintiţi asupra ochilor lui.

Adam îi văzu părul, cicatricea, buzele, gîtul cu riduri, braţele, şi umerii, pieptul plat. Oftă adînc.

Mîna lui Kate tremură uşor. Întrebă:

― Ce doreşti?

Adam se aşeză pe scaunul cel drept din partea cealaltă a biroului. Îi venea să urle de uşurare, dar spuse:

― Acum nimic. Am vrut doar să te văd. Sam Hamilton mi-a zis că eşti aici.

În clipa în care el se aşeză, mîinile ei încetară să-i tremure.

― N-ai ştiut pînă acum?

― Nu. N-am ştiut. La început am fost nebun de furie, dar acum mi-a trecut.

Kate se linişti, gura începu să zîmbească şi i se vedeau dinţişorii mici şi caninii ascuţiţi şi albi. Spuse:

― M-ai speriat.

― De ce?

― N-am ştiut ce ai de gînd să faci.

― Nici eu, răspunse Adam şi continuă să o privească fix, ca şi cum n-ar fi fost vie.

― Te-am aşteptat multă vreme, dar cînd am auzit că n-ai venit, cred că te-am uitat.

― Eu nu te-am uitat, făcu el. Dar acum sînt în stare.

― Ce vrei să spui?

El rîse încîntat.

― Vreau să spun că acum te văd. Mi se pare că Samuel a fost acela care mi-a spus că nu te-am văzut niciodată cu adevărat şi aşa e. Îmi amintesc chipul tău, dar nu l-am văzut niciodată. Acum pot să-l uit.

Buzele ei se strînseră şi ochii depărtaţi i se micşorară plini de cruzime.

― Crezi că poţi?

― Sînt sigur.

Ea îşi schimbă atitudinea.

― Poate că n-o să fie nevoie, zise ea Dacă ai înţeles totul, poate că ne putem împăca.

― Nu cred, spuse Adam.

― Ce prost mai erai, zise ea. Ca un copil. Nu ştiai ce anume să faci cu tine însuţi. Acum cred că te-aş putea învăţa. Se pare că ai devenit bărbat.

― M-ai învăţat, zise el. A fost o lecţie cam dureroasă.

― Vrei să bei ceva?

― Da.

― După miros, ai băut rom.

Se ridică şi se duse spre un dulăpior de unde scoase o sticlă şi două pahare, iar cînd se întoarse observă că ei privea la gleznele ei îngroşate. Furia care i se stîrni în acea clipă nu-i alungă zîmbetul de pe buze. Duse sticla la masa rotundă din mijlocul camerei şi umplu cu rom cele două păhărele.

― Vino şi şezi aici. E mai comod.

Cînd el se mută pe fotoliu, ea observă că ochii îi erau îndreptaţi spre pîntecele ei umflat. Îi întinse un pahar, se aşeză şi îşi încrucişă mîinile pe pîntece.

El şedea ţinîndu-şi paharul, iar ea zise:

― Bea. E un rom foarte bun.

El îi zîmbea, era un zîmbet pe care nu-l văzuse niciodată.

― Cînd Eva mi-a spus că eşti aici, spuse ea, m-am gîndit întîi să te dau afară.

― M-aş fi întors. Trebuia să te văd ― nu că n-aş fi avut încredere în Samuel, ci doar aşa, ca să-mi dovedesc mie însumi.

― Bea-ţi romul, zise ea.

El se uită la paharul ei.

Se opri enervată de vorbele ce i-au scăpat.

Zîmbind, el continuă să privească la paharul ei. Lui Kate furia îi năvăli în obraji. Îşi luă paharul şi-l duse la buze.

― Alcoolul îmi face rău. Nu beau niciodată. Mă otrăveşte.

Îşi strînse gura şi dinţii ascuţiţi muşcară în buza de jos.

Adam continua să zîmbească. Furia ei creştea fără să o poată stăpîni. Kate dădu romul pe gît şi tuşi, ochii i se umeziră şi-şi şterse lacrimile cu dosul palmei.

― Nu prea ai încredere în mine, zise ea.

― Nu, n-am.

Adam ridică paharul, bău romul, apoi se ridică şi umplu amîndouă paharele.

― Nu mai beau, spuse ea înspăimîntată.

― Nu eşti obligată. Eu îl mai beau doar pe ăsta şi plec.

Alcoolul tare o ardea pe gît şi simţi în ea acea senzaţie care o înfricoşa.

― Nu mi-e teamă de tine, şi de nimeni altcineva, zise ea şi goli al doilea pahar.

― N-ai nici un motiv să-ţi fie teamă de mine, spuse Adam. Acum poţi să mă uiţi. De altfel, ai spus că m-ai şi uitat.

Se simţea minunat de bine şi sigur pe el, cum nu mai fusese de mulţi ani.

― Am venit la înmormîntarea lui Samuel Hamilton. Era un om foarte cumsecade. O să-mi lipsească. Îţi aminteşti, Cathy, că el ţi-a ajutat la naşterea gemenilor?

Alcoolul făcea ravagii în corpul lui Kate. Se lupta să reziste şi oboseala luptei i se vedea pe chip.

― Ce-i cu tine? întrebă Adam.

― Ţi-am spus că mă otrăveşte... Ţi-am spus că-mi face rău.

― N-am vrut să risc, spuse el calm. Odată m-ai împuşcat. Ştiu eu ce-ai mai făcut de atunci?

― Ce vrei să spui?

― Am auzit ceva scandalos... ceva scandalos de murdar.

Kate uitase pentru o clipă de lupta pe care voinţa ei o ducea împotriva alcoolului şi acum pierduse bătălia. Ameţeala i se urcase în creier, teama dispăruse şi îi luase locul cruzimea imprudentă. Apucă sticla şi îşi umplu paharul.

Adam trebui să se ridice ca să şi-l umple pe al lui. Încerca un sentiment care îi era complet străin. Se bucura văzînd-o aşa cum era. Îi părea bine că se chinuie. Se simţea bine că o pedepseşte, dar era şi grijuliu în acelaşi timp.

"Acum trebuie să fiu atent, îşi spuse în sinea sa. Să nu vorbesc, să nu vorbesc."

Spuse cu glas tare:

― Sam Hamilton mi-a fost prieten bun în toţi anii aceştia. O să-mi lipsească.

Ea vărsă puţin rom din pahar şi acesta i se scurgea pe la colţurile gurii. Zise:

― L-am urît. L-aş fi omorît, dacă aş fi putut.

― De ce? A fost drăguţ cu noi.

― Citea... citea în mine.

― Şi ce-i rău în asta? A citit şi în mine şi m-a ajutat.

― Îl urăsc. Îmi pare bine că a murit.

― Ar fi fost mai bine dacă citeam eu în tine, spuse Adam.

Ea îşi ridică buza.

― Tu eşti un prost. Pe tine nu te urăsc. Tu eşti doar un prostănac fără voinţă.

Pe măsură ce tensiunea ei creştea, Adam era tot mai stăpîn pe sine.

― Şezi acolo şi rînjeşti, ţipă ea. Crezi că eşti liber, nu-i aşa? Cîteva pahare şi crezi că eşti bărbat! Dacă ţi-aş face un semn cu degetul cel mic, ai veni înapoi cu bale la gură, tîrîndu-te în genunchi. Nevoia ei de a domina se dezlănţui şi renunţă la şiretenia de vulpe. Te cunosc eu, ştiu ce inimă laşă ai.

Adam continua să zîmbească. Mai luă o înghiţitură, iar asta îi aminti ei să-şi mai toarne un pahar. Gîtul sticlei sună lovindu-se de pahar.

― Cînd eram rănită, aveam nevoie de tine, zise ea. Dar erai un mototol. Iar cînd n-am mai avut nevoie de tine, ai încercat să mă reţii. Încetează cu rînjetul ăsta nesuferit.

― Mă întreb ce urăşti tu atît de mult?

― Te întrebi, nu-i aşa? Spiritul ei de precauţie dispăruse aproape cu totul. Nu e ură, e dispreţ. Încă de pe cînd eram fetiţă, ştiam ce mincinoşi, ce proşti şi stupizi erau ― mama şi tatăl meu pretindeau că sînt buni. Dar nu erau buni. Îi ştiam eu. Puteam să fac din ei ce voiam. Întotdeauna puteam să-i fac pe oameni să facă ce voiam. Cînd eram o puştoaică, am făcut un bărbat să se sinucidă. Şi el pretindea că e bun, da' tot ce urmărea era să se culce cu mine ― o fetiţă.

― Dar ai spus că s-a sinucis. Trebuie să fi fost foarte amărît de ceva.

― Era un prost, spuse Kate. L-am auzit venind la uşă şi implorînd. Am rîs toată noaptea.

Adam zise:

― Nu mi-ar place să mă gîndesc că am împins pe cineva la moarte.

― Şi tu eşti un prost. Îmi amintesc cum vorbeau: "Nu-i aşa că-i drăguţă, e aşa de dulce şi de delicată". Dar nimeni nu mă cunoştea cu adevărat. Îi făceam să sară prin cercuri şi ei habar n-aveau.

Adam îşi goli paharul. Se simţea desprins de tot ce era în jur şi o analiza. Avea impresia că-i vede impulsurile cum îi umblă pe faţă ca furnicile şi era în măsură să le citească. Avea senzaţia de înţelegere profundă pe care ţi-o dă cîteodată alcoolul. Spuse:

― N-are importanţă dacă îţi place sau nu Sam Hamilton. Eu îl consideram înţelept. Îmi amintesc că a spus odată că o femeie care ştie totul despre bărbaţi, cunoaşte de obicei o singură latură şi nu le poate con­cepe pe celelalte, dar asta nu înseamnă că ele nu există.

― Şi el era un mincinos şi un ipocrit. Kate scuipa cuvintele. Tocmai asta urăsc eu, mincinoşii, toţi sînt mincinoşi. Asta-i. Îmi place să le dau peste nas. Să le vîr nasul în propriile lor scîrnăvii.

Adam ridică din sprîncene.

― Vrei să spui că în lume nu există decît răutate şi prostie?

― Exact asta voiam să spun.

― Nu cred, zise Adam calm.

― Nu crezi! Nu crezi! îl imită ea. Ai vrea să-ţi dovedesc?

― Nu poţi, răspunse el.

Ea sări în sus, se repezi la birou şi aduse pe masă plicurile cafenii.

― Uită-te la astea, spuse ea.

― Nu vreau.

― Oricum, tot am să ţi le arăt.

Scoase o fotografie.

― Uite-te. Ăsta-i senator. Se gîndeşte să candideze în alegeri pentru Congres. Priveşte-i burta grasă. Are sîni ca o femeie. Îi place biciul. Dunga asta de aici ― e un semn de la bici. Uită-te la expresia de pe faţa lui! Are o nevastă şi patru copii şi o să candideze pentru Congres. Nu crezi! Iat-o pe asta! Bucata asta de slănină albicioasă e consilier, suedezul ăsta roşcovan are o fermă lîngă Blanco. Priveşte aici! Ăsta-i profesor la Berkeley. Vine tot drumul ăsta pînă aici ca să i se arunce oala de noapte în faţă ― profesor de filozofie. Priveşte şi aici! Ăsta-i predicator al Bibliei, un frăţior al lui Isus. Trebuia să dea foc la o casă ca să obţină ce dorea. Noi îi oferim asta pe altă cale. Vezi chibritul aprins lîngă coastele lui slabe?

― Nu vreau să văd asemenea lucruri, spuse Adam.

― Şi totuşi le-ai văzut. Şi nu crezi! Am să te fac să te rogi să intri aici. Am să te facă să urli la lună.

Încercă să-şi impună voinţa, dar văzu că el era departe de ea şi liber. Ura ei se transformă în otravă.

― Nimeni nu mi-a scăpat vreodată, spuse ea moale.

Avea ochii inexpresivi şi reci, dar unghiile înfipte în capitonajul fotoliului zgîriau şi destrămau mătasea. Adam oftă.

― Dacă eu aş avea fotografiile astea şi bărbaţii ăştia ar şti că le am, nu m-aş simţi deloc în siguranţă. Cred că o singură fotografie din astea ar putea distruge toată viaţa unui bărbat. Nu eşti în pericol?

― Crezi că sînt un copil? întrebă ea.

― Nu mai cred, răspunse Adam. Încep să cred că eşti o fiinţă perversă ― sau că nu eşti deloc o fiinţă umană.

Ea zîmbi.

― Poate că aici ai nimerit. Crezi că vreau să fiu o fiinţă omenească? Priveşte fotografiile astea! Aş prefera să fiu cîine, decît om. Dar nu sînt cîine. Sînt mai deşteaptă decît fiinţele omeneşti. Nimeni nu mă poate lovi. Nu-ţi fie teamă de pericol. Făcu un gest spre fişier. Am acolo o sută de fotografii, care mai de care, iar bărbaţii aceia ştiu că dacă mi s-ar întîmpla ceva ― cel mai mic lucru ― o sută de scrisori, fiecare conţinînd cîte o fotografie, vor fi aruncate la cutia poştală şi fiecare scrisoare se va duce acolo unde poate face cel mai mare rău. Nu, n-o să se atingă de mine.

Adam întrebă:

― Dar închipuie-ţi că ai avea un accident, sau că ai fi bolnavă?

― Asta n-ar schimba nimic, zise ea. Se aplecă mai aproape de el. Să-ţi spun un secret pe care nici unul din bărbaţii ăştia nu-l ştie. Peste cîţiva ani, voi pleca de aici. Şi atunci plicurile astea vor fi aruncate oricum în cutia poştală.

Se lăsă apoi în fotoliu, rîzînd.

Adam se cutremură. O privi cu atenţie. Chipul şi rîsul ei erau copilăreşti şi nevinovate. Se ridică şi îşi turnă un pahar nu prea plin. Sticla era aproape goală.

― Ştiu ce urăşti. Urăşti la ei un lucru pe care nu-l poţi înţelege. Nu urăşti ce e rău în ei. Urăşti ceea ce au bun, şi la care nu poţi să ajungi. Mă întreb ce urmăreşti, care e ultimul tău scop.

― Voi avea bani destui, spuse ea. Voi pleca la New York şi nu voi fi bătrînă. Nu sînt bătrînă. Voi cumpăra o casă, o casă frumoasă într-un cartier plăcut şi voi avea servitori stilaţi. Şi primul lucru pe care-l voi face va fi să caut un bărbat, dacă o mai trăi şi să-i iau viaţa încetul cu încetul, avînd o deosebită grijă să-l fac să sufere. Dacă fac treaba asta, cum se cuvine şi atent, o să înnebunească înainte de a muri.

Adam lovi cu piciorul în podea nerăbdător.

― Prostii. Asta nu e adevărat. E o nebunie. Nimic nu-i adevărat. Nu cred nimic din ce ai spus.

― Îţi aminteşti cînd m-ai văzut prima oară? întrebă ea.

Chipul i se întunecă.

― O, Doamne, da!

― Îţi aminteşti maxilarul meu rupt, buzele plesnite şi dinţii lipsă.

― Îmi amintesc. Nu vreau să-mi mai aduc aminte.

― Bucuria mea va fi să-l găsesc pe bărbatul care a făcut asta. Şi după aceea ― voi avea alte plăceri.

― Trebuie să plec, zise Adam.

― Nu pleca, dragul meu, zise ea. Nu pleca acum, dragostea mea. Cearşafurile mele sînt de mătase. Vreau să simţi pe piele atingerea lor.

― Nu vorbeşti serios!

― Ba da, dragostea mea. Ba da. Nu te pricepi la amor, dar pot să te învăţ. Am să te învăţ.

Ea se ridică nesigură şi puse mîna pe braţul lui. Faţa îi părea proaspătă şi tînără. Adam privi în jos la mîna ei şi o văzu zbîrcită ca palma albicioasă a unei maimuţe. Se dădu la o parte scîrbit. Ea văzu gestul, îl pricepu şi strînse din dinţi.

― Nu înţeleg, spuse el, ştiu că e adevărat, dar nu pot să cred. Sînt sigur că dimineaţă n-o să mai cred toate astea. Vor fi ca un coşmar. Dar tu ― nu poate să fie nu vis ― nu. Pentru că îmi amintesc că eşti mama băieţilor mei. Nici măcar n-ai întrebat de ei. Eşti mama fiilor mei.

Kate îşi puse coatele pe genunchi, îşi făcu mîinile pîlnie sub bărbie şi îşi astupă urechile ascuţite cu degetele. Ochii îi erau luminaţi de bucuria victoriei. Vocea îi era blîndă, batjocoritoare.

― Un prost îşi lasă întotdeauna un loc vulnerabil, zise ea. Am descoperit asta de cînd eram copil. Fiii tăi? Eu sînt mama, da, dar de unde ştii că tu eşti tatăl?

Adam rămase cu gura căscată.

― Cathy, ce vrei să spui?

― Numele meu e Kate. Ascultă-mă, dragule, şi ţine minte. De cîte ori te-am lăsat să te apropii suficient de mine ca să facem copii?

― Erai rănită, spuse el. Erai groaznic de rănită.

― O dată, spuse Kate, doar o dată.

― Sarcina te făcea bolnavă, protestă el. Îţi era greu.

Ea îi zîmbi dulce.

― Nu eram prea rănită pentru fratele tău.

― Fratele meu?

― L-ai uitat pe Charles?

Adam rîse.

― Crezi oare că aş putea crede aşa ceva despre fratele meu? Eşti un diavol.

― Nu-mi pasă ce crezi tu, răspunse ea.

― Nu cred, spuse Adam.

― O să crezi. Mai întîi o să te întrebi, apoi o să ai îndoieli: O să te gîndeşti din nou la Charles ― la tot ce ştii despre el. Aş fi putut să-l iubesc pe Charles. Într-un fel semăna cu mine.

― Nu semăna.

― O să-ţi aduci aminte, zise ea. Poate într-o zi o să-ţi aduci aminte de un ceai care avea gust amar. Ai luat din greşeală doctoria mea ― îţi aminteşti? Ai adormit ca niciodată şi te-ai trezit tîrziu cu capul ameţit.

― Erai prea rănită ca să pui la cale un asemenea lucru.

― Eu pot face orice, spuse ea. Acum, dragul meu, scoate-ţi hainele. Am să-ţi arăt ce mai ştiu să fac.

Adam închise ochii şi-şi simţi capul învîrtindu-se din cauza romului. Deschise ochii şi îşi scutură capul cu putere.

― N-ar avea nici o importanţă chiar dacă ar fi adevărat, zise el. N-ar avea nici o importanţă.

Şi deodată începu să rîdă, pentru că îşi dădu seama că era adevărat. Se ridică prea repede şi fu nevoit să se apuce de spătarul fotoliului, ca să-i treacă ameţeala.

Kate sări în sus şi puse amîndouă mîinile pe cotul lui.

― Lasă-mă să te ajut să-ţi scoţi hainele.

Adam îi răsuci mîinile de pe braţul lui de parcă ar fi fost o sîrmă. Se mişcă nesigur spre uşă.

În ochii lui Kate apăru o ură feroce. Ţipă, un urlet lung şi ascuţit de animal. Adam se opri şi se întoarse spre ea. Uşa se deschise cu zgomot. Bătăuşul casei făcu trei paşi, luă poziţia, pivotă cu toată greutatea şi pumnul lui îl lovi pe Adam sub ureche. Adam se pră­buşi pe podea.

Kate urlă:

― Cu ghetele! Loveşte-l cu ghetele!

Ralph se apropie de omul căzut şi măsură distanţa. Observă ochiul deschis al lui Adam uitîndu-se în sus la el. Se întoarse nervos spre Kate.

Glasul ei era rece.

― Ţi-am spus să dai în el, cu bocancii. Stîlceşte-i faţa!

Ralph spuse:

― Dar nu mai e în stare să se apere. Nu mai poate să se bată.

Kate se aşeză, răsuflă greoi pe gură. Mîinile i se crispară pe genunchi. Spuse:

― Adam, te urăsc. Acum te urăsc pentru prima oară. Te urăsc! Adam, mă asculţi? Te urăsc!

Adam încercă sa şadă, căzu înapoi şi încercă din nou. Şezînd pe podea, privi în sus spre Kate.

― N-are importanţă, spuse el. N-are nici o impor­tanţă.

Se ridică pe genunchi şi se sprijini cu pumnii de podea. Spuse:

― Ştii că te-am iubit mai mult decît orice pe lume? Aşa e. Era o dragoste atît de puternică încît a fost foarte greu s-o ucid.

― Ai să te întorci în patru labe, zise ea. Ai să te tîrăşti pe burtă pe podea ― milogindu-te, milogindu-te!

― Mai vrei să-l pocnesc cu bocancii acum, dom­nişoară Kate? întrebă Ralph.

Ea nu răspunse.

Adam se mişcă foarte încet spre uşă, măsurîndu-şi cu grijă fiecare pas. Mîna îi căuta clanţa.

Kate îi strigă:

― Adam!

Se întoarse încet. Îi zîmbi, aşa cum zîmbeşte un bărbat unei amintiri. Apoi ieşi şi închise uşor uşa în urma lui.

Kate se aşeză privind ţintă la uşă. Privirea îi era dezolată.