La răsărit de Eden



Yüklə 4,6 Mb.
səhifə33/34
tarix18.01.2019
ölçüsü4,6 Mb.
#100376
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   34

Capitolul 54
1
Iarna se prelungea. Timpul era rece, şi vîntos, dar vremea iernii trecuse de mult. Oamenii repetau:

― Afurisitele alea de tunuri mari cu care trag în Franţa ― alea strică vremea în toată lumea.

În Valea Salinas, grînele încolţeau greu, iar florile sălbatice au răsărit atît de tîrziu încît unii au crezut că nu vor mai răsări deloc.

Ştiam, sau cel puţin aşa speram, că de întîi mai, cînd au loc la Alisal toate picnicurile duminicale, azaleele sălbatice care creşteau în aproprierea pîrîului vor fi în floare. Azaleele erau nelipsite în luna mai.

De întîi mai a fost o zi rece. Picnicul n-a mai avut loc din pricina unei ploi îngheţate, şi nu înflorise nici o azalee. Nici măcar după două săptămîni nu înfloriseră încă.

Cal nu bănuia că va fi o asemenea vreme, cînd fixă azaleele drept semnal al picnicului lui, dar odată ce simbolul fusese ales, nu putea fi violat.

Ford-ul stătea în şopronul lui Windham, cu cau­ciucurile umflate şi cu două baterii ca să pornească uşor,

Lee se pregătea să facă sandvişuri pentru ziua respectivă, dar obosise aşteptînd sosirea ei şi refuză să mai cumpere pîine la fiecare două zile.

― De ce nu vă duceţi, indiferent de vreme? întrebă el.

― Nu pot. Am zis că mergem cînd înfloresc azaleele.

― De unde ai să ştii că au înflorit?

― Băieţii lui Silacci locuiesc pe acolo şi vin în fiecare zi la şcoală. După spusele lor, trebuie să înflorească peste o săptămînă sau zece zile.

― Ah! Dumnezeule! Nu-ţi amîna prea mult pic­nicul.

Sănătatea lui Adam se îmbunătăţea cu încetul. Mîna nu-i mai amorţea. Putea să şi citească puţin, zi de zi mai mult.

― Doar cînd obosesc, îmi joacă literele. Îmi pare bine că nu mi-am pus ochelari ca să-mi stric ochii. Ştiam eu că am ochi buni.

Lee aprobă din cap şi era bucuros, Fusese la San Francisco să-şi procure cărţile de care avea nevoie şi comandase în scris o serie de tăieturi din presă. Ştia aproape tot ce se cunoştea în legătură cu anatomia creierului şi cu simptomele şi gravitatea leziunilor şi a trombozelor. Studiase şi pusese întrebări cu aceeaşi tenacitate ca şi atunci cînd descoperise, atacase şi scosese la iveală un verb ebraic. Doctorul H.C. Murphy a ajuns să-l cunoască foarte bine pe Lee şi a trecut de la nerăbdare profesională faţă de un servitor chinez, la adevărata admiraţie faţă de un om erudit. Doctorul Murphy i-a furat chiar cîteva din informaţiile, extrasele şi rapoartele asupra diagnosticului şi practicii. El i-a spus doctorului Edwards:

― Chinezul ăsta ştie mai mult decît mine despre patologia hemoragiei cerebrale şi pun rămăşag că ştie cît şi dumneata.

Vorbea cu un fel de furie afecţioasă despre faptul că se poate întîmpla una ca asta. Cei ce profesează medicina sînt iritaţi fără să-şi dea seama de cunoş­tinţele laicilor.

Aducîndu-i la cunoştinţă că sănătatea lui Adam s-a îmbunătăţit, Lee zise:

― Mie mi se pare că absorbţia continuă...

― Am avut un pacient, zise doctorul Murphy şi îi povesti o întîmplare plină de optimism.

― Mă tem mereu de o recidivă, spuse Lee.

― Asta trebuie s-o laşi în seama lui Dumnezeu, zise doctorul Murphy. N-avem încă mijloacele să lipim o arteră cum lipeşti o cameră de bicicletă. Apropo, cum faci să te lase să-i iei tensiunea arterială?

― El pune rămăşag cu privire la tensiunea mea şi a lui. E mai grozav decît la cursele de cai.

― Şi cine cîştigă?

― Aş putea să cîştig eu, zise Lee. Dar nu cîştig. S-ar strica jocul şi graficul.

― Cum faci ca să-l fereşti de emoţii?

― E o invenţie a mea proprie, răspunse Lee. O numesc terapie prin conversaţie.

― Probabil că-ţi răpeşte tot timpul.

― Da, spuse Lee.


2
La 28 mai 1918, trupele americane au îndeplinit cea dintîi misiune importantă din primul război mondial. Diviziei întîia, comandată de generalul Bullard, i s-a ordonat să captureze satul Cantigny. Satul, construit pe o înălţime, domina valea rîului Avre. Era apărat cu tranşee, mitraliere grele şi artilerie. Frontul se întindea pe ceva mai mult de o milă.

La ora 6,45 a.m., în ziua de 28 mai 1918, a în­ceput atacul, după o pregătire de artilerie care a, durat o oră.

Participau unităţile a 28-a de infanterie (colonel Ely) un batalion din a 18-a de infanterie (Parker), o com­panie de la întîia de geniu şi artileria divizionară (Summerlaid), sprijinită de tancuri franţuzeşti şi aruncătoare de flăcări.

Atacul a constituit un succes deplin. Trupele americane s-au stabilit pe noile poziţii şi au respins două contraatacuri germane puternice.

Prima divizie a primit felicitări de la Clemenceau, Foch şi Petain.


3
Era sfîrşitul lui mai cînd băieţii Iui Silacci au adus vestea că florile roz-pal ale azaleelor s-au deschis. Era într-o miercuri şi tocmai bătea ora nouă, cînd i-au spus.

Cal alergă la clasa de engleză şi chiar în momentul cînd domnişoara Morris se aşeza pe scaunul de pe mica estradă, el îşi flutură batista şi îşi suflă nasul zgo­motos. Apoi se duse jos la toaleta băieţilor şi aşteptă pînă ce auzi prin perete zgomotul apei în partea fetelor. Ieşi afară prin uşa de la subsol, o luă pe sub zidul de cărămidă roşie, se strecură pe lîngă copacul de piper şi, odată ieşit din raza vizuală a şcolii, merse încet înainte pînă ce Abra îl ajunse din urmă.

― Cînd au înflorit? întrebă ea.

― Azi-dimineaţă.

― Aşteptăm pînă mîine?

El ridică privirea spre soarele cel vesel şi stră­lucitor, soare care încălzea pămîntul în anul acela.

― Vrei să aşteptăm?

― Nu, zise ea.

― Nici eu nu vreau.

O luară la fugă, cumpărară pîine la "Reymond" şi-l puseră pe Lee la treabă.

Adam auzi voci şi se uită în bucătărie.

― Ce-i tărăboiul ăsta? întrebă el.

― Mergem la picnic, răspunse Cal.

― Nu-i zi de şcoală?

― Ba da.


― Dar e şi sărbătoare, spuse Abra.

Adam îi zîmbi.

― Eşti îmbujorată ca un trandafir.

Abra strigă:

― De ce nu vii cu noi? Ne ducem la Alisal să culegem azalee.

― Mi-ar face plăcere să merg, spuse Adam, Apoi adăugă: Nu pot. Am promis că mă duc jos, la fabrica de gheată. Instalăm nişte tuburi noi. E zi frumoasă.

― O să-ţi aducem nişte azalee, zise Abra.

― Îmi plac. Petrecere frumoasă.

După plecarea lui, Cal spuse:

― Lee, tu de ce nu vii cu noi?

Lee îl privi scrutător.

― Nu credeam că eşti un prost, zise el.

― Hai! strigă Abra.

― Nu fiţi caraghioşi, încheie Lee.


4
Un pîrîiaş frumos străbate Alisalul pe lîngă munţii Gabilan, spre răsărit de Valea Salinas. Apa sare peste pietrele rotunde şi spală rădăcinile lustruite ale copa­cilor care îi aţin calea.

Parfumul azaleelor şi parfumul discret al soarelui care activează clorofila umpleau aerul. Ford-ul stătea pe mal, gîfîind încă, încet, din cauza supraîncălzirii. Banca din spate era încărcată cu ramuri de azalee. Cal şi Abra şedeau pe mal, printre resturile de hîrtii de la dejun. Îşi legănau picioarele în apă.

― Florile se ofilesc întotdeauna pînă să ajungi cu ele acasă, spuse Cal.

― Dar sînt o scuză tare bună, Cal. Dacă nu o faci tu, cred că va trebui să...

― Ce anume?

Ea se întinse şi îi luă mîna.

― Asta, zise ea.

― Nu îndrăznesc.

― De ce?


― Nu ştiu.

― Eu am îndrăznit.

― Cred că feteie nu se tem de atîtea lucruri.

― Şi eu cred că nu.

― Ţie ţi-e teamă vreodată?

― Sigur. Mi-a fost teamă de tine după ce mi-ai spus că fac în pantaloni.

― Era meschin din partea mea, spuse el. Mă întreb de ce oare am făcut-o.

Deodată tăcu.

Degetele ei se strînseră în jurul mîinii lui.

― Ştiu la ce te gîndeşti. Nu vreau să te gîndeşti la asta.

Cal privi apa şerpuitoare şi întoarse o piatră rotundă, cafenie, cu degetul de la picior.

― Tu îţi închipui că eşti mai rău decît alţii. Îţi închipui că atragi toate relele.

― Păi...

― Vreau să-ţi spun ceva. Tata are nişte necazuri.

― Ce necazuri?

― Nu ascult pe la uşi, dar am auzit multe. Nu e bolnav. E supărat. A făcut ceva.

El întoarse capul.

― Ce anume?

― Cred că a luat nişte bani de la Compania lui. Nu ştiu dacă asociaţia lui are de gînd să-l trimită la închisoare sau îl vor lăsa să restituie banii.

― De unde ştii?

― L-am auzit ţipînd în dormitor, unde cică e bolnav. Mama a dat drumul la patefon, ca să le acopere glasurile.

― Nu cumva ţi s-a năzărit?

― Nu. Deloc.

El se trase lîngă ea, îşi rezemă capul de umărul ei şi o cuprinse timid cu braţele pe după talie.

― Vezi, nu eşti tu singurul... zise ea, uitîndu-se la el dintr-o parte. Acum mi-e frică şi mie, spuse ea timid.

5
La ora trei după-amiază Lee şedea la masa lui de lucru, răsfoind un catalog de seminţe. Fotografii colorate înfăţişau Sîngele voinicului în plină floare.

"Astea ar arăta frumos la gardul din spate. Ar ascunde smîrcurile. Mă întreb dacă e destul soare."

La auzul propriei sale voci, ridică privirea şi zîmbi. Se surprindea tot mai des vorbind cu glas tare cînd casa era goală.

"Vîrsta, zise cu glas tare. Gîndurile merg mai încet şi... Se opri şi timp de o clipă rămase ţeapăn. Curios ― parcă aud ceva. Oare n-am lăsat ceainicul pe foc? Nu ― îmi amintesc că nu. Ascultă din nou. Slavă cerului că nu sînt superstiţios. Dacă m-aş lăsa dus, aş auzi fantomele. Aş putea..."

Sună clopoţelul de la intrare.

― Ia te uită. Asta auzeam. N-are decît să sune. N-o să mă las păcălit de simţuri. Las' să sune.

Dar nu mai auzi sunînd din nou. Lee fu cuprins de oboseală adîncă, de o desperare care îi apăsa umerii. Îşi rîse de el însuşi.

― Dacă mă duc voi constata că pe sub uşă e un prospect de reclamă, dar dacă stau aici, mintea mea cea proastă şi bătrînă o să-mi spună în şoaptă că moartea e în prag. Ei, bine, vreau să văd reclama.

Lee se aşeză în camera de zi şi privi la plicul din braţele lui. Deodată îl scuipă.

― Bine, zise, na ― lua-te-ar dracu, îl desfăcu şi într-o clipă îl puse pe masă şi îl întoarse cu scrisul în jos.

Se uită printre genunchi, la podea.

― Nu, zise, nu am dreptul. Nimeni nu are dreptul să-l lipsească pe altul de nici o singură experienţă. Viaţa şi moartea sînt o datorie. Avem dreptul la durere.

Stomacul i se chirci.

― N-am curaj. Sînt un galben laş. N-aş putea suporta.

Intră în baie, măsură trei linguri de soluţie de bromură, le puse într-un pahar şi adăugă apă pînă ce doctoria roşie deveni roz. Luă paharul în camera de zi şi îl puse pe masă. Împături telegrama şi o băgă în buzunar. Spuse cu glas tare:

― Urăsc laşitatea! Doamne, cît de mult urăsc un laş!

Mîinile îi tremurau şi o transpiraţie rece îi udă fruntea.

La ora patru îl auzi pe Adam apăsînd pe clanţă. Lee îşi umezi buzele. Se ridică şi se îndreptă încet spre hol. Ducea paharul cu lichid roz şi mîna nu-i tremura.


Capitolul 55
1
În casa Trask toate luminile erau aprinse. Uşa era întredeschisă şi înăuntru era frig. În camera de zi, Lee stătea chircit ca o frunză în fotoliul de lîngă lampă. Uşa lui Adam era deschisă şi din camera lui venea zgomot de glasuri.

Cînd intră, Cal întrebă:

― Ce se-ntîmplă aici?

Lee îl privi şi îşi înclină capul spre masa pe care stătea telegrama.deschisă.

― Fratele tău a murit, spuse el. Tatăl tău a avut un atac.

Cal se îndreptă spre camera din celălalt capăt al holului.

Lee îl opri.

― Vino înapoi. Doctorul Edwards şi doctorul Murphy sînt acolo. Lasă-i singuri.

Cal rămase pe loc, în faţa lui.

― Cît e de rău? Cît e de rău, Lee, cît e de rău?

― Nu ştiu.

Vorbea de parcă-şi amintea de un lucru de demult.

― A venit acasă obosit. Dar a trebuit să-i citesc telegrama. Era dreptul lui. Vreo cinci minute a repetat-o din nou, cu glas tare, pentru sine însuşi. Apoi, parcă a pătruns în creierul lui şi acolo a făcut explozie.

― E conştient?

Lee spuse obosit:

― Şezi jos şi aşteaptă, Cal. Şezi jos şi aşteaptă. Obişnuieşte-te şi cu asta. Eu încerc s-o fac.

Cal luă telegrama şi citi înştiinţarea, rece şi plin de demnitate.

Doctorul Edwards ieşi din cameră, cu geanta sub braţ. Înclină scurt din cap, şi plecînd închise repede uşa în urma lui.

Doctorul Murphy îşi puse geanta pe masă şi se aşeză. Oftă.

― Doctorul Edwards m-a rugat să vorbesc eu cu voi.

― Cum e? întrebă Cal.

― Am să vă spun tot ce ştim. Acum, Cal, tu eşti capul familiei. Ştii ce este un atac?

Nu aşteptă răspunsul lui Cal.

― Atacul ăsta este o hemoragie de sînge în creier. Unele regiuni ale creierului sînt afectate. Mai avusese şi înainte hemoragii, mai slabe. Lee ştie asta.

― Da, zise Lee.

Doctorul Murphy îi aruncă acestuia o privire, apoi se adresă din nou lui Cal.

― Partea stîngă e paralizată. Dreapta parţial. Probabil ochiul stîng nu mai vede, dar nu putem stabili precis. Cu alte cuvinte, tatăl tău e aproape fără speranţă.

― Poate vorbi?

― Puţin ― cu greutate. Nu-l obosiţi.

Cal se străduia să vorbească.

― Se mai poate însănătoşi?

― Am auzit de cazuri de absorbţie în asemenea situaţie, dar n-am văzut nici unul.

― Vreţi să spuneţi că o să moară?

― Nu ştiu. Poate să trăiască o săptămînă, o lună, un an, şi chiar doi. Dar poate să moară şi în noaptea asta.

― Mă va recunoaşte oare?

― Asta trebuie s-o constaţi singur. Noaptea asta vă trimit o soră, apoi va trebui să angajaţi două în permanenţă.

Se ridică.

― Îmi pare rău, Cal. Fii tare. Va trebui să suporţi asta. Mă surprinde mereu cîte pot să suporte oamenii, întotdeauna suportă. Edwards va veni mîine. Noapte bună.

Întinse mîna ca să-i atingă umărul lui Cal, dar acesta se depărtă şi se îndreptă spre camera tatălui său.

Capul lui Adam era ridicat pe perne. Avea chipul calm, pielea palidă, gura era dreaptă, nici zîmbitoare, nici supărată. Avea ochii deschişi, erau foarte adînci şi limpezi ca şi cînd ar fi putut vedea adînc în ei, iar ei ar fi putut vedea adînc în jurul lor. Ochii erau calmi, trezi, dar apatici. Cînd Cal intră în odaie, ochii i se întoarseră încet spre el, îi întîlniră pieptul, apoi se ridică spre faţa lui şi privirea îi rămase pironită acolo.

Cal se aşeză pe scaunul cel drept de lîngă pat.

― Îmi pare rău, tată, spuse el.

Ochii clipiră încet, cum clipesc broaştele.

― Mă auzi, tată? Mă înţelegi?

În ochi nu se vedea nici o mişcare.

― Eu sînt vinovat, strigă Cal. Eu sînt răspunzător de moartea lui Aron şi de boala ta. Eu l-am dus la casa lui Kate. I-am arătat-o pe maică-sa. De asta a plecat. Nu vreau să fac lucruri rele, dar totuşi le fac.

Îşi lăsă capul în jos pe marginea patului, ca să scape de ochii aceia îngrozitori, şi totuşi continuă să-i vadă. Era conştient că vor fi alături de el, o parte din el, toată viaţa.

Se auzi clopoţelul de la uşă. Peste o clipă Lee veni în dormitor, urmat de o infirmieră ― o femeie puternică, solidă, cu sprîncene negre, groase. Odată cu valiza, îşi deschise şi gura într-o veselie prost plasată.

― Unde-i pacientul meu? Uite-l! Ei, dar arăţi bine! Ce să fac eu aici? Poate ar fi mai nimerit să te dai jos din pat şi să mă îngrijeşti tu pe mine, arăţi grozav. Ai vrea să ai grijă de mine, om mare şi frumos.

Vîrî un braţ musculos pe sub umărul lui Adam şi îl ridică fără efort spre capul patului, şi îl ţinu aşa cu braţul drept, în timp ce cu stîngul bătu pernele, apoi îl lăsă iarăşi jos.

― Pernele sînt reci, zise. Nu vă plac pernele reci? Unde-i baia! Aveţi o ploscă şi un lighean? Puteţi pune aici un pat pliant pentru mine?

― Fă-mi o listă, spuse Lee. Şi dacă ai nevoie de vreun ajutor pentru el...

― De ce să am nevoie de ajutor? O să ne împăcăm bine, nu-i aşa, drăguţule?

Lee şi Cal se retraseră în bucătărie. Lee zise:

― Înainte de a veni ea, voiam să te silesc să iei masa ― ştii, ca oamenii ăia care mănîncă în toate împrejurările, bune sau rele. Pun pariu că ea e una din astea. Poţi să mănînci sau nu, cum doreşti.

Cal îi surîse:

― Dacă ai fi încercat să mă obligi, mi s-ar fi făcut greaţă. Dar fiindcă ai luat-o aşa, cred că o să-mi fac un sandviş.

― Nu-ţi dau nici un sandviş.

― Aş dori unul.

― Aşa e întotdeauna. Exact aşa, pînă ia forme atroce. E aproape jignitor faptul că fiecare reacţionează cam în acelaşi fel.

― Nu mai vreau sandviş, spuse. Cal. Au mai rămas tarte?

― O mulţime, în coşul de pîine. S-ar putea să se fi muiat puţin.

― Îmi plac cele moi, zise Cal.

Aduse toată farfuria şi o puse în faţa lui.

Infirmiera aruncă o privire în bucătărie.

― Astea arată bine, zise ea şi luă una, muşcă din ea şi vorbi mestecînd. Pot să telefonez la farmacia "Krough" pentru lucrurile de care am nevoie? Unde-i telefonul? Unde ţineţi rufele? Unde-i patul pliant pe care spuneaţi că o să mi-l aduceţi? Aţi terminat de citit ziarul? Unde aţi spus că-i telefonul?

Mai luă o tartă şi se retrase.

Lee întrebă încet:

― Ţi-a vorbit?

Cal îşi clătină capul înainte şi înapoi, de parcă nu se putea opri.

― Va fi îngrozitor. Dar doctorul are dreptate. Putem suporta orice. Din punctul ăsta de vedere, sîntem nişte animale minunate.

― Eu nu sînt.

Vocea lui Cal era plată şi posomorîtă.

Eu nu pot suporta, continuă Cal. Nu, nu pot. N-o să fiu în stare. Va trebuie ― va trebui...

Lee îl apucă furios de încheietura mîinii.

― De ce, şoarece, javră scîrboasă. Cu atîta bunătate în jurul tău ― să nu îndrăzneşti nici măcar să sugerezi un lucru ca ăsta! Cu ce e mai nobilă durerea ta decît a mea?

― Nu e durere. I-am spus ce-am făcut. L-am ucis pe fratele meu. Sînt un ucigaş. El ştie asta.

― A spus el? Spune adevărul ― a spus el?

― N-a fost nevoie. Se vedea în ochii lui. A spus-o cu ochii. Nu pot să mă duc nicăieri ca să scap ― nu există un asemenea loc.

Lee oftă şi îi dădu drumul. Vorbi cu răbdare.

― Cal, ascultă-mă. Centrii din creierul lui Adam sînt atinşi. Tot ceea ce vezi în ochii lui poate fi doar ur­marea unei tensiuni mari în acea parte a creierului care dirijează vederea. Nu-ţi aminteşti? ― nu putea să citească. Nu era din cauza ochilor ― era tensiunea. N-ai de unde să ştii că te-a acuzat. N-ai de unde să ştii.

― Ba m-a acuzat. O ştiu prea bine. A spus că sînt un ucigaş.

― Atunci o să te ierte. Îţi promit.

Infirmiera stătea în dreptul uşii.

― Ce tot promiţi acolo, Charley? Mi-ai promis o ceaşcă de cafea.

― Ţi-o fac acum. Cum se simte?

― Doarme ca un prunc. Aveţi ceva de citit în casa asta?

― Ce ţi-ar place?

― Ceva care să mă facă să uit de picioarele astea care mă dor.

― Am să-ţi aduc eu cafeaua. Am nişte poveşti sca­broase scrise de o regină franceză. Ar putea să fie prea...

― Adu-le odată cu cafeaua, zise ea. Tu, copile, de ce nu tragi nişte aghioase? Eu cu Charley ăsta o să stăm de veghe. Nu uita de carte, Charley.

Lee aşeză percolatorul pe focul de gaz. Veni la masă şi spuse:

― Cal!

― Ce vrei?



― Du-te la Abra.

2
Cal stătea în faţa porţii curate şi ţinu degetul pe sonerie pînă cînd lumina puternică de deasupra ei se aprinse, se trase zăvorul şi doamna Bacon se uită afară.

― Vreau s-o văd pe Abra, spuse Cal.

― Ce anume vrei? întrebă ea uimită.

― Vreau s-o văd pe Abra.

― Nu se poate. Abra s-a dus în camera ei. Pleacă.

― V-am spus că vreau s-o văd pe Abra, strigă Cal.

― Pleacă sau chem poliţia.

Domnul Bacon strigă:

― Ce s-a întîmplat? Cine-i acolo?

― Nu te amesteca ― du-te înapoi în pat. Eşti bolnav. Mă ocup eu de asta.

Se întoarse spre Cal.

― Acum pleacă de la poartă. Dacă mai suni, telefonez la poliţie. Hai, şterge-o!

Poarta fu trîntită, zăvorul scîrîţi, şi lumina de dea­supra uşii se stinse.

Cal rămase zîmbind în întuneric, pentru că se gîndea la Tom Meek pe care şi-l închipuia cum urcă greoi şi-i spune:

― Bună, Cal. Ce învîrţi acolo?

Doamna Bacon strigă dinăuntru:

― Te văd! Pleacă odată! Pleacă de la poartă!

Străbătu încet aleea şi o porni spre casă, dar nu apucă să treacă nici de un cvartal, că Abra îl ajunse din urmă. Gîfîia, pentru că alergase.

― Am ieşit prin spate, zise ea.

― Vor vedea că ai plecat.

― Nu-mi pasă.

― Nu-ţi pasă.

― Nu.


Cal spuse:

― Abra, mi-am ucis fratele şi tata e paralizat din cauza mea.

Ea îi luă braţul şi se agăţă de el cu amîndouă mîinile.

Cal întrebă:

― Nu m-ai auzit?

― Te-am auzit.

― Abra, mama mea a fost o tîrfă.

― Ştiu. Mi-ai spus. Tatăl meu e un hoţ.

― Eu sînt sîngele din sîngele ei, Abra. Nu înţelegi?

― Eu sînt sînge din sîngele lui, zise ea.

Merseră în tăcere, în timp ce el încerca să-şi reca­pete echilibrul. Vîntul era rece şi grăbiră pasul ca să se încălzească. Trecură de ultima lampă de la marginea orăşelului Salinas. Înaintea lor se întindea întunericul şi drumul era nepavat şi lipicios din pricina noroiului negru şi lutos.

Ajunseră la capătul pavajului, se sfîrşiseră feli­narele. Drumul de sub picioarele lor era alunecos din cauza noroiului de primăvară şi iarba care le atingea picioarele era udă de roua.

Abra întrebă:

― Încotro mergem?

― Voiam să fug de ochii tatei. Îi am tot timpul în faţă. Chiar cînd închid ochii, tot îi văd. O să-i vad mereu. Tata va muri, dar ochii lui tot se vor uita la mine, şi-mi vor spune că mi-am omorît fratele.

― Nu tu l-ai omorît.

― Ba da. Şi ochii lui spun că eu am făcut-o.

― Nu vorbi aşa. Încotro mergem?

― Puţin mai departe. Este un şanţ şi o fîntînă ― şi o salcie. Îţi aminteşti salcia?

― Îmi amintesc.

El spuse:

― Ramurile se lasă în jos ca un cort şi vîrfurile lor ating pămîntul.

― Ştiu.

― După-amiezile, cînd era soare, tu şi cu Aron dădeaţi la o parte ramurile şi intraţi înăuntru ― nu vă vedea nimeni.



― Tu ne urmăreai?

― Bineînţeles. Vă urmăream. Vreau să intri cu mine sub salcie. Asta vreau să fac.

Ea se opri şi mîna ei îl trase ca să se oprească.

― Nu, zise. Nu-i drept.

― Nu vrei să intri înăuntru cu mine?

― Nu, dacă vrei să te ascunzi ― nu, nu vreau.

― Atunci nu ştiu ce să fac. Ce să fac? Spune-mi ce să fac?

― Ai să mă asculţi?

― Nu ştiu.

― Să mergem îndărăt.

― Îndărăt? Unde?

― Acasă, la tatăl tău, zise Abra.


3
Lampa din bucătărie îi lumina puternic. Lee aprinsese focul în sobă, să încălzească aerul rece.

― Ea m-a făcut să vin, spuse Cal.

― Bineînţeles. Ştiam că aşa va face.

Abra zise:

― Ar fi venit şi singur.

― Asta n-o vom şti niciodată, spuse Lee.

Ieşi din bucătărie şi în clipa următoare se în­toarse.

― Tot mai doarme.

Lee aşeză pe masă o sticlă de ceramică şi trei ceşcuţe transparente de porţelan.

― Îmi amintesc de asta, spuse Cal.

― E firesc să-ţi aminteşti.

Lee turnă băutura neagră.

― Soarbe şi lasă să ţi se plimbe pe limbă.

Abra îşi puse coatele pe masa de bucătărie.

― Ajută-l, spuse ea. Tu, Lee, ştii să accepţi lucrurile. Ajută-l.

― Nu ştiu dacă pot sau nu să accept lucrurile, zise Lee. N-am avut niciodată ocazia să încerc. M-am trezit întotdeauna în preajma unora ― nu mai puţin nesiguri, dar mai puţin în stare să înfrunte nesiguranţa. A trebuit să plîng singur.

― Să plîngi? Tu?

― Cînd a murit Samuel Hamilton lumea s-a stins ca o lumînare, zise el. Am aprins-o din nou ca să-i văd creaţiile lui frumoase şi nu i-am văzut decît pe copiii lui măturaţi pe ici-colo, sfîrtecaţi şi distruşi, ca şi cînd s-ar fi răzbunat cineva. Lasă ng-ka-py-ul să-ţi alerge pe limbă.


Yüklə 4,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin