La răsărit de Eden

Capitolul 40
1
Kate se lăsă pe spate pe pernele adînci ale fo­toliului. Valuri de nervi îi cuprindeau trupul, încreţindu-i pielea şi lăsînd în urma lor o răceală de gheaţă.

Îşi vorbi încet în sinea ei.

― Calmează-te. Linişteşte-te. Apără-te. Nu te gîndi un timp la nimic. Afurisitul ăla care-şi bagă nasul.

Se gîndi deodată la singura persoană care o făcuse vreodată să simtă această ură plină de panică. Era Samuel Hamilton, cu barba lui albă, obrajii rozalii şi ochii zîmbitori, care ştia să-i citească în suflet.

Cu degetul arătător bandajat, scoase un lanţ subţire care îi atîrna pe gît şi-l ţinu puţin depărtat. Pe lanţ erau prinse două chei de case de fier, un ceas de aur cu un ac în formă de crin şi un mic tub de metal cu un inel la capăt. Deşurubă cu grijă partea de sus a tubului, şi desfăcînd genunchii, scutură din el o capsulă gelatinoasă. Ţinu capsula în dreptul luminii şi văzu cristalele albe din interiorul ei ― şase boabe de morfină, o cantitate sigură. Cu mare grijă dădu drumul capsulei în tub, înşurubă capacul şi băgă lanţul sub rochie.

Ultimele vorbe ale lui Cal i se învîrteau necontenit în minte: "Mă bucur că vă e teamă".

Rosti cuvintele cu glas tare, ca să le alunge re­zonanţa. Ritmul se opri, dar în gînd îi apărură o imagine puternică şi ea o lăsă să se contureze tot mai mult ca s-o poată analiza din nou.

2
Acestea se întîmplau mai înainte de a fi construit odăiţa. Kate încasase banii pe care îi lăsase Charles. Cecul a fost transformat în bancnote mari, iar teancurile de bancnote au fost depozitate în casa de fier a Băncii Comitatului din Monterey.

Pe atunci primele dureri începuseră să-i chinuiască mîinile. Acum avea destui bani ca să plece. Singura problemă era să obţină un preţ cît mai bun pentru casă. Dar în acelaşi timp era mai bine să aştepte pînă se înzdrăvenea din nou.

Nu se mai înzdrăveni niciodată. New York-ul i se părea rece şi foarte îndepărtat.

Îi sosi o scrisoare semnată "Ethel". Cine naiba o fi Ethel? Oricine ar fi fost, trebuie să fi fost nebună să ceară bani. Ethel ― existau sute de Ethel. Fete ca Ethel găseai în fiecare colţ. Şi asta mîzgălea indescifrabil pe o foaie de hîrtie liniată.

Nu mult după aceea, Ethel veni să o vadă pe Kate, şi Kate abia de o recunoscu.

Kate şedea la biroul ei, atentă, bănuitoare şi sigură de ea:

― E mult de-atunci.

Ethel răspundea ca un soldat care se întîlneşte după mulţi ani cu sergentul care l-a instruit.

― Am fost bolnavă, spuse ea.

Carnea i se îngroşase şi se umflase. Hainele aveau aceeaşi curăţenie obosită care denotă sărăcie.

― Unde locuieşti ― acum? zise Kate şi se întrebă cît de repede va fi în stare bătrîna căzătură să treacă la subiect.

― La hotelul "Southern Pacific". Am o cameră.

― A, deci nu lucrezi într-o casă acum?

― N-am mai putut să reiau lucrul. N-ar fi trebuit să mă dai afară, spuse Ethel.

Îşi şterse lacrimile mari din colţul ochilor cu vîrful unei mănuşi de bumbac:

― Lucrurile merg rău. Mai întîi am avut necazuri cînd a venit judecătorul cel nou. Nouăzeci de zile, şi doar nu avusesem cazier ― în orice caz, nu aici. Cînd am scăpat de asta, am căpătat şi sifilis. Nu ştiam că-l am. L-am transmis unui client permanent ― tip simpatic, lucra la secţia de poliţie. S-a înfuriat şi m-a bătut, mi-a rupt nasul, am pierdut patru dinţi, şi judecătorul cel nou mi-a dat o sută optzeci de zile. La naiba, Kate, într-o sută optzeci de zile, pierzi toate legăturile. Te uită toţi, pînă şi că trăieşti. Pur şi simplu, n-am reuşit s-o iau de la capăt.

Kate dădu din cap cu simpatie rece, falsă. Ştia că Ethel se îndreaptă spre punctul culminant. Exact înainte de asta, Kate făcu o mişcare. Deschise sertarul de la birou, scoase nişte bani şi îi întinse lui Ethel.

― Nu părăsesc niciodată un prieten la nevoie, spuse ea. De ce nu te duci în alt oraş să o iei de la început? Poate ţi se schimbă norocul.

Ethel încercă să-şi oprească degetele să înhaţe banii. Desfăcu hîrtiile ca nişte cărţi de joc ― patru de cîte zece. Gura începu să-i tremure de emoţie.

Spuse:

― Speram că-mi cunoşti interesele şi o să-mi oferi mai mult de patruzeci de dolari.

― Ce vrei să zici?

― N-ai primit scrisoarea mea?

― Ce scrisoare?

― A! făcu Ethel. Poate s-a pierdut la poştă. Ăştia sînt foarte neglijenţi. Oricum, credeam că o să ai grijă de mine. Nu prea mă simt bine de regulă. Simt ceva ca o greutate care-mi trage măruntaiele în jos.

Oftă, apoi vorbi atît de repede încît Kate îşi dădu seama că învăţase totul pe dinafară.

Ethel începu:

― Poate că îţi aminteşti că aveam un fel de dar al prevestirii. Mereu preziceam lucruri care se adevereau. Visam lucruri care apoi se întîmplau. Ba unul zicea să intru în afacerile astea. Cică sînt un mediu natural. Îţi aminteşti?

― Nu, răspunse Kate. Nu-mi amintesc.

― Zău? Ei, poate n-ai observat. Dar toţi ceilalţi o ştiau. Le-am spus o mulţime de lucruri care s-au adeverit.

― Şi ce încerci să-mi povesteşti?

― Am avut următorul vis. Îmi amintesc cînd a fost, pentru că s-a întîmplat în noaptea cînd a murit Faye.

Îşi ridică ochii spre chipul neclintit ai lui Kate. Continuă cu încăpăţînare:

― Ploua în noaptea aceea şi ploua şi în visul meu, oricum era umezeală. În visul meu, te-am văzut ieşind pe uşa bucătăriei. Nu era complet întuneric ― se zărea niţeluş luna. Obiectul visului erai tu. Te-ai dus în spatele casei şi te-ai aplecat. Nu vedeam ce făceai. Apoi te-ai întors pe furiş. Imediat după asta am aflat ― da, am aflat că Faye a murit.

Făcu o pauză şi aşteptă un comentariu din partea lui Kate, dar chipul lui Kate era lipsit de orice expresie.

Ethel aşteptă pînă ce fu sigură că n-are de aşteptat vreun răspuns.

― După cum îţi spuneam, am crezut întotdeauna în visele mele. Şi să vezi ce nostimă treabă, acolo afară nu erau decît nişte sticle de medicamente sparte şi cauciucul de la o pipetă.

Kate spuse leneş:

― Şi le-ai dus la un doctor. Şi ce-a spus că a fost în sticluţe?

― Oh, n-am făcut aşa ceva.

― Ar fi trebuit, zise Kate.

― Nu vreau să văd pe nimeni dînd de bucluc. Am avut eu destule necazuri. Am pus sticlele sparte într-o hîrtie şi le-am ascuns.

Kate spuse blînd:

― Şi ai venit la mine să-mi ceri sfatul?

― Da, doamnă.

― Să-ţi spun ce cred eu, zise Kate. Cred că eşti o curvă bătrînă şi epuizată şi ai fost bătută în cap de prea multe ori.

― Să nu te apuci să-mi spui că sînt nebună, începu Ethel.

― Nu, poate că nu eşti, dar eşti obosită şi bolnavă. Ţi-am spus că nu las niciodată un prieten la nevoie. Poţi să vii înapoi aici. Nu să lucrezi, dar poţi sa ajuţi la curăţenie şi să-i dai o mînă de ajutor bucătarului. Vei avea un pat şi o masă. Ce zici? Şi ceva bani de cheltuială.

Ethel se foi neliniştită.

― Nu, doamnă, făcu ea. Nu cred că vreau să mai dorm aici. Nu port cu mine plicul acela. L-am lăsat la nişte prieteni.

― Dar tu, la ce te-ai gîndit?

― M-am gîndit că dacă v-aţi cunoaşte interesul şi mi-aţi da o sută de dolari pe lună, poate că m-aş descurca şi m-aş însănătoşi.

― Spui că stai la hotelul "Southern Pacific"?

― Da, doamnă, camera mea e chiar în hol, lîngă birou. Funcţionarul de noapte e un prieten al meu. Nu doarme niciodată cînd e de serviciu. Tip sim­patic.

Kate spuse:

― Nu face pe tine de frică, Ethel. Singurul lucru de care trebuie să te îngrijorezi este suma cu care poate fi cumpărat tipul tău simpatic. Şi acum aşteaptă o clipă.

Mai numără şase hîrtii de cîte zece dolari din sertar, în faţa ei, şi i le întinse.

― O să mi-i trimiţi la întîi ale lunii, sau trebuie să vin aici după ei?

― O să ţi-i trimit. Şi să ştii, Ethel, continuă liniştită Kate, tot mai cred că ar trebui să dai sticlele alea la analiză.

Ethel strîngea tare banii în mînă. Triumful şi sen­zaţia de bunăstare o copleşeau. Era unul din puţinele lucruri care îi reuşiseră vreodată.

― Nici nu mă gîndesc la una ca asta. Doar dacă aş fi obligată, spuse ea.

După plecarea ei, Kate se duse în grădina din spatele casei. Şi chiar după atîţia ani, putu să-şi dea seama după cît era de afînat pămîntul, că trebuie să fi fost bine răscolit.

În dimineaţa următoare, judecătorul asculta obişnuita relatare a micilor violenţe şi furtuni nocturne. Auzea doar pe jumătate relatarea celui de al patrulea caz şi, la sfîrşitul mărturiei reclamantului, întrebă:

― Cît ţi s-a furat?

Bărbatul cu părul negru zise:

― Aproape o sută de dolari.

Judecătorul se întoarse către ofiţerul care operase arestarea:

― Cît s-a găsit la ea?

― Nouăzeci şi şase de dolari. A cumpărat whisky şi ţigări şi nişte reviste de la funcţionarul de noapte la ora şase, azi-dimineaţă.

Ethel strigă:

― Nu l-am văzut pe omul ăsta în viaţa mea.

Judecătorul ridică ochii de pe hîrtie.

― De două ori pentru prostituţie şi acum pentru hoţie. Ne coşti prea mult. Vreau să părăseşti oraşul pînă la prînz.

Se întoarse către ofiţer:

― Spune-i şerifului că o să treacă peste graniţa comitatului.

Iar către Ethel:

― Dacă te întorci, te trimit la comitat să-ţi dea maximum de pedeapsă şi asta înseamnă San Quentin. Ai înţeles?

Ethel zise:

― Domnule judecător, vreau să vă vorbesc între patru ochi.

― De ce?

― Trebuie să vă vorbesc. E o înscenare.

― Totu-i o înscenare, zise judecătorul. Următorul.

În timp ce adjunctul şerifului o ducea pe Ethel la graniţa comitatului pe podul de peste rîul Pojaro, reclamantul mergea pe strada Castroville spre casa lui Kate, apoi îşi schimbă gîndul şi se întoarse la frizeria lui Kenoe să se tundă.

3
În primul moment, vizita lui Ethel n-a tulburat-o prea mult pe Kate. Ştia ce puţină atenţie se dă unei prostituate care face o plîngere şi că o analiză a sticlelor sparte nu va găsi nimic care să semene a otravă. Aproape că o uitase pe Faye. Această amintire forţată era pur şi simplu neplăcută.

Totuşi, încetul cu încetul, se trezi gîndindu-se la asta. Într-o seară, cînd controla cifrele pe o chitanţă de băcănie, îi trecu prin minte un gînd strălucitor şi rapid ca un meteor. Gîndul i se aprinse şi se stinse atît de repede, încît trebui să se oprească din treabă şi să încerce să-l prindă. Ce amestec avea în acest gînd chipul întunecat al lui Charles? Dar ochii miraţi şi veseli ai lui Sam Hamilton? De ce oare o scuturase un fior de teamă din pricina gîndului trecător?

Îl lăsă baltă şi se întoarse la lucrul ei, dar faţa lui Charles era îndărătul ei, se uita peste umărul ei. Degetele începură să o doară. Puse deoparte conturile şi făcu un tur prin casă. Era o seară liniştită, tăcută ― o noapte de marţi. Nu erau destui clienţi, nici măcar pentru circ.

Kate ştia ce simţeau fetele în legătură cu ea. Erau groaznic de înspăimîntate. Aşa le ţinea. Probabil că o şi urau, dar asta nu avea nici o importanţă. În schimb aveau încredere în ea şi asta conta. Dacă respectau regulile impuse de ea, dacă le respectau întocmai, Kate avea grijă de ele şi le apăra. Asta nu implica nici dragoste, nici respect. Nu recompensa niciodată, iar pe cea care greşea, o pedepsea de două ori înainte de a o da afară. Fetele ştiau asta şi aveau siguranţa că nu vor fi pedepsite fără motiv.

Cînd Kate trecu pe lîngă ele, fetele luară un aer care căuta să pară firesc. Kate ştia şi se aştepta la asta. Dar în noaptea aceea, simţea că nu e singură. I se părea că Charles mergea alături şi în spatele ei.

Trecu prin sufragerie în bucătărie, deschise răcitorul şi se uită în el. Ridică apoi capacul lăzii de gunoi şi o inspectă să vadă dacă nu se face risipă. Făcea asta în fiecare seară, dar în seara aceea mai avea şi ceva în plus de făcut.

Cînd părăsi salonul, fetele priviră una la cealaltă şi ridicară nedumerite din umeri. Eloise, care discuta cu brunetul Joe, zise:

― S-a întîmplat ceva?

― Nu, pe cîte ştiu. De ce?

― Nu ştiu. Pare nervoasă.

― Păi, a fost un fel de cursă ca să prindă.

― Ce anume?

― Stai liniştită! făcu Joe. Eu nu ştiu nimic şi nici tu nu ştii nimic.

― Am înţeles. Să-mi văd de treabă.

― Aşa-i. S-o lăsăm baltă, nu? spuse Joe.

― Nici nu vreau să ştiu, zise Eloise.

― Acum ai zis-o bine, făcu Joe.

Kate reveni din turul făcut.

― Mă duc să mă culc, îi spuse ea lui Joe. Să nu mă deranjezi decît dacă e necesar.

― Pot să vă ajut cu ceva?

― Da, fă-mi un ceai. Ai călcat rochia aceea, Eloise?

― Da, doamnă.

― N-ai călcat-o prea bine.

― Da, doamnă.

Kate era neliniştită. Îşi puse toate hîrtiile frumos în sertarele biroului, iar cînd Joe aduse tava cu ceai, îl puse să o aranjeze lîngă pat.

Stînd culcată între perne şi sorbindu-şi ceaiul, îşi reluă gîndul. Ce era cu Charles? Şi atunci îi apăru din nou.

Charles era inteligent. În felul lui trăsnit, Sam Hamilton era şi el inteligent. Ăsta era gîndul care-i provoca teamă ― existau oameni inteligenţi. Atît Charles cît şi Sam erau morţi, dar poate mai existau şi alţii. Mintea îi lucra foarte încet.

"Să presupunem că eu aş fi dezgropat sticlele. Ce aş fi gîndit şi ce aş fi făcut?" Panica i se ridica în piept. De ce sticlele au fost sparte şi îngropate? Nu conţineau otravă. Atunci de ce să le îngropi? Ce o determinase să facă asta? Ar fi trebuit să le arunce în şanţ pe Main Street sau să le zvîrle la lada cu gunoi. Doctorul Wilde murise. Dar oare ce fel de evidenţă ţinea? Nu ştia. Presupunînd că ea ar fi găsit sticla şi că ar fi aflat ce a fost înăuntru. Nu ar fi întrebat un specialist?

"Să presupunem că dai ulei de croton unei persoane. Ce se întîmplă?"

"Dar dacă, să presupunem, îi dai doze mici, timp îndelungat?" Cel întrebat ar şti. Poate că ar şti cineva.

"Să presupunem că ai auzit despre o madamă bogată care a lăsat prin testament totul unei fete venite de curînd şi apoi a murit." Kate ştia perfect de bine care ar fi primul ei gînd. Ce nebunie a făcut-o să o îndepărteze pe Ethel? Acum nu mai putea fi găsită.

Ethel trebuia cumpărată şi înşelată ca să dea resturile de sticlă. Unde erau sticlele acum? Într-un plic ― dar unde? Cum putea fi găsită Ethel?

Ethel va şti de ce şi cum a fost îndepărtată. Ethel nu e deşteaptă, dar poate să povestească totul cuiva care este deştept. Vocea ei care trăncăneşte ar putea să spună povestea, cum Faye a fost bolnavă, cum arăta, şi despre testament.

Kate respira agitat şi i se făcu pielea de găină de teamă. Ar trebui să plece la New York sau într-altă parte ― să nu se mai ostenească să vîndă casa. N-avea nevoie de banii ăia. Avea destui. Nimeni n-ar mai găsi-o. Da, dar dacă o şterge de aici, iar o persoană deşteaptă o ascultă pe Ethel povestind, nu face imediat legătura?

Kate se sculă din pat şi luă o doză masivă de bromură.

De atunci, teama care o stăpînea, a însoţit-o tot timpul. Fu aproape bucuroasă că durerea din mîini era provocată de o artrită care se dezvolta. O voce duşmănoasă îi şopti că asta ar putea fi o pedeapsă.

Nu ieşise niciodată prea mult în oraş, dar acum căpătă o adevărată repulsie pentru aşa ceva. Îşi dădea seama că bărbaţii se uită pe ascuns după ea, fiindcă ştiu cine e. Dar dacă unul dintre aceşti bărbaţi ar avea chipul lui Charles sau ochii lui Samuel? Trebuia să se forţeze să iasă o dată pe săptămînă. Apoi îşi construi odăiţa şi puse să fie zugrăvită în cenuşiu. Afirmase că lumina îi face rău la ochi şi, treptat, începu să creadă şi ea acest lucru. O ardeau ochii după un drum în oraş. Îşi petrecea tot mai mult timp în cămăruţa ei.

Unii oameni sînt în stare să aibă două păreri opuse în acelaşi timp, şi Kate era unul dintre aceştia. Era încredinţată că lumina îi făcea rău la ochi dar pe de altă parte avea convingerea că odăiţa cenuşie era o peşteră ca să te ascunzi, o vizuină întunecoasă în pămînt, un loc în care nici un ochi n-o putea privi. Odată, pe cînd şedea în fotoliul ei cu perne, se gîndi să-şi facă o uşă secretă, ca să aibă o cale de scăpare. Apoi, mai mult din sentiment, decît din raţiune, renunţă la acest plan. N-ar mai fi fost apărată. Dacă ea ar fi putut ieşi, înseamnă că ar fi putut să şi intre cineva ― acel cineva care începuse să se furişeze în afara casei, să se tîrască noaptea pe lîngă ziduri şi să se caţere în tăcere, încercînd să privească pe ferestre. Lui Kate îi trebui din ce în ce mai multă voinţă ca să poată părăsi casa în fiecare luni după-amiază.

Cînd Cal începu să o urmărească, simţi o teamă îngrozitoare. Iar cînd îl aşteptă în spatele boschetului era la un pas de panică. Dar acum, capul îi era cufundat în pernele moi şi ochii simţeau greutatea plăcută a bromurei.

Capitolul 41
1
Ţara se îndrepta treptat spre război, înspăi­mîntată şi în acelaşi timp atrasă. Oamenii nu mai simţiseră de aproape şaizeci de ani emoţia cutre­murătoare a războiului. Conflictul spaniol fusese mai curînd o expediţie, decît un război. Domnul Wilson a fost reales preşedinte în noiembrie, pe baza pro­misiunii din platforma lui electorală că vom rămîne în afara războiului, dar, în acelaşi timp, a fost sfătuit să fie o o mînă forte, ceea ce în mod inevitabil însemna război. Afacerile începură să meargă bine şi preţurile crescură. Agenţi comerciali britanici roiau prin ţară, cumpărînd alimente, stofe, metal şi chimicale. Ţara era cuprinsă de emoţie. Oamenii nu credeau cu adevărat în război chiar dacă îl pregăteau. Valea Salinas îşi ducea viaţa obişnuită.

Cal se ducea la şcoală cu Aron.

― Arăţi obosit, zise Aron.

― Zău?

― Te-am auzit cînd ai venit azi-noapte. Era ora patru. Ce faci atît de tîrziu?

― Mă plimb ― mă gîndesc. Ţi-ar surîde să laşi şcoala şi să te întorci la fermă?

― Pentru ce?

― Am putea cîştiga ceva bani pentru tata.

― Eu mă duc la universitate. Aş vrea să pot pleca chiar acum. Toată lumea îşi bate joc de noi. Aş vrea să plec din oraş.

― Te porţi ca un nebun.

― Eu nu sînt nebun. Doar nu eu am pierdut banii. Nu eu am avut ideea nebunească cu salata. Totuşi, oamenii îşi bat joc şi de mine. Şi nici nu ştiu dacă avem bani destui pentru universitate.

― Doar n-a făcut-o dinadins ca să piardă banii.

― Dar i-a pierdut.

Cal spuse:

― Mai ai de terminat anul ăsta şi încă unul înainte de a merge la universitate.

― Crezi că nu ştiu asta?

― Dacă ai munci din greu, poate ai reuşi să-ţi dai toate examenele pînă-n vară şi să intri la toamnă.

Aron se răsuci:

― Nu pot.

― Ba cred că poţi. De ce nu vorbeşti cu directorul? Pariez că şi reverendul Rolf te-ar ajuta.

Aron zise:

― Vreau să plec din oraşul ăsta. Nu vreau să mă mai întorc niciodată. Tot ne mai poreclesc Cap de salată. Îşi bat joc de noi.

― Şi cum rămîne cu Abra?

― Abra va face cum e mai bine.

Cal întrebă:

― Să-ţi spun ceva. Vreau să încerc să fac ceva bani. Dacă faci efortul şi iei examenele cu un an mai devreme, atunci o să te ajut să-ţi faci universitatea.

― Vrei?

― Bineînţeles.

― Mă duc chiar acum să vorbesc cu directorul.

Grăbi pasul. Cal strigă:

― Aron, stai o clipă! Ascultă! Dacă el îţi spune că e de părere că poţi reuşi, să nu-i spui tatei.

― De ce nu?

― Mă gîndeam ce frumos ar fi dacă te-ai duce la el să-i spui că ai reuşit.

― Nu văd care-i deosebirea.

― Nu vezi?

― Nu, spuse Aron. Mie mi se pare o prostie.

Cal simţi o nevoie violentă să strige: "Ştiu cine-i mama noastră. Pot să ţi-o arăt. "

Asta l-ar fi lovit şi l-ar fi străpuns.

Cal o întîlni pe Abra în hol înainte de a suna clopoţelul.

― Ce s-a întîmplat cu Aron, întrebă el.

― Nu ştiu.

― Ba da, ştii.

― E cu capul în nori. Cred că pastorul ăla e de vină.

― Te conduce acasă?

― Sigur că da. Dar eu sînt în stare să văd prin el. Are aripi încă de pe acum.

― Tot îi mai e ruşine de povestea aia cu salata?

― Ştiu că-i este, zise Abra. Încerc să-l fac să uite. Însă poate că-i face plăcere.

― Ce vrei să spui?

― Nimic, făcu Abra.

După masa de seară, Cal spuse:

― Tată, te superi dacă mă duc la fermă vineri după-amiază?

Adam se răsuci în fotoliu:

― Pentru ce?

― Vreau doar să văd. Să mă uit primprejur.

― Aron vrea şi el să meargă?

― Nu. Vreau să mă duc singur.

― Nu văd de ce nu te-ai duce. Lee, tu vezi vreun motiv ca să nu se ducă?

― Nu, răspunse Lee. Îl studie pe Cal, apoi zise: Te gîndeşti serios să te apuci de agricultură?

― Poate. Dacă m-ai lăsa să mă ocup, aş lucra-o, tată.

― Contractul mai durează încă un an, spuse Adam.

― Şi după asta, pot s-o lucrez, nu?

― Şi cu şcoala cum rămîne?

― Pînă atunci, termin.

― O să vedem, spuse Adam. Poate vei vrea să mergi la universitate.

Cînd Cal. se îndreptă spre uşa de la intrare, Lee îl urmă şi ieşi cu el.

― Poţi să-mi spui despre ce e vorba? întrebă Lee.

― Nu vreau decît să arunc o privire.

― Am înţeles, nu vrei să-mi spui.

Lee se întoarse ca să intre în casă. Apoi strigă:

― Cal!

Băiatul se opri.

― Ai neplăceri, Cal?

― Nu.

― Am cinci mii de dolari, dacă ai vreodată nevoie.

― De ce să am nevoie?

― Nu ştiu, răspunse Lee.

3
Lui Will Hamilton îi plăcea biroul lui de la garaj, care arăta ca o colivie de sticlă. Interesele lui de afaceri erau mult mai întinse decît agenţia de automobile, dar nu-şi făcea alt birou. Îi plăcea forfota din afara cuştii lui pătrate de sticlă. Îşi pusese două rînduri de sticlă, ca să nu răzbată zgomotul garajului.

Şedea în fotoliul turnant, mare, de piele roşie şi în majoritatea timpului se bucura de viaţă. Cînd lumea vorbea despre fratele său Joe, care făcea atîţia bani în domeniul publicităţii în Est, Will spunea întotdea­una că el însuşi nu era decît o broască mare într-o baltă mică.

― Mie mi-ar fi teamă să mă duc într-un oraş mare, spunea el. Sînt un băiat de la ţară.

Îi plăceau rîsetele care urmau întotdeauna după asta. I se dovedea doar că prietenii lui ştiau că era bine situat.

Într-o sîmbătă dimineaţa, Cal se duse să-l vadă. Observînd aerul nedumerit al lui Will, spuse:

― Sînt Cal Trask.

― Oh, desigur. Ei, Doamne, te-ai făcut băiat mare. Tatăl tău e aici?

― Nu. Am venit singur.

― Şezi. Nu cred că fumezi.

― Uneori. Ţigări.

Will împinse pe birou un pachet de "Murad". Cal deschise cutia şi apoi o închise.

― Acum nu.

Will privi chipul întunecat al băiatului şi îi plăcu. Se gîndi: "Băiatul ăsta e deştept. N-o să-l păcălească nimeni."

― Bănuiesc că vei intra în curînd în afaceri, spuse Will.

― Da, domnule. M-am gîndit să lucrez ferma cînd termin şcoala.

― Nu faci bani cu asta, zise Will. Fermierii nu cîştigă bani. Doar cei care cumpără de la ei şi vînd. N-o să faci bani niciodată lucrînd pămîntul.

Will înţelese. Cal îl tatona, îl punea la încercare, îl observa, şi era de acord cu asta.

Cal era hotărît încă de pe acum, dar mai întîi întrebă:

― Domnule Hamilton, nu aveţi copii, nu-i aşa?

― Nu. Şi îmi pare rău. Ăsta-i lucrul de care îmi pare cel mai rău.

Apoi adăugă:

― De ce mă întrebi?

Cal ignoră întrebarea.

― Mi-aţi da un sfat?

Will simţi un val de plăcere.

― Dacă pot, aş fi încîntat. Ce vrei să ştii?

Şi atunci Cal făcu un lucru pe care Will Hamilton îl aprobă şi mai mult. Folosi candoarea ca pe o armă. El spuse:

― Vreau să cîştig o groază de bani. Vreau să mă învăţaţi cum.

Will se stăpîni să nu rîdă. Oricît de naivă era declaraţia, el nu-l considera pe Cal naiv.

― Toată lumea vrea asta, spuse el. Ce înţelegi printr-o groază de bani?

― Douăzeci, treizeci de mii de dolari.

― Doamne Dumnezeule! făcu Will şi-şi trase fotoliul înainte. Rîse din nou, dar nu în bătaie de joc. Cal zîmbi şi el, la rîsul lui Will.

Will întrebă:

― Poţi să-mi spui de ce vrei să faci atît de mulţi?

― Da, domnule, pot, spuse Cal. Şi deschise cutia de ţigări "Murad", îşi scoase o ţigară ovală cu filtru de plută şi o aprinse.

― Am să vă spun pentru ce.

Will se lăsă bucuros pe spate, în fotoliu.

― Tatăl meu a pierdut o groază de bani.

― Ştiu, făcu Will. Eu l-am avertizat să nu încerce să transporte salată la capătul celălalt al ţării.

― Aţi făcut asta? De ce?

― Nu existau garanţii, zise Will. Un om de afaceri trebuie să-şi ia măsuri de precauţie. Dacă se întîmpla ceva, era sfîrşit. Şi s-a şi întîmplat. Zi-i mai departe.

― Vreau să fac destui bani ca, să-i restitui ce a pierdut.

Will rămase cu gura căscată.

― De ce? întrebă el.

― Aşa vreau.

Will spuse:

― Îl iubeşti?

― Da.

Chipul buhăit al lui Will se crispă şi o amintire îl cuprinse ca un vînt rece. Nu era o întoarcere înceată în trecut, ci trecutul revenise aici într-o clipită, toţi anii aceia, o imagine, un simţămînt şi o disperare, toate încremenite ca într-un instantaneu fotografic. Era Samuel cel luminos, frumos ca zorile şi cu o imaginaţie ca zborul unei rîndunici şi strălucitorul, mohorîtul Tom, care era ca un foc sumbru, Una care încăleca pe furtuni, Mollie cea drăguţă, Dessie cea plină de veselie, George frumos şi cu o blîndeţe care umple odaia ca parfumul florilor, apoi era Joe cel mai mic şi cel mai iubit. Fiecare adusese, fără efort, un dar în familie.

Aproape fiecare are cutia lui secretă cu dureri, pe care nu le împărtăşeşte nimănui. Will o ascundea bine pe a lui, rîdea tare, exploata virtuţi perverse şi nu dădea frîu liber geloziei. Se considera lent, greoi, conservator şi neinspirat. Nici un vis măreţ nu-l ridica în slăvi şi nici o desperare nu-l forţa să se autodistrugă. El era întotdeauna la limită, încercînd să se menţină în cercul familiei cu acele daruri pe care le avea: prudenţă, raţiune, bunăvoinţă. El ţinea conturile, angaja avocaţii, chema pompele funebre şi, eventual, achita notele de plată. Ceilalţi, nici nu-şi dădeau seama că aveau nevoie de el. Avea îndemînarea de a face bani şi de a-i păstra. Era convins că Hamiltonii îl dispreţuiau pentru această unică îndemînare. Îi iubise cu încăpăţînare, fusese întotdeauna gata să-i salveze cu banii lui cînd dădeau greş. Avea credinţa că le era ruşine cu el şi se lupta cu desperare ca să fie acceptat printre ei. Simţea toate astea în vîntul rece care suflase peste el.

Ochii săi uşor bulbucaţi erau umezi şi priveau într-un punct dincolo de Cal, iar băiatul întrebă:

― Ce s-a întîmplat, domnule Hamilton? Nu vă simţiţi bine?

Will simţea că face şi el parte din familie, dar nu i-a înţeles. Iar ei l-au acceptat fără să ştie că el avea ceva de înţeles. Şi acum venise băiatul ăsta. Will îl înţelegea, îl simţea, îl recunoştea. Acesta era fiul pe care ar fi trebuit să-l aibă, sau fratele, sau tatăl. Iar vîntul rece al amintirii se transformă într-o căldură faţă de Cal care îi cuprinse de la stomac şi se împrăştie în tot corpul.

Se strădui să-şi concentreze atenţia asupra biroului de sticlă. Cal şedea rezemat în fotoliul lui, aşteptînd.

Will nu ştia cît timp durase tăcerea.

― Mă gîndeam, spuse el stingherit. Îşi întări vocea. M-ai întrebat ceva. Eu sînt om de afaceri. Eu nu dau nimic, eu vînd.

― Da, domnule.

Cal era atent, dar simţi că Will Hamilton îl plăcea.

Will zise:

― Vreau să ştiu ceva şi vreau adevărul. Ai să-mi spui adevărul?

― Nu ştiu, răspunse Cal.

― Îmi place. Cum să ştii pînă nu afli întrebarea? Îmi place. Aşa e înţelept şi cinstit. Ascultă ― ai un frate. Tatăl tău îl iubeşte mai mult decît pe tine?

― Toată lumea, spuse Cal calm. Toată lumea îl iubeşte pe Aron.

― Şi tu?

― Da, domnule. Cel puţin... da, îl iubesc.

― Ce înseamnă acel "cel puţin"?

― Uneori găsesc că e prost, dar îl iubesc.

― Dar pe tatăl tău?

― Îl iubesc, zise Cal.

― Iar el îl iubeşte mai mult pe fratele tău?

― Nu ştiu.

― Mi-ai spus că vrei să-i dai înapoi tatălui tău banii pe care i-a pierdut. De ce?

De obicei ochii lui Cal erau pe jumătate închişi şi neîncrezători, dar acum, erau atît de mari, încît păreau că pătrund în Will şi citesc în el. Cal era cît nu se poate mai aproape de sufletul lui.

― Tatăl meu e bun, zise el. Vreau să-l răsplătesc pentru că eu nu sînt bun.

― Dacă faci asta, n-o să fii bun?

― Nu, răspunse Cal. Am gînduri rele.

Will nu mai întîlnise pe nimeni care să vorbească atît de deschis. Era aproape încurcat din pricina goliciunii gîndurilor şi ştia cît de sigur era Cal în onestitatea lui dezgolită.

― Încă o întrebare şi n-o să mă supăr dacă nu-mi răspunzi. Eu cred că n-aş răspunde. Iată, să presu­punem că faci rost de banii ăştia şi îi dai tatălui tău; nu ţi-ar trece prin minte că ai încercat să-i cumperi dragos­tea?

― Ba da, domnule. Mi-ar trece. Şi ăsta ar fi adevărul.

― Asta-i tot ce am vrut să te întreb. Asta-i tot.

Will se aplecă înainte şi îşi puse mîinile pe fruntea transpirată, cu vinele pulsînd. Nu-şi mai amintea de cînd nu mai fusese atît de emoţionat. Iar Cal triumfa cu prudenţă. Ştia că a cîştigat şi îşi închise chipul ca să nu se vadă.

Will îşi ridică fruntea, îşi scoase ochelarii şi îi şterse de umezeală.

― Hai afară, spuse el. Hai la o plimbare cu maşina.

Will conducea acum un Winton mare, cu o capotă lungă ca un sicriu, al cărui motor făcea un zgomot puternic şi gîfîit. O luă la sud de King City, pe drumul de ţară, unde primăvara se făcea simţită, iar ciocîrliile zburau înaintea lor, făcînd să vibreze de melodii sîrmele de pe marginea drumului.

Vîrful Blanco se înălţa spre apus cu creştetul acoperit de zăpadă, iar în vale şirurile de eucalipţi, care se întindeau de-a curmezişul văii ca să oprească vînturile, străluceau ca argintul cu frunzele lor noi.

Cînd ajunse la drumul lateral care ducea la casa familiei Trask, Will se opri la marginea şoselei. Nu scosese o vorbă de cînd Winton-ul ieşise din King City. Motorul se opri cu un oftat adînc.

Will privi drept înainte şi spuse:

― Cal, vrei să fii tovarăş cu mine?

― Da, domnule.

― Nu-mi place să iau un asociat fără bani. Aş putea să-ţi împrumut eu banii, dar asta ne-ar aduce numai necazuri.

― Pot să fac rost de bani, spuse Cal.

― Cît?

― Cinci mii de dolari.

― Tu ― nu cred.

Cal nu răspunse.

― Ba cred, făcu Will. Cu împrumut?

― Da, domnule.

― Cu ce dobîndă?

― Nimic.

― Asta-i o afacere bună. De unde îi iei?

― Nu vă spun, domnule.

Will dădu din cap şi rîse. Era tare bucuros.

― Poate că sînt nebun, dar te cred ― şi totuşi nu sînt nebun.

Îşi porni motorul, apoi îl opri din nou.

― Ascultă aici. Citeşti ziarele?

― Da, domnule.

― În orice moment de-acum încolo, se poate să intrăm în război.

― Aşa se pare.

― O mulţime de oameni gîndesc astfel. Ei bine, ştii care-i acum preţul fasolei? Vreau să spun, cu cît se pot vinde o sută de saci la Salinas?

― Nu sînt sigur. Cred că trei cenţi sau trei şi jumătate un fund.

― Şi mai spui că nu eşti sigur? De unde ştii?

― Aveam de gînd să-i cer tatii să mă lase să conduc eu ferma.

― Înţeleg. Dar nu vrei să lucrezi pămîntul. Eşti prea deştept. Arendaşul tatălui tău se numeşte Ranrani. E un elveţian-italian, e fermier bun. A cultivat aproape cinci sute de acri. Dacă îi garantăm, la cinci cenţi fundul şi îi dăm un împrumut pentru seminţe, o să planteze fasole. La fel şi toţi fermierii din împrejurimi. Am putea contracta cinci mii de acri de fasole.

Cal zise:

― Ce să facem cu fasole de cinci cenţi cînd pe piaţă e cu trei cenţi? Ah, înţeleg! Dar cum putem fi siguri?

Will spuse:

― Sîntem tovarăşi?

― Da, domnule.

― Da, Will.

― Da, Will.

― Cît de repede poţi obţine cei cinci mii de dolari?

― Vinerea viitoare.

― Dă mîna!

Solemn, bărbatul cel corpolent şi băiatul cel slab şi negricios dădură mîna.

Will, ţinînd încă mîna lui Cal, spuse:

― Acum sîntem tovarăşi. Am o legătură cu Agenţia engleză de achiziţii. Şi am un prieten la intendenţă. Pun pariu că putem vinde orice cantitate de fasole uscată pe care o obţinem cu zece cenţi fundul, sau chiar mai mult.

― Cînd puteţi vinde?

― Vînd chiar înainte de a încheia vreun contract. Acum vrei să mergem la casa cea veche să discutăm cu Rantani?

― Da, domnule, răspunse Cal.

Will ambreie Winton-ul şi maşina mare, verde, o luă hurducăind pe drumul lateral.