La răsărit de Eden



Yüklə 4,6 Mb.
səhifə30/34
tarix18.01.2019
ölçüsü4,6 Mb.
#100376
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   34

Capitolul 49
1
Lee şi Cal încercară să-l determine pe Adam să nu se ducă la trenul de noapte care vine de la San Francisco şi merge la Los Angeles.

Cal spuse:

― De ce să nu se ducă Abra singură? Pe ea o să vrea s-o vadă în primul rînd.

― Cred că nici n-o să bage de seamă că mai e cineva acolo, zise Lee. Aşa că n-are importanţă dacă mergem sau nu.

― Vreau să-l văd cînd coboară din tren, zise Adam. Trebuie să se fi schimbat. Vreau să văd cum s-a schimbat.

― A fost plecat doar cîteva luni, zise Lee. Nu se poate să se fi schimbat prea mult, nici nu e mult mai vîrstnic.

― Ba da, va fi schimbat. Experienţa trebuie să-l fi schimbat.

― Dacă te duci dumneata, trebuie să mergem cu toţii, zise Cal.

― Nu vrei să-ţi vezi fratele? zise Adam trist.

― Ba da, dar n-o să vrea el să mă vadă pe mine ― cel puţin nu chiar din primul moment.

― Şi el o să vrea. Nu-l subestima pe Aron.

Lee ridică mîinile.

― Cred că o să mergem cu toţii, zise el.

― Vă daţi seama? spuse Adam. O să ştie atîtea lucruri noi. Mă întreb dacă o să vorbească altfel. Ştii, Lee, în Est băieţii se obişnuiesc cu limbajul şcolii. Poţi deosebi un om care a urmat la Harvard de unul de la Princeton. Cel puţin aşa se spune.

― O să-mi ascut urechile, spuse Lee. Oare ce dialect vorbesc la Standford?

Zîmbi către Cal.

Adam nu era de părere că-i ceva de rîs.

― Ai pus nişte fructe în camera lui? întrebă el. Îi plac fructele.

― Pere, mere şi struguri muscat, răspunse Lee.

― Da, îi place muscatul. Îmi amintesc că-i place muscatul.

La insistenţele lui Adam, se duseră la gara Southern Pacific cu o jumătate de oră înainte de sosirea trenului. Abra se şi afla acolo.

― Nu pot veni mîine la masă, Lee, zise ea. Tata vrea să stau acasă. Voi veni cît de repede pot după-masă.

― Eşti puţin emoţionată, zise Lee.

― Tu nu eşti?

― Cred că da. Uită-te pe linie şi vezi dacă s-au schimbat semnalizatoarele în verde.

Exactitatea trenurilor e o chestiune de mîndrie şi teamă aproape pentru toată lumea. Cînd, departe, pe linie, semnalizatoarele se schimbau din roşu în verde şi lumina lungă, pătruzătoare a farurilor apărea la cotitură şi năvălea asupra gării, oamenii se uitau la ceas şi spuneau:

― A sosit la timp.

Se simţea în asta o mîndrie şi uşurare. Secunda căpăta tot mai multă importanţă pentru noi. Iar pe mă­sură ce activităţile oamenilor devin tot mai complicate şi mai intense, va apărea zecimea de secundă şi apoi va trebui găsit un nume pentru sutime, pînă cînd, într-o zi, deşi nu prea cred, vom spune:

― La dracu. Ce importanţă are o oră?

Nu e oare o prostie preocuparea asta faţă de unităţile mici de timp? Un lucru întîrziat sau petrecut mai devreme poate tulbura totul în jurul lui şi pertur­barea se propagă în valuri, ca undele provocate de o piatră aruncată într-un bazin liniştit.

Trenul intră în goană, de parcă nu avea intenţia să se oprească. Abia cînd locomotiva şi vagoanele de bagaje trecură, frînele cu aer şuierară strident, iar oţelul scîrţîi şi se opri.

Din tren coborîră în Salinas o mulţime de oameni, rude care se întorceau acasă pentru Thanksgiving, cu mîinile pline de pachete şi cutii înfăşurate în hîrtie de cadouri. Trecu un moment sau două pînă ce familia îl descoperi pe Aron. Cînd îl văzură, li se păru că cres­cuse.

Purta o pălărie cu calota turtită şi boruri înguste, foarte la modă, iar cînd îi văzu, începu să alerge spre ei aruncîndu-şi pălăria în sus, iar ei văzură că părul lui blond era tuns scurt ca peria şi stătea ţepos. Ochii îi străluceau, iar ei începută să rîdă de bucuria revederii.

Aron îşi lăsă geamantanul şi o ridică pe Abra, îmbrăţişînd-o strîns. O lasă jos şi îi prinse cu amîndouă mîinile pe Adam şi pe Cal. Pe Lee îl luă după umeri, aproape strivindu-l.

În drum spre casă, vorbiră cu toţii deodată.

― Ce mai faci?

― Arăţi bine.

― Abra, eşti atît de drăguţă!

― Nu sînt. De ce ţi-ai tuns părul?

― Toată lumea poartă aşa.

― Dar tu ai un păr tare frumos.

Se grăbiră în sus pe Main Street, trecură un cvartal, o luară apoi după colţ pe Central, pe lîngă Reymond cel cu pîinea franţuzească în vitrină în timp ce doamna Reymond cea cu părul negru le făcea semn cu mîna albită de făină, şi ajunseră acasă.

― Lee, ne faci o cafea? întrebă Adam.

― Am făcut-o înainte de plecare. E ţinută la cald.

Puse şi ceştile. Iată că erau, deodată, împreună ― Aron şi Abra pe canapea, Adam pe fotoliul lui de lîngă lampă, Lee turnînd cafeaua, şi Cal sprijinit de uşa de la hol. Şi erau tăcuţi pentru că era prea tîrziu ca să-i mai spună bun venit şi prea devreme pentru alte lucruri.

― Vreau să aud totul, spuse Adam. Ai note bune?

― Situaţiile nu se încheie decît luna viitoare, tată.

― Înţeleg. O să ai note bune. Sînt sigur.

Fără să vrea, pe chipul lui Aron apăru un aer de nerăbdare.

― Pun rămăşag că eşti obosit, spuse Adam. Putem vorbi mîine.

Lee spuse:

― Pun rămăşag că nu e. Pun rămăşag că ar vrea să fie lăsat singur.

Adam se uită la Lee şi zise:

― Da, desigur ― desigur. Crezi că ar trebui să mergem cu toţii la culcare?

Abra rezolvă problema în locul lor. Zise:

― Nu pot să rămîn prea mult, Aron, de ce nu mă conduci acasă? O să fim împreună mîine.

Pe drum, Aron se agăţă de braţul ei. Îl trecu un fior.

― O să fie ger, spuse el.

― Te bucuri că te-ai întors?

― Desigur. Am multe de discutat.

― Lucruri bune?

― Poate. Sper să le consideri şi tu la fel.

― Ai un aer serios.

― E serios.

― Cînd trebuie să te întorci?

― Nu înainte de duminică seara.

― O să avem destul timp. Şi eu am să-ţi spun ceva. Avem la dispoziţie mîine şi vineri şi sîmbătă şi duminică toată ziua. Te superi dacă astă-seară nu intri la noi?

― De ce să nu intru?

― Îţi spun eu altădată.

― Vreau să ştiu acum.

― Mă rog, tata are una din crizele lui.

― Împotriva mea?

― Da. Mîine nu pot să viu la voi la masă, dar n-o să mănînc mult acasă, aşa că poţi să-i spui lui Lee să-mi păstreze şi mie o porţie.

Aron era din nou timid. Ea simţea asta în faptul că nu-i mai strîngea braţul atît de tare, o simţea în tăcerea lui, o vedea pe faţa lui ridicată.

― N-ar fi trebuit să-ţi spun în seara asta.

― Ba da, trebuie, zise el. Spune-mi adevărul. Mai vrei să fii cu mine?

― Da, vreau.

― Atunci e bine. Acum o să plec. O să discutăm mîine.

O lăsă la poarta ei, cu senzaţia unui sărut uşor pe buze. Se simţea jignită că acceptase atît de uşor şi îşi rîse acru de ea însăşi, că putea să ceară un lucru şi apoi să fie jignită că l-a obţinut. Urmări pasul lui mare, rapid, în bătaia razelor felinarului din colţul străzii. Se gîndi: "Trebuie să fiu nebună. Am început să-mi fac închipuiri."

2
După ce a spus noapte bună, Aron se aşeză pe marginea patului, în dormitorul său şi privi în jos, la mîinile sale făcute căuş între genunchi. Se simţi părăsit şi neajutorat, învelit ca un ou de pasăre în vata ambiţiilor pe care tatăl său le nutrea pentru el. Nu le cunoscuse tăria pînă în seara aceasta şi se întreba dacă va avea puterea să se elibereze din strînsoarea lor molatică şi persistentă. Nu reuşea să-şi închege gîndurile. Casa i se părea rece şi cu o umezeală care îl făcea să tremure. Se ridică şi deschise uşurel uşa. Pe sub uşa lui Cal se vedea lumină. Bătu şi intră fără să mai aştepte un răspuns.

Cal şedea la un birou nou. Îşi făcea de lucru cu nişte hîrtie mătăsoasă şi cu o panglică roşie, iar cînd intră Aron, acoperi în grabă ceva de pe birou cu o sugativă mare.

Aron zîmbi:

― Cadouri?

― Da, răspunse Cal şi o lăsă baltă.

― Pot să-ţi vorbesc?

― Sigur! Vino înăuntru. Vorbeşte încet, altfel va veni şi tata. Nu vrea să scape nici un moment.

Aron se aşeză pe pat. Tăcu atît de mult încît Cal întrebă:

― Ce s-a întîmplat ― ai necazuri?

― Nu, n-am necazuri. Am vrut doar să vorbesc cu tine, Cal. Nu mai vreau să mai urmez universitatea.

Cal întoarse brusc capul.

― Nu mai vrei? De ce?

― Nu-mi place.

― Nu i-ai spus tatei, nu-i aşa? O să fie dezamăgit. E destul de rău că nici eu nu vreau să mă duc. Ce vrei să faci?

― M-am gîndit ca mi-ar place să mă ocup de fermă.

― Şi Abra ce spune?

― Ea mi-a zis de mult că i-ar place.

Cal îl studie:

― Ferma are un contract care n-a expirat încă.

― Ei, mă gîndeam şi eu, doar aşa.

― Nu scoţi bani din lucratul pămîntului.

― N-am nevoie de prea mulţi bani. Doar cît să mă descurc.

― Pentru mine, asta nu-i de-ajuns, spuse Cal. Vreau o mulţime de bani şi am de gînd să-i şi fac.

― Cum?

Cal se simţea mai în vîrstă şi mai sigur pe el decît fratele său. Voia să-l ocrotească.



― Dacă tu o să continui universitatea, eu o să încep şi o să pun bazele. Apoi, cînd o să termini, putem fi tovarăşi. Eu o să mă ocup de anumite lucruri şi tu de altele. Ar putea să fie o treabă bună.

― Nu vreau să mă întorc. De ce trebuie să mă întorc?

― Pentru că aşa ar vrea tata.

― Asta n-o să mă facă să mă duc.

Cal se uită aspru la fratele lui, la părul blond şi ochii depărtaţi şi deodată înţelese de ce tatăl lui îl iubeşte pe Aron, o înţelese fără nici un dubiu.

― Gîndeşte-te pînă dimineaţă, spuse el repede. Ar fi mai bine dacă ai termina cel puţin semestrul ăsta. Nu întreprinde nimic acum.

Aron se ridică şi se îndreptă spre uşă.

― Pentru cine-i cadoul? întrebă el.

― E pentru tata. Ai să-l vezi mîine după-masă.

― Dar nu-i Crăciunul.

― Nu, răspunse Cal. E mai mult decît Crăciunul.

Cînd Aron se întoarse în camera lui, Cal scoase la iveală cadoul. Mai numără o dată cele cincisprezece hîrtii noi, erau aşa de băţoase încît făceau un zgomot ascuţit, foşnitor. Banca din Monterey a trebuit să trimită după ele la San Francisco să găsească asemenea bancnote noi, şi au făcut treaba asta numai după ce li s-a explicat motivul. Pentru bancă a fost ceva sur­prinzător şi un motiv de suspiciune faptul că un băiat de şaptesprezece ani putea în primul rînd să-i aibă şi în al doilea rînd să se plimbe cu ei. Bancherilor nu le place să se umble prea uşor cu banii, chiar dacă acest lucru este de natură sentimentală. A fost nevoie de cuvîntului lui Will Hamilton ca banca să se convingă că banii îi aparţineau lui Cal, că au fost cîştigaţi în mod cinstit şi că putea face ce voia cu ei.

Cal înfăşură hîrtiile şi le legă cu panglica roşie înnodată într-un ghem care cu greu putea fi recunos­cută ca fundă. Pachetul putea fi o batistă. Îl ascunse sub cămăşi în biroul său şi se duse să se culce. Dar nu putu să doarmă. Era emoţionat şi, în acelaşi timp, in­timidat. Dorea ca ziua să fi trecut şi cadoul să fi fost înmînat. Repetă ce voia să spună:

― Asta e pentru dumneata.

― Ce este?

― Un cadou.

De aici încolo nu mai ştia ce o să se întîmple. Se învîrtea şi se răsucea în pat, iar în zori se sculă, se îmbrăcă şi se strecură afară din casă.

Pe Main Street îl văzu pe bătrînul Martin măturînd strada cu un măturoi de grajd. Consiliul municipal discuta cumpărarea unei măturători mecanice. Bătrînul Martin spera că îi va fi încredinţată lui, dar era sceptic în privinţa asta. Tinerii luau crema de peste tot. Trecu pe acolo maşina de gunoi a lui Bacigalupi şi Martin se uită după ea, plin de ură. Asta era o afacere bună. Italienii ăia se îmbogăţeau.

Main Street era pustie, cu excepţia cîtorva cîini care adulmecau pe lîngă porţile închise şi a unei oarecari mişcări în jurul restaurantului "San Francisco". Taxiul cel nou al lui Pet Bulene era parcat în faţă, pentru că Pet fusese anunţat cu o seară înainte să vină să ia fetele Williams la trenul de dimineaţă pentru San Francisco.

Bătrînul Martin îi strigă lui Cal:

― Tinere, ai o ţigară?

Cal se opri şi scoase cutia de ţigări "Murad".

― Aha ― sînt din alea faine! zise Martin. N-am nici chibrit.

Cal îi aprinse ţigara, cu grijă să nu dea foc părului din jurul gurii lui Martin.

Martin se sprijini în coada măturii şi pufăi necon­solat.

― Voi, tinerii, luaţi crema, zise el. N-o să mă lase s-o conduc eu.

― Ce? întrebă Cal.

― Măturătoarea cea nouă. N-ai auzit? Unde ai fost, băiete?

Era de necrezut pentru el că un om cît de cît informat să nu fi auzit despre maşina de măturat. Uită de Cal. Poate că Bacigalupi o să-i dea o slujbă. Făceau bănet, nu glumă. Trei căruţe şi un camion nou.

Cal o luă pe strada Alisal, se duse la poştă şi se uită prin fereastra de sticlă a căsuţei poştale 632. Era goală. Se întoarse înapoi acasă şi îl găsi pe Lee treaz, împănînd un curcan foarte mare.

― Ai umblat toată noaptea?

― Nu. M-am dus doar să fac o plimbare.

― Eşti nervos?

― Da.


― Nu-ţi fac reproşuri. Şi eu aş fi la fel. E greu să dai oamenilor ceva ― totuşi, cred că e mai greu cînd ţi se dă. Pare o prostie, nu-i aşa? Vrei cafea?

― De ce nu?

Lee îşi şterse mîinile şi turnă cafea pentru el şi pentru Cal.

― Cum ţi se pare că arată Aron?

― Cred că bine.

― Ai stat de vorbă cu el?

― Nu, răspunse Cal.

Era mai simplu aşa. Lee ar fi vrut să ştie ce-a spus. Ziua asta nu-i aparţinea lui Aron. Îi aparţinea lui Cal. Îşi rezervase ziua aceasta pentru el însuşi şi o dorea. Şi va fi a lui.

Aron intră cu ochii înceţoşaţi de somn.

― La ce oră luăm masa, Lee?

― Nu ştiu, pe la trei şi jumătate, patru.

― Nu s-ar putea să fie pe la cinci?

― Cred că da, dacă Adam e de acord. De ce?

― Abra nu poate sosi aici mai devreme. Am un plan pe care vreau să i-l spun tatei şi vreau ca ea să fie aici.

― Cred că se poate aranja, zise Lee.

Cal se ridică repede şi se duse în camera lui. Se aşeză la biroul lui cu lampa de masă aprinsă şi fu cuprins de nelinişte şi ciudă. Fără nici un efort, Aron îi răpea ziua lui. Se va transforma în ziua lui Aron. Apoi, deodată, fu teribil de ruşinat. Îşi acoperi ochii cu mîinile şi spuse:

"E pur şi simplu gelozie. Sînt gelos. Asta e. Sînt gelos. Nu vreau să fiu gelos."

Şi repetă iar şi iar:

"Gelos ― gelos ― gelos", ca şi cum rostind cuvintele cu glas tare, ar fi putut să distrugă sentimentul. Odată ajuns în acest punct, începu să se pedepsească singur:

"De ce dau banii tatălui meu. Pentru binele lui? Nu. Pentru binele meu. Will Hamilton mi-a spus-o. Încerc să-l cumpăr. Nu e nimic frumos în mine. Stau aici, şi mă tăvălesc în noroiul geloziei faţă de fratele meu. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume?"

Îşi şopti răguşit:

"De ce să nu fiu cinstit? Ştiu de ce îl iubeşte tatăl meu pe Aron. Pentru că seamănă cu ea. Tata n-a uitat-o niciodată. Poate că el nu e conştient de asta, dar aşa e. Mă întreb dacă îşi dă oare seama. Asta mă face să fiu gelos şi pe ea. De ce nu-mi iau banii şi să plec? Nu mi-ar duce lipsa. În scurt timp, vor uita pînă şi de existenţa mea, ― toţi, afară de Lee. Şi chiar Lee, mă întreb dacă mă place. Poate că nu."

Îşi dădu cu pumnii în cap.

"Oare şi Aron trebuie să se lupte aşa cu el însuşi? Nu cred, dar de unde să ştiu? Aş putea să-l întreb. Dar nu mi-ar spune."

Gîndul lui Cal oscila între furie faţă de sine însuşi şi milă. Apoi interveni o voce nouă, care spuse cu răceală şi dispreţ:

"Dacă eşti cinstit ― de ce nu recunoşti că-ţi face plăcere această autopedepsire? Ăsta e adevărul. De ce să nu fi pur şi simplu ceea ce eşti şi să nu faci ceea ce faci?

Cal fu şocat de acest gînd. Îi face plăcere? Desigur. Cînd se biciuia singur, se apăra ca să nu fie biciuit de altcineva. Îşi concentră gîndurile. "Dă banii, dar dă-i fără gălăgie. Nu te aştepta la nimic. Nu-ţi face nici un fel de iluzii. Dă-i şi uită-i. Uită-i de pe acum. Dă-i, dă-i. Cedează-i lui Aron ziua aceasta. De ce nu?" Se ridică şi se duse grăbit în bucătărie.

Aron ţinea desfăcută pielea curcanului, în timp ce Lee împingea umplutura înăuntru. Cuptorul pîrîia şi trosnea de căldura crescîndă.

Lee spuse:

― Ia să vedem, optsprezece funzi, douăzeci de minute pentru fiecare fund ― asta-i de douăzeci de ori optsprezece ― face trei sute şaizeci de minute, exact şase ore ― de la unsprezece la douăsprezece, de la douăsprezece la unu.

Numără pe degete.

Cal zise:

― Aron, cînd dai gata treaba, hai să mergem la o plimbare.

― Unde? întrebă Aron.

― Aşa, prin oraş. Vreau să te întreb ceva.

Cal îl conduse pe fratele său peste stradă la "Berges şi Garrisiere", care importau vinuri fine şi băuturi alcoolice.

― Am nişte bani, Aron, spuse Cal. M-am gîndit că poate ai vrea să cumperi nişte vin pentru masă. Îţi dau eu bani.

― Ce fel de vin?

― Să facem o petrecere adevărată. Să luăm şampanie ― să fie cadoul tău.

Joe Garrisiere zise:

― Băieţi, voi nu sînteţi destul de mari.

― Pentru masă? Sîntem, n-avea nici o grijă.

― Nu pot să vă vînd. Îmi pare rău.

― Ştiu ce poţi să faci, zise Cal. Noi plătim şi o trimiţi tatei.

― Asta se poate, spuse Joe Garrisiere. Avem nişte "Oeil de Perdrix".

I se făcu gura pungă de parcă ar fi gustat-o.

― Ce-i aia?

― Şampanie ― dar foarte frumoasă, de culoarea oului de potîrniche ― rozalie, dar ceva mai închisă şi seacă. Patru cincizeci o sticlă.

― Nu-i scump? întrebă Aron.

― Sigur că-i scump! rîse Cal. Trimite trei sticle, Joe.

Lui Aron îi spuse:

― E darul tău.


3
Lui Cal i se părea că ziua nu se va mai termina. Voia să plece de acasă, dar nu putea. La ora unsprezece, Adam se duse la biroul de recrutare, care era închis, ca să studieze dosarele unui lot nou de băieţi.

Aron părea perfect calm. Şedea în salon, uitîndu-se la caricaturi în nişte numere vechi din "Review of Reviews".

Din bucătărie, mirosul sosului ce se scurgea din curcanul pus la fript începu să umple casa.

Cal se duse în camera lui, scoase cadoul şi îl puse pe birou. Încercă să scrie o carte de vizită, s-o pună deasupra.

"Tatei, de la Caleb."

"Lui Adam Trask de la Caleb Trask."

Rupse cartonaşele în bucăţele mici şi le aruncă în toaletă.

Se gîndi: "De ce să-i dai azi? Poate că mîine aş putea să mă duc liniştit la el şi să-i spun: Asta-i pentru dumneata, şi apoi să plec. Aşa ar fi mai uşor."

"Nu, făcu cu glas tare. Vreau ca ceilalţi să vadă."

Aşa trebuia să se întîmple. Dar avea inima strînsă şi palmele umede de emoţie, de parcă s-ar fi aflat pe scenă. Apoi se gîndi la dimineaţa cînd tatăl lui l-a scos de la închisoare. Căldura şi apropierea ― asta sînt lu­crurile de care trebuie să-şi amintească ― şi încrederea tatălui său. O şi spusese atunci.

― Am încredere în tine.

Se simţi mai bine după asta.

Pe la ora trei îl auzi pe Adam intrînd şi apoi auzi murmurul slab al vocilor care discutau în salon. Cal se alătură tatălui său şi lui Aron.

Adam spunea:

― Timpurile s-au schimbat. Un tînăr trebuie să fie specialist, dacă vrea să ajungă la ceva. Cred că de asta sînt aşa de bucuros că mergi la universitate.

Aron zise:

― M-am gîndit laasta şi mă întreb dacă aşa o fi.

― Nu te mai gîndi. Prima alegere e cea bună. Uite-te la mine. Ştiu cîte ceva despre multe lucruri, dar nu ştiu nici unul atît de bine încît să-mi pot cîştiga existenţa în vremurile astea.

Cal se aşeză tăcut. Adam nu-l observă. Chipul îi era concentrat asupra gîndurilor sale.

― E firesc ca un om să dorească reuşita fiului său, continuă Adam. Şi poate că eu văd mai limpede decît tine.

Lee băgă capul înăuntru.

― Cîntarul de bucătărie trebuie să fie stricat, zise el. Curcanul va fi gata mai devreme decît scrie la carte. Pariez că nu cîntăreşte optsprezece funzi.

― Poţi să-l ţii la cald, zise Adam, şi continuă: Bătrînul Sam Hamilton a prevăzut asta. Spunea că nu vor mai exista nici un fel de filozofi universali. Volumul de cunoştinţe e prea mare ca să poată fi absorbit de o singură minte. El întrezărea limpede vremea cînd un om nu va cunoaşte decît o părticică, dar o va cunoaşte bine.

― Da, zise Lee din pragul uşii, dar deplîngea o asemenea situaţie. O ura.

― Într-adevăr? întrebă Adam.

Lee intră în odaie. Ţinea în dreapta lingura mare, iar stînga o ţinea sub ea, de teamă să nu pice pe covor. Intră în cameră, dar uită şi mişcă lingura şi pe podea căzură picături de grăsime de curcan.

― Acum, că mă întrebaţi, nu ştiu. Nu ştiu precis dacă el ura situaţia asta, sau o uram eu pentru el.

― Nu te irita aşa, zise Adam. Mi se pare că nu mai putem discuta nimic fără ca tu să o consideri o insultă personală.

― Ori cunoştinţele au devenit prea bogate, ori oamenii au devenit prea mărunţi, spuse Lee. Poate că îngenunchind în faţa atomului, au căpătat şi sufletul şi mărimea atomului. Poate că un specialist nu este decît un laş, care se teme să privească dincolo de mica lui cuşcă. Gîndiţi-vă ce pierde fiecare specialist ― toată lumea de dincolo de îngrăditura lui.

― Nu, nu discutăm decît despre cîştigarea exis­tenţei.

― A existenţei ― sau a banilor, zise Lee iritat. Banii sînt uşor de făcut, dacă asta vreţi. Dar, cu cîteva excepţii, oamenii nu vor bani. Vor lux, şi dragoste, şi admiraţie.

― Foarte bine. Dar ai vreo obiecţie faţă de universitate? Despre asta discutăm.

― Îmi pare rău, zise Lee. Aveţi dreptate, mi se pare că m-am iritat prea mult. Nu sînt împotrivă. Dacă univer­sitatea este locul unde omul se duce să-şi găsească legătura cu lumea, atunci nu am obiecţii. Asta e, aşa-i Aron?

― Nu ştiu, răspunse Aron.

Din bucătărie se auzi un fîşîit.

― Afurisitele astea de potroace dau în foc, zise Lee, şi se repezi spre uşă.

Adam privi spre el cu dragoste.

― Ce om bun! Ce prieten bun!

― Sper să trăiască o sută de ani, zise Aron.

Tatăl lui chicoti.

― De unde ştii că n-are de-acum o sută de ani?

― Cum merge fabrica de gheaţă? întrebă Cal.

― Bine. Îşi scoate cheltuielile şi îmi aduce şi un mic profit. Dar de ce mă întrebi?

― M-am gîndit la cîteva lucruri ca să fie mai rentabilă.

― Nu astăzi, zise Adam repede. Luni, dacă o să ţii minte, dar nu astăzi. Ştii, nu-mi amintesc de cînd nu m-am simţit atît de bine. Mă simt ― s-ar putea spune, împlinit. Poate că nu-i decît urmarea unei nopţi dormite bine şi a unei băi bune. Sau poate e din cauză că sîntem cu toţii împreună şi împăcaţi.

Îi zîmbi lui Aron:

― Nu ştiam ce simţim pentru tine pînă ce n-ai plecat.

― Mi-a fost dor de casă, recunoscu Aron. În primele zile, am crezut că o să mor din cauza asta.

Abra dădu buzna înăuntru. Avea obrajii roşii şi era fericită.

― Aţi observat că e zăpadă pe muntele Toro? întrebă ea.

― Da, am văzut, răspunse Adam. Se spune că asta înseamnă un an bun. Nu ne-ar strica.

Am ciugulit doar, spuse Abra. Am vrut să-mi fie foame aici.

Lee se scuză pentru masă ca un prost bătrîn. Dădu vina pe maşina de gaz care nu încălzeşte ca o maşină bună cu lemne. Dădu vina pe soiul nou de curcani cărora le lipsea ceva ce aveau altă dată. Dar rîse împreună cu ei cînd îi spuseră că joacă teatru ca o femeie bătrînă care umblă să pescuiască laude.

La budinca cu prune, Adam deschise şampania şi o băură cu toată ceremonia obişnuită. La masă dom­nea o atmosferă de curtoazie. Se propuseră toasturi. Se bău în sănătatea fiecăruia, apoi Adam ţinu un mic discurs pentru Abra, cînd bău în sănătatea ei.

Ochii îi străluceau şi, pe sub masă, Aron o ţinea de mînă. Vinul potoli nervozitatea lui Cal şi nu mai era speriat de cadoul lui.

Cînd Adam îşi termină budinca, zise:

― Cred că n-am avut niciodată o sărbătoare atît de frumoasă.

Cal băgă mîna în buzunar, scoase pachetul cu fundă roşie şi îl împinse în faţa tatălui său.

― Ce-i asta?

― Un cadou.

Adam era mulţumit.

― Nici n-a sosit Crăciunul şi primim cadouri. Mă întreb ce poate fi!

― O batistă, făcu Abra.

Adam scoase funda şi despături foiţa. Se uită mirat la bani.

Abra întrebă:

― Ce este? şi se ridică să se uite.

Aron se aplecă înainte. Lee, în uşă încercă să nu i se observe îngri­jorarea pe faţă. Aruncă o privire spre Cal şi văzu în ochii acestuia lumina bucuriei şi a triumfului.

Foarte încet, Adam îşi plimbă degetele şi desfăcu un evantai de hîrtii. Vocea lui venea parcă de de­parte.

― Ce-i asta... Ce...

Se opri.

Cal înghiţi în sec.

― E... eu i-am cîştigat ― ca să ţi-i dau dumitale în locul pierderii cu salata.

Adam ridică încet capul.

― Tu i-ai cîştigat? Cum?

― Cu domnul Hamilton ― i-am cîştigat împreună ― pe fasole.

Continuă grăbit:

― Am cumpărat anticipat cu cinci cenţi şi, cînd au crescut preţurile... sînt pentru dumneata, cincisprezece mii de dolari. Sînt pentru dumneata.

Adam aranjă hîrtiile noi în ordine, una peste alta, împături foiţa peste ele şi îndoi marginile. Se uită neajutorat la Lee. Cal prinse din zbor un sentiment ― un sentiment de nenorocire, de dezastru şi se simţi co­pleşit de-o silă apăsătoare. Îl auzi pe tatăl lui spu­nînd:

― Trebuie să-i dai înapoi.

La fel de îndepărtată, propria lui voce rosti:

― Să-i dau înapoi? Cui să-i dau înapoi?

― Oamenilor de la care i-ai luat.

― Agenţiei britanice de achiziţii? Ei nu pot să-i ia înapoi. Plătesc doisprezece cenţi şi jumătate pe fasole în toată ţara.

― Atunci dă-i înapoi fermierilor pe care i-ai furat.

― I-am furat? strigă Cal. De ce, le-am plătit cu doi cenţi mai mult decît preţul pieţii, nu i-am înşelat.

Cal se simţi suspendat în spaţiu, iar timpul se scurgea nespus de încet.

Tatălui îi trebui mult timp ca să răspundă. Făcea pauze mari, cu nişte spaţii lungi între cuvinte.

― Eu trimit băieţi la armată, zise el. Eu îmi pun semnătura şi ei pleacă. Unii vor muri, alţii vor zăcea neputincioşi, fără braţe şi fără picioare. Nici unul n-o să se întoarcă întreg. Crezi oare, băiete, că eu aş putea să scot un profit din treaba asta?

― Am făcut-o pentru dumneata, spuse Cal. Am vrut să capeţi banii, să-ţi acoperi pierderea.

― Nu vreau bani, Cal. Cît priveşte salata ― nu cred că am făcut-o pentru bani. A fost un fel de joc să văd dacă salata poate ajunge acolo, şi am pierdut. Nu vreau banii.

Cal privea drept înainte. Simţea ochii lui Lee, Aron şi Abra tîrîndu-se pe obrajii lui. Îşi ţinea ochii aţintiţi pe buzele tatălui său.

― Îmi place ideea cadoului, continuă Adam. Îţi mulţumesc că te-ai gîndit...

― Am să-i pun deoparte. Am să-i păstrez pentru dumneata, îl întrerupse Cal.

― Nu. N-am să-i vreau niciodată. Aş fi fost atît de bucuros dacă mi-ai fi putut da ― vezi eu ― ceea ce mi-a dat fratele tău ― mîndria pentru lucrul pe care-l face, bucuria pentru progresul lui. Banii, chiar şi banii curaţi, nu se compară cu asta.

Ochii i se dilatară niţeluş.

― Te-am supărat, fiule? Nu fi supărat. Dacă vrei să-mi faci un cadou ― dă-mi o viaţă bună. Asta ar fi un lucru pe care l-aş preţui.

Cal simţea că se sufocă. Pe frunte îi curgea transpiraţia şi simţea un gust sărat pe limbă. Se ridică brusc şi scaunul lui se răsturnă. Ieşi în fugă din cameră, ţinîndu-şi răsuflarea.

Adam strigă după el:

― Nu fi supărat, fiule.

Îl lăsară în pace. Se aşeză în camera lui, cu coatele pe birou. Crezu că va plînge, dar nu plînse. Încercă să izbucnească în plîns, dar lacrimile nu puteau trece peste cuiul fierbinte din mintea lui.

După o vreme, respiraţia i se potoli şi creierul începu să lucreze greoi, încet. Se luptă să îndepărteze gîndul tăcut, plin de ură, dar nu izbuti şi acesta îşi continuă opera. Luptă împotriva lui din ce în ce mai slab, căci ura izvora din tot trupul lui, otrăvind fiecare nerv. Simţea că-şi pierde stăpînirea de sine.

Apoi veni un moment cînd stăpînirea de sine şi teama dispărură, iar creierul lui scoase un strigăt de durere şi triumf. Puse mîna pe un creion şi de­senă pe sugativă mici spirale strînse, una după alta. Cînd Lee intră, o oră mai tîrziu, erau sute de spirale care se făcuseră din ce în ce mai mici. Nu-şi ridică privirea.

Lee închise uşa încet.

― Ţi-am adus nişte cafea, spuse el.

― Nu vreau ― ba da, vreau. Îţi mulţumesc, Lee. E drăguţ din partea ta că te-ai gîndit.

― Termină! Termină, îţi spun! zise Lee.

― Ce să termin? Ce vrei să termin?

Lee zise stînjenit:

― Ţi-am spus odată, cînd m-ai întrebat dacă totul este în tine. Ţi-am spus că te poţi stăpîni dacă vrei.

― Ce să stăpînesc? Nu ştiu despre ce vorbeşti.

― Nu mă auzi? Crezi că nu pot să-ţi citesc gîndurile? Cal, oare nu ştii ce vreau să spun?

― Te aud, Lee. Ce vrei să spui?

― Nu putea face altfel, Cal. Aşa e firea lui. Era singura cale pe care o cunoştea. Nu avea de ales. Dar tu ai. Nu mă auzi? Tu ai de ales.

Spiralele deveniră atît de mici încît liniile creio­nului se contopeau şi rezultatul erau un punct negru, lucios.

Cal zise liniştit:

― Nu cumva faci prea mult zgomot pentru nimic? Cred că te înşeli. S-ar crede din tonul tău că am omorît pe cineva. Fii liniştit, Lee. Fii liniştit.

În odaie domnea tăcere. După un moment Cal întoarse capul şi odaia era goală. O ceaşcă de cafea pe birou scotea o dîră de aburi. Cal bău cafeaua aşa fierbinte cum era şi se duse în salon.

Tatăl său îi aruncă o privire plină de scuze.

― Îmi pare rău, tată, zise Cal. N-am bănuit ce sentimente ai în privinţa asta.

Luă pachetul de bani de pe cămin unde stătea, şi-l puse în buzunarul interior al hainei, unde fusese mai înainte.

― Voi vedea ce pot face cu ei. Apoi spuse cu glas obişnuit: Unde sînt ceilalţi?

― Abra a trebuit să plece. Aron s-a dus s-o conducă. Lee a ieşit.

― Mă duc să mă plimb, zise Cal.


4
Noaptea de noiembrie se lăsase de-a binelea. Cal întredeschise uşa din faţa şi văzu umerii şi capul lui Lee conturaţi pe peretele alb al spălătoriei franţuzeşti de peste drum. Şedea pe trepte şi arăta greoi în haina lui groasă.

Cal închise încet uşa şi se întoarse prin salon.

Şampania face sete, spuse el.

Tatăl lui nu-şi ridică privirea.

Cal se strecură pe uşa de la bucătărie şi trecu prin grădina de zarzavaturi a lui Lee. Se căţără pe gardul înalt, găsi scîndura care servea drept pod peste apa întunecată şi ieşi pe strada Castroville, între prăvălia tinichigiului şi brutăria lui Lang.

Se îndreptă spre Stone Street unde se afla biserica catolică şi o iuă la stînga, trecu pe lîngă casa lui Carriaga, a lui Wilson, a lui Zabala şi în dreptul casei Steinbeck o luă la stînga pe Central Avenue. Două cvartale mai departe o luă la stînga, pe lîngă şcoala West End.

În faţa şcolii, plopii din curte erau aproape goi, dar vîntul serii tot mai scutura din ei cîteva frunze îngăl­benite.

Mintea lui Cal era amorţită. Nici nu observă măcar că aerul era rece din pricina gerului care cobora din munţi. Trei cvartale mai înainte, îl văzu pe fratele care traversa pe sub un felinar şi venea spre el. Ştia că e fratele lui după pas şi după ţinută şi fiindcă observase că e el.

Cal îşi încetini, pasul, iar cînd Aron fu aproape, îi spuse:

― Hei, am venit să te caut.

― Îmi pare rău pentru azi după-amiază, zise Aron.

― N-ai ce să-i faci ― uită.

Se întoarseră şi merseră alături unul de altul.

― Vreau să vii cu mine. Vreau să-ţi arăt ceva, zise Cal.

― Ce anume?

― E o surpriză. Dar e foarte interesant. O să te intereseze.

― O să dureze mult?

― Nu, nu prea mult. Puţin de tot.

Trecură prin Central Avenue spre strada Castroville.


5
De obicei, sergentul Axel Dane era acela care deschidea oficiul de recrutare din San Jose, la ora opt, dar dacă el întîrzia puţin, îl deschidea caporalul Kemp, iar Kemp nu era omul care să se plîngă. Axel nu era un caz neobişnuit. Stagiul în armata americană în timp de pace, în perioada dintre războiul cu Spania şi cel cu Germania l-a făcut inapt pentru viaţa rece, neordonată, de civil. O lună între două perioade de stagiu, l-au convins de lucrul acesta. Două stagii în armată, în timp de pace, l-au făcut complet inapt şi pentru război, şi a învăţat destule metode ca să scape de el. Centrul de recrutare din San Jose o dovedea. Îi făcea curte celei mai mici dintre fetele lui Ricci şi acesta locuia în San Jose.

Kemp nu avea atîta vechime, dar învăţase regulile de bază. Să se aibă bine cu şeful lui şi să se ferească pe cît posibil de ofiţeri. Nu-i păsa de micile escapade ale sergentului Dane.

La ora opt şi treizeci, Dane intră în birou şi îl găsi pe caporalul Kemp aţipit la masa lui, iar un copilandru obosit şedea şi aştepta. Dane îl privi pe băiat, apoi se duse în spatele ghişeului şi puse mîna pe umărul lui Kemp.

― Dragul meu, cîntă privighetorile şi s-au ivit zorile unei zile noi, spuse el.

Kemp îşi ridică fruntea de pe braţe, îşi şterse nasul cu dosul palmei şi strănută.

― Noroc, făcu sergentul. Trezeşte-te, avem un client.

Kemp se uită pieziş, cu ochii lipiţi.

― Războiul o să aştepte.

Dane privi mai atent la băiat.

― Dumnezeule! Ce frumos e! Sper să aibă grijă de el. Caporale, tu n-ai decît să crezi că vrea să ridice arma împotriva duşmanului, eu cred însă că fuge de dragoste.

Kemp se simţea uşurat că sergentul nu era prea treaz.

― Credeţi că i-a făcut rău vreo fată? Orice-ar fi zis sergentul, îi cînta în strună. Ce-aţi zice să-l trimitem în Legiunea străină?

― Poate fuge de sine însuşi.

Kemp zise:

― Am văzut un film din ăsta. Era acolo un sergent, adevărat fiu de căţea.

― Nu cred în de-astea, spuse Dane. Drepţi, tinere! Ai optsprezece ani, nu-i aşa?

― Da, domnule.

Dane se întoarse către subalternul său.

― Tu ce crezi?

― La dracu! Dacă sînt destul de mari de statură, au şi vîrsta.

Sergentul spuse:

― Să zicem că avem optsprezece ani. Şi n-o să ne răzgîndim, nu-i aşa?

― Sigur, domnule.

― Ia formularul acesta şi completează-l. Fă soco­teala în ce an te-ai născut, şi scrie-l aici, şi să-l ţii minte.


Yüklə 4,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin