Limba si literatura romana suport de curs pentru examenul de bacalaureat

Caracterizarea personajelor

Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg.
Caracterizarea principalelor personaje ale acestei opere, ar putea porni de la preambulul nuvelei: „ Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea coli­bei tale te face fericit".
Cel dintai dintre personaje este Batrana (mama Anei) simbolizand intelepciunea si cumpatarea; ea este purtatoarea mesajului nuvelei, iar semnificatia cuvintelor rostite in deschi­derea actiunii este profunda: omul sa fie multumit cu ceea ce are, caci nu exista bogatie mai mare decat chibzuinta, adevarul si omenia.
Modesta si discreta in relatia cu Ghita si cu Ana, le accep­ta hotararea din iubire materna, cu toate ca plecarea din satul ei o doare.
Avand o solida experienta de viata, Batrana are intuitia pe­depsei pe care o va primi Ghita, pentru ca incalcase norma morala: de Paste, cand pleaca la rude, Batrana era „mahnita pana in adancul inimii", de parca ar fi auzit glasul de clopot funest al destinului. Ardoarea cu care o saruta, repetat, pe Ana „ ca si cand s-ar desparti pe veci de dansa " ca si carciuma care i se pare a fi intunecata si pustie, prevestesc finalul tragic.

Asemenea altor femei din popor, Batrana crede in destin, iar ultimele ei cuvinte explica ceea ce s-a intamplat, prin pre­destinare: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data ".

Ghita este un personaj complex; el s-ar putea incadra in tipologia omului care si-a pierdut omenia.
Atata timp cat traieste in „linistea colibei" sale, cizmarul se simte neimplinit, ca si cand, din cele doua jumatati posi­bile ale sufletului sau, aici s-ar manifesta numai una.
Solutia o constituie cautarea unui alt spatiu in care sa se im­plineasca intregul: din aceasta pricina, in prima perioada a se­derii la carciuma, Ghita simte ca, pentru el, aceasta era „cu noroc".
Multumirea nu dureaza insa decat pana la sosirea lui Lica Samadaul - personaj demonic si straniu care exercita.o influ­enta puternica asupra carciumarului.
Demonia celui dintai trezeste setea de bani in apele adanci ale sufletului lui Ghita („Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inain­tea sa si i se impaienjeneau parca ochii"), atragandu-1 in spa­tiul intunecat al crimelor Samadaului.
Explicatia acestei schimbari ar putea fi cautata tot in pre­ambulul gnomic, conform caruia, intr-o anumita lume, cumpa­tarea si ordinea existentiala constituie o „cupola" protectoare. Iesit de sub influenta ei benefica, Ghita va trece prin toate cercurile instrainarii: se indeparteaza de Ana, de copii si de el insusi, ascultand doar de poruncile propriului subconstient: „Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o impace, dar nu putea; era in el ceva ce nu-l lasa". Aceasta forta oarba care ajunge sa-i modifice destinul, va da nastere unui acut sen­timent de neputinta: „Ei! Ce sa-mi fac? (...) Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac, daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?".
in numeroase scene, autorul analizeaza starile sufletesti ale lui Ghita, sfasierea lui intre moral si amoral, sfarsita numai in moarte. Bunaoara, atunci cand Lica ii cere toti banii (promitand ca-i va inapoia daca va trai), Ghita este cuprins de o furie neputin­cioasa („ii era de parca-i seaca sangele din vine"), rezumand, intr-o fraza, intreaga sa drama existentiala, puternicul senti­ment al neimplinirii: „Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata".
Atunci cand Lica (adus in fata judecatorilor) ii invinuieste pe doi dintre oamenii sai, Ghita traieste, la modul acut, con­flictul dintre adevar si minciuna: desi „era patruns de nevi­novatia lor", carciumarul il sustine pe Lica, de teama ca alt­fel familia sa va avea de suferit.
Tot asa, in scena uciderii Anei, tensiunea acumulata in sufletul lui Ghita, alienarea (instrainarea) si ura impotriva Samadaului rabufnesc din adancurile intunecate in care dospi­sera devenind dominante: cel care porunceste este subconstien­tul lui Ghita, care ii intuneca ratiunea („Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea").
Drama personajului provine din lupta care se da intre cele doua Jumatati" ale fiintei sale: una care il ispiteste la compli­citatea cu Lica, iar cealalta - care ii trezeste remuscari adanci.
Scaparea nu va fi posibila decat in moarte; si cum Ana re­prezenta amintirea a ceea ce fusese luminos si bun, Ghita o ucide, omorand astfel reminiscenta a ceea ce fusese el insusi candva.
Greselile lui atrag insa pedeapsa destinului (al carui „instru­ment" devine Lica) si Ghita este impuscat. Personajul central al nuvelei este caracterizat prin mai multe mijloace: prin faptele si vorbele sale, prin mediul in care traieste, prin opiniile altor personaje, dar, mai ales, prin analiza psihologica.
Lica Samadaul este un personaj demonic, memorabil si unic in literatura noastra.
El n-a stat niciodata sub pomenita „cupola" protectoare a ordinii morale, fapt care le-a permis „demonilor" subconstien­tului sa-i invadeze sufletul cu patima varsarii de sange: („sangele cald e un fel de boala" care-1 apuca din cand in cand).
Celelalte trasaturi (istetimea, abilitatea, curajul, hotararea, barbatia) sunt puse in slujba acestui intunecat instinct.
Pana si omeneasca teama de moarte este traita altfel de Lica, acesta dorind „sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta" (judecata de apoi).
Ana. Tanara sotie a lui Ghita este infatisata in toata com­plexitatea ei sufleteasca, pe masura ce destinul familiei va evolua sub semnul demoniei lui Lica.
La inceput, cand Ghita se hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc, batrana are rezerve, motivand, intre altele, ca Ana este „prea tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire" pentru a deveni „carciwnarita".
Si dupa ce familia se muta la noua ei locuinta, Ana isi pastreaza o anume candoare si naivitate, astfel incat prima intalnire cu Samadaul o impresioneaza profund: „Ana ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce stetea ca un stalp de piatra inaintea ei".
Treptat, intuitia o face sa-si dea seama de firea ticaloasa a lui Lica, pe care o percepe in ranjetul, in „cautatura" Samadaului, ori in felul in care acesta isi rodea mustata cu dintii.
Pe masura ce trece timpul, Ana isi pierde stapanirea de sine si chiar demnitatea, rugandu-1 pe Lica s-o ia cu el: „Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad".
De Paste, Ana accepta sa ramana cu Lica, din razbunare, necunoscand planurile lui Ghita si fiind jignita profund de nepa­sarea lui.
Si sufletul Anei (ca si al lui Ghita) este alcatuit din doua Jumatati": una pura (care se pierde treptat) si alta pasionala si nestapanita (care o va impinge in moarte).
In concluzie:
„Moara cu noroc", de I. Slavici, prezinta urmatoarele trasaturi:
•  Este o lucrare narativa in proza, de amploare medie.
•  Actiunea se desfasoara pe episoade si se complica progresiv.
•  Intriga si conflictul sunt complexe.
•  Personajele principale sunt puternic reliefate. „Moara cu noroc" este o nuvela.
Autorul prezinta profunzimile sufletesti ale personajelor, fapt care-i confera lucrarii caracterul de nuvela psihologica.
De asemenea, este zugravita, in mod veridic, lumea stepei aradene din veacul al XlX-lea, fapt care incadreaza lucrarea in realism.

Ion

de Liviu Rebreanu

Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traita, distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta. Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, intr-una din primaverile tineretii sale, cand iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vanat de porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamantul jilav de roua, cu infocare, ca pe o iubita. Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa. Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. In chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte. A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamant. Calea sintezei intre aceste momente de viata, atesta in continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente. Procesul de elaborare a romanului, trecand prin fazele manuscrise Rusinea si Zestrea, a fost indelungat, comprimand romanul Ion, L. Rebreanu s-a gandit mai mult la o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a ridicat „ca poet al omului teluric”, dupa cum il apreciaza G. Calinescu. Romanul, impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului ardelean de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru. Avem in fata o fresca vasta, cuprinzand, pe langa viata taranimii si pe cea a intelectualitatii satelor cu unele reflexe din pulsatia nationala a intregului Ardeal. Firul principal al actiunii se tese in jurul eroului scrierii, flacaul chipes, voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care din setea de a se imbogati isi sacrifica iubirea pentru Florica, o fata frumoasa, insa saraca asemenea lui, si se casatoreste cu Ana, fata uratica si prizarita, fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, care a consimtit sa i-o dea de sotie, numai dupa ce a aflat ca Ion o sedusese si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini. Dupa casatorie Ion o maltrateaza pe Ana pana cand aceasta, nemaiputand suporta, se sinucide, lasand in urma-i un copil de cateva luni, Petre. In scurt timp moare si acest copil. Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului Petre, ar putea primi pamanturile inapoi. Legea insa nu-l favorizeaza, lucru care nu era cunoscut nici de Ion. Preotul satului, Ion Belciug, a speculat nestiinta lor, angajandu-i in scris ca, dupa moarte, Vasile Baciu si Ion sa lase toata averea lor bisericii. Intre timp, Ion se intoarce la iubirea dintai, Florica, devenita sotia lui George. Insa George Bulbuc, sotul Floricai, il surprinde noaptea in curte si-l omoara,

Romanul se incheie cu perspectiva ca averile lui Ion sa fie trecute bisericii, spre revolta lui Vasile Baciu. De asemenea, se contureaza perspectiva ca in sat sa vina un invatator tanar, mai energic si contradictie cu punctele de vedere ale preotului, George, merge la inchisoare, iar viata satului Pripas, agitata mai intens pentru a clipa, isi reia cursul tihnit. In roman Liviu Rebreanu urmareste doua planuri paralele. In primul plan scriitorul aseaza viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se desprind insa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui Maxim Oprea), si dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamant mult, pe cai mai putin cinstite. Ion cunoaste un acelasi exemplu, chiar in experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. Pariurile lui Ion sunt exprimate diferit, in functie de interesul urmarit. Astfel el tainuieste iubirea pentru Florica si isi disimuleaza setea de pamant sub comportamentul unui indragostit fata de Ana Baciu. In tesatura mestesugita a actiunii se ascunde faptul, ca pierzand pe Ana, Ion nu risca nimic: stingandu-se dragostea oarba ce-i acordase Ana, o pierde pe ea si pe fiul lor Petre. El obtine pentru posteritate stima exprimata public de preotul Ion Belciug, stima de care el nu se mai poate bucura insa. Pentru Florica, Ion si-a riscat viata. In planul al doilea al romanului, paralel si interferat primului plan, sta viata familiei invatatorului Zaharia Herdelea. Herdelea, invatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se considera intelept si prudent, dar toate actiunile sale sfarsesc prin infrangeri, pana ce-i pensionat din oficiu, obligat sa ceara in scris pensionarea spre a nu fi dat afara. Intre realitate si aparenta se interpune aceeasi practica a disimularii de tip rural, subtilizata de intelectualii Herdelea prin procedee diverse. Disimularea subtilizata nu reduce insa brutalitatea faptelor, a realitatii. Intre acestea retinem acceptarea destinului lui Herdelea un infrant in lupta pentru viata - ca un succes; acceptarea pensionarii - din oficiu ca o recompensa cu „multumiri si regrete exprimate lui Zaharia Herdelea de insusi ministrul invatamantului”. In planuri secundare apare lupta indarjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamantul; lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate intr-o afacere din care iese spoliat; lupta pentru locul de deputat in dieta de la Budapesta; lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra in satul Pripas; lupta fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cat mai bun; concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul vecinului. In satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc potrivit cu starea lor materiala, cu priceperea si firea lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si s-a incuscrit cu saracia. In ograda vaduvei lui Maxim Oprea fusesera clai de fan si grajduri in care nu mai incapeau vitele. Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de cand s-a insurat, s-a tinut totdeauna printre fruntasi. Vaduv acum, il durea gandul ca va trebui sa rupa din pamanturile lui, ca sa potriveasca zestrea Anei, cand se va marita. In alta privinta, si invatatorul Herdelea are necazurile lui. Si-a zidit casa pe locul bisericii, cu invoirea preotului Belciug. Cu timpul, relatiile invatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea, impovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. In schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strangator si tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se incalce autoritatea. Din aceasta cauza e in conflict cu invatatorul Herdelea. Satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamant. Neintelegerile casnice, rabufnirile - violente, uneori dure -, dusmania de aici pornesc !

Este cazul lui Ion. In Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Aceeasi mentalitate, care deformeaza pana si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas se pripasise pe langa casa Paraschivei. Femeie tanara atunci, il primise crezand ca omul, beteag de picioare, nu mai are mult de trait, ca bruma de acere a mosneagului i-ar putea ramane ei. Si cand, dupa 20 de ani, Dumitru Moarcas a vandut, fara stirea Paraschivei, casa si gradina, desi ii daduse femeii o suta de zloti, a fost alungat fara mila. Relatiile sociale sufera din pricina acestei mentalitati. In respectul pentru omul cu stare e o distanta sociala pe care o simt si bogatul si saracul: bogatul cu dispret pentru sarantoci, saracul, cu o pornire de dusmanie care zace si atata porniri ce izbucnesc patimas, cand interesele saracului se lovesc brutal de cele ale bogatului. Intre chibzuinta rosturilor si nechibzuinta pornirilor se zbuciuma intreg satul lui L. Rebreanu, in lupta apriga pentru existenta. Taranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustete structurala, o tenacitate aspra, care numai la nevoie se lasa induplecata, nu insa si infranta. Inteligenta se supune instinctului de conservare, rabdarea-de asemenea, intre momente de incertitudine ce rabufnesc cu violenta.

Atat cele doua planuri principale, cat si planurile secundare ale actiunii, pun in lumina o multime de “suflete mediocre in lupta cu drame peste puterile lor”, cum le apreciaza G. Calinescu.

Din ele se reliefeaza puternic personalitatea lui Ion, cu sumedenie de fapte rand pe rand incriminate de preotul satului, de invatatorul din sat, de autoritatile satului, de opinia publica. Incriminarea insa oscileaza periodic, in functie de interesele personale sau “institutionale” pe care le reprezinta participantii la actiune.

Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare prin conflictul sau cu Simion Lungu si cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o populatie romaneasca asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman. Zona demografica in care actioneaza Ion pastra frumoase obiceiuri ale pamantului, bazate pe anumite principii, referitoare la proprietatea pamantului, la familie si la relatiile sociale. L. Rebreanu observa ca populatia autohtona a invins veacuri de oprimare tocmai prin pastrarea constiintei nationale din care face parte si etica acestei colectivitati.

Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale romanilor transilvaneni, decat dragostea de munca, harnicia, in vreme ce dragostea pentru pamantul stramosesc se transforma intr-un fetisism pentru “pamantul obiect al muncii”, transformare ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, rapacitatea, deosebindu-se prin atitudinea etica, prin unele actiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum si de inaintasi. Autorul insusi subliniaza repetat in roman deosebirea dintre Ion si ceilalti locuitori. Printre altele, in roman se arata ca “in Pripas nu se pomenise omucidere pana atunci, de cand se tine minte”. De aceea, profilul lui Ion apare din ce in ce mai intunecat de o continua prefacatorie, participand la un josnic targ al hectarelor, santajand pe viitorul sau socru si terorizand fara scrupule pe Ana. Odioasa fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera un ins de o cruzime rara, care determina sinuciderea Anei, dupa care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic instinct de conservare a proprietatii samavolnic obtinute. Intorcandu-se de la cimitir el smulge copilul Zenobiei cuprins de teama sa nu i-l rapeasca cineva. Il stange la piept, acoperindu-l cu bratele osoase. Exista oare vreo scanteie de umanism in comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstreaza contrariul, abstractie facand de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii. Demnitatea lui de barbat tanar e parasita de dragul pamantului. Iubirea curata a Floricai a jertfit-o pentru acelasi lucru. Respectul pentru datinile stramosesti ca si dragostea pentru rodul “iubirii” sale le priveste cu un permanent dispret, straine eticii taranesti. Setea de avere, lacomia de pamant merg la Ion pana la manifestari atavice de imbratisare, de sarutare a pamantului arat intr-o exaltare vecina cu nebunia. Ion este mai dezumanizat decat Vasile Baciu care, dupa ce si-a obtinut pamanturile prin casatoria cu o femeie bogata, se poarta bland cu ea, intelegand ca datorita ei a intrat in “randul oamenilor avuti”. Ion insa nici dupa condamnabilul sau “succes” nu vadeste vreo urma de cainta in strafundurile constiintei. Comportarea lui Ion este cauza directa a sinuciderii Anei, ajunsa mama. Teama de a nu pierde mostenirea copilului determina cotitura si prabusirea psihologica a lui Ion, dezvaluind ferocitatea caracterului sau. El isi loveste odios parintii, acuzandu-i de imbolnavirea copilului. Orbirea lui Ion este argumentata de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul sau, arata ca acelasi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este vinovat si de moartea copilului sau. Astfel Ion este condamnat prin faptele sale: incalcarea proprietatii lui Simion Lungu inducerea in eroare a Anei, si a lui Vasile Baciu cu scopul de a obtine pentru sine un folos material injust, determinarea sinuciderii sotiei sale, purtarile familiare josnice, adulterul si inselaciunea, chiar in dauna celui care-i facuse bine. Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune integrate in viata obisnuita a satului, prin ele se manifesta stravechimea asezarilor, a unui mod de a vietui caracteristic, o structura sufleteasca, o spiritualitate ce se oglindeste in evenimentele esentiale ale satului romanesc. Nasterea, botezul, nunta, obstescul sfarsit, hora, sunt in roman, monumente care fixeaza cadrul si pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea intr-un mod de viata ce ramane acelasi, incat, daca oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii, se sting, altii le iau locul, in acelasi sat, in care pare ca nimic nu s-a schimbat. Intr-o alta perspectiva, si ea istorica, satul e cuprins in raporturile lui cu stapanirea austro-ungara. Mai afectati sunt intelectualii pentru ca slujbasi ai unui regim administrativ si politic agresiv, existenta acestora depinde de autoritati. Constiinta asupririi nationale se manifesta insa diferit dupa gradul de dependenta, avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emancipare sociala si nationala pe cai legale; profesorul Spataru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile lui scriitoricesti - un entuziast.

In imprejurarile acestea neprielnice, romanul lui Liviu Rebreanu vorbeste totusi despre o permanenta a vietii romanesti, cu rosturile ei de neclintit in satul transilvanean.

Caracterizarea lui Ion

Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."Ion este personajul titular şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje care gravitează in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George. Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază temele romanului, dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica, reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi George Bulbuc.Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un personaj realist tipic pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte pământ. Personajul realist este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ione este un exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin modul prin care-l obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar comportamentul faţă de cea care le adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George.La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este „iute şi harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „ Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”, şi pământul; „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a –l avea e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului , „a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn”. Băiatul însă renunţă la carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu pământul”.Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut de lăutarii care cântă la comanda lui.Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte să se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”, fiindcă este sărac. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion hotărăşte să fie cu adevărat „netrebnic”. Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”. Însă flăcăul îşi doreşte mai mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu, „Poţi să-l sileşti?” e luată ca o modalitate de a-l determina pe Baciu să-i dea pământul.

Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte Baciu când Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Însă e naiv, crezând ca Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor şi acum socrul său se arată viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată pe rând, când de soţ, când de tată. În urma intervenţiei preotului, Baciu îi va da toate pământurile, la notar.După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Ion se vede "mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori". Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere…”Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că "în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui fiind perfect motivat moral şi estetic. Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa, aceştia reprezentând doar garanţia pământurilor, dovedind astfel, cinism. Acum reînvie patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin viclenie se apropie şi de Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra oricând. Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.Personajul este caracterizat direct ( de către narator, alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). La început naratorul prezintă direct biografia personajului, iar pe parcursul romanului, câteva elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Doamna Herdelea îl vede pe Ion „băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic…te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii”.

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe”.Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile personajului. Ion foloseşte un limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul norocului. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic.Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru: „o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece”. Faţă de Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit: pământul sau femeia. Uneori e brutal chiar faţă de tatăl său pe care-l consideră vinovat pentru că i-a băut averea. Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic: pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice: „ Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală pentru că-i era drag „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că „toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…” . Pământul apare în ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede”. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate : „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă omul e înfrăţit cu lutul. În faţa uriaşului, se simte „mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân şi are iluzia că este „atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezeşte dorinţa de a poseda: „- Cât pământ, Doamne!”. Toate acţiunile lui se vor orienta spre a-l obţine, indiferent de mijloace.

Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi legile nescrise ale satului tradiţional.