Les quarante cinq

Ernauton se mai potolise între timp.

Sainte Maline nu mai era pentru el o pricină de mânie, ci un obiect de curiozitate; aproape că începuse să i fie milă de omul acesta, pe care împrejurările îl îndem­naseră să i facă nişte mărturisiri atât de neobişnuite.

— O situaţie strălucită, pe care, dat fiind marile dumitale calităţi, eşti în măsură s o dobândeşti, va reuşi cu siguranţă să te lecuiască – spuse el. Caută deci şi dă po­sibilitate înclinaţiilor dumitale să se desfăşoare, domnule de Sainte Maline, şi sunt convins că vei izbândi fie pe câmpul de luptă, fie în intrigile de curte; şi atunci, ridicându te deasupra altora, vei urî mai puţin.

— Oricât de sus m aş ridica şi oricât de temeinic aş prinde rădăcini, vor exista întotdeauna deasupra mea si­tuaţii mai strălucite, făcute să mi rănească mândria, iar la picioarele mele râsete veninoase ce mi vor sfredeli ure­chile.

— Nu pot decât să te plâng – spuse din nou Ernauton.

Şi cu asta, discuţia luă sfârşit.

Ernauton se duse să şi dezlege calul pe care l pripo­nise de un copac şi se săltă în şa.

Sainte Maline îşi ţinuse tot timpul buiestraşul de dârlogi.

Plecară apoi mai departe spre Paris, tăcuţi amândoi şi cu sufletele înnegurate, unul de ceea ce auzise, celălalt de ceea ce mărturisise.

Deodată, Ernauton îi întinse mâna pe neaşteptate lui Sainte Maline.

— N ai vrea să încerc eu să te lecuiesc? îl întrebă el, ce zici?

— Nici să nu aud aşa ceva, domnule – răspunse Sainte Maline. Nu te aş sfătui să încerci, fiindcă ai da greş. Dim­potrivă, urăşte mă, numai aşa am să te pot admira.

— Încă o dată, îmi pare rău pentru dumneata – spuse Ernauton.

Un ceas mai târziu, cei doi călăreţi intrau pe poarta palatului, îndreptându se spre corpul de gardă al celor Patruzeci şi Cinci.

Regele era plecat, urmând să se întoarcă abia către seară.

XXXI

DESPRE CUVÂNTAREA PE CARE DOMNUL DE LOIGNAC A ŢINUT O ÎN FAŢA CELOR PATRUZECI ŞI CINCI

Cei doi tineri se aşezară fiecare la fereastra odăiţei sale spre a pândi întoarcerea suveranului. Aşezându se acolo, fiecare din ei era frământat de alte gânduri.

Sainte Maline, plin de ură, copleşit de ruşine, ros de ambiţie, cu privirea încruntată şi inima dogorită de vă­paie.

Ernauton, care aproape că şi uitase cele întâmplate, preocupat de o singură întrebare, şi anume: cine putea să fie femeia pe care o ajutase să pătrundă în oraş îmbră­cată în chip de paj şi pe care o întâlnise acum într o ele­gantă litieră?

Trebuie să recunoaşteţi că faptul acesta era un prilej de îndelungată meditaţie pentru o inimă aplecată mai mult spre peripeţiile dragostei decât spre socoteli ambi­ţioase. Aşa că Ernauton se cufundă încetul cu încetul în cugetările lui atât de adânc, încât abia într un târziu, ridi când capul, băgă de seamă că Sainte Maline îşi luase tăl­păşiţa. O idee îi trecu fulgerător prin minte.

Sainte Maline, care nu se lăsase furat de gânduri ca el, pândise întoarcerea regelui; regele probabil sosise în­tre timp şi, în momentul acela, Sainte Maline se afla, aşadar, în faţa monarhului. Se sculă numaidecât în pi­cioare, străbătu galeria şi ajunse la rege chiar în clipa când Sainte Maline ieşea din apartamentul monarhului.

— Ia te uite ce mi a dat regele – îi spuse el lui Ernau­ton, cu chipul strălucitor de bucurie.

Şi i arătă un lanţ de aur.

— Felicitările mele, domnule! rosti Ernauton cu un glas în care nu se desluşea nici cea mai uşoară înfiorare.

Şi intră, la rândul său, în apartamentul suveranului.

Sainte Maline se aştepta la cine ştie ce răbufnire de gelozie din partea domnului de Carmainges. Rămase deci înmărmurit de sângele lui rece şi nu se îndură să plece până ce nu l va fi văzut pe Ernauton înapoindu se de la rege.

Ernauton nu stătu mai mult de zece minute în audienţă la Henric, dar aceste zece minute i se părură lui Sainte Maline o veşnicie.

În cele din urmă Ernauton ieşi. Sainte Maline nu se clintise din loc; cercetându l cu o privire învăluitoare pe tovarăşul său, simţi că i creşte inima. Ernauton nu căpătase nimic, în orice caz nu avea asupra lui nici un lucru care să bată la ochi.

— Şi dumitale ce ţi a dat regele, domnule? se grăbi să l întrebe Sainte Maline, în mintea căruia nu stăruia decât un singur gând.

— Mi a dat mâna să i o sărut – răspunse Ernauton.

Sainte Maline răsuci cu atâta putere lanţul în mâini, încât fărâmă o verigă. Plecară apoi împreună spre corpul de gardă.

În clipa când intrară în sală se auzi trâmbiţa sunând; la semnalul de adunare, Cei Patruzeci şi Cinci ieşiră din cămăruţele lor, ca nişte albine din fagurii unui stup.

Fiecare se întreba ce putea să se fi întâmplat, folosindu se în acelaşi timp de împrejurarea că se aflau strânşi cu toţii laolaltă ca să admire schimbările ce se petrecu­seră în înfăţişarea şi îmbrăcămintea camarazilor săi.

Majoritatea se dichisiseră cu un lux orbitor, de prost gust, poate, dar care, dacă nu era de o desăvârşită ele­ganţă, în schimb îţi lua ochii.

De altminteri, toţi aveau cel puţin una din însuşirile căutate de d'Épernon, care, oricât de puţin destoinic ar fi fost ca militar, se dovedea totuşi un politician iscusit: unii tinereţe, alţii vigoare, iar alţii experienţă şi, în felul acesta, neajunsurile lor erau măcar în parte compensate.

Într un cuvânt, arătau ca un grup de ofiţeri în ţinută de paradă, deoarece, cu foarte puţine excepţii, toţi se stră­duiseră să aibă o înfăţişare cât mai marţială.

Aşadar, săbiile lungi, pintenii zornăitori, mustăţile în furculiţă semeţ răsucite, cizmele şi mănuşile din piele de căprioară sau de bivol, toate cu prisosinţă poleite, sclivisite sau înzorzonate cu panglieuţe, pentru fala obrazului, cum se spunea pe vremea aceea, făceau parte din ţinuta pe care majoritatea o adoptaseră în chip instinctiv.

Pe cei mai discreţi dintre ei îi cunoşteai de la prima ochire după culorile închise; pe cei strânşi la mână, după ţesăturile trainice; pe cei fercheşi, după dantelele şi mătăsurile albe sau trandafirii în care erau îmbrăcaţi.

Perducas de Pincornay dibăcise în dugheana vreunui evreu un lanţ de aramă aurit, gros ca nişte cătuşe de ocnaş.

Pertinax de Montcrabeau era înzorzonat din cap până în picioare cu tot felul de cordeluţe şi bibiluri: îşi cum­părase costumul de la un negustor din strada Haudriettes, care negustor găzduise cândva un gentilom rănit de nişte tâlhari. Gentilomul trimisese pe cineva să i aducă alte veş­minte de acasă şi, drept mulţumire pentru ospitalitatea cu care fusese primit, îi dăruise negustorului straiele pe care le purta, cu toate că erau puţin terfelite prin noroi şi pătate de sânge; negustorul însă avusese grijă să scoată petele de pe haină, care rămăsese încă destul de arătoasă; ce i drept, era găurită în vreo două locuri, unde fusese străpunsă de loviturile de pumnal, dar Pertinax pusese să i se facă nişte broderii cu fir care să acopere găurile, înlocuind astfel un cusur cu o podoabă.

Eustache de Miradoux nu prea era spilcuit; fusese nevoit să înţolească mai întâi pe Lardille, pe Militor şi pe cei doi plozi.

Lardille îşi alesese cel mai somptuos costum, pe care legile menite să stăvilească luxul îngăduiau femeilor să poarte la vremea aceea; Militor, care era înfăşurat în catifele şi damascuri, se gătise cu un lanţ de argint, cu o tocă cu pene şi cu ciorapi brodaţi, aşa că bietului Eus­tache abia dacă i mai prisosiseră câţiva gologani cu care să se îmbrace doar atâta cât să nu fie zdrenţăros.

Domnul de Chalabre, în schimb, îşi păstrase vesta ce­nuşie cu mâneci bufante pe care un croitor o reparase punându i altă căptuşeală. Câteva fâşii de catifea, presă­rate cu iscusinţă pe ici pe colo, reuşiseră să dea o nouă strălucire acestui veşmânt ce părea fără de moarte. Dom­nul de Chalabre se lăuda c ar fi vrut cu dragă inimă să şi schimbe vesta, însă, deşi căutase peste tot, îi fusese cu neputinţă să găsească undeva o stofă mai temeinic lu­crată şi mai puţin costisitoare.

De altfel, avusese şi el unele cheltuieli, deoarece îşi cumpărase nişte ciorapi stacojii, o pereche de cizme, o mantie şi o pălărie, toate îmbinate în chipul cel mai plă­cut pentru ochi, aşa cum se pricep îndeobşte să se îm­brace cărpănoşii.

Cât priveşte armele sale, erau, într adevăr, fără cu­sur; războinic încercat, domnul de Chalabre ştiuse să dibuiască o minunată sabie spaniolă, un pumnal ieşit din mâinile unui meşter neîntrecut şi un grumăjer desăvârşit lucrat. În felul acesta reuşise să facă o nouă economie, fiind scutit să poarte gulere plisate sau încreţite cu fierul.

Domniile lor, cum spuneam, se uitau unul la altul, admirându se reciproc, în momentul când domnul de Loignac intră în sală încruntat. Îi puse să se aşeze în cerc, după care înaintă până în mijlocul cercului, cu un aer ce nu prevestea nimic bun. Nu mai e nevoie să spu­nem că toate privirile erau aţintite asupra comandantului.

— Domnilor, sunteţi toţi aici? întrebă el.

— Toţi – răspunseră patruzeci şi cinci de glasuri, într o unanimitate ce făgăduia cele mai strălucite izbânzi pentru acţiunile de mai târziu.

— Domnilor – continuă Loignac – aţi fost chemaţi aici spre a alcătui garda personală a regelui, ceea ce este o mare cinste pentru domniile voastre, dar, pe de altă parte, vă îndatorează foarte mult. Loignac făcu o pauză în care se auzi unduind un molcom freamăt de mulţu­mire. Cu toate acestea, mi se pare că mulţi dintre domniile voastre nu şi au înţeles încă pe deplin îndatoririle; voi căuta deci să le reamintesc ce au de făcut.

Toţi ciuliră urechea; se vedea lămurit că fiecare din­tre ei era nerăbdător să şi cunoască îndatoririle, dacă nu şi zorit să le îndeplinească.

— Să nu vă închipuiţi cumva, domnilor, că regele v a înrolat şi vă plăteşte ca să vă purtaţi ca nişte zănatici, luându vă la harţă cu unul şi cu altul şi încăierându vă ori de câte ori vi se năzare; disciplina se cuvine să fie cât mai grabnic statornicită, chiar dacă trebuie să rămână secretă, iar domniile voastre sunteţi un grup de gentilomi care au datoria de a fi cei mai supuşi şi cei mai credin­cioşi slujitori din tot cuprinsul regatului.

Toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată; într adevăr, după solemnitatea acestei precuvântări, oricine putea să şi dea seama că ceea ce avea să urmeze era cât se poate de serios.

— Începând de azi, domnilor, vă este dat să trăiţi în sânul palatului, adică în locul unde se urzesc iţele cârmuirii, şi dacă nu sunteţi de faţă la toate consfătuirile, în schimb veţi fi deseori aleşi spre a înfăptui lucrurile puse la cale acolo; sunteţi deci în situaţia unor ofiţeri care poartă nu numai răspunderea unui secret, dar şi autori­tatea puterii executive.

Pentru a doua oară, un freamăt de mulţumire trecu prin rândurile gasconilor; pretutindeni vedeai ridicându se capetele, ca şi cum mândria de care cei de faţă erau însufleţiţi i ar fi făcut să devină dintr o dată cu câteva degete mai înalţi.

— Gândiţi vă acum – urmă Loignac – că unul din­tre aceşti ofiţeri pe umerii căruia se reazemă uneori si­guranţa statului sau statornicia coroanei, gândiţi vă, să zi­cem, că un ofiţer trădează secretul consiliilor sau că un soldat căruia i s a dat un ordin nu l execută. Ştiţi oare că o faptă ca asta îi pune viaţa în joc?

— Bineînţeles – răspunseră mai mulţi dintre ei.

— Ei bine, domnilor – continuă Loignac, cu o voce înfricoşătoare – nu mai departe decât azi şi chiar în locul acesta, secretul unui consiliu ţinut la palat a fost trădat, zădărnicindu se, poate, unele măsuri pe care maiestatea sa avea intenţia să le ia.

Groaza punea treptat stăpânire pe sufletele lor, spulberând mândria şi admiraţia de mai înainte; cei Patruzeci şi Cinci se uitară unii la alţii cu neîncredere şi îngrijorare.

— Doi dintre dumneavoastră, domnilor, au fost prinşi în timp ce trăncăneau în mijlocul străzii ca nişte cume­tre bătrâne, dând în vileag fără nici o chibzuinţă, nişte lucruri atât de grave, încât fiecare dintre ele ar putea să curme în momentul de faţă viaţa unui om.

Fără să stea la gânduri, Sainte Maline se apropie de domnul de Loignac şi i spuse:

— Domnule, am cinstea, cred, să vă vorbesc în nu­mele camarazilor mei: dorim foarte mult să nu lăsaţi să plutească nici o clipă mai mult bănuiala asupra tuturor slujitorilor maiestăţii sale; vă rugăm deci să ne spuneţi numaidecât ce s a întâmplat, pentru ca să ştim despre ce este vorba şi pentru ca slujitorii cei vrednici să nu fie puşi în aceeaşi oală cu cei nevrednici.

— Nimic mai uşor – răspunse Loignac.

Toţi îşi ascuţiră auzul.

— Regele a fost înştiinţat azi că unul dintre vrăjma­şii săi, adică unul dintre cei contra cărora dumneavoastră aveţi datoria de a lupta, trebuie să sosească la Paris spre a l înfrunta ori spre a unelti împotriva sa. Numele aces­tui vrăjmaş a fost rostit în taină, dar a ajuns, cu toate astea, la urechea unei santinele, deci a unui om care s ar cuveni să fie în ochii tuturor ca un zid şi, tot ca şi el, neclintit, mut şi surd; totuşi, mai adineauri, acelaşi om n a găsit ceva mai bun de făcut decât să iasă în mijlocul străzii şi să dea în vileag numele vrăjmaşului maiestăţii sale, lăudându se în gura mare şi făcând atâta gălăgie, în­cât a atras luarea aminte a trecătorilor, stârnind oarecare vâlvă; o ştiu pentru că întâmplător aveam acelaşi drum cu omul acesta, şi deci am auzit totul cu urechile mele, şi pentru că l am bătut pe umăr ca să şi pună frâu limbii; căci aşa cum se pornise, era de ajuns să fi rostit două trei vorbe mai mult, ca să primejduiască interese atât de sfinte, încât aş fi fost nevoit să l înjunghii pe loc, dacă nu şi ar fi pus lacăt la gură în momentul când i am făcut semn să tacă.

În aceeaşi clipă, Pertinax de Montcrabeau şi Perducas de Pincornay se îngălbeniră la faţă, prăvălindu se unul peste altul, mai mai să leşine. Montcrabeau, care abia se mai ţinea pe picioare, bolborosi ceva, încercând să şi ceară iertare.

Întrucât cei doi vinovaţi se dăduseră singuri de gol da­torită emoţiei de care fuseseră cuprinşi, toate privirile se aţintiră asupra lor.

— Orice ai spune, domnule, nimic nu te poate dez­vinovăţi – îl judecă Loignac pe Montcrabeau. Dacă ai fost beat, înseamnă că trebuie să fii pedepsit fiindcă ţi ai băut minţile, iar dacă n ai făcut o decât din lăudăroşenie şi dintr o mândrie deşartă, fie chiar pentru asta, tot se cuvine să ţi primeşti pedeapsa.

Se lăsă o tăcere de moarte.

Domnul de Loignac, încă de la primele cuvinte, dacă vă amintiţi, mărturisise o străşnicie ce prevestea cele mai cumplite urmări.

— Drept care – continuă Loignac – atât dumneata, domnule de Montcrabeau, cât şi dumneata, domnule de Pineornay, veţi fi pedepsiţi.

— Vă cerem iertare, domnule – răspunse Pertinax – dar noi abia deunăzi am sosit din provincie; ne aflăm pentru prima oară în viaţa noastră la curte şi nu cu­noaştem încă iscusinţa de a descurca iţele politice.

— Nu trebuia să primiţi cinstea de a fi în slujba ma­iestăţii sale înainte de a fi cumpănit bine îndatoririle pe care le aveţi de îndeplinit în această slujbă.

— De azi înainte o să fim muţi ca pământul, vă ju­răm pe ce vreţi.

— Toate s bune şi frumoase, domnilor: dar putea veţi oare îndrepta mâine răul pe care l aţi făcut azi?

— Vom încerca.

— Nu se poate, vă spun eu că nu se poate.

— Atunci, măcar de astă dată, domnule, vă rugăm să ne iertaţi.

— Duceţi, pe cât se pare – urmă Loignac, fără a ca­tadicsi să răspundă numaidecât la rugămintea celor doi vinovaţi – o viaţă deşănţată, pe care am de gând s o înfrânez prin cea mai strictă disciplină. Cred că înţelegeţi ce înseamnă asta, domnilor? Cei ce vor socoti că le ar fi greu să trăiască în aceste condiţii n au decât să se lase păgubaşi. Puteţi fi convinşi că nu duc lipsă de voluntari care să i înlocuiască.

Nimeni nu crâcni; în schimb, frunţile multora dintre cei de faţă se încreţiră.

— Prin urmare, domnilor – luă din nou cuvântul Loignac – e bine să ştiţi de la bun început un lucru: în mijlocul nostru dreptatea se va face pe tăcute şi la iuţeală, fără judecată şi fără hârţoage, trădătorii vor fi pedepsiţi cu moartea şi chiar pe loc. Există doar destule pretexte pentru asta şi nimeni n o să bănuiască nimic. Să zicem, bunăoară, că domnul de Monterabeau şi domnul de Pincornay, în loc să stea de vorbă prieteneşte pe stradă despre nişte lucruri pe care ar fi trebuit să le dea uitării, s ar fi luat la ceartă pentru nişte lucruri de care aveau tot dreptul să şi amintească; ei bine, cearta asta n ar pu­tea oare pricinui un duel între domnul de Pincornay şi domnul de Monterabeau? Se poate întâmpla uneori ca în timpul duelului adversarii să fandeze amândoi deodată şi, fandând, să se străpungă cu spada unul pe altul în ace­eaşi clipă; a doua zi după ce va fi avut loc această ră­fuială, domniile lor vor fi găsiţi zărind ţepeni în Pré aux Clercs, aşa cum i au găsit ţepeni pe domnii de Quélus, de Schomberg şi de Maugiron la Tournelles: întâmplarea aceasta va avea răsunetul pe care poate să l aibă îndeobşte un duel, atâta tot. Voi avea grijă deci să fie ucis – cred că înţelegeţi, nu i aşa, domnilor? – voi avea grijă deci să fie ucis în duel sau într un mod oarecare oricine va trăda secretele curţii regale.

Montcrabeau îşi pierdu aproape cu totul cunoştinţa şi se rezemă de camaradul său, care, din galben, se făcuse vânăt la faţă şi care îşi încleştase atât de tare fălcile, în­cât mai mai să şi fărâme măselele.

— Pentru greşelile mai puţin grave – continuă Loignac – pedepsele pe care le voi da nu vor fi chiar atât de grele; închisoarea, de pildă, pe care o voi folosi numai în măsura în care, pedepsindu l cu străşnicie pe vinovat, regele nu va avea de suferit nici un neajuns. Deocam­dată voi cruţa viaţa domnului de Montcrabeau, care a vorbit fără rost, şi a domnului de Pincornay, care s a mulţumit să asculte; înţeleg să i iert, zic, pentru că se prea poate să se fi înşelat şi pentru că nu cunoşteau unele lucruri; nu i voi pedepsi nici cu închisoarea, deoarece s ar putea să am nevoie de ei astă seară sau mâine; prin urmare, le voi hărăzi cea de a treia pedeapsă la care am de gând să i supun pe cei ce vor săvârşi vreo abatere, adică amenda.

La auzul cuvântului amendă, domnul de Chalabre făcu o mutră lungă, ca botul unui dihor.

— Aţi primit o mie de livre, domnilor, din care veţi da înapoi o sută; banii aceştia vor fi întrebuinţaţi de mine spre a a i răsplăti, potrivit cu meritele fiecăruia, pe cei cărora nu le voi găsi nici un cusur.

— O sută de livre! bolborosi Pincornay. Să fiu al dracului dacă mai am vreun gologan, i am cheltuit pe toţi ca să mă ferchezuiesc.

— N ai decât să vinzi lanţul – spuse Loignac.

— Sunt gata să mă lipsesc de el în folosul regelui – răspunse Pincornay.

— Nici să nu te gândeşti, domnule. Regele nu obişnu­ieşte să cumpere lucrurile supuşilor săi, ca să plătească amenzile lor; vinde l dumneata însuţi şi plăteşte cu mâna dumitale. Mai aveam încă ceva de spus – continuă Loig­nac. Am băgat de seamă că există felurite pricini de gâlceavă între unii dintre ostaşii acestei companii: ori de câte ori se va isca vreo neînţelegere, vreau ca pricina să mi fie adusă la cunoştinţă, fiind singurul în drept a cum­păni temeiurile acelei neînţelegeri şi de a porunci o întâlnire pe teren, în cazul când voi socoti că întâlnirea tre­buie neapărat să aibă loc. Prea multă lume este ucisă în duel în zilele noastre fiindcă aşa cere moda şi n aş vrea ca, de dragul modei, compania mea să fie mereu împu­ţinată şi să nu mi mai poată fi de nici un ajutor. Primul duel, prima provocare ce va avea loc fără încuviinţarea mea va fi pedepsită cu temniţă grea, cu o amendă ustu­rătoare sau chiar cu o sancţiune şi mai severă dacă ser­viciul ar avea prea mult de suferit din pricina asta. Cei asupra cărora se răsfrâng aceste măsuri să facă bine să le respecte. Puteţi pleca, domnilor! A, eram să uit: cinci­sprezece dintre dumneavoastă vor aştepta astă seară în timpul orelor de primire în faţa scării apartamentului maiestăţii sale şi, dacă va fi nevoie, la primul semnal vor căuta să se răspândească prin anticamere; cincisprezece îşi vor face de lucru afară, în aşa fel încât să nu se bage de seamă c ar avea vreo misiune de împlinit, şi se vor amesteca printre oamenii din suita celor ce vor veni la palat; în sfârşit, ceilalţi cincisprezece vor rămâne la corpul de gardă.

— Domnule – luă cuvântul Sainte Maline. apropiindu se de el – aş avea şi eu ceva de spus dacă mi îngă­duiţi, nu ca să mi dau cu părerea, mă ferească sfântul, ci ca să cer o lămurire: orice oştire în toată puterea cuvân­tului trebuie să se afle sub comanda cuiva. Cum putem noi acţiona ca un singur om câtă vreme nu avem un co­mandant?

— Şi eu ce sunt aici? întrebă Loignac.

— Dumneavoastră sunteţi generalul nostru.

— Ba nu, domnule, te înşeli, nu sunt eu, ci domnul duce d'Épernon.

— Atunci sunteţi căpitanul nostru? Chiar aşa şi tot nu i de ajuns, domnule: ar trebui să avem câte un ofiţer de fiecare grupă de cincisprezece oameni.

— Ai dreptate – recunoscu Loignac. Oricum, nu pot să mă împart în trei în fiecare zi: şi totuşi n aş vrea ca vreunul dintre dumneavoastră să se ridice deasupra ce­lorlalţi decât prin merite.

— Oh! Cât despre asta, domnule, orice aţi spune, me­ritele vor ieşi singure la lumină şi, când vom porni la treabă, veţi vedea că există deosebiri, chiar dacă în linii generale nu se arată să fie.

— Aşa dar, voi numi comandanţi cu schimbul – rosti Loignac după ce cumpăni în gând câteva clipe la spusele lui Sainte Maline. Ori de câte ori vă voi încredinţa o mi­siune, am să vă anunţ şi numele comandantului respectiv. În felul acesta, rând pe rând, fiecare se va deprinde să as­culte şi să comande; căci deocamdată n am ajuns încă să cunosc însuşirile nimănui: trebuie mai întâi că însuşirile acestea să se desfăşoare pentru a mă hotărî pe cine să aleg. Voi privi deci şi voi cântări pe fiecare.

Sainte Maline făcu o plecăciune şi intră din nou în front.

— Prin urmare, aţi înţeles – continuă Loignac – v am împărţit în grupe de câte cincisprezece oameni; ştiţi cu toţii, cred, cum aţi fost repartizaţi; prima grupă va sta la picioarele scării, a doua în curte, a treia la corpul de gardă; ultimii cincisprezece, pe jumătate îmbrăcaţi şi cu spada la căpătâi, adică gata să pornească la primul sem­nal. Şi acum sunteţi liberi, domnilor! Domnule de Montcrabeau şi domnule de Pincornay, mâine urmează să plă­tiţi amenda; eu sunt vistiernicul. Puteţi pleca.

Ieşiră cu toţii, afară de Ernauton de Carmainges, care rămase în urmă.

— Doreşti ceva, domnule? îl întrebă Loignac.

— Da, domnule – răspunse Ernauton, înclinându se. Mi se pare că aţi uitat să ne lămuriţi ce anume avem de făcut. A fi în slujba regelui este un prilej de mândrie, fără îndoială, dar aş fi vrut să ştiu totuşi până unde merg îndatoririle acestei slujbe.

— E o întrebare destul de gingaşă, domnule – spuse Loignac – şi ţi mărturisesc că n aş putea să ţi răspund răspicat.

— Mi aş putea îngădui, domnule, să vă întreb pen­tru ce?

Felul în care i se adresase domnului de Loignac era de o politeţe atât de desăvârşită, încât, împotriva obiceiului său, domnul de Loignac se strădui în zadar să găsească un răspuns tăios.

— Pentru că, de cele mai multe ori, eu însumi nu ştiu dimineaţa ce voi avea de făcut seara.

— Domnia voastră, domnule – rosti Carmainges – aveţi un rang atât de înalt faţă de noi, ceilalţi, încât cu siguranţă că ştiţi o mulţime de lucruri despre care noi habar n avem.

— Fă şi dumneata aşa cum am făcut şi eu, domnule de Carmainges; caută să afli singur lucrurile astea fără să ţi le spună nimeni. Dinspre partea mea, ai toată liber­tatea.

— Aş vrea să mă las călăuzit de domnia voastră – spuse Ernauion – deoarece, neavând nici un fel de prie­teni şi nici un fel de duşmani aici, la curte, şi nefiind mâ­nat de nici un sentiment pătimaş, aş putea să vă fiu de mai mult folos decât alţii, chiar dacă n aş fi mai destoi­nic decât ei.

— Zici că n ai nici prieteni, nici duşmani?

— Nu, domnule.

— Dar cel puţin pe monarh, cred că l iubeşti, totuşi?

— Sunt dator să l iubesc şi vreau să l iubesc, domnule de Loignac, ca slujitor, ca supus şi ca gentilom.