La răsărit de Eden

Capitolul 6
1
După înrolarea lui Adam în armată, şi după ce Cyrus s-a mutat la Washington, Charles a rămas singur la fermă. Se lăuda că îşi caută o soţie, dar nu o făcea în mod obişnuit, nu se întîlnea cu fete, nu se ducea la bal, nu căuta să fie sigur că sînt cinstite sau nu şi să le convingă treptat să se căsătorească. De fapt, Charles era foarte timid cu fetele. Şi la fel ca majoritatea bărba­ţilor timizi, îşi satisfăcea necesităţile fireşti cu prostitua­tele anonime. Un bărbat timid se simte în siguranţă cu o femeie uşoară. Întrucît e plătită, şi încă dinainte, ea devine o marfă, aşa că un bărbat timid poate să fie glumeţ cu ea, ba chiar brutal. De asemeni, nu are de ce să se teamă că ar putea fi respins, ceea ce pe un bărbat timid îl paralizează.

Treaba se aranja simplu şi destul de discret. Proprietarul hanului ţinea trei camere la etajul de sus pentru călători, pe care le închiria fetelor pe cîte două săptămîni. La sfîrşitul celor două săptămîni, un nou grup de fete le înlocuiau. Domnul Hallam, proprietarul hanului, nu se amesteca în acest aranjament. Aproape că putea să spună pe bună dreptate că nu ştia nimic despre asta. Lua doar o chirie de cinci ori mai mare pentru cele trei camere. Fetele erau alese, procurate, aduse, supravegheate şi jefuite de un proxenet pe nume Edwards, care locuia la Boston. Fetele lui se deplasau într-un circuit lent prin orăşelele mici, fără să stea mai mult de două săptămîni într-un loc. Era un sistem foarte bun. Fiecare fată nu stătea în oraş prea multă vreme ca să nu fie luată la ochi, fie de cetăţeni, fie de poliţişti. Stăteau mai mult în camere şi se fereau de locurile publice. Nu li se dădea voie ― în caz contrar erau pedepsite cu bătaia ― să se îmbete, să facă scan­dal sau să se îndrăgostească de cineva. Li se servea masa în cameră, iar clienţii erau aleşi cu grijă. Oa­menilor beţi nu li se permitea să urce la ele. O dată la şase luni, fiecare fată căpăta o lună de vacanţă ca să se îmbete şi să-şi facă de cap. Dacă o fată nu respecta regulamentul în timpul serviciului, atunci domnul Ed­wards personal o dezbrăca, o lega fedeleş şi o bătea cu cravaşa pînă ce mai-mai să-şi dea duhul. Dacă fap­tele se repetau, se trezea în închisoare sub acuzarea de vagabondaj şi prostituţie publică.

Şederile de numai două săptămîni mai aveau şi alt avantaj. Multe fete erau bolnave, şi aproape întot­deauna erau plecate cînd darul lor îşi făcea incubaţia la client. Nu era nimeni căruia să-i poţi cere socoteală. Domnul Hallam nu ştia nimic despre toate astea, iar domnul Edwards nu apărea niciodată în public în funcţia sa. Circuitul acesta al lui era o afacere foarte bună.

Fetele se asemănau foarte mult ― mari, leneşe şi proaste. Bărbaţii îşi dădeau cu greu seama de schim­bări. Charles Trask îşi făcuse obiceiul să se ducă la han cel puţin o dată la două săptămîni, să se urce la etaj, să-şi facă treaba repede şi să se întoarcă la bar să se îmbete niţeluş.

Casa familiei Trask nu fusese niciodată veselă, dar mai ales de cînd locuia acolo numai Charles, avea un aer trist, părăginit.

Perdelele de dantelă, cenuşii, deşi curăţate, arătau tot mai năclăite şi mai umede. Bucătăria era acoperită ― pereţi, geamuri şi plafon ― cu un strat de grăsime de prăjeală.

Munca zilnică a nevestelor, care au trăit acolo şi curăţenia generală făcută de două ori pe an, înlăturară murdăria. Charles făcea rareori mai mult decît să măture. Renunţase la cearceafuri şi dormea între pături. La ce bun să cureţi casa cînd nu venea nimeni s-o vadă? Doar în nopţile cînd se ducea la han, se spăla şi se îmbrăca cu haine curate.

Charles începu să fie bîntuit de un fel de nelinişte care îl făcea să se scoale din zori. Lucra la fermă mai mult pentru că se simţea singur. Cînd venea de la muncă, înfuleca mîncare prăjită, iar apoi se ducea la culcare şi cădea într-o toropeală digestivă.

Pe chipul lui negricios s-a întipărit seriozitatea lipsită de expresie a omului care se află aproape întotdeauna singur. Frate-său îi lipsea mai mult decît mama sau tatăl. Îşi amintea oarecum tulbure anii dinainte de plecarea lui Adam, în care vedea nişte timpuri fericite, şi dorea revenirea lor.

În tot acest răstimp n-a fost niciodată bolnav, afară, bineînţeles, de indigestia cronică de care suferă şi acum toţi bărbaţii ce locuiesc singuri, îşi gătesc ei înşişi şi mănîncă fără ca nimeni să le ţină tovărăşie. Pentru asta înghiţea un purgativ puternic căruia i se spunea "Elixirul vieţii părintelui George".

În cel de al treilea an de singurătate, i s-a întîmplat un accident. Dezgropa bolovani ca să facă un zid de piatră. Unul, mai bine înfipt, era greu de urnit. Charles s-a tot opintit cu o pîrghie făcută dintr-o bară de fier, dar bolovanul, după ce s-a clintit, a căzut înapoi de cîteva ori. La un moment dat, şi-a pierdut răbdarea. Un zîmbet uşor i-a apărut pe faţă şi, cuprins de o furie mută, a început să se lupte cu pietroiul de parcă ar fi fost un om. Şi-a înfipt bara de fier adînc sub el şi s-a lăsat cu toată greutatea. Bara a alunecat şi partea de sus l-a pocnit drept în frunte. Cîteva clipe a zăcut în nesimţire pe cîmp, apoi s-a ridicat şi s-a îndreptat spre casă, împleticindu-se, pe jumătate orbit. În frunte avea o rană mare care pornea de la rădăcina părului pînă la un punct, între sprîncene. Cîteva săptămîni a avut capul bandajat, din pricina unei infecţii care puroia, dar asta nu-l îngrijora. În vremea aceea, puroiul era con­siderat benign, o dovadă că rana merge spre vinde­care. Cînd rana s-a vindecat, i-a lăsat o cicatrice lungă, încreţită, şi în timp ce majoritatea cicatricelor sînt mai albicioase decît pielea înconjurătoare, a lui Charles s-a făcut cafenie. Poate că bara a introdus rugină sub piele făcînd un fel de tatuaj.

Lui Charles nu prea i-a păsat de rană, dar de cicatrice da. Arăta ca o urmă de deget pe frunte. O cerceta adesea, uitîndu-se în mica oglindă de lîngă so­bă. Îşi pieptăna părul în jos pe frunte ca să o acopere cît mai mult cu putinţă. Îi era ruşine de cicatrice; o ura. Devenea neliniştit cînd cineva o privea şi se înfuria cînd i se punea vreo întrebare în legătură cu ea. Într-o scrisoare către fratele său, şi-a dezvăluit sentimentele.

Scria:

"Arată de parcă cineva m-ar fi însemnat ca pe o vacă. Afurisita se face tot mai întunecată. Poate că pînă vii acasă, o să fie neagră. Nu-mi lipseşte decît una în sens invers şi o să arăt ca un papistaş în Vinerea Mare. Nu ştiu de ce mă supără atît. Sînt plin de cicatrice. Asta însă mă face să mă simt de parcă aş fi însemnat. Şi cînd mă duc în oraş, ca şi la han, toată lumea se uită la ea. Îi aud discutînd despre ea, cînd cred că nu-i aud. Nu ştiu de ce naiba sînt atît de curioşi. Aşa stînd lucrurile, nu prea mai am chef să mă duc la oraş."

2
Adam a fost eliberat în 1885 şi a pornit spre casă. Ca înfăţişare nu prea se schimbase. Nu avea o ţinută milităroasă. Cavaleria nu l-a influenţat, în privinţa asta. Într-adevăr, unele unităţi militare se laudă cu o comportare mai liberă.

Adam se simţea ca un somnambul. Este dificil să te desparţi de o viaţă de rutină, chiar dacă o urăşti. Dimineaţa se scula într-o fracţiune de secundă şi stătea să aştepte goarna deşteptării. Pulpele simţeau lipsa moletierelor, iar gîtul părea gol fără gulerul strîns. Ajunse la Chicago şi acolo, fără nici un motiv, închirie pentru o săptămînă o cameră mobilată, stătu două zile, plecă la Buffalo, se răzgîndi şi o porni spre cascada Niagara. Nu voia să se ducă acasă şi amîna plecare cît putea de mult. În mintea lui, acasă nu era un loc prea plăcut. Sentimentele legate de acel loc erau moarte în el şi nu avea chef să le readucă la viaţă. Privi cascada ore în şir. Zgomotul ei îl năuci şi îl hipnotiză.

Într-o seară simţi o singurătate paralizantă şi lipsa oamenilor apropiaţi din barăci şi din corturi. Îi venea să alerge în mijlocul mulţimii, ca să simtă puţină căldură, indiferent de unde. Primul loc public aglomerat pe care-l găsi, fu un mic bar plin de lume şi fum. Scoase un oftat de plăcere şi aproape că se ghemui în mulţimea de oameni, ca o pisică într-o grămadă de lemne. Comandă whisky, îl bău, îl cuprinse căldura şi se simţi bine. Nu vedea şi nu auzea. Pur şi simplu savura contactul cu oamenii. Cînd se făcut tîrziu şi oamenii începură să plece, simţi iarăşi teama de clipa cînd va trebui să se întoarcă acasă. În curînd se trezi singur cu barmanul, care tot freca lemnul barului, încercînd din priviri şi gesturi să-l facă pe Adam să plece.

― Mai dă-mi unul, zise el.

Chelnerul scoase sticla. Adam îl observă pentru prima oară. Avea pe frunte un semn ca o fragă.

― Nu-s de pe aici, spuse Adam.

― Aici la cascadă mai toţi sînt străini, spuse chelnerul.

― Am fost în armată. La cavalerie.

― Aha, zise chelnerul.

Adam simţi deodată că trebuie să-l impresioneze pe omul acesta, să-i intre cumva pe sub piele.

― M-am bătut cu indienii, spuse. Am avut ce vedea.

Cetăţeanul nu-i răspunse.

― Fratele meu are şi el un semn pe frunte.

Chelnerul atinse cu degetele semnul ca o fragă.

― E din naştere, zise. Creşte cu fiecare an. Fratele dumitale are şi el aşa ceva?

― A lui e de la o tăietură. Mi-a scris cum a fost.

― Ai observat că a mea are formă de pisică?

― Desigur.

― Asta-i şi porecla mea. Pisică. O am de cînd mă ştiu. Se spune că maică-mea s-o fi speriat de o pisică înainte de a mă naşte.

― Sînt în drum spre casă. Am plecat de mult. Nu bei ceva?

― Mulţumesc. Unde locuieşti?

― La pensiunea doamnei May.

― O ştiu. Se spune că te umflă cu o supă ca să nu mai poţi mînca multă carne.

― Cred că şarlatanii se fac în orice negoţ, spuse Adam.

― Cred că da. Oricum, în al meu se fac multe.

― Pun rămăşag că e aşa, spuse Adam.

― Dar tocmai şmecheria de care am nevoie n-o ştiu. Şi tare aş vrea s-o ştiu.

― Despre ce-i vorba?

― Cum dracu să te fac să pleci acasă şi să mă laşi să închid.

Adam îl privi ţintă, îl tot privi, dar tăcu.

― Am glumit, spuse chelnerul stingherit.

― Cred că dimineaţă voi pleca acasă, zise Adam. Acasă la mine.

― Noroc, spuse chelnerul.

Adam traversă oraşul întunecat, mărind pasul ca şi cînd singurătatea l-ar fi urmărit. Cînd urcă treptele de la intrarea pensiunii, acestea scîrţîiră ca un semnal. Holul era slab luminat de licărirea gălbuie a unei lămpi de petrol, cu o flacără atît de joasă de parcă era gata să se stingă.

Proprietăreasa stătea pe culoar şi nasul îi arunca o umbră alungită pe bărbie. Ochii ei reci nu-l slăbiră o clipă pe Adam, ca ochii unui portret pictat din faţă, iar cu nasul adulmeca cît whisky băuse.

― Noapte bună, spuse Adam.

Nu-i răspunse.

Ajuns la palier, se uită înapoi. Ea stătea cu capul ridicat şi de data asta bărbia îi făcea umbră pe gît iar ochii păreau fără pupile.

Camera lui mirosea a praf umezit şi uscat de ne­numărate ori. Scoase un chibrit şi-l frecă de cutie. Aprinse mucul de lumînare din suportul său şi privi patul ― la fel de curbat ca un hamac şi acoperit cu o plapumă murdară făcută din bucăţele, a cărei um­plutură de bumbac ieşea pe la margini.

Treptele de la intrare scîrţîiră din nou şi Adam fu sigur că femeia era iarăşi pe coridor, gata să-şi arate lipsa de ospitalitate noului sosit.

Adam se aşeză pe scaun, îşi puse coatele pe genunchi şi îşi sprijini bărbia în mîini. Un chiriaş de jos, de lîngă hol, începu să tuşească întruna, spărgînd liniştea nopţii.

Adam îşi dădu seama că nu putea să se întoarcă acasă. Auzise soldaţi mai vechi povestind cum făcu­seră ceea ce-i trecuse şi lui prin gînd să facă.

"Pur şi simplu, nu puteam suporta. N-aveam nici un loc unde să mă duc. Nu cunoşteam pe nimeni. Am rătăcit de ici-colo şi curînd mi-a fost teamă ca unui copil, şi fără să mai stau mult pe gînduri m-am trezit că mă rugam de sergent să mă primească înapoi ― ca şi cînd mi-ar fi făcut un hatîr."

Întors la Chicago, Adam se înrolă din nou şi ceru să fie trimis la vechiul lui regiment. În tren, în drum spre apus, oamenii din escadron i se păreau foarte dragi şi dorea să fie cu ei.

În timp ce aştepta să schimbe trenul la Kansas City, se auzi strigat şi i se înmînă un mesaj ― ordin să se prezinte la Washington, la cabinetul ministrului de război. În cei cinci ani Adam s-a obişnuit, mai curînd decît a învăţat, să nu se mire de un ordin. Pentru cei din armată, zeii cei sus-puşi şi îndepărtaţi de la Washington erau nebuni, iar dacă un soldat voia să-şi păstreze minţile întregi trebuia să se gîndească cît mai puţin la generali.

Cînd sosi momentul, Adam îşi spuse numele unui funcţionar şi se duse să se aşeze într-o anticameră. Tatăl lui îl găsi acolo. Lui Adam îi trebuiră cîteva clipe ca să-l recunoască pe Cyrus şi ceva mai mult ca să se obişnuiască cu el. Cyrus devenise un om important. Era îmbrăcat ca un domn ― haină şi pantaloni de stofă neagră, pălărie mare neagră, pardesiu cu guler de catifea, baston cu fildeş pe care-l ţinea de parc-ar fi fost o sabie. Cyrus se purta ca o persoană importantă. Vorba lui era înceată şi moale, măsurată şi calmă, gesturi largi, iar dinţii noi îi dădeau un zîmbet de vulpoi, întru totul nepotrivit cu emoţia pe care o simţea.

Chiar şi după ce înţelese că acela era tatăl lui, tot mirat rămase. Deodată, se uită în jos ― nici urmă de picior de lemn ― dispăruse. Gamba era ţeapănă, ge­nunchiul îndoit, iar piciorul era încălţat într-un pantof de viţel negru, lustruit. Cînd se mişca, şchiopăta, dar nu era şchiopătatul greoi al piciorului de lemn.

Cyrus îi surprinse privirea.

― Mecanic, zise. Se bazează pe articulaţie. Are un arc. Dacă îmi dau silinţa, nici nu şchiopătez măcar. Am să ţi-l arăt cînd îl scot. Hai cu mine.

Adam zise:

― Sînt în serviciu comandat. Trebuie să mă prezint la colonelul Wells.

― Ştiu asta. Eu i-am spus lui Wells să emită ordinul. Haide.

Adam spuse stingherit:

― Dacă nu vă supăraţi, domnule, cred că e mai bine să mă prezint colonelului Wells.

Tatăl se întoarse.

― Te-am pus la încercare, spuse plin de sine. Voiam să văd dacă în armată mai există astăzi disciplină. Bun băiat. Ştiam că o să-ţi facă bine. Eşti bărbat şi soldat, băiete.

― Sînt în serviciu comandat, domnule, zise Adam.

Omul acesta era un străin pentru el. Adam simţi o uşoară aversiune. Ceva era fals. Iar graba cu care i-au deschis uşile pînă la colonel, respectul linguşitor al ofiţerului acela, cuvintele: "Ministrul vă va primi acum, domnule", nu izbutiră să îndepărteze această senzaţie.

― Fiul meu, simplu soldat, domnule ministru, la fel cum am fost şi eu, soldat în armata Statelor Unite.

― Am fost eliberat cu gradul de caporal, domnule, spuse Adam.

Abia auzea schimbul de amabilităţi. Se gîndea. Acesta era ministrul de război. Nu vede că nu ăsta-i felul obişnuit al tatălui meu? Joacă teatru. Ce s-o fi întîmplat cu el? E caraghios că ministrul nu observă asta.

Se îndreptară spre micul hotel unde locuia Cyrus, iar pe drum acesta îi arătă priveliştile, clădirile, locurile istorice, cu vorbirea curgătoare a unui ghid.

― Locuiesc la un hotel, spuse el. M-am gîndit să închiriez o casă, dar sînt atît de mult plecat încît n-ar fi rentabil. Mai tot timpul sînt prin ţară.

Nici funcţionarul de la hotel nu observă nimic. El se înclină în faţa lui Cyrus, îl numi "senator", şi spuse că îi dă lui Adam o cameră, chiar dacă ar fi să dea pe cineva afară.

― Trimite te rog o sticlă de whisky în camera mea.

― Pot să vă trimit şi gheaţă, dacă doriţi.

― Gheaţă! zise Cyrus. Fiul meu e soldat. Îşi lovi piciorul cu bastonul. Şi eu am fost soldat ― simplu soldat. La ce ne trebuie gheaţă?

Adam fu zăpăcit de luxul în care trăia Cyrus. Nu avea numai un dormitor, ci şi un salon, iar toaleta era chiar în dormitor, într-o boxă.

Cyrus se aşeză într-un fotoliu şi oftă. Îşi ridică pantalonul şi Adam văzu mecanismul de oţel, piele şi lemn tare. Cyrus desfăcu curelele care îl ţineau de ciot şi puse piciorul artificial lîngă scaun.

― Uneori pişcă rău, spuse el.

Fără picior, tatăl lui era din nou el însuşi, acela de care îşi amintea Adam. Simţise cum îi mijeşte în suflet dispreţul, dar acum, teama, respectul şi animozitatea din copilărie se treziră din nou, i se păru că e iarăşi băieţaşul care caută să descopere starea de spirit a tatălui, ca să scape de scandal.

Cyrus îşi pregăti băutura, îşi bău whisky-ul şi îşi desfăcu gulerul. Se întoarse spre Adam.

― Ei?

― Poftim, domnule.

― De ce te-ai înrolat din nou?

― Nu, nu ştiu domnule. Aşa, pur şi simplu.

― Nu-ţi place armata, Adam.

― Nu, domnule.

― De ce te-ai întors?

― Nu voiam să mă duc înapoi acasă.

Cyrus oftă şi îşi frecă degetele de braţele fo­toliului.

― Vrei să rămîi în armată? întrebă el.

― Nu ştiu, domnule.

― Pot să fac să te primească la West Point. Am influenţă. Pot să fac să fii eliberat şi să intri la West Point.

― Nu vreau să mă duc acolo.

― Mă înfrunţi? întrebă Cyrus liniştit.

Adam făcu o pauză lungă şi întîrzie cu răspunsul; inteligenţa lui căuta o scăpare înainte de a spune:

― Da, domnule.

― Fiule, mai toarnă-mi nişte whisky, spuse Cyrus, iar după ce îl primi, continuă: Mă întreb dacă ştii cîtă influenţă am în realitate. Pot să arunc unui candidat în alegeri voturile Marii Armate aşa cum aş arunca un ciorap. Chiar şi preşedintelui îi place să ştie ce gîndesc eu despre problemele publice. Pot să facă să cadă în alegeri senatori şi pot să culeg posturile ca merele. Pot să ridic un om sau pot să-l distrug. Ştii asta?

Adam ştia chiar mai mult. Ştia că Cyrus se apăra cu ameninţări.

― Da, domnule, am auzit.

― Aş putea să te numesc la Washington ― sau aş putea chiar să te iau pe lîngă mine ― să te învăţ ce ai de făcut.

― Mai degrabă m-aş întoarce la regimentul meu, domnule.

Văzu cum umbra înfrîngerii întunecă faţa tatălui său.

― Poate am făcut o greşeală. Ai învăţat rezistenţa tîmpă a soldatului. Oftă. O să te trimit la regimentul tău. O să putrezeşti în barăci.

― Mulţumesc, domnule.

După o pauză, Adam întrebă:

― De ce nu-l aduci aici pe Charles?

― Pentru că eu... Nu, Charles stă mai bine acolo unde e ― stă mai bine acolo.

Adam reţinu tonul şi expresia tatălui său. Avu destul timp să şi le amintească, fiindcă a putrezit în barăci. Îşi amintea că Cyrus era singuratic şi izolat ― şi ştia asta.

3
După cinci ani, Charles îl aştepta pe Adam să se reîntoarcă. Văruise camerele şi hambarul şi cînd s-a apropiat vremea, a adus o femeie să cureţe casa, să o cureţe bine de tot.

Era o femeie bătrînă, curată şi săracă. S-a uitat la perdelele putrezite de praf, le-a aruncat şi a făcut altele noi. A scos de pe maşina de gătit grăsimea aflată acolo de la moartea mamei lui Charles. Apoi, a răzuit pereţii de o murdărie cafenie, lucioasă, depusă de la grăsimea de gătit şi de la lămpile de petrol. A spălat podelele cu leşie şi a muiat cearceafurile în sodă, plîngîndu-se tot timpul lui însuşi: "Bărbaţii ― animale împuţite. Chiar şi porcii sînt curaţi faţă de ei. Putrezesc în mizeria lor. Nu ştiu cum de se mărită femeile cu ei. Put ca sifilisul. Uite-te la cuptorul ăsta ― are zeamă de plăcintă de pe vremea lui Matusalem."

Charles se mutase într-un şopron ca nările lui să nu fie asaltate de mirosurile imaculate dar neplăcute de leşie, sodă, amoniac şi săpun galben. Totuşi avea im­presia că femeia nu prea era de acord cu felul în care îşi ţinuse el gospodăria. Cînd, în cele din urmă, aceasta a plecat mormăind din casa strălucitoare, Charles a rămas în şopron. Voia să ţină casa curată pentru Adam. În şopronul în care dormea, se aflau uneltele pentru fermă şi cele pentru reparaţii şi întreţinere. Char­les a constatat că putea să-şi prepare în timp mai scurt şi cu rezultate mai bune bucatele sale prăjite sau fierte, direct pe forjă, decît pe maşina de gătit din bucătărie. Foalele scoteau repede o căldură puternică din cocs. Omul nu trebuia să aştepte să se încălzească maşina de gătit. Se mira cum de nu se gîndise la asta mai înainte.

Charles îl aştepta pe Adam dar Adam nu venea. Poate Adam se sfia să-i scrie. Cyrus a fost acela care i-a comunicat, într-o scrisoare furioasă, despre rean­gajarea lui Adam împotriva voinţei lui. Cyrus spunea totodată că, mai tîrziu, Charles ar putea să-i dacă o vizită la Washington, dar nu l-a mai chemat niciodată.

Charles s-a mutat înapoi în casă şi a trăit într-un fel de murdărie sălbatică, cu satisfacţia de a distruge munca femeii aceleia posomorîte.

Abia peste un an i-a scris Adam lui Charles ― o scrisoare stîngace în care îşi făcea curaj să mărturi­sească:

"Nu ştiu de ce m-am înrolat din nou. Parcă alt­cineva ar fi făcut lucrul acesta. Scrie-mi curînd şi spune-mi ce mai faci."

Charles n-a răspuns pînă ce n-a primit patru scrisori îngrijorate şi apoi i-a scris cu răceală:

"Oricum, nici nu prea te-am aşteptat", şi a con­tinuat cu o relatare amănunţită despre fermă şi animale.

Timpul şi-a împlinit misiunea. Apoi, Charles a scris imediat după Anul Nou şi a primit o scrisoare de la Adam scrisă tot imediat după Anul Nou. Se depăr­taseră atît de mult unul de celălalt încît nu mai aveau puncte comune sau întrebări pe care să şi le pună.

Charles începu să întreţină femei leneşe, una după alta. Cînd începeau să-l calce pe nervi, le alunga aşa cum ar fi vîndut un porc. Nu-i plăceau şi nu-l interesa dacă ele îl plăceau sau nu. Se îndepărtă de sat. Avea legături doar cu hanul şi cu poştaşul. Oamenii din sat puteau să nu încuviinţeze felul său de viaţă, dar un singur lucru îi rămăsese şi acesta atîrna în balanţă mai greu decît viaţa lui urîtă, chiar şi în ochii lor. Ferma nu fusese niciodată atît de bine întreţinută. Charles a defrişat terenul, a refăcut zidurile, a îmbunătăţit sis­temul de scurgere şi şi-a mărit ferma cu o sută de acri. Mai mult decît atît, planta tutun, iar în spatele casei se ridica impresionant un şopron nou pentru depozitarea acestuia. Iată de ce se bucura de respectul vecinilor. Un fermier nu poate avea o părere proastă despre alt fermier bun. Charles îşi cheltuia toţi banii şi toată ener­gia pe fermă.

Capitolul 7
1
Următorii cinci ani Adam şi i-a petrecut făcînd lucruri ce se fac în mod obişnuit în armată ca oamenii să nu înnebunească ― lustruirea fără sfîrşit a metalului şi a tot ce era piele, paradă, instrucţie, escortă, ceremonia trompetei şi a drapelului, treburi pentru bărbaţi care nu fac nimic. În 1886 a izbucnit la Chicago marea grevă a lucrătorilor de la fabricile de conserve şi regimentul lui Adam a fost îmbarcat în tren, dar greva s-a încheiat înainte de a fi nevoie de ei. În 1886, indienii seminoli, care nu semnaseră niciodată un tratat de pace, începură din nou să se agite şi s-a făcut iarăşi apel la cavalerie; dar seminolii s-au retras în mlaştinile lor şi s-au potolit, iar asupra trupelor a pus din nou stăpînire rutina cea moleşitoare.

Dacă stai şi te gîndeşti, scurgerea timpului este o problemă stranie şi contradictorie. Ar fi firesc să presupui că o perioadă de rutină sau un răstimp lipsit de evenimente trebuie să pară nesfîrşit. Aşa ar trebui să fie, dar nu este aşa. Tocmai perioadele plicticoase, fără evenimente, nu au nici un fel de durată. O perioadă bogată în evenimente, marcată de tragedii, brăzdată de bucurii, o asemenea perioadă pare lungă în amintire. Şi dacă ne gîndim bine, e şi firesc să fie aşa. Lipsa de evenimente nu are jaloane care să marcheze durata. De la nimic la nimic nu se poate vorbi de vreo scurgere a timpului.

Cea de a doua perioadă de cinci ani s-a terminat pentru Adam mai repede ca el să-şi dea seama. Era spre sfîrşitul anului 1890 şi fusese eliberat cu grad de sergent la Presidio, în San Francisco. Scrisorile dintre Charles şi Adam deveniseră o raritate, dar Adam îi scrisese fratelui său chiar înainte de eliberare:

"De data asta, vin acasă", şi acesta a fost ultimul mesaj pe care l-a primit Charles de la el timp de trei ani.

În aşteptarea primăverii, Adam hoinări pe rîu în sus spre Sacramento, se opri în valea San Joaquin, iar la sfîrşitul iernii nu mai avea bani. Strînse o pătură şi o porni încet spre răsărit, umblînd uneori pe jos, alteori călătorind împreună cu alţi oameni pe tampoanele trenurilor de marfă. Noaptea se alătura nomazilor în taberele de la marginea oraşelor. Învăţă să cerşească, nu bani, ci doar de mîncare. Fără măcar să-şi dea seama, devenise şi el un vagabond.

Acum, asemenea oameni se găsesc mai rar, dar spre 1900 erau destul de mulţi, nomazi, singuratici, care se simţeau bine în situaţia asta. Unii dintre ei fugeau de răspunderi, alţii se simţeau pe nedrept scoşi în afara societăţii. Lucrau cîte ceva dar nu pentru multă vreme. Mai furau cîte ceva, dar numai hrană, iar uneori îmbrăcămintea de care aveau nevoie, de pe frînghiile de rufe. Erau oamenii de tot felul ― instruiţi şi fără carte, curaţi şi murdari ― dar aveau cu toţii o trăsătură comună, neastîmpărul. Umblau după căldură, dar se fereau de arşiţă şi de ger. Primăvara o porneau spre răsărit, dar primul frig îi mîna spre apus şi spre sud. Erau fraţi cu coyoţii care, fiind sălbatici, trăiesc prin apropierea omului şi a coteţelor lui de găini: stăteau prin apropierea oraşelor, dar nu în interiorul lor. Se asociau cu alţi oameni cîte o săptămînă sau cîte o zi, şi apoi o luau care încotro.

În jurul micilor focuri la care fierbea ciorba comună, se vorbea în toate felurile, dar niciodată la persoana întîia. Adam auzi despre crearea I.W.W.-ului şi despre îngerii lui furioşi. Ascultă discutîndu-se filozofie, meta­fizică, estetică, experienţe impersonale. Tovarăşii lui de o noapte se nimereau să fie vreun ucigaş, vreun preot răspopit sau renegat, vreun profesor scos din slujba lui călduţă de o facultate idioată, vreun om singuratic care fugea de amintiri, vreun arhanghel decăzut, vreun diavol în misiune, iar fiecare din ei contribuia la discuţia din jurul focului cu frînturi de gînduri, la fel cum con­tribuiau la ciorbă cu morcovi, cartofi, ceapă şi carne. Adam învăţă tehnica bărbieritului cu o bucată de sticlă spartă şi cum să-şi facă o părere despre o casă înainte de a bate la uşă şi a întinde mîna. Învăţă să se ferească de poliţia ostilă sau să se înţeleagă cu ea şi să apre­cieze o femeie pentru căldura inimii.

Lui Adam îi plăcea noua lui viaţă. Cînd toamna scutură frunzele copacilor, ajunsese tocmai pînă la Omaha şi, fără să-şi pună vreo întrebare, fără motiv şi fără să se gîndească, o porni spre apus şi spre sud, trecu munţii şi ajunse răsuflînd uşurat în sudul Califor­niei. Rătăci pe litoral de la graniţa de nord pînă la San Luis Obispo, şi învăţă să pescuiască moluşte şi ţipari, scoici şi bibani în bălţile lăsate de maree, să dezgroape scoici de rîu din nisip şi să prindă un iepure printre dune, cu un laţ făcut din undiţă. Şi zăcea pe nisipul încălzit de soare, numărînd valurile.

Primăvara îl mînă din nou spre răsărit, dar mai încet decît înainte. Vara era răcoroasă în munţi, iar muntenii erau buni ca toţi oamenii singuratici. Se angajă la o văduvă în apropiere de Denver, împărţi cu ea masa şi patul, plin de modestie, pînă ce gerul îl mînă din nou spre sud. Merse pe lîngă Rio Grande, trecu de Albu­querque şi El Paso şi se îndreptă prin Big Bend, prin Laredo spre Brownsville. Învăţă cuvinte spaniole privitoare la mîncare şi plăceri şi mai învăţă că şi atunci cînd oamenii sînt foarte săraci, au totuşi ceva de dat şi doresc s-o facă. Căpătă o dragoste pentru cei săraci, pe care nici nu şi-ar fi putut-o închipui dacă n-ar fi fost el însuşi sărac. Devenise un vagabond experimentat, folosind umilinţa ca un principiu de existenţă. Era slab şi ars de soare şi se putea depersonaliza într-atît încît să nu trezească nici o umbră de furie sau gelozie. Vocea îi devenise moale şi contopise în limbajul său atîtea accente şi dialecte încît vorba lui nu părea nicăieri străină. În aceasta constă marea siguranţă a vagabondajului, vălul lui protector. Se urca rareori în trenuri, pentru că aici se manifesta o furie crescîndă faţă de vagabonzi, datorită violenţei pline de mînie a I.W.W-ului, la care se adăugau măsurile aspre luate împotriva lor. Adam a fost arestat pentru vagabondaj. Brutalitatea bruscă a poliţiei şi a prizonierilor l-a speriat şi l-a îndepărtat de grupurile de vagabonzi. De atunci încolo, călătorea singur, şi avea grijă să fie bărbierit şi curat.

Cînd veni din nou primăvara, o porni spre nord. Simţea că perioada de linişte şi pace trecuse. Se îndrepta spre nord, spre Charles şi spre amintirile din copilărie care începeau să se piardă.

Adam trecu repede peste interminabilul Texas de răsărit, prin Louisiana, pe la hotarele Mississippi-ului şi Alabamei şi pe la marginea Floridei. Simţi că trebuie să se grăbească. Negrii erau destul de săraci ca să fie primitori, şi nu puteau să aibă încredere în nici un alb, oricît de sărac ar fi fost, iar albii săraci se temeau de străini.

Aproape de Tallahassee fu arestat de oamenii şe­rifului, condamnat ca vagabond şi pus să muncească la drumuri. Aşa s-au construit şoselele. Pedeapsa lui era de şase luni. Fu eliberat şi închis imediat din nou, tot pe şase luni. Învăţă de data asta cum pot unii oameni să-i privească pe alţii ca pe nişte animale şi că cel mai simplu mijloc de a o scoate la capăt cu ase­menea oameni era să te porţi ca animalele. Un chip curat, o faţă deschisă, o privire cinstită ― toate acestea băteau la ochi şi atrăgeau după sine pedeapsa. Adam gîndea că un om care săvîrşeşte un lucru urît sau bru­tal îşi face rău sie însuşi, şi pentru asta trebuie să arunce vina asupra cuiva. A fi păzit în timpul lucrului de oameni înarmaţi, a fi legat cu lanţul de gleznă noaptea, erau simple măsuri de prevedere, dar biciuirile sălba­tice la cel mai mic semn de împotrivire, la cea mai mică urmă de demnitate sau rezistenţă, toate acestea arătau că paznicilor le era teamă de prizonieri, iar Adam ştia din armată că un om înfricoşat este un animal peri­culos. Şi Adam, ca oricine în lume, se temea de bici atît în privinţa trupului cît şi a sufletului. Trase o perdea în jurul său. Îşi şterse orice expresie de pe faţă precum şi lumina din priviri şi nu mai vorbi. Mai tîrziu nu se mai mira chiar atît de cele ce i se întîmplaseră, cît mai degrabă pentru că putuse să le îndure cu atît de puţină durere. Acum totul i se părea mult mai îngrozitor decît atunci cînd i se întîmplase. E un triumf al stăpînirii de sine să vezi un om biciuit pînă ce muşchii de pe spina­rea lui se întrevăd printre tăieturi, albi şi strălucitori, şi să nu dai totuşi nici un semn de milă, de furie sau de interes. Şi Adam a învăţat şi asta.

Pe oameni mai curînd îi simţi la început decît îi vezi. În timpul celei de a doua condamnări la lucru la dru­murile din Florida, Adam şi-a redus la minimum per­sonalitatea. Nu făcea nici o mişcare, nu sufla o vorbă, devenise aproape nevăzut, atît cît era cu putinţă. Iar atîta vreme cît paznicii nu-i simţeau prezenţa, nu se temea de ei. I-au dat misiunea de a curăţa tabăra, de a împărţi prizonierilor lăturile, de a umple găleţile cu apă.

Adam aşteptă pînă cu trei zile înainte de a doua eliberare. Imediat după amiază, în ziua aceea îşi umplu găleţile cu apă şi se întoarse la pîrîu să mai ia. Acolo îşi umplu găleţile cu bolovani şi le scufundă, apoi se lăsă în apă şi înotă mult şi bine în josul curentului, se odihni şi înotă mai departe. Merse şi iar merse prin apă pînă pe înserat, cînd îşi găsi o ascunzătoare sub un mal acoperit cu tufişuri. Nu ieşi din apă.

Tîrziu, noaptea, auzi trecînd cîini poliţişti care cercetau ambele maluri ale rîului. Îşi frecase tare părul cu frunze verzi, ca să acopere mirosul de om. Şedea în apă doar cu nasul şi ochii afară. Dimineaţa, cîinii se întoarseră fără a adulmeca nimic, iar oamenii erau prea obosiţi ca să cerceteze malurile temeinic. După ce trecură, Adam scoase din buzunar o bucată de friptură de porc muiată în apă şi o înfulecă.

Se învăţase să nu se grăbească. Majoritatea oamenilor erau prinşi pentru că se grăbeau. Lui Adam i-au trebuit cinci zile ca să traverseze mica distanţă pînă în Georgia. Nu se lăsă la voia întîmplării, îşi stăpîni nerăbdarea cu o voinţă de oţel. Se şi mira de ce e în stare.

La intrarea în Valdosta, Georgia, stătu ascuns pînă tîrziu după miezul nopţii, pătrunse în oraş ca o umbră, se tîrî pînă în spatele unei prăvălii ieftine, forţă încet o fereastră şi scoase din lemnul putred şuruburile care ţineau lacătul. Apoi puse lacătul la loc, dar lăsă fe­reastra deschisă. Trebui să lucreze la lumina lunii care se strecura prin geamurile murdare. Fură o pereche de pantaloni ieftini, o cămaşă albă, pantofi negri, pălărie neagră şi o haină de ploaie impermeabilă, şi probă fiecare articol ca să i se potrivească. Înainte de a se căţăra din nou pe fereastră, se strădui să se asigure că nimic nu era mişcat din loc. Nu se atinsese de ceea ce nu se găsea în cantitate mare. Nici nu căutase măcar sertarul cu bani. Închise cu grijă fereastra şi alunecă din umbră în umbră, la lumina lunii.

În cursul zilei stătu ascuns, iar noaptea o porni să-şi caute de mîncare ― napi, cîţiva porumbi dintr-o iesle, cîteva mere căzute din pom ― tot lucruri de a căror lipsă nu puteai să-ţi dai seama. Îşi frecă pantofii cu nisip ca să nu se vadă că erau noi, şi îşi mototoli haina de ploaie ca să pară veche. S-au scurs trei zile pînă ce căzu ploaia de care avea nevoie.

Ploaia începu tîrziu după masă. Adam se ascunse sub impermeabil, aşteptînd să se lase întunericul şi atunci o porni prin noaptea ploioasă spre oraşul Val­dosta. Îşi trăsese pălăria neagră pe ochi, iar imper­meabilul galben era strîns în jurul gîtului. Se îndreptă spre gară şi privi printr-o fereastră înceţoşată de ploaie. Şeful gării, cu vizieră verde şi mîneci de alpaca negre, stătea aplecat pe ghişeul de bilete şi vorbea cu un prieten. Trecură douăzeci de minute pînă ce prietenul plecă. Adam îl văzu păşind pe peron. Trase aer în piept ca să se liniştească şi intră.

2
Charles primea foarte puţine scrisori. Uneori nu mai trecea pe la poştă săptămîni întregi. În februarie 1894, cînd îi sosi o scrisoare voluminoasă de la un birou de avocatură din Washington, şeful poştei se gîndi că ar putea fi ceva important. Se duse la ferma Trask, îl găsi pe Charles tăind lemne, şi îi predă plicul. Şi întrucît îşi dăduse atîta osteneală, aşteptă să audă despre ce era vorba în scrisoare.

Charles îl lăsă să aştepte. Citi foarte încet cele cinci pagini, se întoarse şi le citi din nou, mişcîndu-şi buzele la fiecare cuvînt. Apoi o împături şi se îndreptă spre casă.

Şeful poştei îi strigă:

― S-a întîmplat ceva rău, domnule Trask?

― A murit tata, spuse Charles şi intră în casă închizînd uşa.

― A fost o grea lovitură pentru el, povesti şeful poştei în oraş. A fost cu adevărat o lovitură. Om tăcut. Nu vorbeşte mult.

În casă, Charles aprinse lumina, deşi nu se întu­necase încă. Puse scrisoarea pe masă şi se spălă pe mîini înainte de a se aşeza să o mai citească o dată.

Nu se găsise nimeni să-i trimită o telegramă. Avo­caţii îi găsiseră adresa printre hîrtiile tatălui. Le părea rău ― îi transmiteau condoleanţe. Erau însă şi foarte emoţionaţi. Cînd au întocmit testamentul lui Trask, şi-au închipuit că s-ar putea întîmpla să aibă cîteva sute de dolari de lăsat fiilor săi. După cum arăta, cam aşa credeau ei că stau lucrurile. Dar cînd au controlat con­turile lui la bancă, au constatat că avea peste nouăzeci şi trei de mii de dolari în bancă şi în plus obligaţiuni în valoare de zece mii. Atunci şi-au schimbat părerea despre domnul Trask. Oameni cu asemenea sume de bani erau bogaţi. Nu vor avea niciodată griji. Era suficient să întemeieze o dinastie. Avocaţii îl felicitau pe Charles şi pe fratele său Adam. Conform testamentului trebuiau să împartă egal. În afară de bani mai era şi o listă a obiectelor personale lăsate de decedat: cinci săbii de paradă date lui Cyrus la diferite congrese al G.A.R.-ului; un ciocan lucrat în lemn de măslin cu o placă de aur pe el, o insignă masonică încrustată cu diamante, dinţii de aur pe care şi-i scosese cînd şi-a pus plăcile, un ceas (de argint), un baston cu măciulie de aur şi aşa mai departe.

Charles mai citi de două ori scrisoarea şi îşi prinse capul în palme. Se gîndea la Adam. Voia ca Adam să fie acasă.

Charles era încurcat şi supărat. Făcu focul, puse tigaia să se încingă şi aruncă în ea bucăţi groase de carne de porc sărată. Apoi se întoarse şi se uită la scrisoare. Deodată o luă şi o puse în sertarul mesei de la bucătărie. Hotărî ca un timp să nu se mai gîndească la problema asta.

Bineînţeles că nu se putea gîndi la altceva, dar un gînd i se tot învîrtea mereu în minte: de unde strînsese atîta?

Cînd două evenimente au ceva comun prin natura lor, prin timpul sau locul unde se petrec, ajungem bucuroşi la concluzia că sînt asemănătoare, iar din aceasta închipuim minuni pe care le ţinem minte ca să le povestim şi altora. Charles nu primise niciodată pînă atunci scrisori aduse la fermă. Cîteva săptămîni mai tîrziu, un băiat alergă pînă aici cu o telegramă. Charles făcu o legătură între scrisoare şi telegramă, aşa cum facem legătură între două decese anticipîndu-l pe al treilea. Alergă la gară cu telegrama în mînă.

― Ascultă aici, îi spuse el telegrafistului.

― Am citit-o.

― Zău?

― Vine prin cablu, spuse telegrafistul. Eu am scris-o.

― A! Da, sigur. "Am nevoie urgent telegrafic de o sută de dolari. Vin acasă. Adam."

― Plata la destinatar, spuse telegrafistul. Face şaizeci de cenţi.

― Valdosta. Georgia. N-am auzit niciodată de locul ăsta.

― Nici eu, dar există.

― Spune, Carlton, cum se face să telegrafiezi bani?

― Îmi aduci mie o sută de dolari şi şaizeci de cenţi şi eu trimit o telegramă la operatorul din Valdosta care îi plăteşte lui Adam o sută de dolari. Îmi datorezi şi şaizeci de cenţi.

― Am să plătesc ― dar, ia spune, de unde ştiu eu că e chiar Adam? Cine îl poate împiedica pe vreun altul să-i ridice?

Telegrafistul zîmbi cu superioară îngăduinţă.

― Iată cum se procedează: îmi dai o întrebare la care nimeni altcineva n-ar cunoaşte răspunsul. Eu transmit şi întrebarea şi răspunsul. Telegrafistul îi pune întrebarea şi dacă acesta nu poate răspunde exact, nu primeşte banii.

― Nu zău, ştii că asta-mi place. Trebuie să mă gîndesc la una bună.

― Mai bine gîndeşte-te să aduci cei o sută de dolari pînă cînd bătrînul Breen nu închide ghişeul.

Charles era încîntat de joc. Se întoarse cu banii în mînă.

― Am găsit întrebarea, spuse.

― Sper că nu-i al doilea nume de botez al mamei. Mulţi oameni nu şi-l mai amintesc.

― Nu, nu-i asta. Iată: "Ce i-ai dat tatei de ziua lui, înainte de a pleca în armată?"

― E o întrebare bună, dar e lungă al dracului. Nu poţi s-o scurtezi la zece cuvinte?

― Cine plăteşte? Răspunsul este: "un căţel".

― Nimeni n-ar ghici asta, zise Carlton. La urma urmei, tu plăteşti, nu eu.

― Ar fi nostim să fi uitat, zise Charles. N-ar mai ajunge niciodată acasă.

3
Din oraş, Adam veni pe jos. Cămaşa i se murdărise iar hainele cele furate erau mototolite şi pătate, deoarece dormise în ele o săptămînă întreagă. Între casă şi hambar se opri şi trase cu urechea să audă unde-i frate-său, iar după o clipă îl auzi ciocănind la ceva în hambarul cel mare şi nou pentru tutun.

― Hei, Charles! strigă Adam.

Ciocănitul încetă şi se făcu linişte. Adam avu impresia că fratele lui îl analizează prin crăpăturile hambarului. Apoi Charles ieşi repede şi se grăbi spre Adam să-i strîngă mîna.

― Cum te simţi?

― Bine, spuse Adam.

― Dumnezeule, ce slab eşti!

― Bănuiesc că da. Am şi îmbătrînit.

Charles îl măsură din cap pînă-n picioare.

― Nu arăţi prea înfloritor.

― Nici nu sînt.

― Unde ţi-e bagajul?

― N-am.

― Isuse! Unde-ai fost?

― M-am cam plimbat peste tot.

― Ca un vagabond?

― Ca un vagabond.

Deşi trecuseră atîţia ani de viaţă care făcuseră să apară zbîrcituri pe faţa lui Charles şi să i se roşească ochii negri, Adam ştia din aduceri aminte că Charles se gîndea la două lucruri ― la întrebare şi la încă ceva.

― De ce n-ai venit acasă?

― Am vrut să hoinăresc. Nu m-am putut opri. Îmi intrase în sînge. Ai într-adevăr o cicatrice urîtă, aici.

― Asta-i cea despre care ţi-am scris. Se face din ce în ce mai urîtă. De ce n-ai scris? Ţi-e foame?

Charles îşi vîra mîinile în buzunare, le scotea, îşi pipăia bărbia, se scărpina în cap.

― Poate o să dispară. Am văzut odată un cetăţean ― un barman ― avea una care semăna cu o pisică. Era un semn din naştere. Porecla lui era Pisică.

― Ţi-e foame?

― Da, desigur.

― De-acum încolo ai de gînd să stai acasă?

― Eu ― cred că da. Vrei să vorbim despre asta acum?

― Eu ― cred că da, făcu Charles ca un ecou. Tata a murit.

― Ştiu.

― De unde naiba ştii?

― Mi-a spus şeful gării. De cît timp a murit?

― De vreo lună.

― Dar ce-a avut?

― Pneumonie.

― E îngropat aici?

― Nu. La Washington. Am primit o scrisoare şi nişte ziare. L-au dus pe un afet cu un steag deasupra. Era de faţă vicepreşedintele, iar preşedintele a trimis o coroană. Scrie totul în ziare. Sînt şi fotografii ― o să ţi le arăt. Le am pe toate.

Adam studia chipul lui Charles pînă cînd acesta îşi întoarse privirea.

― Eşti supărat de ceva? întrebă Adam.

― De ce să fiu supărat?

― Mi s-a părut...

― N-am nici un motiv să fiu supărat. Hai, să-ţi dau ceva de mîncare.

― Bine. A zăcut mult?

― Nu. A fost o pneumonie galopantă. S-a stins repede.

Charles ascundea ceva. Voia să spună, dar nu ştia cum. Se tot ascundea după vorbe. Adam se cufundă în tăcere. Poate aşa era mai bine, să tacă şi să-l lase pe Charles să se frămînte şi să se învîrtă pînă cînd va răbufni.

― Nu prea cred în mesajele din lumea cealaltă, spuse Charles. Şi totuşi, de unde poţi să ştii? Unii pretind că au primit mesaje ― bătrîna Sarah Whitburn. Se jură. Nici nu mai ştii ce să crezi. Tu n-ai primit nici un mesaj, nu-i aşa? Spune, ce naiba, ţi-ai înghiţit limba?

Adam spuse:

― Mă gîndeam şi eu.

Şi se gîndea cu mirare. "De ce nu mă mai tem de fratele meu? Eram speriat de moarte şi acum nu mai sînt. De ce oare? Să fie armata? Sau munca forţată? Sau poate moartea tatei? S-ar putea ― dar nu înţeleg." Lecuit de teamă, ştia că poate spune orice voia, pe cînd înainte îşi alegea cuvintele ca să nu provoace scandal. Era o senzaţie plăcută, aproape ca şi cînd el însuşi ar fi murit şi ar fi înviat.

Intrară în bucătărie, şi-o amintea şi nu prea. I se părea mai mică şi mai întunecoasă. Adam spuse aproape vesel:

― Charles, am stat şi te-am ascultat. Vrei să-mi spui ceva şi te învîrteşti ca un cîine în jurul cozii. Mai bine dă-i drumul şi zi-i ce ai pe suflet.

Ochii lui Charles străluciră de furie. Îşi ridică capul. Puterea lui dispăruse. "Nu mai pot să-l pocnesc, nu mai pot", gîndi el cu tristeţe.

Adam chicoti:

― Poate că nu se cade să te simţi bine cînd abia ţi-a murit tatăl, dar ştii, Charles, niciodată în viaţă nu m-am simţit mai bine. Niciodată nu m-am simţit atît de bine. Dă-i drumul, Charles. Nu te lăsa copleşit.

Charles întrebă:

― L-ai iubit pe tata?

― Nu-ţi răspund pînă nu ştiu unde vrei să ajungi.

― L-ai iubit sau nu?

― Ce legătură are asta cu tine?

― Spune-mi.

Îndrăzneala cea nouă, creatoare, îl cuprindea tot mai mult pe Adam.

― Ei bine, am să-ţi spun. Nu. Nu l-am iubit. Uneori mă speria. Uneori ― da, uneori îl admiram, dar cea mai mare parte a timpului îl uram. Acum spune-mi, de ce voiai să ştii.

Charles privea în jos, la mîinile sale.

― Nu înţeleg, spuse. Nu-mi intră în cap. Te iubea mai presus de orice pe lume.

― Nu cred asta.

― Nici nu trebuie. Îi plăcea tot ce-i aduceai tu. Pe mine nu mă plăcea. Nu-i plăcea nimic din ce-i dădeam eu. Îţi aminteşti darul pe care i l-am făcut, briceagul? Am tăiat şi am vîndut o groază de lemne ca să obţin briceagul ăla. Nici nu l-a luat măcar cu el la Washing­ton. Mai e şi acum în biroul lui. Şi tu i-ai dat un căţel. Nu te-a costat nimic. Am să-ţi arăt o fotografie a căţe­lului. Era şi el la înmormîntare. Îl ţinea în braţe un colonel ― era orb, nu putea să umble. L-au împuşcat după funeralii.

Adam era mirat de tonul violent al fratelui său.

― Nu înţeleg, zise. Nu înţeleg unde vrei să ajungi.

― Eu l-am iubit, spuse Charles.

Şi pentru prima oară de cînd şi-l amintea Adam, Charles începu să plîngă. Îşi lăsă capul pe braţe şi plînse.

Adam era gata să se îndrepte spre el, cînd o rămăşiţă din vechea teamă se trezi din nou. Nu, se gîndi, dacă îl ating, va încerca să mă omoare. Se duse spre uşa deschisă şi privi afară, în timp ce din spate îl auzea pe frate-său smiorcăindu-se.

Acea parte a fermei aflată în jurul casei nu era frumoasă ― nici nu fusese vreodată. Pretutindeni se vedeau gunoaie, domnea neglijenţa, dezinteresul, lipsa de ordine, nici urmă de flori, iar bucăţi de hîrtie şi ţăndări de lemn erau împrăştiate pe tot terenul. Nici casa nu era drăguţă. Era o clădire bine construită pentru adăpostit şi gătit. O fermă tristă şi o casă tristă, lipsită de dragoste şi neprimitoare. Nu era însă un cămin, un loc de care să-ţi fie dor sau la care să te întorci. Deodată, Adam se gîndi la mama lui vitregă ― la fel de lipsită de dragoste ca şi ferma, curată şi utilă în felul ei, fără să fie totuşi o soţie aşa cum nici ferma nu constituia un cămin.

Plînsul fratelui său conteni. Adam se întoarse. Charles privea drept înainte, în gol.

― Povesteşte-mi despre mama, spuse Adam.

― A murit, ţi-am scris.

― Vorbeşte-mi despre ea.

― Ţi-am spus. A murit. E atît de mult de-atunci. Nu era mama ta.

Zîmbetul pe care i-l surprinsese odată Adam pe chipul ei, îi reveni în minte. Chipul îi apăru aievea.

Vocea lui Charles pătrunse însă prin această imagine şi o sfărîmă.

― Vrei să-mi spui un lucru ― nu te grăbi ― gîndeşte-te înainte să-mi răspunzi, poţi chiar să nu-mi răspunzi dacă nu vrei să-mi spui adevărul.

Charles mişcă buzele, înainte de a pune întrebarea:

― Crezi că tatăl nostru ar fi putut să fie necinstit?

― Ce vrei să spui?

― Nu-i destul de limpede? Am spus clar. E un singur înţeles pentru cuvîntul necinstit.

― Nu ştiu, spuse Adam. Nu ştiu. Nimeni n-a spus una ca asta, niciodată. Uită-te ce-a ajuns. Rămînea peste noapte la Casa Albă. Vice-preşedintele a venit la funeraliile lui... Arată asta a un om necinstit? Haide, Charles, zi ce-ai vrut să-mi spui din clipa cînd am ajuns aici, se rugă el.

Charles îşi umezi buzele. Parcă sîngele i se scursese din vine şi, odată cu el, toată energia şi cruzimea. Vocea îi deveni monotonă.

― Tata a făcut un testament. Ne-a lăsat totul pe din două, mie şi ţie.

Adam rîse.

― Oricum, putem trăi din fermă. Cred că nu vom muri de foame.

― E vorba de peste o sută de mii de dolari, continuă vocea monotonă.

― Eşti nebun. Cel mult o sută de dolari. De unde să aibă atîţia?

― Nu-i nici o greşeală. Salariul său în Armată era de o sută treizeci şi cinci de dolari pe lună. Îşi plătea camera şi masa. Cînd era în deplasare, primea cinci cenţi la fiecare milă şi cheltuieli de hotel.

― Poate că i-a avut tot timpul şi noi n-am ştiut.

― Nu, nu i-a avut tot timpul.

― Atunci de ce să nu scrim la G.A.R. să întrebăm? Cineva de acolo trebuie să ştie.

― Nu îndrăznesc, spuse Charles.

― Ascultă! Nu te înfierbînta! Există ceva care se numeşte speculaţie. Mulţi oameni s-au îmbogăţit peste noapte. El cunoştea oameni influenţi. Poate că a căpătat o informaţie bună. Gîndeşte-te la oamenii care s-au dus în California în goană după aur şi s-au întors bogaţi.

Pe chipul lui Charles se citea nefericire. Vocea lui era atît de scăzută, încît Adam aproape trebui să se aplece ca să-l audă. Suna monoton ca un raport.

― Tatăl nostru a intrat în Armată în iunie 1862. Trei luni a făcut instrucţie aici, în statul acesta. Asta înseamnă septembrie. A pornit spre sud. La 12 octombrie a fost lovit în picior şi trimis la spital. A venit acasă în ianuarie.

― Nu înţeleg unde vrei să ajungi.

Vocea lui Charles era slabă şi bolnăvicioasă.

― N-a fost la Chancellorsville. N-a fost la Gettys­burg sau la Wilderness, nici la Richmond sau la Ap­pomattox.

― De unde ştii?

― Foaia de demobilizare. Era împreună cu celelalte hîrtii.

Adam oftă adînc. Un soi de bucurie părea să-l izbească în piept cu pumnii. Clătină din cap, aproape că nu-i venea să creadă.

Charles spuse:

― Cum i-au mers oare toate astea? Cum dracu a reuşit să-i păcălească? Nimeni nu i-a pus vreodată vreo întrebare. Tu i-ai pus? Eu i-am pus? Mama i-a pus? Nimeni nu i-a pus. Nici măcar la Washington.

Adam se ridică.

― Ce ai de mîncare prin casă? Să încălzesc ceva.

― Am tăiat aseară un pui. O să-l frig dacă poţi să aştepţi.

― Dar ceva care se face mai repede?

― Nişte porc sărat şi ouă cîte vrei.

― Asta să-mi dai, zise Adam.

Abandonară subiectul, îl ocoliră mintal, trecură peste el. Cuvintele lor îl ignorau, dar gîndurile lor nu-l părăseau deloc. Voiau să discute despre asta, dar nu puteau.

Charles fripse carne de porc sărată, încălzi fasolea şi prăji ouă.

― Am arat păşunea. Am semănat secară, spuse el.

― Cum a mers?

― Bine, după ce am scos pietroaiele. Îşi atinse fruntea. Asta am căpătat-o încercînd să scot un bolovan.

― Mi-ai scris despre asta. Nu ştiu dacă ţi-am spus că scrisorile tale însemnau foarte mult pentru mine.

― N-ai scris niciodată prea multe despre ce făceai, zise Charles.

― Cred că nu voiam să mă gîndesc la asta. În general erau lucruri destul de urîte.

― Am citit în ziare despre campanii. Tu ai participat la ele?

― Da. Nu voiam să mă gîndesc la ele. Nici acum nu vreau.

― Aţi omorît indieni?

― Da, am omorît indieni.

― Cred că nu fac nici două parale.

― Tot ce se poate.

― Nu e neapărat necesar să vorbeşti despre asta dacă n-ai chef.

― N-am chef.

Şi-au luat masa la lumina lămpii de petrol.

― Am avea mai multă lumină dacă m-aş învrednici să şterg sticla asta de lampă.

― Am s-o şterg eu, zise Adam. E greu să te gîndeşti la toate.

― O să fie bine că eşti din nou aici. Ţi-ar place să mergem la han după masa de seară?

― Ei, om vedea. Poate aş prefera să stau doar aşa, un timp.

― Nu ţi-am scris în scrisori, dar la han au fete. Nu ştiam dacă o să vrei să mergi cu mine acolo. Se schimbă la fiecare două săptămîni. Nu ştiam dacă o să vrei să mergi să le vezi.

― Fete?

― Da, sînt la etaj. La îndemînă. M-am gîndit acum, abia întors acasă...

― Nu în seara asta. Poate mai tîrziu. Cît iau?

― Un dolar. Fete drăguţe, cele mai multe.

― Poate mai tîrziu, spuse Adam. Mă miră că le lasă.

― Şi eu m-am mirat la început. Dar au găsit un sistem.

― Te duci des?

― La două, trei săptămîni. E cam plicticos aici, ca bărbat, să trăieşti singur.

― Mi-ai scris odată că te gîndeşti să te însori.

― Da, mă gîndeam. Cred că n-am găsit fata potrivită.

Fraţii se tot învîrteau în jurul subiectului principal. Din cînd în cînd, erau gata să-l atace, dar băteau repede în retragere şi ajungeau din nou la recolte, la bîrfele locale, la politică şi sănătate. Ştiau că vor reveni la el mai devreme sau mai tîrziu. Pe Charles, dorinţa de a atinge miezul subiectului îl frămînta mai mult, dar avusese timp să se gîndească la el, în vreme ce pentru Adam era un teren nou de gîndire şi simţire. Înclina să-l amîne pentru altă dată dar, în acelaşi timp, ştia că fratele lui nu-i va îngădui.

La un moment dat îi spuse deschis:

― Cealaltă problemă s-o discutăm după o noapte de somn.

― Desigur, dacă aşa vrei tu, răspunse Charles.

Treptat, nu mai avură la îndemînă subiecte lipsite de importanţă. Se ocupaseră de toate cunoştinţele şi de toate evenimentele locale. Discuţia lîncezise şi timpul trecea.

― N-ai vrea să ne culcăm? întrebă Adam.

― Într-o clipă.

Tăcură, şi noaptea se tot foia neliniştită în jurul casei, le dădea ghes şi îi grăbea.

― Mi-ar fi plăcut să asist la funeralii, spuse Charles.

― Trebuie să fi fost impresionant.

― Ai vrea să vezi tăieturile din ziare? Le am pe toate la mine în cameră.

― Nu. Nu în seara asta.

Charles îşi întoarse scaunul şi-şi puse coatele pe masă.

Spuse nervos:

― Trebuie să privim lucrurile în faţă. Putem să amînăm cît vrem, dar, la naiba, trebuie să vedem ce avem de făcut.

― Ştiu asta. Voiam doar să am puţin timp să mă gîndesc.

― La ce bun? Eu am avut timp, o grămadă de timp, şi m-am învîrtit în loc. Am încercat să nu mă mai gîndesc la asta, dar tot m-am învîrtit în loc. Crezi că timpul o să ne ajute?

― Cred că nu. Cred că nu. Despre ce vrei să vorbim mai întîi? Cred că putem să intrăm în miezul problemei. Tot nu ne gîndim la nimic altceva.

― Banii. Sînt peste o sută de mii de dolari ― o avere, spuse Charles.

― Ce-i cu banii?

― De unde sînt?

― De unde să ştiu eu? Ţi-am spus că se poate să fi făcut speculaţii. Poate i-o fi dat cineva vreo informaţie bună acolo, la Washington.

― Tu crezi în aşa ceva?

― Eu nu cred nimic, spuse Adam. Nu ştiu, aşa că ce pot să cred?

― E o grămadă de bani, răspunse Charles. E o avere care ne-a rămas nouă. Putem să trăim toată viaţa din ea, sau să cumpărăm o groază de pămînt şi să-l facem rentabil. Poate că nu te-ai gîndit la asta, dar sîntem bogaţi. Sîntem mai bogaţi decît oricine din împrejurimi.

Adam rîse.

― O spui de parcă ar fi o condamnare la închisoare.

― De unde îi avea?

― Ce-ţi pasă? întrebă Adam. Poate ar trebui, cel mult, să ne hotărîm să profităm de ei.

― N-a fost la Gettysburg. N-a fost la nici o afurisită de bătălie în tot războiul. A fost lovit în timpul unei hărţuieli. Tot ce a povestit erau numai minciuni.

― Unde vrei să ajungi? spuse Adam.

― Mă gîndesc că a furat banii. M-ai întrebat, asta-i ce cred eu, zise Charles amărît.

― Ştii de unde i-a furat?

― Nu.

― Atunci de ce crezi că i-a furat?

― A spus minciuni despre război.

― Ei şi?

― Vreau să zic că dacă a minţit în privinţa răz­boiului, putea să şi fure.

― Cum?

― A avut funcţii la G.A.R. ― funcţii importante. Poate că a vîrît mîna în casa de bani, sau a falsificat acte.

Adam oftă:

― Păi dacă asta-i ce gîndeşti tu, de ce nu le scrii să le spui? Să controleze actele. Dacă e adevărat, putem da banii înapoi.

Faţa lui Charles se schimonosise, iar cicatricea de pe frunte ajunsese neagră.

― Vicepreşedintele a venit la funeraliile lui. Pre­şedintele a trimis o coroană. Era un şir de maşini de o jumătate de milă şi sute de oameni care mergeau pe jos în urma lui. Ştii cine erau cei ce purtau coşciugul?

― Unde vrei să ajungi?

― Să presupunem că descoperim că e un hoţ. Atunci o să se afle că nu a fost niciodată la Gettysburg sau în altă parte. Atunci toată lumea o să ştie că a fost un mincinos şi că toată viaţa lui a fost o mare minciună. Atunci chiar dacă a spus vreodată adevărul, nimeni nu va crede că a fost adevărat.

Adam stătu nemişcat. Ochii lui nu erau tulburaţi, dar era atent.

― Credeam că-l iubeşti, spuse calm.

Se simţea uşurat şi liber.

― L-am iubit. Îl mai iubesc. De asta urăsc toată povestea ― toată viaţa lui distrusă ― distrusă. Şi mor­mîntul ― ar putea chiar să-l dezgroape şi să-l arunce afară. Avea vocea răguşită de emoţie. Nu l-ai iubit deloc? strigă el.

― N-am fost sigur pînă acum, zise Adam. Nu ştiam nici eu ce simt. Nu, nu l-am iubit.

― Atunci nu-ţi pasă dacă viaţa lui e mînjită şi săr­manul lui trup dezgropat şi... ah! Doamne, Dum­nezeule!

Mintea lui Adam se străduia să găsească cuvinte în stare să dea glas sentimentelor sale.

― Nu trebuie să-mi pese.

― Nu, nu trebuie, spuse Charles cu amărăciune. Nu, dacă nu l-ai iubit, nu trebuie să-ţi pese. Poţi face să fie mînjit şi mai mult.

Adam îşi dădea seama că fratele său nu mai era primejdios. Nu-l mai îmboldea gelozia. Toată povara tatălui său atîrna asupra lui, dar era tatăl lui şi nimeni nu-l putea elibera de asta.

― Cum o să te simţi cînd o să ieşi în oraş, după ce toată lumea o să ştie? Cum o să priveşti în ochii oamenilor? întrebă Charles.

― Ţi-am spus că nu-mi pasă. N-are de ce să-mi pese, pentru că eu nu cred una ca asta.

― Ce nu crezi?

― Nu cred că a furat banii. Eu cred că în război a făcut exact ceea ce a spus şi a fost exact acolo unde a zis că a fost.

― Dar dovada ― cum rămîne cu ordinul de demobilizare?

― Nu ai nici o dovadă că a furat. Ai inventat asta doar pentru că nu ştii de unde provin banii.

― Actele lui din armată...

― Ar putea să fie greşite. Cred că sînt greşite. Am încredere în tatăl meu, spuse Adam.

― Nu ştiu cum e posibil.

Adam rîse:

― Lasă-mă să-ţi explic. Sînt dovezi foarte puternice că nu există Dumnezeu, dar pentru numeroşi oameni ele nu sînt atît de puternice ca sentimentul că El există.

― Dar ai spus că nu l-ai iubit pe tata. Cum poţi să ai încredere în el dacă nu l-ai iubit?

― Poate că asta-i pricina, spuse Adam rar, căutîndu-şi cuvintele. Poate că dacă l-aş fi iubit, aş fi fost gelos pe el. Tu erai. Poate ― poate că dragostea te face bănuitor şi nesigur. E adevărat că, dacă iubeşti o femeie ― nu eşti niciodată sigur de ea, pentru că nu eşti sigur de tine însuţi? Acum înţeleg destul de clar. Înţeleg cît de mult îl iubeai şi ce însemna pentru tine. Eu nu l-am iubit. Poate că el m-a iubit pe mine. M-a pus la încercare, şi m-a rănit, şi m-a pedepsit, şi în cele din urmă m-a trimis ca pe un sacrificiu, poate ca să se răscumpere pentru ceva. Dar pe tine nu te-a iubit, aşa că a avut încredere în tine. Poate că... ei, poate că e un fel de balanţă.

Charles îl privi mirat.

― Nu înţeleg, zise.

― Eu încerc. E un gînd nou pentru mine. Mă simt bine. Mă simt mai bine decît m-am simţit vreodată în viaţă. M-am eliberat de ceva. Poate cîndva am să simt şi eu ce simţi tu, dar acum nu simt.

― Nu înţeleg, repetă Charles.

― Poţi să înţelegi că eu nu cred că tata a fost un hoţ? Nu cred că era un mincinos.

― Dar actele...

― Nu mă uit la acte. Actele n-au nici o legătură cu încrederea mea în tata.

Charles respira greu.

― Atunci ai să primeşti banii?

― Bineînţeles.

― Chiar dacă i-a furat?

― Nu i-a furat. Nu putea să-i fure.

― Nu înţeleg, spuse Charles.

― Nu înţelegi? Se pare că asta-i toată taina. Uite, n-am pomenit niciodată de ce spun acum ― îţi aminteşti cînd m-ai bătut, exact înainte de a pleca la armată?

― Da.

― Îţi mai aminteşti ce-a urmat? Ai venit înapoi cu o toporişcă să mă omori.

― Nu-mi amintesc prea bine. Trebuie să fi fost nebun.

― Atunci nu ştiam, dar acum ştiu ― îţi apărai dragostea.

― Dragostea?

― Da, spuse Adam. O să folosim banii cum trebuie. Poate o să rămînem aici. Poate o să plecăm ― poate în California. Va trebui să ne gîndim ce să facem. Şi, bineînţeles, trebuie să-i ridicăm tatei un monument ― unul mare.

― N-aş putea pleca niciodată de aici, zise Charles.

― O să vedem cum merge. Nu e nici o grabă. Instinctul o să ne spună.