La răsărit de Eden

Capitolul 46
Se întîmplă, dar mai rar, ca în Valea Salinas să plouă în noiembrie. E un lucru atît de rar, încît The Journal sau The Index sau chiar amîndouă publică editoriale. Dealurile înverzesc peste noapte şi aerul miroase frumos. În acest anotimp ploaia nu e prea bună pentru agricultură decît dacă ar continua, ceea ce e cu totul neobişnuit. De cele mai multe ori se întoarce seceta, mlădiţele se usucă sau le chirceşte vreun geruleţ şi în felul ăsta se iroseşte o parte din seminţe.

Anii războiului au fost ani ploioşi şi mulţi oameni au pus vremea stranie şi capricioasă pe seama tunurilor care trăgeau în Franţa. Despre asta se vorbea cu seriozitate, în articole şi discuţii.

În acea primă iarnă, n-am prea avut trupe în Franţa, dar milioane de ostaşi făceau instrucţie, pregătindu-se să plece.

Deşi era dureros, războiul era în acelaşi timp emoţionant. Germanii n-au fost opriţi. De fapt, luaseră din nou iniţiativa, îndreptîndu-se metodic spre Paris şi numai Dumnezeu ştia cînd vor putea fi opriţi ― dacă vor puţea fi opriţi. Generalul Pershing ne-ar fi salvat, dacă ar fi fost cazul să fim salvaţi. Figura lui elegantă într-o uniformă militară frumoasă, apărea în toate ziarele în fiecare zi. Bărbia lui era ca granitul şi pe tunica lui nu era nici o cută. Era întruchiparea soldatului perfect. Nimeni nu ştia ce gîndea el cu adevărat.

Ştiam că nu puteam pierde şi totuşi se părea că ne îndreptam spre înfrîngere. Nu mai puteai cumpăra făină albă, fără să iei de patru ori pe atîta făină neagră. Cei care îşi puteau permite, mîncau pîine şi biscuiţi din făină albă, iar din cea neagră făceau terci pentru găini.

În vechea sală de arme a armatei, făcea instrucţie Miliţia cu oameni de peste cincizeci de ani şi nu cei mai apţi pentru armată, dar făceau exerciţii de două ori pe săptămînă, purtau insignele Miliţiei şi şepci militare, îşi dădeau ordine unul altuia şi se ciorovăiau mereu cine să fie ofiţeri. William C. Burt a murit chiar pe podeaua sălii în timpul unui exerciţiu. Inima lui n-a rezistat.

Mai erau "Oamenii minut" numiţi astfel pentru că ţineau discursuri de cîte un minut pentru America, în săli de cinematograf şi în biserici. Aveau şi ei insigne.

Femeile înfăşurau bandaje şi purtau uniforme de cruce roşie şi se considerau îngerii Salvării. Toată lumea tricota ceva pentru cineva. Se făceau mînecuţe, mici tuburi de lînă care să nu permită vîntului să intre în mînecile soldaţilor şi căciuli tricotate, avînd o singură gaură în faţă prin care să te poţi uita. Acestea aveau rolul să le apere capetele să nu îngheţe din pricina căştilor noi de fier.

Fiecare bucăţică de piele bună era luată pentru cizmele ofiţerilor şi pentru centiroane Sam Browne. Aceste centiroane erau elegante şi numai ofiţerii aveau voie să le poarte. Ele erau formate dintr-un cordon lat şi o diagonală subţire care trecea peste piept şi sub epoletul stîng. Noi le-am copiat după englezi, dar chiar şi englezii uitaseră scopul lor iniţial, care era să ţină o sabie grea. Săbii nu se mai purtau decît la paradă, dar pe nici un ofiţer nu-l surprindea moartea fără centironul Sam Browne. Unul bun costa pînă la 25 de dolari.

Am învăţat o mulţime de lucruri de la englezi dar dacă n-ar fi fost luptători buni, nu i-am fi copiat.

Oamenii începură să poarte batistele în mînecă, iar unii locotenenţi, care făceau caz de ţinuta lor, începură să poarte cravaşe elegante. Totuşi, faţă de ceva anume am opus multă vreme rezistenţă. Ceasurile de mînă erau pur şi simplu urîte. Se părea că nu-i vom copia niciodată în această privinţă.

Aveam şi duşmanii noştri interni, şi ne exercitam vigilenţa. San Jose îi urmărea pe spioni, şi Salinas nu era să se lase mai prejos ― mai ales că oraşul se dezvolta.

De vreo douăzeci de ani, domnul Fenchel fusese croitor la Salinas. Era mic şi rotund şi avea un accent care te făcea să rîzi. Toată ziua şedea pe masă cu picioarele încrucişate în micuţa prăvălie de pe strada Alisal, iar seara se ducea acasă la căsuţa lui plică, albă, departe de Central Avenue. Tot timpul îşi văruia casa şi gărduleţul alb din faţa ei. Accentul lui nu dăduse nimănui de gîndit pînă la venirea războiului, dar deodată ne-am dat seama. Era neamţ. Aveam neamţul nostru. Nu i-a ajutat cu nimic faptul că s-a ruinat cumpărînd bonuri de război. Era un mod prea simplist de a se ascunde. Miliţia nu voia să-l aresteze. Nu voiau ca un spion să afle planurile secrete pentru apărarea oraşului Salinas. Şi cine voia să poarte un costum de haine făcut de un duşman? Domnul Fenchel şedea toată ziua pe masă şi cosea şi desfăcea mereu şi mereu aceeaşi bucată de stofă.

Am folosit toate cruzimile cunoscute faţă de dom­nul Fenchel. Era neamţul nostru. Trecea pe lîngă casa noastră în fiecare zi şi era o vreme cînd stătea de vorbă cu fiecare bărbat şi femeie, copil sau căţel, şi toţi îi răspundeau. Acum nimeni nu vorbea cu el şi revăd şi acum, în amintire, singurătatea lui şi chipul plin de mîndrie rănită.

Sora mea cea mică şi cu mine am avut şi noi partea noastră în ce-l priveşte pe domnul Fenchel şi păstrez o amintire ruşinoasă care mă face şi acum să mă treacă sudorile şi să mi se strîngă gîtlejul. Într-o seară stăteam în curtea din faţa casei noastre, pe peluză, şi l-am văzut venind cu paşi mici, greoi. Pălăria lui neagră era periată şi aşezată drept pe cap. Nu-mi amintesc dacă am discutat planul, probabil că da, pentru că l-am îndeplinit foarte bine.

Cînd s-a apropiat, sora mea şi cu mine am pornit-o încet să traversăm strada, unul lîngă altul. Domnul Fenchel a ridicat ochii şi ne-a văzut venind spre el. Cînd s-a apropiat, ne-am oprit în şanţ.

A zîmbit şi a spus:

― Pună seara, Cion, pună seara Mary.

Noi am rămas băţoşi unul lîngă altul şi am spus la unison:

― Hoch der Kaizer!

Parcă îi văd şi acum chipul, ochii albaştri, nevi­novaţi, speriaţi. A încercat să spună ceva, apoi a început să plîngă. Nici nu încerca să se ascundă. Stătea pur şi simplu şi suspina. Şi ştiţi? ― Mary şi cu mine ne-am întors şi am traversat băţoşi strada şi am intrat în curte. Ne-am simţit îngrozitor. Şi acum mă simt la fel cînd mă gîndesc la asta.

Eram prea mici să facem ceva ca lumea în legătură cu domnul Fenchel. Era nevoie de oameni puternici ― vreo treizeci. Într-o sîmbătă seara, s-au adunat într-un bar şi au mărşăluit în coloană, cîte patru, pe Central Avenue, stigînd la unison:

― Ura! Ura!

Au rupt gărduleţul alb al domnul Fenchel şi i-au dat foc la casă. Cu noi n-o să-i meargă nici unui afurisit al Kaizer-ului. Şi în felul ăsta, Salinas a putut să-şi ţină capul sus faţă de San Jose.

Bineînţeles că isteria asta a cuprins şi Watsonville. Ei au uns cu smoală şi au tăvălit în pene un polonez crezînd că-i neamţ. Avea un accent aparte.

Noi, cei din Salinas, am făcut şi am gîndit toate lucrurile care se fac şi se gîndesc în mod inevitabil într-un război. Am urlat de bucurie la zvonurile bune şi am intrat în panică la ştirile proaste. Fiecare avea un secret pe care trebuia să-l comunice fără a menţiona sursa, ca să-i păstreze calitatea de secret. Modul nos­tru de viaţă s-a schimbat, aşa cum era firesc. Salariile şi preţurile au crescut. Zvonurile că vor fi lipsuri ne făceau să cumpărăm şi să stocăm alimente. Doamne sim­patice, liniştite, se luau de păr pentru o conservă de roşii.

Nu era totul doar răutate, meschinărie sau isterie. Era şi eroism. Cîţiva bărbaţi, care ar fi putut să scape de armată, s-au înrolat totuşi, iar alţii s-au ridicat împotriva războiului pe considerente morale sau religi­oase şi au luat drumul Golgotei, lucru firesc în asemenea situaţie. Au fost oameni care au dat peste tot ce-au avut pentru război pentru că era ultimul război şi, cîştigîndu-l, vom elimina războiul, ca pe un ghimpe, din carnea omenirii şi nu vor mai exista asemenea lucruri absurde şi îngrozitoare.

Moartea în bătălie este lipsită de demnitate. În general moartea în război e o împrăştiere de carne şi sînge omenesc, iar rezultatul este ceva destul de murdar, în schimb există o mare şi aproape dulce demnitate în durere, durerea neajutorată, fără speranţă, ce cuprinde o familie care primeşte o telegramă. N-ai nimic de spus, nimic de făcut, nu-ţi rămîne decît o speranţă ― sper că n-a suferit ― şi ce speranţă deşartă şi fără posibilitate de alegere! E adevărat că erau şi unii care, atunci cînd durerea lor începea să-şi piardă din savoare, o schimbau uşor în mîndrie şi se simţeau tot mai importanţi din pricina pierderii lor. Unii dintre aceştia au realizat chiar profituri din asta, după terminarea războiului. Este firesc, pe cît e de firesc ca un om, a cărui misiune în viaţă este să facă bani, să cîştige de pe urma unui război. Nimeni nu blama un om pentru asta, dar se aştepta de la el să investească o parte din beneficii în bonuri pentru apărare. La Salinas ne închipuiam că noi am inventat toate astea, pînă şi durerea.

Capitolul 47
1
În locuinţa familiei Trask de lîngă brutăria "Reynaud", Lee şi Adam agăţaseră o hartă a frontului apusean cu şiruri de ace cu gămălie colorate, înfipte în ea, şi asta îi făcea să simtă că iau parte la cele ce se petreceau acolo.

Apoi domnul Kelly muri şi Adam Trask fu numit în locul lui la biroul de recrutare. El era omul potrivit pentru treaba asta. Fabrica de gheaţă nu-i răpea prea mult timp, avea state de serviciu clare şi fusese lăsat la vatră în mod onorabil.

Adam Trask făcuse un război ― un război mic, de manevră şi căsăpiri, dar cel puţin avea experienţa răsturnării legilor, cînd omul are dreptul să ucidă cîţi oameni poate. Adam nu-şi amintea prea bine războiul lui. Îi rămăseseră în memorie anumite imagini ascuţite, chipul unui om, trupurile îngrămădite arzînd, zgomotul tecilor de sabie în galopul rapid, zgomotul neregulat, sfîşietor al carabinelor, glasul subţire şi rece al goarnei în noapte. Dar imaginile lui Adam erau îngheţate. În ele nu era mişcare sau emoţie ― erau doar nişte ilustraţii în paginile unei cărţi, şi acelea nu prea bine desenate.

Adam munci din greu, cinstit şi amărît. Nu putea trece peste sentimentul că tinerii pe care îi trimitea în armată erau în primejdie să moară. Şi pentru că ştia că e slab, deveni din ce în ce mai sever şi mai perseverent şi acceptă mai greu o scuză sau o invaliditate neînsem­nată. Lua listele cu el acasă, făcea vizite părinţilor, de fapt depunea mult mai multă muncă decît se aştepta de la el. Se simţea ca un judecător care condamnă la spînzurătoare, dar o urăşte totodată.

Henry Stanton îl urmărea pe Adam şi-l vedea tot mai istovit şi mai tăcut, iar Henry era un om căruia îi plăcea veselia ― avea nevoie de ea. Un coleg înăcrit îi făcea rău.

― Destinde-te, îi spuse el lui Adam. Încerci să porţi toată greutatea războiului. Dar nu-i răspunderea ta. Ai fost pus aici doar ca să îndeplineşti o serie de legi. Respectă legile şi vezi-ţi de treabă, relaxează-te. Nu tu conduci războiul.

Adam lăsă storul aşa ca soarele de după-amiază să nu-i strălucească în ochi şi se uită la dungile severe, paralele, pe care soarele le arunca pe biroul lui.

― Ştiu, zise el obosit. Ştiu asta! Dar, Henry, cînd există o posibilitate de a alege şi eu trebuie să cîntăresc argumentele, atunci mă simt tulburat. L-am recrutat pe fiul judecătorului Kendall, şi iată că a fost omorît în timpul instrucţiei.

― Asta nu-i treaba ta, Adam. De ce nu bei ceva seara? Du-te la un film ― nu te mai gîndi.

Henry îşi băgă degetele mari în răscroiala vestei şi se lăsă pe spate în fotoliul lui.

― Dacă tot vorbim despre asta, Adam, mie mi se pare că nu-i ajută cu nimic unui candidat faptul că tu eşti neliniştit în privinţa lui. Tu accepţi băieţi pe care eu aş putea fi convins să-i reformez.

― Ştiu, zise Adam. Mă întreb cît o să mai dureze?

Henry îl analiză şiret, scoase un creion din buzunarul plin al vestei şi-şi frecă cu guma dinţii albi, mari, din faţă.

― Înţeleg ce vrei să spui, făcu el încet.

Adam îl privi mirat.

― Cum adică? întrebă el.

― Ei, nu fi aşa susceptibil. Niciodată pînă acum nu m-am gîndit că sînt fericit, fiindcă am numai fete.

Adam urmări pe masă cu degetul arătător una din umbrele storului.

― Da, spuse cu o voce uşoară ca un suspin.

― Mai e mult pînă cînd băieţii tăi ar putea fi recrutaţi.

― Da.

Degetul lui Adam intră într-o dîră de lumină şi se retrase îndărăt.

Henry spuse:

― Nu mi-ar place ca...

― Ce nu ţi-ar place?

― Mă gîndeam cum m-aş simţi dacă ar trebui să-mi înrolez proprii mei băieţi.

― Mi-aş da demisia, spuse Adam.

― Da. Înţeleg. Un om ar putea fi tentat să-l reformeze ― vreau să spun pe-ai lui.

― Nu, făcu Adam. Mi-aş da demisia pentru că n-aş putea să-i resping. Un om n-are dreptul să-i avantajeze pe-ai lui.

Henry îşi încrucişă degetele, formă un pumn mare din ambele mîini şi îl aşeză în faţa lui pe birou. Avea o figură morocănoasă.

― Nu. Ai dreptate. N-aş putea.

Lui Henry îi plăcea veselia şi se ferea pe cît putea de probleme grave sau serioase, pentru că le confunda cu tristeţea.

― Cum îi merge lui Aron la Stanford?

― Bine. Scrie că e greu, dar crede că va reuşi. Vine acasă la Thanksgiving.

― M-aş bucura să-l văd. L-am văzut pe Cal azi-noapte, pe stradă. E un băiat deştept.

― Cal n-a dat examen la universitate cu un an mai devreme, spuse Adam.

― Poate că el nu-i făcut pentru asta. Eu n-am mers la universitate. Tu ai mers?

― Nu. Eu m-am dus la armată, răspunse Adam.

― Oricum, e o experienţă bună. Pun pariu că ai căpătat o experienţă bună.

Adam se ridică încet şi îşi luă pălăria agăţată în coarnele de cerb de pe perete.

― Noapte bună, Henry, spuse el.

2
În drum spre casă, Adam se gîndea la răspunderea pe care o are. Cînd trecu pe lîngă brutăria "Reynaud", Lee ieşi aducînd o pîine aurie franţuzească.

― Mi-e poftă de pîine cu usturoi, spuse Adam.

― Mie îmi place cu friptură, spuse Lee.

― Avem friptură. A fost ceva poştă?

― Am uitat să caut în cutie.

Intrară în casă şi Lee se duse la bucătărie. Îl urmă imediat şi se aşeză la masa din bucătărie.

― Lee, să presupunem că noi trimitem un băiat în armată şi e ucis, sîntem oare noi vinovaţi?

― Ziceţi-i mai departe, spuse Lee. Aş prefera să cunosc problema în întregime.

― Să presupunem că ar exista o oarecare îndoială dacă băiatul trebuie sau nu să intre în armată, iar noi hotărîm să-l trimitem şi e omorît.

― Înţeleg. Ce vă frămîntă? Răspunderea sau reproşul ce vi se poate aduce?

― Nu-mi pasă de reproşuri.

― Uneori răspunderea e şi mai rea. Nu comportă nici un fel de egocentrism plăcut.

― Mă gîndeam la vremea cînd Sam Hamilton şi cu tine şi cu mine am avut o lungă discuţie despre un cuvînt, spuse Adam. Care era cuvîntul acela?

― Acum înţeleg. Cuvîntul era timshel.

― Timshel ― şi tu ai spus...

― Am spus că în cuvîntul ăsta se poate afla măreţia omului, dacă vrea să-l înţeleagă.

― Îmi amintesc că Sam Hamilton era fericit în privinţa asta.

― I-a dat eliberare, spuse Lee. Îi dădea dreptul de a fi om, deosebit de alţi oameni.

― Asta înseamnă singurătate.

― Toate lucrurile măreţe şi preţioase sînt singu­ratice.

― Mai spune-mi o dată, care era cuvîntul acela?

― Timshel ― tu poţi!

3
Adam aştepta ziua de Thanksgiving cînd Aron trebuia să se întoarcă de la universitate. Deşi Aron era departe doar de puţină vreme, Adam îl uitase şi îşi modificase imaginea care o avea despre el, la fel cum orice om modifică imaginea persoanei iubite. Prin ple­carea lui Aron, tăcerile erau socotite rezultatul plecării sale, iar fiecare eveniment dureros era legat într-un fel de absenţa lui. Adam se trezi vorbind şi lăudîndu-se cu fiul său, povestind unor oameni pe care nu-i prea inte­resa cît de inteligent e Aron şi cum sărise el peste un an de şcoală. Se gîndi că ar fi un lucru bun să facă o adevărată petrecere de Thanksgiving, să-i arate băia­tului că efortul lui era apreciat.

Aron locuia într-o cameră mobilată la Palo Alto şi mergea pe jos cîte o milă, dus şi întors, în fiecare zi, pînă la universitate. Era nefericit. Ceea ce se aşteptase să descopere la universitate, fusese ceva confuz şi fru­mos. Imaginea pe care şi-o făcuse ― niciodată temeinic analizată ― era alcătuită din tineri cu ochi luminoşi şi feţe imaculate, toţi în robe academice, îndreptîndu-se pe înserat spre un templu alb pe vîrful unui munte împădurit. Chipurile lor erau strălucitoare şi pasionate, iar vocile li se uneau într-un cor, şi totul se întîmpla doar seara. Nu avea idee de unde căpătase această imagine a vieţii universitare, poate de la ilustraţiile lui Dore pentru "Infernul" lui Dante cu îngerii lui îngră­mădiţi şi radioşi. Universitatea Leland Stanford nu era aşa. Un careu de blocuri arămii de gresie, aşezate într-o pajişte; o biserică cu faţada de mozaic italian; clase cu pereţii îmbrăcaţi în lemn. de pin vopsit; şi marea lume plină de lupte şi furie, întruchipată de formarea şi destrămarea fraternităţilor. Iar acei îngeri luminoşi erau tineri în pantaloni murdari de catifea reiată, unii dintre ei marcaţi, de efortul studiului, alţii învăţînd micile vicii ale taţilor lor.

Aron, care înainte nu-şi dădea seama că are o casă, acum se stingea de dorul ei. Nu încerca să cunoască viaţa din jurul lui sau să pătrundă în ea. În comparaţie cu visul lui, gălăgia firească, forfota şi glu­mele studenţilor i se păreau îngrozitoare. Părăsi căminul studenţesc pentru o cameră mobilată, poso­morîtă, unde putea înfiripa un alt vis, ce lua fiinţă abia acum. În noua sa ascunzătoare neutră, universitatea rămînea pe dinafară. Se ducea la cursuri şi pleca cît putea de repede ca să trăiască cu amintirile abia des­coperite. Casa de lîngă brutăria "Reynaud" deveni caldă şi dragă, Lee era întruchiparea prietenului şi sfă­tuitorului, tatăl său era figura rece, demnă de încredere, a idolului, fratele lui era deştept şi încîntător, iar Abra ― despre Abra îşi construi un vis imaculat şi, după ce o creă, se îndrăgosti de ea. Seara, cînd îşi termina stu­diile, începea scrisoarea de fiecare zi aşa cum cineva face o baie parfumată. Pe măsură ce Abra devenea tot mai strălucitoare, mai pură şi mai frumoasă, Aron se bucura tot mai mult, contemplîndu-şi propria-i perver­sitate. Revărsa cu frenezie pe hîrtie abjecţiile pe care i le trimitea şi apoi se ducea la culcare, purificat, ca un bărbat după ce a făcut dragoste. Îşi expunea fiecare gînd rău pe care-l avea şi renunţa la el. Rezultatul erau nişte scrisori de dragoste pline de dorinţe care, prin tonul lor arzător, o făceau pe Abra să se simtă jenată. Nu putea şti că sexualitatea lui Aron luase o cale obişnuită. El făcuse o greşeală. Putea admite greşeala, dar trebuia să-i suporte consecinţele. Făcu o înţelegere cu el însuşi. La Thanksgiving se va duce acasă şi atunci va fi sigur. S-ar putea să nu se mai întoarcă. Îşi aminti că Abra sugerase odată să se ducă să trăiască la fermă, şi acest lucru deveni visul lui. Îşi aminti stejarii mari şi atmosfera limpede, animată, vîntul de pe dealuri, care mîna frunzele ruginite ale stejarilor. O vedea pe Abra acolo, stînd sub un copac, aşteptîndu-l pe el să se întoarcă de la lucru. Şi era seară. Acolo, după muncă, va putea trăi în puritate şi împăcat cu lumea, despărţit de ea prin valea cea micuţă. Se putea ascunde de urîţenie ― seara.

Capitolul 48
1
În luna noiembrie, tîrziu, Negresa muri şi fu înmormîntată auster, aşa cum cerea în testament. Stătu o zi în capela funerară a casei Muller, într-un coşciug de abanos şi argint, profilul ei uscat şi sever părînd şi mai ascetic din pricina celor patru lumînări mari aşezate la colţurile coşciugului.

Soţul ei negru, micuţ, stătea ghemuit ca o pisică lîngă umărul ei drept şi, timp de mai multe ore, păru la fel de nemişcat ca şi ea. Nu erau flori, după cum ceruse, nici ceremonie, nici predică, nici durere. Dar o stranie adunătură de cetăţeni veni în vîrful picioarelor la capelă, privi înăuntru şi plecă ― erau avocaţi şi mun­citori, conţopişti şi funcţionari de bancă, majoritatea tre­cuţi de vîrsta mijlocie. Fetele ei veniră cîte una şi o priviră mai mult din decenţă şi ca să le poarte noroc iar apoi plecară.

Dispăruse o instituţie din Salinas, a sexului în­tunecat şi fatal, lipsit de speranţă şi plin de dureri ca şi sacrificiul omenesc. La Jenny mai răsunau încă urlete vesele şi se cutremura casa de hohote de rîs. Kate încorda nervii pînă la un extaz păcătos şi îi lăsa pe bărbaţi ameţiţi, slabi şi speriaţi de ei înşişi. ... Dar mis­terul sumbru al împreunării care era ca o ofrandă Voo-Doo, dispăruse cu totul.

Cortegiul, tot conform testamentului, era format din carul funebru şi un singur automobil în fundul căruia, într-un colţ, se afla bărbatul mărunt, negru, chircit. Era o zi cenuşie, iar după ce oamenii lui Muller au coborît coşciugul cu nişte scripeţi unşi şi tăcuţi, iar carul funebru a plecat, soţul umplu singur groapa cu o lopată nouă. Îngrijitorul, care tăia uscăturile la o sută de iarzi mai încolo, auzi un tînguit purtat de vînt.

Joe Valery băuse o bere cu Butch Beavers, la "The Woll" şi se duse cu Butch să se uite la negresă. Butch era grăbit pentru că trebuia să plece la Natividad să vîndă la licitaţie o mică cireadă de rasă Hereford în contul lui Tavernetti.

Ieşind din casa mortuară, Joe se trezi alături de Alf Nichelson ― nebunul de Alf Nichelson, care era o rămăşiţă a unei epoci trecute. Alf ştia toate meseriile, era tîmplar, tinichigiu, fierar, electrician, tencuitor, ascu­ţitor de foarfeci şi cizmar. Alf putea să facă orice şi rezultatul a fost că, deşi muncea tot timpul, era un ratat. Ştia totul despre fiecare, de la începutul înce­puturilor.

În trecut, în perioada succesului lui, două feluri de oameni aveau acces în toate casele şi la toate bîrfele ― croitoreasa şi meseriaşul priceput la toate.

Alf putea să-ţi vorbească despre oricine de pe ambele părţi ale lui Main Street. Era un bîrfitor vicios, nesăţios de curios şi răzbunător, dar fără răutate.

Se uită la Joe şi încercă să-şi amintească de unde îl cunoştea.

― Te cunosc, zise. Nu-mi spune de unde.

Joe se îndepărtă. Se temea de oamenii care îl cunoşteau.

― Aşteaptă o clipă. Am găsit. Kate. Lucrezi la Kate.

Joe oftă uşurat. Îi trecuse prin minte că Alf l-a cunoscut de mai înainte.

― Aşa-i, zise el scurt.

― Nu uit niciodată chipurile. Te-am văzut cînd am construit cămăruţa aia afurisită. La ce naiba a avut nevoie de asta? Fără fereastră.

― A vrut să fie întunecoasă, zise Joe. O supără ochii.

Alf pufni. Cu greu era în stare să creadă un lucru simplu sau bun despre cineva. Puteai să-i spui bună-dimineaţa şi Alf putea să interpreteze aceasta ca avînd o anumită semnificaţie. Era convins că toată lumea avea o viaţă secretă şi că doar el era capabil să citească gîndurile.

Făcu un semn cu capul spre capela Muller.

― S-a mai dus încă un jalon, zise el. Aproape toţi cei vechi s-au dus. Cînd s-o duce şi Jenny, o să fie sfîrşitul. Şi Jenny îmbătrîneşte.

Joe era nerăbdător. Voia să plece, şi Alf ştia asta. Alf era expert în recunoaşterea persoanelor care se fereau de el. Dacă mă gîndesc bine, poate de asta avea el un sac cu poveşti. Nimeni nu voia să plece, cînd avea şansa să asculte o poveste savuroasă despre cineva. Fiecare om e un bîrfitor în sufletul lui. Alf nu era iubit pentru darul lui, în schimb era ascultat. Ştia că Joe era gata să se scuze şi să plece. Îşi aminti că nu aflase prea multe despre casa lui Kate. Joe putea să-i ofere ceva bîrfe noi în schimbul altora vechi.

― Ce vremuri erau altă dată, zise el. Desigur, tu eşti un copil.

― Trebuie să mă întîlnesc cu un tip.

Alf se făcu că nu aude.

― Faye, de pildă, zise el. Ea a fost un caz. Şi în paranteză adăugă: Ştii că Faye conducea casa lui Kate. Nimeni nu ştie cum a ajuns Kate proprietăreasă. A fost ceva misterios şi unii aveau bănuielile lor.

Văzu cu satisfacţie că tipul ăla pe care trebuia să-l întîlnească Joe avea să aştepte mult.

― De ce erau bănuitori? întrebă Joe.

― La naiba, ştii cum vorbesc oamenii. Probabil că nu era nimic adevărat. Dar am fost nevoit să admit că părea un lucru cam curios.

― Bei o bere? întrebă Joe.

― Bună idee, făcu Alf. Se spune că un bărbat sare din pat după înmormîntare. Eu nu mai sînt tînăr cum eram. Înmormîntările îmi provoacă sete. Negresa era o cetăţeană onorabilă. Aş putea să-ţi spun o mulţime de lucruri despre ea. Am cunoscut-o de treizeci şi cinci de ani, ba nu, de treizeci şi şapte de ani.

― Cum era Faye? întrebă Joe.

Se duseră la localul lui Griffin. Domnului Griffin nu-i plăceau băuturile alcoolice şi le ura de moarte. Ţinea şi conducea barul "Griffin" pe Main Street, şi era în stare sîmbătă seara să refuze să mai servească douăzeci de oameni, dacă considera că-şi făcuse suma. Rezultatul era că făcea cele mai frumoase afaceri în localul lui răcoros, ordonat şi liniştit. Era un bar în care se făceau contracte şi se discuta calm, fără întreruperi.

Joe şi Alf se aşezară la o masă rotundă, în spate, şi comandară cîte trei beri pentru fiecare. Joe află totul, adevărat şi neadevărat, întemeiat sau nu, fiecare împrejurare oribilă. Din asta ieşi cu o confuzie totală şi cu cîteva idei. Ceva trebuia să fi fost in neregulă în privinţa morţii lui Faye. Kate putea fi soţia lui Adam Trask. Asta o puse deoparte repede ― s-ar putea ca Trask să fie dispus să plătească. În ce priveşte povestea cu Faye ― cu asta puteai să te arzi dacă o abordai. Joe trebuia să se gîndească ― singur.

După cîteva ore, Alf deveni nerăbdător. Joe nu-i făcea jocul. Nu dăduse nimic în schimb, nici o singură informaţie sau presupunere. Alf se trezi gîndind: un tip care-şi ţine gura aşa închisă, trebuie să aibă ceva de ascuns. Mă întreb cine o fi ştiind ceva despre el?

Alf zise în cele din urmă:

― Înţelegi, mie îmi place Kate. Din cînd în cînd, îmi dă cîte o treabă şi e generoasă şi bună platnică. Probabil că toate palavrele despre ea nu-s adevărate. Totuşi, dacă te gîndeşti, e o femeie tare rece. Are un ochi rău? Ce crezi?

― Eu mă împac bine cu ea, spuse Joe.

Alf era furios de perfidia lui Joe, aşa că îl înţepă.

― Am avut o idee năstruşnică, zise. Atunci cînd am construit cămăruţa fără fereastră. M-a fixat într-o zi cu ochiul acela rece şi atunci mi-a venit ideea. Dacă ar fi ştiut tot ce auzisem despre ea şi mi-ar fi oferit ceva de băut sau chiar o prăjitură ― i-aş fi spus: "Nu mulţumesc, doamnă".

― Eu şi cu ea ne înţelegem bine, repetă Joe. Acum trebuie să mă întîlnesc cu un tip.

Joe se duse în camera lui să se gîndească. Era stingherit. Se repezi sus, se uită la geamantan şi deschise toate sertarele biroului. Se gîndi că poate cineva îi controlase lucrurile. Aşa i se năzări. Nu era nimic de găsit. Deveni nervos. Încercă să pună în ordine cele aflate.

Se auzi o bătaie în uşă şi Thelma intră, cu ochii umflaţi şi nasul roşu.

― Ce-a apucat-o pe Kate?

― A fost bolnavă.

― Nu asta. Eram în bucătărie şi-mi făceam o băutură cu lapte şl fructe şi a venit înăuntru şi m-a repezit.

― Poate că-l amestecai cu whisky.

― Pe dracu, nici vorbă. Doar esenţă de vanilie. N-are dreptul să se repeadă aşa la mine.

― Şi totuşi a făcut-o.

― N-am să suport aşa ceva.

― Ba da, ai să suporţi, zise Joe. Ieşi afară, Thelma!

Thelma îl privi cu ochii ei negri, frumoşi şi trişti şi îşi recăpătă siguranţa atît de necesară femeii.

― Joe, eşti pur şi simplu un fiu de căţea, sau te prefaci doar? întrebă ea.

― Ce-ţi pasă? făcu Joe.

― Nu-mi pasă. Fiu de căţea!

2
Joe îşi puse în gînd să acţioneze încet, cu grijă şi numai după o matură chibzuinţă.

"Am dat de şansa asta, trebuie s-o folosesc cum se cuvine", îşi spuse în sinea lui.

Intră să-şi primească ordinele de seară, dar ea rămase cu spatele la el. Era la biroul ei, cu cozorocul verde tras în jos şi nu întoarse capul spre el. Îi ordonă, sec, ce avea de făcut şi apoi continuă:

― Joe, mă întreb dacă îţi vezi de treburi. Am fost bolnavă. Dar sînt din nou bine, sau aproape bine.

― S-a întîmplat ceva?

― Doar un simptom. Prefer ca Thelma să bea whisky decît extract de vanilie, şi nu vreau să bea nici whisky. Cred că ai făcut o greşeală.

Mintea lui scormonea în căutarea unui ascunziş.

― Am fost ocupat, zise el.

― Ocupat?

― Sigur. Cu treaba aia de care spuneaţi.

― Care treabă?

― Ştiţi ― cu Ethel.

― Uit-o pe Ethel.

― Bine, făcu Joe. Apoi îi veni fără să se aştepte. Am întîlnit ieri un tip, mi-a zis că a văzut-o.

Dacă Joe n-ar fi cunoscut-o, n-ar fi făcut mica pauză, zece secunde rigide de tăcere, aşa cum era nevoie.

După această pauză, Kate întrebă încet:

― Unde?

― Aici.

Îşi răsuci încet scaunul turnant ca să-l privească în faţă.

― N-ar fi trebuit să te las să-i faci figura aia, Joe. E greu să-ţi mărturisesc o greşeală, dar trebuie s-o fac. Nu trebuie să-ţi amintesc că au expulzat-o pe Ethel din comitat. Credeam că mi-a făcut ceva.

Vocea îi deveni melancolică.

― Am greşit. Mi-am dat seama mai tîrziu. De atunci, am remuşcări. Nu mi-a făcut nimic rău. Vreau s-o gă­sesc şi să-mi răscumpăr greşeaia. Probabil că ţi se pare straniu că gîndesc astfel.

― Nu, doamnă.

― Găseşte-o, Joe. Mă voi simţi mai bine dacă-mi răscumpăr greşeala ― sărmana fată.

― O să încerc, doamnă.

― Şi, Joe, dacă ai nevoie de bani, să-mi spui. Iar dacă o găseşti, spune-i doar ce ţi-am zis acum. Dacă nu vrea să vină aici, află unde îi pot telefona. Ai nevoie de ceva bani?

― Acum nu, doamnă. Dar va trebui să ies din casă mai mult decît ar fi cazul.

― Nu-i nimic, dă-i înainte. Asta-i tot, Joe.

Îi venea să se strîngă în braţe. În hol, se apucă de cot şi îl cuprinse bucuria. Începu să creadă că plănuise totul în întregime. Trecu prin salonul întunecat, în care se auzea murmurul conversaţiei de început de seară. Ieşi afară şi se uită în sus la stelele care înotau în grup, printre norii mînaţi de vînt.

Joe se gîndi la trîntorul de tatăl său ― şi îşi aminti ceva ce-i spusese bătrînul.

― Păzeşte-te de femeia care face pe filantroapa, spusese tatăl lui Joe. Uite-te bine la una din femeile acelea, bune, care întotdeauna face pe filantroapa faţă de cineva ― să ştii că urmăreşte ceva, să nu uiţi asta.

Joe zise în şoaptă:

― Filantroapă! Credeam că-i mai deşteaptă.

Îi analiză din nou tonul şi vorbele, ca să fie sigur că nu-i scăpase nimic. Nu făcea pe filantroapa. Şi se gîndi la vorbele lui Alf.

― Dacă mi-ar fi oferit ceva de băut sau măcar o prăjitură...

3
Kate şedea la biroul ei. Auzea vîntul suflînd în boschetele înalte din grădină, iar vîntul şi întunericul erau pline de Ethel ― grasă, murdară, alunecoasă ca o meduză. O cuprinse o oboseală plicticoasă.

Se duse în cămăruţa cea cenuşie, închise uşa şi se aşeză în întuneric simţind cum durerea i se strecura înapoi în degete. Tîmplele îi zvîcneau. Pipăi capsula care atîrna în tubul ei, pe lanţul de la gît. Frecă de obraz tubul de metal, încălzit la piept, şi-i reveni curajul. Îşi spălă faţa, se machie, se pieptănă şi îşi tapă părul. Se duse în hol şi se opri la uşa salonului ca întot­deauna, să asculte.

În dreptul uşii, două fete şi un bărbat discutau. Kate intră şi discuţia încetă; în aceeaşi clipă Kate spuse:

― Helen, vreau să-ţi vorbesc, dacă nu eşti ocupată acum.

Fata o urmă jos în hol şi în camera ei. Era o blondă palidă, cu pielea albă, ca un os curat lustruit.

― S-a întîmplat ceva, doamnă Kate? întrebă ea speriată.

― Şezi. Nu, nu s-a întîmplat nimic. Ai fost la înmor­mîntarea negresei?

― N-aţi fi vrut să mă duc?

― Nu-mi pasă. Ai fost.

― Da, doamnă.

― Povesteşte-mi.

― Ce anume?

― Spune-mi ce-ţi aminteşti ― cum a fost.

Helen spuse cam enervată:

― Într-un fel a fost groaznic, şi totuşi într-un fel a fost frumos.

― Cum adică?

― Nu ştiu. Fără flori, fără nimic, dar totuşi era un fel de ― de demnitate. Negresa stătea culcată într-un sicriu negru de lemn cu nişte mînere uriaşe de argint. Te făcea să te simţi ― nu pot să mă exprim. Nu ştiu cum să spun.

― Poate că ai şi spus. Ce purta?

― Ce purta, doamnă?

― Da, ce purta. Doar n-au îngropat-o goală?

Pe chipul lui Helen se citi un efort de concentrare.

― Nu ştiu, făcu ea în cele din urmă. Nu-mi amintesc.

― Te-ai dus ia cimitir?

― Nu, doamnă. Nimeni nu s-a dus în afară de el.

― Cine era?

― Bărbatul ei.

Kate spuse repede, aproape prea repede:

― Ai clienţi obişnuiţi în seara asta?

― Nu, doamnă. E în ajun de Thanksgiving. Slabă mişcare.

― Am uitat, zise Kate. Du-te înapoi.

Se uită după fată cum iese din cameră şi se întoarse neliniştită la biroul ei. În timp ce se uita la o notă de plată a instalatorului, mîna ei stîngă se întinse spre gît şi atinse lanţul. Era reconfortant şi îi dădea siguranţă.