La răsărit de Eden

Capitalul 42
Întotdeauna, alţii sînt cei ce suferă de pe urma războiului. La Salinas, eram convinşi că Statele Unite erau naţiunea cea mai mare şi mai puternică din lume. Fiecare american era ţintaş din naştere şi un american făcea în luptă cît zece, douăzeci de străini.

Expediţia lui Pershing în Mexic, în urmărirea lui Villa distrusese pentru cîtăva vreme unul din miturile noastre. Aveam convingerea că mexicanii nu ştiu să tragă drept la ţintă, ba mai mult, că erau puturoşi şi proşti. Cînd trupele noastre s-au întors obosite de la graniţă, au spus că nimic din toate astea nu era ade­vărat. Mexicanii ştiau să tragă al naibii de bine! Şi călăreţii lui Villa i-au întrecut în viteză şi rezistenţă pe băieţii noştri de la oraşe. Cele două seri de antrena­ment pe lună nu-i întăriseră prea mult. Şi în cele din urmă se pare că mexicanii l-au păcălit şi l-au scos din ascunzătoare pe Black Jack Pershing. Cînd mexica­nilor li s-au alăturat aliatul lor, dezinteria, a fost îngrozitor.

Ani de zile, unii dintre băieţii noştri nu s-au simţit deloc bine.

Totuşi n-am făcut legătura între germani şi mexicani. Ne-am întors pur şi simplu la miturile noastre. Un american făcea cît douăzeci de germani. Şi fiindcă acesta era un adevăr, nu trebuia decît să acţionăm cu fermitate ca să-l îngenunchiem pe Kaiser. N-o să îndrăznească ei să ne intercepteze vasele noastre comerciale ― şi totuşi a îndrăznit. N-o să-şi scoată capul să ne scufunde vasele ― şi totuşi a făcut-o. Era o prostie, dar a făcut-o, aşa că nu mai aveam încotro decît să ne luptăm cu el.

Războiul, cel puţin la început, îi privea pe alţii. Noi, eu, familia mea şi prietenii, priveam ca nişte spectatori din fotolii, şi era foarte pasionant. Şi la fel cum credeam că războiul îi priveşte întotdeauna pe alţii, tot aşa de convinşi eram că sînt ucişi întotdeauna alţii. Şi, Sfîntă Fecioară, nici asta n-a fost adevărat. Telegrame zguduitoare au început să curgă dureros şi era vorba de fraţi de-ai noştri. Erau la peste şase mii de mile de locul urgiei, dar asta nu ne salva.

Atunci s-a terminat cu veselia. Frumoasele Libertăţii puteau să se tot plimbe cu bonetele lor albe şi uniformele lor albe de pînză. Unchiul putea să-şi tot refacă discursul lui de 4 iulie şi să-l folosească pentru a vinde bonuri de împrumut. Noi, la şcoală, puteam să tot purtăm haine de culoare olive închis şi şepci de campanie, şi să învăţăm mînuirea armelor de la profesorul de fizică, dar, Doamne, Marty Hope murise, iar băiatul familiei Berges, de peste drum, cel drăguţ, de care era îndrăgostită sora noastră cea mică pe vremea cînd avea trei ani, fusese rupt în bucăţele!

Şi băieţii aceia deşiraţi, care-şi tîrşîiau picioarele cărînd lădiţe ostăşeşti, mărşăluiau stîngaci, în jos, pe Main Street spre gara Southern Pacific! Mergeau ca oile, iar fanfara din Salinas mărşăluia în fruntea lor, cîntînd "Steagul cu stele şi cu dungi", în timp ce familiile lor mergeau pe lîngă ei plîngînd, şi muzica răsuna ca un cîntec funebru. Recruţii nu se uitau la mamele lor. Nu îndrăzneau. N-am crezut niciodată că războiul ne va privi şi pe noi.

Erau unii în Salinas care începură să vorbească în şoaptă în sălile de biliard şi în baruri. Aveau informaţii particulare de la vreun soldat ― noi nu cunoşteam adevărul. Oamenii noştri erau trimişi fără puşti. Vase cu trupe erau scufundate şi guvernul nu ne spunea. Armata germană era atît de superioară faţă de a noastră, încît n-aveam nici o şansă. Kaizerul ăla era un tip deştept. Se pregătea să invadeze America. Dar Wilson ne-ar fi mărturisit aşa ceva? Nu. Şi, de obicei, aceşti purtători de zvonuri erau aceiaşi care spuseseră că, într-o bătălie, un american făcea cît douăzeci de germani ― exact aceiaşi.

Mici grupuri de englezi în uniformele lor străine ― dar care arătau elegant ― se învîrteau prin ţară, cumpărînd tot ce nu era bătut în cuie, plătind pe loc şi plătind gras. Mulţi dintre achizitorii englezi erau invalizi, însă purtau aceeaşi uniformă. Printre altele, ei cum­părau fasole, pentru că fasolea era uşor de transportat şi nu se strică, iar un om poate să trăiască al naibii de bine cu fasole. Ajunsese doisprezece cenţi şi jumătate fundul de fasole şi era greu de găsit. Fermierii ar fi dorit să nu fi contractat fasolea doar cu doi cenţi amărîţi peste preţul curent de acum şase luni.

Naţiunea şi Valea Salinas îşi schimbară cîntecele. La început, cîntam cum o să-i arătăm noi Helgolandului şi că-l vom spînzura pe Keizer şi vom mărşălui acolo şi vom curăţa mizeria făcută de afurisiţii ăia de străini.

Apoi, brusc, am început să cîntăm:
"În nenorocirea roşie a războiului, stă sora de cruce roşie

Ea e trandafirul din ţara nimănui",

şi am cîntat
"Allo, centrala, dă-mi Raidul, tata-i acolo",
şi am cîntat
"Rugăciunea de seară a unei copile, cînd lumina-i stinsă

Se urcă sus şi-şi spune rugăciunea ―

O! Dumnezeule, spune-i tăticului că trebuie să aibă grijă de el!"
Cred că ne simţeam ca un băieţel zdravăn, dar fără experienţă, care primeşte un pumn în nas la prima ciocnire, îl doare şi ar vrea să termine totul cît mai repede.


Capitolul 43
1
Într-o zi, pe la sfîrşitul verii, Lee venea din stradă cărînd coşul lui mare de piatră. De cînd locuia la Salinas, Lee devenise un conservator american în privinţa îmbrăcămintei. Cînd ieşea din casă, purta de obicei haine negre, fine. Cămăşi albe, cu gulere înalte, tari şi cu cravate înguste, negre, ca acelea care constituiau cîndva semnul distinctiv al senatorilor sudişti. Purta pălării negre, cu calota rotundă şi borul drept, fără îndoitură la mijloc, ca şi cînd ar mai fi lăsat şi acum spaţiu pentru coada ridicată sus. Era imaculat.

Odată, Adam a remarcat splendoarea sobră a hainelor lui Lee şi acesta îi spuse zîmbind:

― Trebuie să mă îmbrac aşa. Trebuie să fii foarte bogat ca să-ţi permiţi să te îmbraci aşa de prost ca dumneata. Cei săraci sînt nevoiţi să se îmbrace bine.

― Sărac! explodă Adam. În curînd o să ne împrumuţi bani.

― Asta s-ar putea, zise Lee.

În această după-amiază, îşi lăsă coşul greu pe podea.

― Am să încerc să fac o supă din pepene de iarnă, zise el. Bucătărie chinezească. Am un văr în cartierul chinezesc şi el m-a învăţat. Vărul meu e bogat în afacerile cu artificii şi fantan.

― Credeam că nu ai rude, zise Adam.

― Toţi chinezii sînt înrudiţi, iar cei care se numesc Lee sînt cei mai apropiaţi. Vărul meu e un Suey Dong. De curînd, a trebuit să se odihnească din motive de sănătate, şi a învăţat să gătească. Se pune pepenele într-o oală, îi tai cu grijă capacul, bagi înăuntru un pui întreg, ciuperci, alune, praz şi niţeluş ghimber. Apoi se aşază capacul la loc deasupra pepenelui şi se găteşte cît se poate de încet, timp de două zile. Trebuie să fie bun.

Adam stătea lăsat pe spate în fotoliu, cu mîinile prinse sub cap şi zîmbea spre tavan.

― Bine, Lee, bine, spuse el.

― Nici măcar n-aţi ascultat ce v-am spus, zise Lee.

Adam se ridică. Zise:

― Ai impresia că-ţi cunoşti proprii tăi copii, şi cînd colo descoperi că nu-i cunoşti deloc.

Lee zîmbi:

― V-au scăpat unele amănunte ale vieţii lor? întrebă el.

Adam chicoti:

― Am descoperit doar din întîmplare, spuse el. Am observat eu, în vara asta, că Aron nu se prea arăta, dar credeam că e pur şi simplu afară, la joacă.

― La joacă! făcu Lee. Nu s-a mai jucat de ani de zile.

― Mă rog, n-are importanţă, continuă Adam. Azi l-am întîlnit pe domnul Kilkenney ― îl cunoşti, cel de la liceu? Credea că eu ştiu totul. Tu ştiai ce face băiatul ăsta?

― Nu, făcu Lee.

― A pregătit toată materia din anul următor. Vrea să dea examen pentru universitate mai devreme cu un an. Şi Kilkenney are încredere că o să reuşească. Ce crezi despre asta?

― Frumos, răspunse Lee. Da de ce o face?

― Ca să cîştige un an!

― Şi de ce vrea să-l cîştige?

― La naiba, Lee, e ambiţios. Nu poţi să înţelegi asta?

― Nu, răspunse Lee. Niciodată n-am putut.

Adam spuse:

― N-a pomenit niciodată de asta. Mă întreb dacă fratele lui ştie?

― Cred că Aron vrea să ne facă o surpriză. Nu trebuie să-i vorbim înainte de-a ne spune el.

― Ai dreptate. Ştii, Lee? ― sînt mîndru de el. Teribil de mîndru. Mă face să mă simt bine. Aş vrea ca şi Cal să aibă o ambiţie.

― Poate că are, zise Lee. Poate are şi el un fel de secret.

― Poate. Dumnezeu e martor că nici pe el nu l-am văzut în ultima vreme. Crezi că e bine pentru el să fie plecat atîta vreme?

― Cal încearcă să se regăsească, zise Lee. Cred că acest joc de-a v-aţi ascunselea cu sine însuşi nu e ceva obişnuit. Unii oameni rămîn "el" toată viaţa ― un "el" fără nici o speranţă.

― Gîndeşte-te, să faci dinainte munca pe un an întreg. Cînd o să ne spună, ar trebui să avem pregătit un dar pentru el.

― Un ceas de aur, zise Lee.

― Ai dreptate, zise Adam. Voi cumpăra unul şi-l voi da la gravat să-l am la îndemînă. Ce să fie scris?

― O să vă spună bijutierul, zise Lee. După două zile se scoate puiul afară, se scoate de pe oase, iar carnea se bagă înapoi.

― Care pui?

― Supa de pepene de iarnă, răspunse Lee.

― Avem oare destui bani ca să-l trimitem la universitate, Lee?

― Dacă sîntem chibzuiţi şi dacă el nu capătă gusturi costisitoare.

― N-o să capete, spuse Adam.

― Nici eu n-am crezut că voi căpăta, dar iată că le-am căpătat.

Lee îşi analiză cu admiraţie mîneca hainei.

2
Prezbiteriul bisericii episcopale Sfîntul Pavel era vast şi întortocheat. Fusese clădit pentru preoţi cu familii numeroase. Domnul Rolf, necăsătorit şi cu gusturi modeste, închisese cea mai mare parte a casei, dar cînd Aron a avut nevoie de un loc pentru studiu, îi oferi o cameră mare şi îl ajută la învăţătură.

Domnului Rolf îi era drag Aron. Îi plăcea fru­museţea îngerească a chipului lui, obrajii lui netezi, şol­durile înguste şi picioarele lungi şi drepte. Îi plăcea să stea în cameră şi să privească cum i se crispează faţa din pricina efortului de a învăţa. Înţelegea de ce Aron nu putea să lucreze într-o atmosferă improprie pentru un efort de gîndire limpede. Domnul Rolf simţea că Aron era produsul său, fiul său spiritual, contribuţia lui faţă de biserică. Îl călăuzea prin munca lui spre celibat şi simţea că îl îndrumă spre ape liniştite.

Discuţiile lor erau lungi, apropiate şi personale.

― Ştiu că sînt criticat, zise domnul Rolf. Din întîmplare, cred într-o biserică mai doctrinară decît unii oameni. Nimeni nu poate să pretindă că spovedania nu-i o taină tot atît de importantă ca împărtăşania. Şi ţine minte ce-ţi spun, o voi reintroduce, dar cu grijă, treptat.

― Cînd voi avea o biserică, aşa voi proceda şi eu.

― Necesită mult tact, spuse domnul Rolf.

Aron zise:

― Aş vrea să avem în biserica noastră, ― ei da, pot să vorbesc astfel, aş vrea să avem aşa ceva cum e ordinul Augustinilor sau al Franciscanilor. Un loc unde să te poţi retrage. Uneori mă simt păcătos. Vreau să mă depărtez de păcat şi să mă curăţ.

― Ştiu cum te simţi, spuse sincer domnul Rolf. Dar acolo nu pot să te însoţesc. Nu cred că Domnul nostru Iisus vrea ca preoţii lui să se retragă din serviciul pe care-l fac omenirii. Gîndeşte-te cît de mult a insistat să predicăm Evanghelia, să-i ajutăm pe cei bolnavi şi săraci, chiar să ne coborîm în noroi ca să-i ridicăm pe păcătoşii din mocirlă. Trebuie să avem mereu în faţa noastră integritatea exemplului său.

Ochii începură să-i strălucească şi vocea îi răguşi, ca atunci cînd ţinea predici.

― Poate ar trebui să-ţi povestesc un lucru. Şi sper să nu mă socoteşti deloc mîndru dacă-ţi spun. Dar lucrul ăsta are ceva măreţ în el. În ultimile cinci săptămîni, o femeie a venit mereu la slujba de seară. Nu cred că o poţi vedea din cor. Şade întotdeauna în ultimul rînd, în stînga ― da, o poţi vedea şi tu. E într-un colţ. Da, o poţi vedea. Poartă văl şi pleacă întotdeauna înainte de a mă reîntoarce eu la sfîrşitul slujbei.

― Cine e? întrebă Aron.

― Ei bine, va trebui să ştii şi tu lucrurile astea. Am făcut cercetări foarte discrete şi n-ai să ghiceşti niciodată. Este... este... proprietăreasa unei case rău famate.

― De aici, din Salinas?

― De aici, din Salina.

Domnul Rolf se aplecă înainte.

― Aron, văd că ţi-e silă. Dar trebuie să treci peste asta. Nu-l uita pe Domnul nostru şi pe Maria Mag­dalena. O spun fără mîndrie, aş fi bucuros să o pot ridica.

― Ce caută aici? întrebă Aron.

― Poate ceea ce avem noi de oferit ― salvarea. Va cere mult tact. Pot şi să văd cum se va întîmpla. Ţine minte vorbele mele ― oamenii aceştia sînt timizi. Într-o zi va ciocăni la uşa mea şi se va ruga să intre. Atunci, Aron, mă rog să pot fi înţelept şi răbdător. Trebuie să mă crezi ― cînd se întîmplă una ca asta, cînd un suflet rătăcit caută lumina, este cea mai înaltă şi cea mai frumoasă experienţă pe care o poate dobîndi un preot. Pentru asta existăm noi, Aron. Pentru asta.

Domnul Rolf îşi controlă cu greu respiraţia.

― Mă rog lui Dumnezeu să nu dau greş, spuse el.

3
Adam Trask judeca războiul prin prisma campaniei sale contra indienilor de care îşi amintea anevoie. Nimeni nu ştia nimic despre un război uriaş, general. Lee citi istoria Europei încercînd să discearnă, din vestigiile trecutului, tiparele viitorului.

Liza Hamilton murise cu un uşor zîmbet înţepat pe gură, iar pomeţii îi erau teribil de ascuţiţi cînd aceştia îşi pierduseră roşeaţa.

Adam aştepta nerăbdător ca Aron să-i aducă vestea despre examen. Ceasul de aur masiv stătea în sertarul de sus al biroului, sub batiste, şi îl ţinea tras şi potrivit şi îi controla exactitatea cu propriul lui ceas.

Lee primi instrucţiuni. În seara zilei cînd se vor da rezultatele, trebuia să gătească un curcan şi să facă o prăjitură.

― Va trebui să fie o sărbătoare, zise Adam. Ce-ai zice de nişte şampanie?

― Foarte drăguţ, spuse Lee. L-aţi citit vreodată pe von Clausewitz?

― Cine-i ăsta?

― Nu e o lectură prea calmantă, făcu Lee. O sticlă de şampanie?

― E de ajuns. Doar pentru a închina. Face să fie o adevărată petrecere.

Lui Adam nici nu-i trecea prin minte că Aron ar putea să nu reuşească.

Într-o după-amiază, Aron veni înăuntru şi-l întrebă pe Lee:

― Unde-i tata?

― Se bărbiereşte.

― Nu vin acasă la masă, zise Aron.

În baie, stătu în spatele tatălui său şi se adresă imaginii chipului săpunit din oglindă.

― Domnul Rolf m-a poftit să iau masa de seară la prezbiteriu.

Adam îşi şterse lama pe o bucată de hîrtie de toaletă îndoită:

― E un lucru plăcut, zise el.

― Pot să fac o baie?

― Termin într-un minut, spuse Adam.

Cînd Aron trecu prin salon, spuse noapte bună şi ieşi. Cal şi Adam se uitară după el.

― A luat din colonia mea, spuse Cal. Se simte.

― Trebuie să fie o petrecere, nu glumă, zise Adam.

― Nu-l dezaprob că vrea să serbeze evenimentul. A fost o muncă grea.

― Să serbeze?

― Examenele. Nu ţi-a spus? Le-a luat.

― A, da... examenele, făcu Adam. Da, mi-a spus. Frumoasă treabă. Sînt mîndru de el. Cred că am să-i iau un ceas de aur.

Cal spuse tăios:

― Nu ţi-a spus!

― Oh, ba da... da. Mi-a spus azi-dimineaţă.

― Azi-dimineaţă nu ştia încă, spuse Cal şi se ridică şi ieşi.

Merse foarte repede prin înserarea care se lăsa, pe Central Avenue, pe lîngă parc, pe lîngă casa lui Stonewall Jackson, drept pînă la locul de dincolo de felinare, unde strada devine drum de ţară şi o coteşte ca să ocolească ferma lui Tollot.

La ora zece, Lee, ducîndu-se să expedieze o scrisoare, îl găsi pe Cal şezînd pe ultima treaptă, în faţa intrării.

― Ce ţi s-a întîmplat? întrebă el.

― Am fost să mă plimb.

― Ce-i cu Aron?

― Nu ştiu.

― Se pare că urăşti pe cineva. Vrei să mergi cu mine pînă la poştă?

― Nu.

― De ce stai aici, afară?

― Vreau să-i dau o mamă de bătaie.

― Nu face asta, zise Lee.

― De ce nu?

― Pentru că nu cred că poţi. Are să te căsăpească.

― Cred că ai dreptate, zise Cal. Fiu de căţea!

― Fii atent ce vorbeşti.

Cal rîse:

― Cred că voi merge cu tine.

― L-ai citit vreodată pe von Clausewitz?

― N-am auzit niciodată de el.

Cînd Aron veni acasă, Lee îl aştepta pe ultima treaptă a uşii de la intrare.

― Te-am salvat de la o bătaie, făcu Lee. Stai jos.

― Mă duc să mă culc.

― Stai jos. Vreau să-ţi vorbesc. De ce nu i-ai spuse tatei că ai luat examenele?

― N-ar fi înţeles.

― Te-ai purtat ca un măgar.

― Nu-mi place limbajul ăsta.

― De ce crezi că l-am folosit? Nu sînt grosolan din întîmplare. Aron, tatăl tău abia aşteaptă să trăiască clipa asta.

― De unde a ştiut?

― Ar fi trebuit să-i spui tu însuţi.

― Asta nu-i treaba ta.

― Vreau să te duci înăuntru şi să-l scoli dacă doarme, dar nu cred că a adormit. Vreau să-i spui.

― N-o să fac asta.

Lee spuse blînd:

― Aron, te-ai bătut vreodată cu un om mic, un om pe jumătate cît tine?

― Ce vrei să spui?

― E unul din cele mai neplăcute lucruri din lume. Omul acela n-are de gînd să se oprească şi în curînd va trebui să-l loveşti şi ăsta e lucrul cel mai rău. Atunci vei intra cu adevărat în încurcătură.

― Despre ce tot vorbeşti?

― Dacă nu faci cum îţi spun eu, Aron, te iau la bătaie. Nu e ridicol?

Aron încercă să treacă. Lee se ridică înaintea lui, strîngîndu-şi pumnii lui mici care nu erau buni să se ia la bătaie şi rămase într-o atitudine şi o poziţie atît de caraghioase, încît începu să rîdă de el însuşi.

― Nu ştiu cum să procedez, dar voi încerca, zise el.

Aron, nervos, se dădu îndărăt. Cînd în cele din urmă se aşeză pe trepte, Lee oftă adînc şi spuse:

― Mulţumesc lui Dumnezeu că a trecut. Ar fi fost groaznic. Ascultă, Aron, nu poţi să-mi spui ce s-a întîmplat cu tine? Îmi spuneai întotdeauna.

Deodată Aron izbucni:

― Vreau să plec. E un oraş murdar.

― Nu, nu este. E la fel ca şi alte locuri.

― Nu mă leagă nimic de oraşul ăsta. Aş fi vrut să nu venim niciodată aici. Nu ştiu ce-i cu mine. Vreau să plec.

Vocea i se transformă în geamăt.

Lee îi puse braţul în jurul umerilor laţi, ca să-l îmbărbăteze.

― Creşti. Poate ăsta-i motivul, spuse el blînd. Uneori, mi se pare că lumea ne pune la încercarea ce mai grea tocmai atunci, şi ne închidem în nou şi ne privim cu groază. Dar ăsta nu-i cel mai rău lucru. Ni se pare că fiecare ne vede pe dinăuntru. Atunci murdăria e groaznic de murdară — iar puritatea e strălucitor de albă. Aron, o să treacă. Pentru tine asta nu e de prea mare ajutor, pentru că nu crezi, dar asta-i tot ce pot să fac pentru tine. Încearcă să crezi că lucrurile nu sînt nici aşa de bune, nici aşa de rele cum ţi se par acum. Da, pot să te ajut. Du-te la culcare acum, iar dimineaţă trezeşte-te devreme şi spune-i tatălui tău despre examene. Povesteşte-i palpitant. El e mai singur decît tine, pentru că nu are un viitor frumos la care să viseze. Mimează. Sam Hamilton a spus asta. Fă-te că tu însuţi crezi şi poate că aşa o să şi fie. Mimează. Fă asta. Şi du-te la culcare. Trebuie să fac o prăjitură ― pentru micul-dejun. Şi să ştii Aron ― tatăl tău ţi-a lăsat un dar sub pernă.


Capitolul 44
1
Abia după plecarea lui Aron la universitate, Abra i-a cunoscut cu adevărat familia. Aron şi Abra se în­chiseseră într-o lume care fusese numai a lor. După plecarea lui Aron, ea se ataşă de ceilalţi membri ai familiei Trask. Constată că avea mai multă încrede în Adam şi îl iubea mai mult pe Lee decît pe propriul ei tată.

În ce-l priveşte pe Cal, nu putea să se hotărască. Îi trezea cînd mînia, cînd durerea şi uneori curiozitatea. Părea că e într-o continuă luptă cu ea. Abra nu ştia dacă o plăcea sau nu, aşa că nu-l simpatiza. Se simţea uşurată cînd, venind la familia Trask, Cal nu era acasă, ca să privească pe ascuns la ea, să o judece, să o cîntărească, să o analizeze şi să-şi întoarcă privirea cînd îl prindea asupra faptului.

Abra era o fată cu o fire deschisă, bine făcută, cu piept frumos, dezvoltată, numai bună de căsătorie şi aşteptînd să se mărite... dar aştepta. Se obişnui ca după şcoală să se ducă la familia Trask, să stea cu Lee şi să-i citească paragrafe din scrisorile zilnice ale lui Aron.

Aron se simţea singur la Stanford. Scrisorile sale erau pătrunse de dorul pentru prietena sa. Cît timp erau împreună, erau o pereche obişnuită, dar de la universitate, de la nouăzeci de mile depărtare, îi declara dragoste înflăcărată, se izola de viaţa din jurul lui. Învăţa, mînca, dormea şi îi scria lui Abra, asta era toată viaţa lui.

După-amiezile, ea stătea în bucătărie cu Lee şi îl ajuta să cureţe fasolea de aţă sau să aleagă mazărea. Uneori făcea fondante şi foarte adesea prefera să rămînă la cină, decît să se ducă acasă la părinţii ei. Nu exista subiect pe care să nu-l poată discuta cu Lee. Puţinele lucruri despre care putea vorbi cu tatăl şi cu mama ei erau anemice, palide, obosite şi în mare parte false. Şi în această privinţă, Lee era diferit. Abra voia să-i spună lui Lee doar lucruri adevărate, chiar dacă nu ştia cu siguranţă ce era adevărat.

Lee şedea zîmbind uşor, iar mîinile lui fragile, iuţi, lucrau de parcă zburau, ca şi cînd ar fi avut o viaţă independentă. Abra nu-şi dădea seama că povestea exclusiv despre sine însăşi. Uneori, în timp ce ea vorbea, mintea lui Lee se depărta, se întorcea şi pleca din nou, ca un cîine vagabond, iar din cînd în cînd Lee dădea din cap şi scotea un mormăit uşor.

Îi plăcea Abra, găsea la ea putere, bunătate, căldură. Trăsăturile ei aveau o pronunţată forţă musculară care putea în cele din urmă să ducă fie la urîţenie, fie la o mare frumuseţe. Lee, visînd în timp ce ea vorbea, se gîndea la feţele rotunde, netede ale cantonezilor din rasa lui. Chiar cînd sînt subţirele, au faţa rotundă ca o lună. Lui Lee ar fi trebuit să-i placă mai mult genul ăsta, deoarece frumuseţea trebuie să fie ceva care să ne semene, dar nu-i plăcea. Cînd se gîndea la frumuseţea chinezească, îi veneau în minte chipurile tîlhăreşti ale rasei manchu, chipuri arogante şi fără milă ale unor oameni care aveau autoritate prin moştenire necontestată.

Ea spuse:

― Poate aşa a fost întotdeauna. Nu ştiu. Nu prea vorbea niciodată de tatăl său. Asta era după ce i s-a întîmplat domnului Trask ― ştii ― povestea cu salata. Aron era furios atunci.

― De ce? întrebă Lee.

― Lumea rîdea de el.

Gîndul lui Lee se întoarse îndărăt.

― Rîdeau de Aron? De ce să rîdă de el? El n-avea nici un amestec în asta.

― Da, dar aşa simţea el. Vrei să ştii ce cred eu?

― Bineînţeles, făcu Lee.

― Am găsit o explicaţie, dar nu am dus-o pînă la capăt. M-am gîndit că s-a simţit întotdeauna aşa, un fel de infirm ― poate nerealizat în întregime, pentru că nu avea o mamă.

Lee căscă ochii mari, apoi îi coborî din nou.

Aprobă din cap.

― Înţeleg. Crezi că şi Cal e la fel?

― Nu.

― Atunci, de ce să fie Aron?

― Asta nu ştiu încă. Poate că unii oameni simt nevoia unui lucru mai mult decît alţii, sau urăsc mai mult. Tată meu nu poate suferi napii. Dintotdeauna. Nu are nici un motiv anume. Pur şi simplu, napii îl înfurie, dar rău de tot. Odată, mama era ― în fine, era supărată, şi a făcut o cratiţă cu piureu de napi cu mult piper şi cu brînză pe deasupra şi a rumenit-o frumos. Tata a mîncat jumătate de porţie înainte de a întreba ce este. Mama a spus că-s napi şi atunci el a aruncat farfuria pe podea, s-a ridicat şi a ieşit. Nu cred că a iertat-o vreodată.

Lee chicoti:

― Putea s-o ierte pentru că i-a spus că-s napi. Dar ia să presupunem, Abra, că ar fi întrebat-o, iar ea i-ar fi răspuns că-s altceva şi i-ar fi plăcut şi ar mai fi luat o porţie. Iar mai tîrziu, ar fi aflat. Ei bine, ar fi putut s-o omoare.

― Cred că da. Oricum, eu cred că Aron a simţit mai mult nevoia unei mame, decît Cal. Cred că l-a condamnat întotdeauna pe tatăl lui.

― De ce?

― Nu ştiu. Aşa gîndesc eu.

― Înţelegi multe lucruri, nu-i aşa?

― Şi n-ar trebui?

― Ba da, desigur.

― Să fac nişte fondante?

― Astăzi nu. Mai avem încă.

― Ce pot să fac?

― Poţi să cerni nişte făină. Vrei să iei masa cu noi?

― Nu. Mă duc la o onomastică, mulţumesc. Chiar crezi că o să se facă pastor?

― De unde să ştiu eu, răspunse Lee. Poate nu-i decît o idee.

― Sper să nu se facă, spuse Abra, şi închise gura, mirată că a rostit vorbele astea.

Lee se ridică, scoase scîndura de aluat şi aşeză carnea tocată, iar lîngă ea, o sită de făină.

― Foloseşte dosul cuţitului, zise el.

― Ştiu.

Spera că el n-a auzit-o.

Dar Lee întrebă:

― De ce nu vrei să devină pastor?

― Nu trebuia să spun asta.

― Poţi să-mi spui orice vrei. Nu-i nevoie să dai explicaţii.

Se întoarse la scaunul lui şi Abra cernu făina peste carne şi o bătu cu un cuţit mare. Toc-toc.

― N-ar fi trebuit să vorbesc aşa. Toc-toc.

Lee întoarse capul ca să o lase în voia ei.

― El nu face nimic pe jumătate, spuse ea bătînd. Dacă e vorba de biserică, atunci trebuie să fie cea mai înaintată. Spunea că pastorii n-ar trebui să se căsă­torească.

― Ultima lui scrisoare nu prea sună în felul ăsta, observă Lee.

― Ştiu. Asta era înainte.

Se opri din bătut. Pe chipul ei tînăr se citea o durere plină de uimire.

― Lee, nu sînt destul de bună pentru el.

― Ce idee mai e şi asta?

― Nu glumesc. El nu se gîndeşte la mine. El şi-a imaginat o persoană şi i-a dat chipul meu. Eu nu sînt aşa... nu sînt ca aceea pe care şi-a imaginat-o.

― Şi cum e aceea?

― Pură! spuse Abra. Absolut pură. Nimic altceva decît puritate, nimic rău în ea. Eu nu sînt aşa.

― Nimeni nu-i aşa, zise Lee.

― El nu mă cunoaşte pe mine cu adevărat. Nici nu vrea măcar să mă cunoască. El doreşte acea fantomă albă

Lee pisă nişte pesmet.

― Nu-l iubeşti? Eşti destul de tînără, dar nu cred că asta are vreo importanţă.

― Bineînţeles că-l iubesc. Voi fi soţia lui. Dar aş vrea ca şi el să mă iubească. Şi cum ar putea s-o facă, dacă nu ştie nimic despre mine? Înainte credeam că mă cunoaşte. Acum nu mai sînt sigură dacă m-a cunoscut vreodată.

― Poate trece printr-o perioadă dificilă care n-o să ţină o veşnicie. Eşti o fată deşteaptă ― foarte deşteaptă. E oare greu să încerci să te poţi ca aceea pe care şi-o imaginează el?

― Mi-e frică mereu că o să vadă la mine ceva ce nu există la cea pe care şi-o imaginează. S-ar putea să mă enervez sau să miros urît ― sau altceva. O să des­copere.

― Poate că nu, făcu Lee. Dar trebuie să fie greu să fii în acelaşi timp şi Albă ca Zăpada sau zeiţa fecioară, şi tu însăţi. Oamenii mai şi miros urît cîteodată.

Ea se îndreptă spre masă.

― Lee, aş vrea.

― Nu vărsa făina pe podeaua mea, spuse el. Ce-ai vrea?

― E vorba de concluzia mea. Cred că Aron, pentru că n-a avut mamă ― a înzestrat-o cu toate calităţile pe care şi le putea închipui.

― S-ar putea să fie aşa. Şi apoi crezi că ţi le-a atribuit ţie pe toate.

Ea îl privea fix şi degetele i se plimbau delicat, în sus şi în jos, pe lama cuţitului.

― Şi ai vrea să găseşti o cale să i le dai îndărăt.

― Da.

― Dar dacă în cazul ăsta n-o să te mai iubească?

― Aş prefera să încerc, spuse ea. Aş prefera să fiu eu însămi.

Lee zise:

― N-am văzut pe nimeni să se amestece în treburile altora, ca mine. Şi sînt un om care n-are un răspuns categoric la nimic. Îmi baţi carnea aia, sau o bat eu?

Ea se apucă din nou de treabă.

― Crezi că e caraghios să fii atît de serioasă cînd nici n-ai terminat încă şcoala? întrebă ea.

― Nu văd cum ai putea fi altfel. Rîsul vine mai tîrziu, ca măselele de minte, şi rîsul de tine însuţi vine la urmă de tot. Într-o întrecere nebună cu moartea, şi uneori nu vine la timp.

Bătăile deveniră mai repezi şi mai dezordonate, mai nervoase. Lee mişcă pe masă cinci boabe de fasole albe, uscate, formînd diverse modele ― o linie, un unghi, un cerc.

Bătăile încetară.

― Doamna Trask trăieşte?

Degetul arătător al lui Lee rămase o clipă în aer deasupra unei boabe de fasole şi apoi se lăsă uşor în jos şi o împinse ca să transforme litera O în Q. Ştia că ea îl priveşte. Putea chiar să-şi închipuie cum pe faţa ei se citea panică după întrebarea pusă. Gîndul lui alerga ca un şoarece prins de curînd într-o cursă de sîrmă. Oftă şi renunţă. Se răsuci încet şi o privi, tabloul pe care şi-l închipuise, era corect.

Lee spuse fără nici un fel de intonaţie.

― Am discutat o mulţime şi nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată despre mine ― niciodată.

Zîmbi timid.

― Abra, lasă-mă să-ţi vorbesc despre mine. Sînt servitor. Sînt bătrîn. Sînt chinez. Astea trei le ştii. Sînt obosit şi sînt laş.

― Nu eşti..., începu ea.

― Taci, spuse ea. Sînt atît de laş! Nu vreau să-mi bag nasul în treburile nimănui.

― Ce vrei să spui?

― Abra, tatăl tău mai urăşte şi altceva în afară de napi?

Pe chipul ei se citea încăpăţînare.

― Ţi-am pus o întrebare.

― N-am auzit întrebarea, spuse el cu blîndeţe, şi vocea lui deveni confidenţială. Nu mi-ai pus nici o întrebare, Abra.

― Cred că mă consideri prea tînără..., începu Abra.

Lee o întrerupse:

― Odată am lucrat la o femeie de treizeci şi cinci de ani, care n-avusese niciodată nimic comun cu expe­rienţa, cu învăţătura, cu frumuseţea. Dacă ar fi avut şase ani, ar fi fost desperarea părinţilor. Dar la treizeci şi cinci, i se permitea să dispună de avere şi de viaţa oamenilor din jurul ei. Nu, Abra, vîrsta n-are nimic de-a face cu asta. Dacă aş avea ceva de spus ― ţie ţi-aş spune.

Fata îi zîmbi. Zise:

― Sînt inteligentă, zise ea. Vrei să-ţi dovedesc că sînt inteligentă?

― Nu, Doamne fereşte, protestă Lee.

― Atunci nu vrei să încerc să înţeleg cum stau lucrurile?

― Nu mă interesează ce faci, atîta timp cît eu nu am nici un amestec. Cred că oricît de slab şi de păcătos este un om bun, are în el atîtea păcate cîte poate duce. Am destul păcate care să mă chinuie. Poate că nu sînt păcate prea mari în comparaţie cu altele, dar, după părerea mea, sînt taman atîtea cîte pot eu duce. Te rog să mă ierţi.

Abra se întinse peste masă şi îi atinse mîna cu degetele ei albe de făină. Pielea galbenă de pe mîna lui era întinsă şi lucioasă. El se uită în jos la petele albe prăfoase pe care le lăsaseră degetele ei.

Abra zise:

― Tata şi-a dorit un băiat. Cred că urăşte napii şi fetele. Povesteşte la toată lumea cum mi-a dat numele ăsta aiurit.

"Şi deşi am strigat pe altcineva,

A venit Abra. "

Lee îi zîmbi.

― Eşti o fată atît de drăguţă. Mîine cumpăr nişte napi, dacă vii la masă.

Abra întrebă încet:

― Ea trăieşte?

― Da, răspunse Lee.

Uşa de la intrare se trînti şi Cal intră în bucătărie.

― Bună Abra. Tata-i acasă?

― Nu, nu încă. De ce eşti aşa de zîmbăreţ? spuse Lee.

Cal îi înmînă un cec.

― Iată. Ăştia-s ai tăi.

Lee se uită la el.

― N-am vrut dobîndă, zise el.

― E mai bine aşa. Poate voi mai dori să mi-i mai împrumuţi iar.

― Nu vrei să-mi spui de unde i-ai luat?

― Nu încă. Am avut o idee straşnică...

Ochii i se îndreptară spre Abra.

― Acum trebuie să mă duc şi eu acasă, zise ea.

― Oricum, zise Cal. Poate să ştie şi ea. M-am hotărît pentru sărbătoarea de Thanksgiving şi Abra o să fie probabil aici şi Aron o să fie şi el acasă.

― Ce te-ai hotărît?

― Am un dar pentru tata.

― Ce anume? întrebă Abra.

― Nu spun. O să vedeţi atunci.

― Lee ştie?

― Da, dar el n-o să spună.

― Nu cred că te-am văzut vreodată aşa vesel, zise Abra. Nu cred să te fi văzut vesel vreodată.

Descoperi că simte pentru el o căldură.

După plecarea Abrei, Cal se aşeză.

― Nu ştiu dacă să i-l dau înainte de masa de Thanksgiving sau după, spuse el.

― După, zise Lee. Chiar ai banii?

― Cincisprezece mii de dolari.

― Cinstit?

― Vrei să întrebi dacă nu cumva i-am furat?

― Da.

― Cinstit. Îţi aminteşti cum am luat şampanie pentru Aron? O să luăm şampanie şi... poate o să împodobim sufrageria. Poate o să ne ajute Abra.

― Crezi cu adevărat că tatăl tău vrea banii?

― De ce să nu vrea?

― Sper că ai dreptate, făcu Lee. Cum merge cu şcoala?

― Nu prea bine. Dar mă pun la punct după Thanksgiving, răspunse el.

2
În ziua următoare, la sfîrşitul orelor de şcoală, Abra se grăbi şi îl ajunse din urmă pe Cal.

― Bună Abra, spuse el. Faci fondante bune.

― Ultima oară au fost cam uscate. Trebuie să se topească în gură.

― Lee e pur şi simplu nebun după tine. Ce i-ai făcut?

― Îmi place Lee, spuse ea şi adăugă: Vreau să te întreb ceva, Cal.

― Da?

― Ce-i cu Aron?

― Ce vrei să spui?

― Pare că se gîndeşte numai la persoana lui.

― Nu cred că e ceva nou. Te-ai certat cu el?

― Nu. Cînd spunea că vrea să se facă pastor şi să rămînă necăsătorit, am încercat să mă cert cu el, dar n-am reuşit.

― Să nu se căsătorească cu tine? Aşa ceva nu pot să-mi închipui.

― Cal, acum îmi scrie scrisori de dragoste ― numai că nu-mi sînt adresate mie.

― Dar cui?

― E ca şi cum le-ar adresa lui însuşi.

Cal zise:

― Cunosc locul vostru, de la salcie.

Ea nu păru surprinsă.

― Zău? întrebă.

― Eşti supărată pe Aron?

― Nu, nu sînt supărată. Doar că nu-l înţeleg. Nu-l cunosc.

― Aşteaptă. Poate că trece printr-o situaţie aparte.

― Mă întreb dacă o să fie bine. Crezi că s-ar putea să mă fi înşelat în tot timpul ăsta?

― De unde să ştiu eu?

― Cal, întrebă ea, e adevărat că ieşi noaptea tîrziu şi chiar te duci la case rău famate?

― Da, răspunse el. E adevărat. Aron ţi-a spus?

― Nu, nu Aron. De ce te duci acolo?

Cal mergea alături de ea fără să răspundă.

― Spune-mi, repetă ea.

― Ce-ţi pasă ţie?

― O faci pentru că eşti rău?

― Cum ţi se pare?

― Nici eu nu sînt bună, spuse ea.

― Eşti nebună. Aron o să-ţi scoată asta din cap.

― Crezi că o s-o facă?

― Sigur, răspunse Cal. Trebuie.