La răsărit de Eden

Capitolul 45
1
După cum spunea chiar el, Joe Valery privea şi asculta fără să se amestece în treburile altora. Îşi acu­mulase ura încetul cu încetul ― începînd cu maică-sa care l-a neglijat, şi cu taică-său care ba îl bătea, ba plîngea. I-a fost uşor să-şi îndrepte ura ce-i creştea în suflet împotriva profesorului care îi cerea disciplină, a poliţistului care-l urmărea şi a preotului care-i ţinea pre­dici. Chiar mai înainte să dea ochi cu primul magistrat. Joe înmagazinase o uriaşă ură faţă de lumea pe care o cunoştea.

Ura nu poate exista singură. Are nevoie de dra­goste care să o declanşeze ca imbold sau stimulent. Joe prinse curînd o dragoste protectoare, blîndă, faţă de Joe însuşi. Îl reconforta, îl linguşea şi îl îndrăgea pe Joe. Ridică ziduri care să-l apere pe Joe de o lume duşmănoasă. Şi treptat, Joe deveni imun la rău. Dacă Joe avea neplăceri era din cauză că lumea se aliase într-o conspiraţie împotriva lui. Iar dacă Joe ataca lumea, asta însemna răzbunare şi îşi meritau soarta ― pui de căţele. Joe dădea mare atenţie dragostei lui şi puse la punct o serie de reguli care ar putea fi formu­late astfel:

1. Să n-ai încredere în nimeni. Toţi sînt ostili.

2. Ţine-ţi gura. Nu-ţi băga nasul.

3. Destupă-ţi urechile. Cînd ei fac o greşeală, pune mîna pe ea şi aşteaptă.

4. Toţi sînt nişte fii de căţele şi orice le-ai face tu, o merită.

5. Atacă pe ocolite.

6. Nu avea încredere în femei în nici o privinţă.

7. Ai încredere în bani. Toată lumea îi doreşte. Oricine se vinde pentru ei.

Mai erau şi alte reguli, dar acelea erau rafinamente. Sistemul lui lucra bine şi, întrucît nu cunoştea altul, Joe nu avea o bază de comparaţie cu alte sisteme. Ştia că e nevoie să fii deştept şi se considera deştept. Dacă reuşea o lovitură, însemna că e deştept, dacă suferea un eşec, era doar ghinion. Lui Joe nu-i mergea prea grozav, dar trăia, şi asta cu un efort minim. Kate îl ţinea pentru că ştia că ar face orice pentru bani sau din teamă. Nu avea iluzii în privinţa lui. În afacerile ei, tipi ca Joe sînt necesari. Cînd începu să lucreze pentru prima oară la Kate, Joe căută să descopere slăbiciunile ei de pe urma cărora să trăiască ― vanitate, voluptate, nelinişte sau conştiinţă, aviditate, isterie. Ştia că ele trebuie să existe, pentru că era femeie. A fost un şoc puternic pentru el să-şi dea seama că, dacă existau cumva, el nu putea să le descopere. Femeia aceasta gîndea şi acţiona ca un bărbat ― ba chiar mai dur, mai repede şi mai inteligent. Joe făcu cîteva greşeli şi Kate i le scoase pe nas. Căpătă pentru ea o admiraţie bazată pe teamă.

Cînd constată că nu poate să o înşele în anumite privinţe, începu să creadă că nu poate să o înşele cu nimic. Kate făcu din el un sclav, la fel cum făcuse întotdeauna sclave din femei. Îl hrănea, îl îmbrăca, îi dădea ordine, îl pedepsea.

Odată ce Joe recunoscu că e mai deşteaptă decît el, nu rămase decît un mic pas pînă la a crede că e mai deşteaptă decît oricine altcineva. Era încredinţat că ea posedă cele două mari daruri: era inteligentă şi avea noroc ― nu puteai să-ţi doreşti mai mult. Era bucuros să-i facă treburile murdare ― şi se temea să nu le facă. Kate nu face greşeli, îşi spunea Joe. Şi dacă îi cînţi în strună, Kate are grijă de tine. Asta devenise pentru el o a doua natură, nu mai sta să se gîndească. Iar cînd aranjă expulzarea lui Ethel dincolo de graniţa comita­tului, o consideră ceva firesc. Era treaba lui Kate, iar ea era deşteaptă, ştia ce face.

2
Kate nu putea dormi bine cînd avea o criză de artrită. Aproape că simţea cum i se îngroaşă înche­ieturile şi devin noduroase. Uneori, încerca să se gîndească la altceva, chiar la lucruri neplăcute, ca să-şi alunge din minte durerea şi degetele deformate. Uneori încerca să-şi amintească fiecare amănunt dintr-o cameră pe care nu o văzuse de mult. Uneori privea în tavan şi proiecta coloane de cifre, pe care le aduna. Alteori, evoca amintiri. Reconstituia chipul domnul Ed­ward, hainele lui şi cuvîntul care era marcat pe închizătoarea de metal a bretelelor lui. Nu-i dăduse niciodată atenţie, dar ştia că scria "Excelsior".

Adesea, noaptea, se gîndea la Faye, îşi amintea ochii ei, părul, tonul glasului şi cum îi tremurau mîinile şi bucăţica de carne de lîngă unghia degetului mic de la mîna stîngă, o cicatrice de la o tăietură veche. Kate îşi analiză sentimentele faţă de Faye. O urîse sau o iubise? Îi fusese milă de ea? Îi părea rău că o omorîse? Kate îşi măsura propriile gînduri ca un vierme mişcător. Constată că nu avea sentimente faţă de Faye. Nici n-o iubise, nici n-o urîse, atît pe ea cît şi amintirea ei. Fusese o vreme, în timpul agoniei ei, cînd gălăgia şi mirosul ei stîrniseră furia lui Kate, încît se gîndise s-o omoare mai repede, ca să se termine totul.

Kate îşi amintea cum arăta Faye ultima dată cînd o văzuse, culcată în coşciugul purpuriu, îmbrăcată în alb, avînd pe buze un zîmbet aranjat de cioclu şi destulă pudră şi ruj ca să-i acopere pielea palidă.

O voce în spatele lui Kate spusese:

― Arată mai bine decît în ultimii ani.

Iar o altă voce răspunse:

― Poate că acelaşi lucru mi-ar face şi mie bine, şi urmară două pufnituri.

Prima voce trebuie să fi fost Ethel, iar a doua Trixie. Kate îşi amintea propria ei reacţie, pe jumătate comică. Se gîndise că o tîrfă moartă arată la fel ca oricine altcineva.

Da, prima voce trebuie să fi fost Ethel. Ethel intra întotdeauna în gîndurile nocturne, şi aducea întotdea­una cu ea o teamă paralizantă, curva asta proastă, neîndemînatecă, băgăreaţă ― baba naibii. Se întîmpla adesea ca gîndul lui Kate să-i şoptească:

― Stai niţel. De ce să fie ea baba naibii? Pentru că tu ai făcut o greşeală? De ce ai expulzat-o? Dacă te-ai fi gîndit bine şi ai fi reţinut-o aici...

Kate se întreba unde se afla Ethel. Ce-ar fi să folosească una din agenţiile acelea ca s-o găsească pe Ethel ― cel puţin să afle unde s-a dus? Da, atunci Ethel o să povestească despre noaptea aceea şi o să arate sticla. Şi atunci vor fi doi care să-şi baga nasul în loc de unul. Da, dar cu ce ar schimba asta lucrurile? De fie­care dată cînd Ethel o să bea o bere, o să povestească cuiva. Dar cu siguranţă că ei o să creadă că nu-i decît o bîrfitoare bătrînă şi beţivă. Poate că un detectiv de la agenţie ― ba nu ― mai bine fără agenţie.

Kate îşi petrecu multe ore cu gîndul la Ethel. Judecătorul îşi dăduse oare seama că era vorba de o înscenare ― prea cusută cu aţă albă? N-ar fi trebuit să fie exact o sută de dolari. Era clar. Dar şeriful? Joe a spus că au dus-o peste graniţă, în comitatul Santa Cruz. Ce i-a spus Ethel adjunctului care a condus-o? Ethel era o puturoasă. Poate că a rămas la Watsonville. Acolo era Pajaro şi era o secţie a căilor ferate şi mai era şi rîul Pajaro şi podul spre Watsonville. O mulţime de muncitori circulau încoace şi încolo, mexicani, indieni. Tîmpita aia de Ethel ar fi putut crede că o să-i meargă şmecheriile cu muncitorii de la căile ferate. N-ar fi caraghios să nu fi părăsit niciodată Watsonville, la numai treizeci de mile depărtare? Putea chiar să se strecoare peste graniţă, să-şi vadă prietenii, dacă voia. Poate că venea uneori la Salinas. Putea să fie în Salinas chiar în momentul acesta. Poliţiştii nu se ocupau prea mult de ea. Poate ar fi o idee bună să-l trimită pe Joe la Watsonville, să vadă dacă Ethel nu e acolo. Poate s-a dus la Santa Cruz, Joe putea s-o caute şi acolo. Nu i-ar lua prea multă vreme. Joe putea găsi orice femeie de stradă în orice oraş în cîteva ore. Dacă o găsea, putea s-o aducă cumva înapoi. Ethel era o proastă. Dar poate că, atunci cînd o s-o găsească, ar fi mai bine să meargă Kate la ea. Să închidă uşa. Să pună un anunţ: "Nu deranjaţi". Ar putea să se ducă la Watsonville să-şi facă treaba şi să se întoarcă. Fără taxi. Cu autobuzul. Nimeni nu distinge o anumită persoană în autobuzele de noapte. Oamenii dorm fără pantofi şi cu hainele păturite sub cap. Brusc îşi dădu seama că s-ar teme să plece la Watsonville. Ar trebui totuşi să facă un efort. Ar trebui să pună capăt tuturor întrebărilor acestora. Curios că nu se gîndise mai înainte să-l trimită pe Joe. Era perfect. Joe era priceput la anumite lucruri, şi imbecilul se credea deştept. Era tipul cel mai uşor de manevrat. Ethel era proastă. Asta o făcea însă mai greu de manevrat.

Pe măsură ce mintea şi mîinile i se chirceau mai rău, Kate începu să se bizuie tot mai mult pe Joe Valery ca prim ajutor, ca intermediar şi executant. Simţea o teamă instinctivă faţă de fetele din casă, nu că ar fi fost mai puţin demne de încredere decît Joe, dar isteria lor atît de prost ascunsă putea să iasă oricînd la iveală, nesocotind prudenţa, sfărîmînd simţul autoconservării şi distrugîndu-le nu numai pe ele, ci şi pe cei din jur. Kate fusese întotdeauna în stare să stă­pînească acest pericol permanent, dar acum depo­zitarea lentă a calciului şi creşterea lentă a fricii o făcea să aibă nevoie de ajutor şi să-l caute pe Joe. Bărbaţii aveau, după cîte ştia ea, o pavăză ceva mai puternică împotriva autodistrugerii, decît tipul de femei pe care le cunoştea.

Simţea că putea să aibă încredere în Joe, pentru că deţinea în fişele ei o notă în legătură cu un oarecare Joseph Venuta, evadat dintr-o echipă de drumuri din San Quentin în cel de-al patrulea an al unei condam­nări de cinci ani pentru furt. Kate nu-i amintise niciodată despre asta lui Joe Valery, dar gîndea că faptul ar putea avea o influenţă calmantă asupra lui, dacă ar fi încercat să-i iasă din cuvînt.

Joe aducea în fiecare dimineaţă tava cu micul dejun ― ceai verde chinezesc, frişcă şi pîine prăjită. După ce o punea pe măsuţa de lîngă pat, îşi dădea raportul şi primea ordinele pentru ziua respectivă. Ştia că ea depinde tot mai mult de el. Iar Joe explora încet şi liniştit posibilităţile de a prelua complet frînele. Dacă s-ar fi îmbolnăvit destul de grav, ar fi putut avea o şansă. Dar în străfundul lui, Joe se temea de ea.

― 'Neaţa, zise el.

― N-am de gînd să mă ridic, Joe. Dă-mi doar ceaiul. Trebuie să mi-l ţii.

― E rău cu mîinile?

― Da. Dar după ce trece criza, o să fie mai bine.

― Se pare că aţi avut o noapte proastă.

― Nu, spuse Kate. Am avut o noapte bună. Am o doctorie nouă.

Joe îi ţinu ceaşca la buze, ea bău ceaiul cu sorbituri mărunte, suflînd peste el ca să se răcească.

― Ajunge, zise, cînd ceaşca fu doar pe jumătate goală. Cum a fost aseară?

― Era cît pe-aici să vin să vă spun aseară, zise Joe. Venise un ţărănoi din King City. Tocmai îşi vînduse recolta. A angajat toată casa. A lăsat şapte sute, fără să socotim ce le-a dat fetelor.

― Cum îl cheamă?

― Nu ştiu. Dar sper să mai vină.

― Trebuia să-l întrebi cum îl cheamă. Ţi-am spus asta.

― Era viclean.

― Cu atît mai mult, trebuia să-l întrebi. Nu l-a buzunărit vreo fată?

― Nu ştiu.

― Află.

Joe simţi la ea o uşoară bună dispoziţie, şi asta îl făcu să se simtă bine.

― O să aflu, o asigură el. Mă pricep eu, destul de bine.

Ochii ei îl scrutau, îl încercau, îl cercetau, iar el simţi că urmează ceva.

― Îţi place aici? întrebă ea încet.

― Sigur. Îmi merge bine aici.

― Ar putea să-ţi meargă mai bine ― sau mai rău, spuse ea.

― Îmi place aici, zise el stînjenit şi în gînd căuta să-şi amintească unde greşise. E chiar foarte plăcut aici.

Ea îşi umezi buzele cu limba în formă de săgeată.

― Tu şi cu mine, putem lucra împreună, zise ea.

― Cum doriţi, spuse el slugarnic şi îl cuprinse un val de speranţe plăcute.

Aşteptă răbdător. Ea lăsă să treacă mult timp pînă începu.

În cele din urmă spuse:

― Joe, nu-mi place să mi se fure ceva.

― Eu n-am luat nimic.

― N-am spus că tu.

― Dar cine?

― Am să ajung şi la asta, Joe. Îţi aminteşti de cucuveaua aia bătrînă pe care a trebuit s-o alungăm?

― Vreţi să spuneţi de Ethel, parc-aşa o cheamă?

― Da. Despre ea e vorba. A plecat cu ceva. N-am ştiut atunci.

― Ce anume?

În vocea ei pătrunse o răceală.

― Nu-i treaba ta, Joe. Ascultă-mă! Eşti un tip deştept. Unde te-ai duce s-o cauţi?

Mintea lui Joe lucră repede, nu raţional, ci din experienţă, din instinct.

― Era destul de abătută. N-o să ajungă departe. O curvă bătrînă nu merge departe.

― Eşti deştept. Crezi c-ar putea fi la Watsonville?

― Acolo, sau poate la Santa Cruz. Oricum, aş pune pariu că n-a ajuns mai departe de San Jose.

Ea îşi mîngîie degetele cu blîndeţe.

― Ai vrea să cîştigi cinci sute, Joe?

― Vreţi s-o găsesc?

― Da. Pur şi simplu s-o găseşti. Dar după aia nu-i spui nimic. Adu-mi doar adresa. Ai înţeles? Să-mi spui unde este şi atîta tot.

― E-n regulă, făcu Joe. V-a tras rău pe sfoară.

― Nu-i treaba ta, Joe.

― Da, doamnă. Vreţi să plec imediat?

― Da. Grăbeşte-te, Joe.

― S-ar putea să fie cam greu, zise el. A trecut mult timp.

― Asta depinde de tine.

― Mă duc la Watsonville astăzi după-masă.

― Bine, Joe.

Ea rămase pe gînduri. El ştia că nu terminase încă şi că se întreba dacă să continue. În cele din urmă se hotărî.

― Joe, a... a făcut ceva... special, atunci la judecătorie?

― La naiba, nu. A zis că e o înscenare, cum fac întotdeauna.

Şi apoi îşi aminti ceva ce nu observase atunci. În memorie îi răsuna vocea lui Ethel spunînd: "Domnule judecător, trebuie să vă vorbesc între patru ochi. Trebuie să vă spun ceva."

Încercă să-şi îngroape adînc amintirea ca să nu se observe ceva pe chipul lui.

Kate întrebă:

― Ei, ce s-a întîmplat?

Era prea tîrziu. Mintea lui căuta o salvare.

― E ceva, spuse el, ca să cîştige timp. Încerc să-mi amintesc.

Avea o voce ascuţită şi îngrijorată.

― Păi... găsise ceva. Am auzit spunînd poliţistului... staţi... le-a spus, de ce n-o lăsa să plece spre sud. Zicea că are rude în San Luis Obispo.

Kate se aplecă repede spre el.

― Da?

― Şi poliţiştii au zic că-i prea al naibii de departe.

― Eşti isteţ, Joe. Unde te duci mai întîi?

― Watsonville, făcu el. Am un prieten la San Luis. O să caute el pentru mine. O să-i dau un telefon.

― Joe, spuse ea tăios, vreau să se facă în linişte.

― Cu cinci sute o să se facă în linişte şi repede.

El se simţi bine, deşi ochii ei erau din nou pe jumătate închişi şi scrutători. Următoarele ei cuvinte îi întoarseră stomacul pe dos.

― Joe, ca să nu schimbăm subiectul... numele Vanuta îţi spune ceva?

Încercă să răspundă înainte ca să i se strîngă gîtlejul.

― Nu, nimic.

― Întoarce-te cît poţi de repede, zise Kate. Spune-i lui Helen să vină. O să-ţi ţină ea locul.

3
Joe îşi făcu bagajul, se duse la gară şi cumpără un bilet pentru Watsonville. La Castroville, prima staţie spre nord, se dădu jos şi aşteptă patru ore expresul Del Monte care venea de la San Francisco spre Monterey, capul de linie. La Monterey urcă scările hotelului "Central" şi se înregistră ca John Vicker. Coborî şi luă o friptură la Pop Ernst, cumpără o sticlă de whisky şi se retrase în camera lui.

Îşi scoase pantofii, haina şi vesta, îşi scoase şi cravata şi se trînti pe pat. Whisky-ul şi un pahar erau pe masa de lîngă patul de alamă. Lumina lămpii de dea­supra capului, care îl bătea în faţă, nu-l deranja. Nu o observase. Metodic, îşi dezmorţi mintea cu o jumătate de pahar de whisky, apoi îşi puse mîinile sub cap, îşi încrucişă picioarele şi începu să depene gînduri, im­presii, percepţii şi impulsuri şi începu să le interpreteze.

Fusese o slujbă bună şi crezuse că reuşise s-o prostească. O subestimase. Cum dracu o fi aflat că era urmărit? Se gîndi că ar putea pleca la Reno sau poate la Seattle. Oraşe, porturi ― întotdeauna bune. Şi apoi... stai niţeluş... Mai gîndeşte-te.

Ethel nu furase nimic. Ştia ceva. Kate se temea de Ethel. Cinci sute erau o grămadă de bani ca să des­coperi o curvă bătrînă. În primul rînd, ceea ce Ethel a vrut să-i spună judecătorului era adevărat; în al doilea rînd, Kate se temea de lucrul ăsta. Ar putea fi folosit. Drace! Şi evadarea de care aflase. Joe n-avea de gînd să-şi termine osînda. Dar nu e rău să se gîndească la asta. Ce-ar fi să rişte patru ani contra ― să zicem, zece miare. Era oare un pariu prost? Nu era nevoie să se hotărască. Ea ştia dinainte şi nu-l denunţase. Poate se gîndea că e un cîine bun.

Poate că Ethel e un atu. Stai... să ne gîndim. Poate că e tocmai norocul. Poate trebuie să joace şi să vadă ce se întîmplă. Dar ea e atît de a dracului de deşteaptă. Joe se întreba dacă e în stare să joace împotriva ei. Dar cum, dacă el joacă la întîmplare.

Joe se ridică şi-şi umplu paharul. Stinse lumina şi ridică storul. În timp ce-şi bea whisky-ul, observă o femeie micuţă şi slabă, în halat de baie, care-şi spăla ciorapii într-un lighean, într-o cameră din partea cealaltă a luminatorului. Şi whisky-ul i se urcă la cap.

Era poate norocul lui. Martor e Dumnezeu că Joe aşteptase de ajuns. Martor e Dumnezeu că o ura pe căţeaua aceea cu dinţişorii ei mici şi ascuţiţi. Nu era nevoie să se hotărască imediat.

Ridică geamul şi aruncă tocul de pe masă în partea cealaltă a luminatorului. Se bucură văzînd teama şi neliniştea ce o cuprinse pe femeia cea slabă, înainte de a-şi lăsa jos perdeaua.

Cu al treilea pahar de whisky, sticla se goli. Joe simţi dorinţa să se ducă în stradă, să viziteze oraşul. Dar disciplina deveni stăpînă pe situaţie. Îşi făcuse o regulă şi nu o călca, să nu-şi părăsească niciodată camera cînd bea. În felul acesta, omul nu intră în bucluc. Bucluc înseamnă poliţişti şi poliţiştii înseamnă controlul actelor, şi asta înseamnă cu siguranţă o călătorie la San Quentin, şi de data asta nu mai exista echipa de drumuri pentru purtare bună. Îşi mută gîndul de la stradă.

Joe avea o altă plăcere pe care o păstra pentru ocaziile cînd era singur, fără să-şi dea seama că era o plăcere. Şi-o oferi acum. Stătu culcat pe patul de alamă şi se întoarse cu gîndul înapoi, la copilăria lui tristă şi mizerabilă, la adolescenţa necăjită şi vicioasă. N-a avut noroc, n-a avut niciodată baftă. Ăia mari au baftă. Cîteva mărunţişuri din care a scăpat, dar valiza cu bridge? Poliţiştii au venit de-a dreptul la el acasă şi au pus mîna pe ele. De atunci i-au făcu cazier şi nu l-au mai lăsat în pace. La Daly City nu se putea ca cineva să fure o lădiţă cu căpşuni dintr-un camion, fără ca să-l înhaţe pe Joe. Nici la şcoală n-a avut noroc. Profesorii erau contra lui, directorul contra lui. Omul n-a putut suporta porcăria. A lăsat-o baltă.

Amintirea nenorocului îi încălzi sufletul şi-l copleşi de tristeţe, iar Joe zgîndări aceste gînduri triste cu şi mai multe amintiri, pînă îl podidiră lacrimile, iar buzele îi tremurară de milă pentru băiatul pierdut şi singuratic care a fost el.

"Şi iată-l acum ― priviţi-l ― pus sub urmărire, lucrează într-o casă rău famată în timp ce alţi bărbaţi au case şi maşini." Erau în siguranţă şi fericiţi, iar noaptea trăgeau obloanele împotriva lui Joe. Plînse liniştit pînă cînd adormi.

Joe se trezi la ora zece dimineaţa şi mîncă un mic dejun monstruos la Pop Ernst. După-amiază, devreme, luă un autobuz spre Watsonville şi jucă trei partide de biliard cu un prieten căruia îi telefonă şi care venise să-l întîlnească. Joe cîştigă ultima partidă şi puse tacul la loc. Îi întinse prietenului două hîrtii de zece dolari.

― La dracu, zise prietenul, nu vreau bani de la tine.

― Ia-i, spuse Joe.

― O faci de parcă ţi-aş fi făcut un serviciu.

― Mi-ai făcut destul. Spui că nu-i aici, şi tu eşti cel mai în măsură să ştii.

― Nu poţi să-mi spui de ce ai nevoie de ea?

― Wilson, ţi-am zis de la început şi-ţi zic şi acum: nu ştiu. Nu fac decît o treabă pentru cineva.

― Asta-i tot ce pot să fac. Se pare că este un congres ― al cui, nu ştiu ― al dentiştilor, sau poate al masonilor din Owls. Nu ştiu precis dacă a zis că se duce sau e o închipuire a mea. Mi-a rămas în minte ca un cui. Dă o raită prin Santa Cruz. Cunoşti pe cineva?

― Am cîteva cunoştinţe, spuse Joe.

― Caută-l pe H. V. Mahler, Hal Mahler. Ţine o sală de biliard "La Hal". În spate are o sală de joc.

― Mulţumesc, zise. Joe.

― Joe, nu iau bani de la tine.

― Nu-s ai mei ― cumpără-ţi o ţigară de foi.

Autobuzul îl lăsă la două case de "Hal". Era ora mesei de seară, dar jocul continua. Trecu o oră pînă cînd Hal se ridică să se ducă la toaletă şi Joe putu să-l urmeze, să intre în legătură cu el. Hal îl privi pe Joe cu ochi mari, de culoare deschisă, ce păreau uriaşi din pricina lentilelor groase. Îşi încheie încet pantalonii, îşi aranjă mînecuţele de alpaca neagră şi îşi îndreptă cozorocul verde.

― Stai pe aici pînă se termină jocul, zise. Vrei să joci?

― Cîţi joacă pentru tine, Hal?

― Unul singur.

― Voi juca pentru tine.

― Cinci dolari pe oră, făcu Hal.

― Şi zece la sută dacă cîştig?

― Bine. S-a făcut. Tipul ăla blond, Williams, este de-al casei.

La ora unu noaptea, Hal şi Joe o porniră la bodega Berlow.

― Două costiţe şi cartofi prăjiţi. Vrei supă? îl întrebă Hal pe Joe.

― Nu. Şi fără cartofi prăjiţi. Îmi fac rău.

― Şi mie, zise Hal. Dar totuşi mănînc. Nu fac destulă mişcare.

Hal era un om tăcut în afară de timpul cînd mînca. Rareori vorbea cu gura goală.

― Cu cît ieşi? întrebă el mîncînd friptura.

― Eu iau o sută şi tu douăzeci şi cinci ― e-n regulă?

― E treabă bună!

― Ai nevoie de ceva dovezi, ― ceva hîrtii?

― Nu. Ar fi bune, dar mă descurc şi fără.

― A venit la mine şi a vrut să lucreze. Nu era bună de nimic. Nu luam nici douăzeci pe săptămînă de pe urma ei. N-aş fi ştiut ce s-a întîmplat cu ea, dar Bill Primus a văzut-o la mine în local şi, cînd a găsit-o, a venit şi m-a întrebat de ea. Simpatic tip Bill. Avem poliţişti simpatici aici.

Ethel nu era o femeie rea ― leneşă, murdară, dar cu inimă bună. Îşi dorea demnitate şi prestanţă. Nu era prea deşteaptă şi nici prea drăguţă şi, din cauză că-i lipseau astea două, nu prea avea noroc. S-ar fi necăjit dacă ar fi ştiut că atunci cînd au scos-o din nisip, unde o aruncaseră valurile, pe jumătate îngropată, fusta îi era ridicată. I-ar fi plăcut mai multă demnitate.

Hal spuse:

― Avem nişte nebuni de marinari în flota pes­cuitorilor de sardele. S-au cherchelit şi şi-au pierdut minţile. Uite cum îmi închipui eu că s-a întîmplat: cineva dintre marinarii ăştia de la sardele a luat-o cu ei şi pur şi simplu i-au făcut vînt peste bord. Altfel nu-mi explic cum a ajuns în apă.

― Poate că s-a aruncat de pe dig?

― Ea? făcu Hal mestecînd cartofi. La dracu'! Nu! Era prea puturoasă ca să se omoare. Vrei să verifici?

― Dacă zici că-i ea, e ea, spuse Joe şi-i împinse peste masă două hîrtii de zece şi una de cinci.

Hal înfăşură hîrtiile ca pe nişte ţigări şi le puse în buzunarul vestei. Tăie dreptunghiul de carne dintre oasele costiţei şi îl băgă în gură.

― Ea era, zise el. Vrei o plăcintă?

Joe avea de gînd să doarmă pînă la amiază, dar se trezi la şapte şi rămase în pat mult timp. Plănui să nu se întoarcă la Salinas pînă după miezul nopţii. Avea nevoie de mai mult timp de gîndire.

Cînd se sculă, privi în oglindă şi-şi analiză mutra pe care avea de gînd s-o afişeze. Voia să arate nemul­ţumit, dar nu prea. Kate era afurisit de deşteaptă. Să o lase să conducă ea. El doar să-i ţină isonul. Era tot atît de deschisă ca un pumn. Joe trebui să admită că moare de frică faţă de ea.

Prudenţa îl îndemna:

― Du-te de-i spune şi ia-ţi cei cinci sute ai tăi.

Iar el îi răspunse sălbatic acestei prudenţe:

― Am dat de o şansă. De cîte ori am avut şansă? În parte, asta înseamnă să ştii cînd apare o ocazie şi să pui mîna pe ea. Doar n-o să rămîn un peşte nenorocit toată viaţa? Trebuie să joc strîns. S-o las pe ea să vor­bească. Asta nu poate duce la rău. Dacă nu iese bine, pot să-i spun oricînd mai tîrziu, ca şi cum tocmai atunci am aflat.

― Poate să te bage într-o celulă în mai puţin de şase ore.

― Nu, dacă o joc strîns. Ce am de pierdut? Ce şansă am avut pînă acum?

4
Kate se simţea mai bine. Medicamentul cel nou se pare că îi ajuta. Durerea din mîini o mai lăsase şi i se părea că degetele se mai îndreptaseră, încheieturile nu mai erau aşa umflate. Dormise bine, pentru prima oară de multă vreme, şi se simţea bine, chiar puţin emoţionată. Îşi dori un ou fiert la micul dejun. Se sculă, îşi puse un halat şi îşi aduse la pat o oglindă de mînă. Stînd sprijinită pe perne, îşi studie obrazul. Odihna făcuse minuni. Durerea îţi contractă maxilarele şi ochii capătă o strălucire falsă de îngrijorare, iar muşchii de la tîmple şi pomeţii şi chiar muşchii mai slabi de lîngă nas devin mai proeminenţi. Aşa arata boala şi urmările suferinţei.

Deosebirea pe faţa ei odihnită era uimitoare. Arăta cu zece ani mai tînără. Îşi desfăcu buzele şi îşi privi dinţii Era timpul să se ducă să i se scoată piatra. Îşi îngrijea dinţii. Puntea de aur, acolo unde îi lipseau molarii, era singura lucrare pe care o avea în gură. Arăta deosebit de tînără, gîndi Kate. O noapte de somn şi şi-a revenit. Asta era încă un lucru care îi păcălea pe oameni. Credeau că e slabă şi delicată. Îşi zîmbi ei înseşi, delicată ca o cursă de oţel. Ce-i drept, se îngrijea întotdeauna de ea ― băutură nu, droguri nu şi recent suprimase şi cafeaua. Merita. Avea o faţă de înger. Ridică niţeluş oglinda, ca să nu reflecte ridurile de la gît.

Gîndul îi sări la celălalt chip de înger ce semăna atît de mult cu al ei ― cum îl cheamă? ― cum naiba îl cheamă ― Alec? Parcă îl vedea, mergînd încet, îmbrăcat în haină preoţească albă, mărginită cu dantelă, cu bărbia lui frumoasă în jos şi cu părul strălucind la lumina lumînărilor. Ţinea înclinat înainte bastonul de stejar cu crucea de alamă. Avea o frumuseţe îngheţată, neprihănită şi de neatins. Oare pe Kate o atinsese cu adevărat ceva sau cineva ― s-o rănească sau s-o murdărească? Desigur că nu. Doar învelişul exterior, aspru, fusese zgîriat de atingeri. Pe dinăuntru era intactă ― la fel de curată şi luminoasă ca băiatul acesta Alec ― sau cum îl chema? Chicoti ― mamă a doi băieţi ― şi arată ca un copil. Şi dacă cineva ar fi văzut-o alături de cel blond ― ar fi putut avea vreo bănuială? Se gîndi cum ar fi să stea lîngă el în mulţime şi să-i lase pe oameni să descopere ei înşişi. Ce ar face Aron, ăsta era numele ― ce ar face el dacă ar şti? Fratele lui ştia.

Deşteptul ăsta de fiu de căţea, ― nu-i un cuvînt potrivit ― nu trebuie să-i spună aşa. E prea adevărat. Unii oameni credeau. Şi nici bastard ― s-a născut dintr-o căsătorie. Kate rîse tare. Se simţea bine. Se distra.

Cel deştept ― cel smead ― o neliniştea. Era ca Charles. Ea respectase pe Charles şi Charles ar fi omorît-o, dacă ar fi putut.

Minunată doctorie ― nu numai că i-a oprit durerile de artrită, dar i-a redat curajul. Curînd ar putea vinde casa şi să plece la New York cum plănuise întot­deauna. Kate se gîndi la teama ei de Ethel. Cît de bolnavă trebuie să fi fost sărmana, curva asta tîmpită şi bătrînă! Ce-ar fi dacă ar omorî-o cu blîndeţe? Cînd Joe o s-o găsească, de ce n-ar lua-o la New York? Să o ţină aproape?

Lui Kate îi veni o idee năstruşnică. Ar fi o crimă plină de haz, şi încă una pe care nimeni, în nici un caz, n-ar putea-o rezolva sau măcar suspecta. Bomboane de ciocolată ― cutii întregi de ciocolată, fondante, şuncă prăjită-grasă, vin de porto, unt, totul să înoate în unt şi în frişcă, fără legume şi fructe ― şi nici o distracţie. "Stai în casă, dragă. Am încredere în tine. Ai grijă de toate. Eşti obosită. Du-te la culcare. Să-ţi umplu paharul. Ţi-am luat nişte dulciuri noi. Vrei să iei cutia la pat? Dacă nu te simţi bine de ce nu iei o doctorie? Castanele prăjite sînt grozave, nu?" Baba s-ar umfla şi ar crăpa în şase luni. Sau dacă ar folosi o tenie? Utilizează oare cineva tenia? Cine era ăla care nu putea să ducă apa la gură cu o sită ― Tantal?

Buzele lui Kate zîmbeau dulce şi o cuprindea veselia. Înainte de a pleca, poate ar fi bine să dea o petrecere pentru fiii ei. Doar o petrecere mică şi simplă, urmată de un circ pentru dragii ei ― pentru comorile ei. Apoi se gîndi la chipul frumos al lui Aron, care semăna cu al ei şi pieptul îi fu cuprins de o durere ― o uşoară durere ameţitoare. El nu era deştept. El nu se putea apăra singur. Fratele cel smead putea fi periculos. Ea îi simţise caracterul, Cal o învinsese. Înainte de plecare i-ar da o lecţie. Poate ― ei, da, sigur ― poate o uşoară blenoragie l-ar învăţa minte.

Deodată îşi dădu seama că nu voia ca Aron să afle adevărul despre ea. Poate ar putea veni la ea, la New York. Ar crede că a trăit tot timpul într-o căsuţă ele­gantă în Est Side. L-ar duce la teatru, la operă, oamenii i-ar vedea împreună şi s-ar minuna de drăgălăşenia lor şi îi vor lua drept frate şi soră, fie drept mamă şi băiat. Nimeni n-ar putea să nu observe asta. Ar putea merge împreună la înmormîntarea lui Ethel. Va avea nevoie de un coşciug mai mare şi de şase vlăjgani care să-l care. Kate era aşa de amuzată de gîndurile ei, că nici nu-l auzi pe Joe bătînd la uşă. El o crăpă niţeluş, se uită înăuntru şi îi văzu faţa veselă şi zîmbitoare.

― Micul dejun, zise el, şi împinse uşa cu marginea tăvii acoperită cu şervetul. Închise uşa cu genunchiul. Îl vreţi dincolo? întrebă el şi făcu un gest cu bărbia spre camera cenuşie.

― Nu. O să mănînc chiar aici. Vreau şi un ou fiert şi o prăjitură cu scorţişoară. Oul să fiarbă patru minute şi jumătate. Ai grijă. Nu vreau să fie moale.

― Cred că vă simţiţi mai bine, doamnă.

― Da, răspunse ea. Doctoria aia nouă e minunată. Dar tu arăţi rău, Joe. Nu te simţi bine?

― Ba da, zise el, şi puse tava pe masă, în faţa fotoliului mare, adînc. Patru minute şi jumătate?

― Da. Şi dacă există un măr bun ― crocant ― poţi să-l aduci.

― N-aţi arătat aşa de cînd vă cunosc, spuse el.

În bucătărie, aşteptînd ca bucătarul să fiarbă oul, se temea. Poate că ea ştia. Trebuia să fie atent. Dar la naiba! nu putea să-l urască pentru un lucru pe care nu-l ştia. Asta nu e nici o crimă. Întors în camera ei, îi spuse:

― N-a avut mere. Mi-a dat o pară bună.

― Asta îmi place şi mai mult, zise Kate.

O privi spărgînd oul şi băgînd linguriţa în el.

― Cum e?

― Perfect! făcu Kate. Chiar perfect.

― Arătaţi bine, spuse el.

― Mă simt bine. Tu arăţi groaznic. Ce s-a întîmplat?

Joe începu cu prudenţă.

― Doamnă, nu e nimeni care să aibă mai mare nevoie de cinci sute, decît mine.

Ea îl corectă în glumă:

― Vrei să spui ― nimeni n-ar nevoie mai mare...

― Cum?

― Lasă. Ce voiai să spui? N-ai găsit-o ― aşa-i? Dacă ai făcut o treabă bună căutînd-o, o să capeţi cei cinci sute. Povesteşte-mi.

Luă solniţa şi scutură cîteva grăunţe de sare în oul desfăcut.

Joe arboră o veselie falsă.

― Mulţumesc. Sînt într-o încurcătură. Am nevoie de banii ăştia. Ei bine, am căutat la Pajaro şi Watsonville. La Watsonville am dat de un fir, dar a plecat la Santa Cruz. Am mirosit-o şi acolo, dar plecase.

Kate gustă oul şi mai adăugă sare.

― Asta-i tot?

― Nu, zise Joe. Acolo am mers pe orbecăite. M-am oprit la San Luis, fusese şi pe acolo, dar plecase.

― Nici o urmă? Nici o idee unde a plecat?

Joe îşi mişca degetele. Toată combinaţia, poate toată viaţa lui depindeau de cuvintele următoare şi nu-i venea să le rostească.

― Hai, dă-i drumul. Ai aflat ceva ― ce?

― Nu-i cine ştie ce. Nu ştiu ce să cred.

― Nu-i nevoie să crezi tu. Spune doar. De gîndit, mă gîndesc eu, spuse ea tăios.

― S-ar putea să nu fie adevărat.

― Pentru Dumnezeu! exclamă ea furioasă.

― Am vorbit cu ultimul om care a văzut-o. Un tip pe care îl cheamă Joe, ca pe mine...

― Ai aflat şi numele lui bunică-sa? întrebă ea ironic.

― Tipul ăsta, Joe, zice că într-o noapte s-a îmbătat cu bere şi a zis cum o să se întoarcă la Salinas pentru o afacere grasă. Apoi a dispărut. Tipul ăla, Joe, nu mai ştia nimic.

Kate era atît de speriată, încît îşi pierdu stăpînirea de sine. Joe observă tresărirea, panica şi apoi teama fără speranţă şi oboseala. Indiferent despre ce era vorba, Joe avea ceva la mînă. În sfîrşit, avusese şi el o şansă. Ea îşi ridică privirea din poală şi încetă să se uite la degetele diforme.

― S-o uităm pe scroafa aia bătrînă, zise ea. O să primeşti cele cinci sute, Joe.

Joe respira uşor, de teamă că orice zgomot ar putea s-o scoată din concentrarea ei. Îl crezuse. Mai mult decît atît, credea lucruri pe care el nici nu le spusese. Voia să iasă din cameră cît se putea de repede.

― Mulţumesc, doamnă, zise el, dar foarte încet, şi se mişcă tăcut spre uşă.

Era cu mîna pe clanţă cînd ea i se adresă cu un ton ce voia să pară firesc.

― Joe, apropo...

― Da, doamnă!

― Dacă mai auzi ceva despre ea, să mă anunţi.

― Desigur. Vreţi să mă interesez?

― Nu. Nu-ţi bate capul. Nu e chiar atît de important.

În camera lui, cu uşa încuiată, Joe se aşeză şi-şi încrucişă braţele. Zîmbi în sinea lui. Şi deodată începu să-şi stabilească planul pentru viitor. Hotărî să o lase să se frămînte pînă săptămîna următoare, să zicem. Să o lase să se liniştească şi apoi să readucă iar vorba despre Ethel. Nu ştia ce armă deţine sau cum o va folosi. Dar ştia că era foarte ascuţită şi era nerăbdător s-o folosească. Ar fi rîs în gura mare dacă ar fi văzut cum Kate se dusese în camera cenuşie şi închisese uşa şi că se aşezase nemişcată în fotoliul cei mare, cu ochii închişi.