Limba si literatura romana suport de curs pentru examenul de bacalaureat

Caracterizarea lui Harap-Alb

În Estetica basmului, criticul literar G. Călinescu afirmă că specificul personajelor constituie o trăsătură definitorie: „Basmul este un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală.. caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale(…) Fiinţele neomeneşti din basme au psihologia şi sociologia lor misterioasă.”

Personajele din basmul cult, Povestea lui Harap-Alb, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie în basm prin victoria binelui.

Basmul cult Poveste lui Harap-Alb contrazice aşteptările cititorului de basme. Eroul basmului, mezinul craiului, nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale asemenea lui Făt –Frumos din basmele populare. El are calităţi şi defecte, sugerate şi de oximoronul din numele său. Prin trecerea probelor la care este supus pe parcursului călătoriei sale iniţiatice, fiul cel mic al craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat(mila, bunătatea, generozitatea, înţelegerea faţă de cei mai slabi decât el, simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei, capacitatea de a-şi respecta cuvântul dat). Din acest punct de vedere, basmul poate fi considerat un bidungsroman.

Iniţial, mezinul craiului este timid, ruşinos, lipsit de curaj. Când tatăl său îi mustră pe fraţii lui mai mari pentru a se fi întors din drum de frica ursului, el nu are curajul să dea glas dorinţei de a merge să-şi încerce norocul: „iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său”.Faţă de bătrâna cerşetoare, eroul se dovedeşte a fi milostiv, dându-i un bănuţ. Milostenia lui va fi răsplătită prin sfatul pe care-l primeşte de la femeia bătrână: de a cere hainele si armele tatălui său şi calul ce se va apropia de tava de jăratic. Cu sprijinul calului, mezinul va trece de ursul de la pod, craiul deghizat care probează destoinicia fiilor. Trecerea podului semnifică trecerea către o altă etapă a existenţei. A trece podul înseamnă un act de curaj, de afundare în necunoscut.

Fiul craiului se rătăceşte prin pădurea-labirint, dovedind că mai are încă multe de învăţat. Aici îl ia ca însoţitor pe Spân în ciudat sfatului tatălui său de a se feri de omul roş şi de Spân. Harap-Alb e caracterizat direct de narator: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”. El este supus de Spân prin vicleşug. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână şi pentru a-l lăsa în viaţă îi cere să facă schimb de identitate, să i se supună întru toate „ până când va muri şi iar va învia”. Este de remarcat faptul că până în momentul în care este botezat de Spân, Harap-Alb, numele mezinului nu era cunoscut, afirmându-se doar ca fiu al craiului.

Harap înseamnă om negru, născut a fi rob, sclav. Numele Harap-Alb semnifică sclav alb, rob de origine nobilă, supus iniţierii. A fi rob înseamnă pentru erou punctul cel mai de jos în care l-a adus lipsa de experienţă.

Identificăm în basm şi mijloace de caracterizare indirectă, prin fapte, limbaj, relaţiile cu alte personaje sau numele personajelor.

Mijloacele prin care trece eroul cele trei probe la care este supus la curtea împăratului Verde ţin de miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale. Sfânta Duminică îi dă o „somnoroasă” pentru a adormi ursul, iar pentru cerb o licoare, dar şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Aceste probă solicită curajul, capacitatea de a mânui sabia, dar şi respectarea jurământului în pofida ispitei de a se îmbogăţi.

A treia etapă a iniţierii este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş necesită trecerea altui pod, semnificând trecerea într-o altă etapă a maturizării. Harap-Alb are acum iniţiativa faptelor sale. Astfel, el se dovedeşte responsabil faţă de micile vieţuitoare pe care le întâlneşte în calea sa şi care îi dăruiesc o aripă pentru a le chema în ajutor atunci când va avea nevoie.

Ceata de monştri, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, îl însoţeşte ca să-l ajute pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ.

La curtea împăratului Roş, este supus la o serie de probe trecute datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor: casa de aramă – cu ajutorul lui Gerilă(proba focului), ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug – cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă(proba pământului şi a apei), alegerea macului de nisip – cu ajutorul furnicilor. Următoarele trei probe au legătură cu fata de împărat: straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea ei cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă, recunoaşterea fetei – cu ajutorul albinei(motivul dublului).

Fata însăşi, o farmazoană cumplită, are puteri supranaturale şi impune o ultimă probă, de data aceasta pentru cal: să aducă trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă dintr-un loc numai de ea ştiut. Proba e trecută de cal, iar fata îl va însoţi pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Pentru erou, drumul acesta e destul de dificil pentru că se îndrăgosteşte de fată, dar fiindcă trebuie să-şi respecte jurământul, nu-i mărturiseşte adevărata identitate.

Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în Infern, a morţii iniţiatice. Învierea e realizată de fata împăratului Roş, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. În final, eroul primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.

Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.

Spânul nu este doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este un rău necesar, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Putem considera că iniţierea eroului se realizează de către trei pedagogi: unul bun – Sfânta Duminică, unul rău – Spânul şi unul mai rezervat, intervenind doar în cazuri speciale – calul.

Eroul este sprijinit în confruntarea sa cu răufăcătorul de ajutoare şi donatori, animale fabuloase, făpturi himerice sau obiecte miraculoase. Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia eroului, prezentat în evoluţie, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură sufletească dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se ironizează defecte umane, dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea şi prietenia.

Harap-Alb nu întruchipează eroul basmelor populare. El traversează o serie de probe, învaţă din greşeli, progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat. Din acest punct de vedere, considerăm basmul un bildungsroman.

ROLUL SEMNELOR DE PUNCTUAŢIE

Cratima[-] :

• 
  Leagă cuvinte diferite ce formează silabe comune, prin elidarea unor vocale sau nu: te-au văzut.
  
• 
  imperative si gerunzii cu pronumele reflexiv sau personal postpus (du-te!, ducându-se, ducându-le).
  
• 
  Separă elementele formei inversate a perfectului compus: „venit-ai”
  
• 
  adjective posesive postpuse substantivului, în expresii de tipul maică-sa, taică-su.
  
• 
  Marchează o schimbare de topică (de ex. postpunerea pronumelui în raport cu verbul : Huleşte-le!), efectul expresiv fiind acela al mutării atenţiei asupra verbului şi constituirea ad hoc a unei aliteraţii.
  
• 
  elemente componente nesudate ale unui cuvânt compus: câine-lup, dus-intors.
  

În poezie, are rolul de a păstra măsura versului prin reducerea numărului de silabe-elidarea unui sunet- (necesităţi prozodice) şi de a marca rostirea legată a două cuvinte. Ca figuri de stil fonetice, intră în categoria sinerezei (transformarea unui hiat în diftong: de-abia), a sinalepsei ( reducerea unui diftong la o singură vocală: d-abia), a aferezei ( suprimarea unui sunet iniţial: nalt), a apocopei (suprimarea unui sunet final: pân’ să).

Virgula [,]

• 
  izolează o propoziţie incidentă, cu rol explicativ :”Am fost, îi zise, aci de faţă”
  
• 
  izolează un vocativ sau o structură în vocativ de restul enunţului :” Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi”( T.Arghezi , Epigraf)
  
• 
  marchează coordonarea prin juxtapunere a două propoziţii principale
  
• 
  coordonează termenii unei repetiţii: „lume, lume”, cu rol de accentuare a ideii poetice.
  
• 
  marchează pauza impusă în rostire de inversiunea topicii din sintagma pe care o precedă: ”Copaci roşcaţi, cu freamăte s-au despuiat..”
  
• 
  separă pronumele în vocativ de o apoziţie dezvoltată: „Tu, monstru al fierbintelui Egipt...”
  
• 
  coordonează termenii unei enumeraţii, creând impresia unei acumulări.
  

Punctul [ . ] marchează sfârşitul unei comunicări enunţiative.

Semnul intrebarii [?] marchează sfârşitul unei comunicări interogative, semnalează intonaţia specifică. Prezența în textul literar poate exprima dilemă, incertitudine, căutare febrilă…

Semnul exclamării [!]

• 
  în propozitie, izolează vocative si interjectii, înlocuind virgula, când subiectul vorbitor nuanţează o atitudine imperativă, exclamativă, optativă, marcând intonaţia.
  
• 
  în frază, marchează sfârşitul unei comunicări imperative, exclamative,optative, marcând intonaţia. În textul literar, induce ideea dorinței, a atitudinii marcate de patos, de elan vitalist (în poezia modernistă, la L.Blaga, T.Arghezi etc).
  

Punctele de suspensie [. . . ]

• 
  marchează întreruperea comunicării (motivațiile subiectului vorbitor sunt multiple: consideră că destinatarul subînțelege ceea ce urmează; un moment de surpriză sau șoc emoțional, având ca efect instaurarea tăcerii semnificative; o pauză psihologică, intentionată, a vorbitorului, după care urmează un cuvânt neașteptat, care poate avea nuanță ironică).
  
• 
  În textul literar, reprezintă un semn grafic, dar şi de tonalitate, care marchează discursul fragmentar, de tip reflexiv/ meditativ, semnificând interiorizarea trăirilor sau a gândurilor.
  

Ghilimelele [" "], [<< >>]

• 
  in propozitii incadreaza nume de institutii, intreprinderi, titluri de publicatii
  etc. sau incadreaza un cuvânt ori o sintagma carora subiectul vorbitor le evidentiază sensul ironic prin intonaţie, acestea urmând să fie intelese cu sensul lor antinomic ( antifrază).
  

• 
  in frază sau in text marchează grafic citarea cuvintelor altcuiva în propriul discurs
  cel de-al doilea tip de ghilimele, cunoscute si sub numele de ghilimele
  frantuzesti, este intrebuintat in cazul folosirii unui citat in interiorul primului citat.
  

Parantezele (-), [-], / /sunt rotunde, pătrate, sub forma de bare paralele si izolează o explicaţie: cuvinte, propozitii, cuvinte adăugate de o altă persoană decât autorul sau fraze incidente.

Punctul si virgula [;] coordonează două propozitii, într-o frază in care se reia ideea unei principale anterioare sau explicative (cauzale ori apozitive). Separă, în frază, propoziţii independente sintactic, dar care semantic sunt suficient de apropiate pentru a forma un întreg. Legătura semantică este dată, de obicei, de prezenţa unui motiv central.
Două puncte [:] in propozitii, într-oduce o enumeratie care explica cuvântul precedent semnului.

• 
  în frază, introduce o propozitie explicativă, apozitivă, cauzală sau chiar
  principală.
  
• 
  în text, marchează trecerea de la la vorbirea indirectă la vorbirea directă.
  

Linia de pauză [-] se utilizează in interiorul propozitiei sau al frazei pentru a delimita cuvintele, construcţiile incidente, apoziţiile, sau pentru a marca lipsa predicatului sau verbului copulativ.

• 
  Semnalează o completare în discursul poetic, introduce o explicaţie sau prezintă o circumstanţă, plasând accentul asupra acestui enunţ: ” Iubeşti – când simţiri se deşteaptă....” (L. Blaga, Iubire), ”O! Sufletul – curatul argint de-odinioară” (Al. Macedonski, Pe balta clară)
  

• 
  Izolează o propoziţie incidentă care marchează planul vorbirii indirecte, al reflexivităţii limbajului : „I-auzi corbii” – mi-am zis singur...şi-am oftat” (G.Bacovia).
  
• 
  Poate concura la crearea unei muzicalităţi aparte a textului, prin sugestia unui anumit tempo (”Și norii albi - și crinii suavi - și balta clară/ Și sufletul – curatul argint de-odinioară…”).
  
• 
  Separă planuri lirice ( aproape-departe, celest-terestru, prezent-trecut etc).
  
• 
  Este marca unei tensiuni lirice deosebite, când este plasată după un enunţ cu caracter confesiv , inducând cititorului conştiinţa gravităţii mărturisirii:
  

„ Carbonizat, amorul fumega –

Parfum de pene arse..”

Linia de dialog [-] marchează introducerea vorbirii directe si dialogul.

Apostroful [ ‘] are rolul cratimei, pe care o substituia în ortografia sec. al XIX-lea.

• 
  În textul literar are rol fonetic, marcând elidarea unui sunet și, prin urmare, contribuind la păstrarea măsurii versurilor ”Frumosu-i păr de aur desfăcut/Cădea pân’ la câlcâie…”.
  
• 
  Poate avea rol expresiv, fiind o marcă a registrului arhaic.
  

Moara cu noroc

de Ioan Slavici

  "Moara cu noroc" este o capodopera a nuvelisticii romanesti, un moment de referinta in evolutia prozei noastre. Slavici este unul din stralucitii reprezentanti ai realismului obiectiv in litaratura noastra, un precursor al prozei lui Liviu Rebreanu, prin vocatia de a picta mediul social si de a crea tipologii complexe.

Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste, pe care setea de imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.
Compozitia nuvelei este clasica, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in cele 17 capitole, respectandu-se ordinea cronologica a desfasurarii lor. Unitatea intregului, a feliei de viata autentica este sugerata de cuvintele batranei, cu care se inchide si se deschide cartea ("Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit", "Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat").
 Saracia, pretuita de Slavici in alte nuvele pentru puterea ei miraculoasa de a mentine echilibrul sufletesc al omului, linistea vietii lui, devine la inceputul nuvelei "Moara cu noroc" motiv de puternice framantari, dand lui Ghita un sentiment de inferioritate. El identifica saracia cu lipsa de demnitate si doreste sa se imbogateasca nu pentru a trai bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. Nemultumit de conditia sa sociala, el simte ca ar putea face si altceva, mai rentabil, decat sa carpeasca cizmele satenilor. Si, in ciuda rezervelor exprimate de soacra sa (care intruchipeaza in nuvela intelepciunea varstei si a experientei) se hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat si sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc. La inceput totul mergea bine si viata era prospera. Momentul intrigii, ce declanseaza conflictul si intreaga desfasurare a actiunii il constituie aparitia la Moara cu noroc a lui Lica Samadaul, stapan temut al acestor locuri. Ana, nevasta lui Ghita, cu un simt feminin caracteristic, intuieste ca Lica este "om rau si primejdios". In sinea lui, si Ghita avea aceeasi banuiala, dar intelege ca pentru a ramane la Moara cu noroc trebuie sa devina omul Samadaului. Conflictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita intra in mecanismul necrutator al afacerilor necinstite ale lui Lica. Stapanit de setea de bani, Ghita se va instraina treptat de Ana si se va lasa manevrat de Lica, devenindu-I complice. Depune marturie falsa la proces in legatura cu omorul si jaful din padure, scapandu-l pe Samadau de pedeapsa binemeritata a legii.
 De acum, prabusirea lui Ghita este inevitabila. Eroul este aprins de setea de razbunare, dupa ce Lica il necinsteste si in viata familiala. Astfel, Ghita se hotaraste sa-l dea prins pe Lica jandarmului Pintea. Cei doi se hotarasc sa-I intinda o cursa, aruncand-o pe Ana drept momeala. Dar onoarea familiei sale este din nou stirbita, iar Lica scapa fara sa fi fost dovedit vinovat.
 Intorcandu-se la Moara cu noroc, Ghita isi ucide sotia si este, la randul lui, ucis din comanda lui Lica. Adept al unei morale intransigente, Slavici isi pedepseste exemplar toate personajele nuvelei amestecate in afaceri necinstite: arendasul este pradat si batut, femeia cea tanara, banuita de Lica a avea "slabiciune de aur si de pietre scumpe" este asasinata prin sufocare, Buza-Rupta si Saila-Boarul sunt osanditi pe viata; iar Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un stejar uscat. Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate un incendiu mistuie carciuma.
Surprinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile, al caror destin este dirijat de puterea de seductie a banilor. Ele sunt la inceput personaje antitetice, care evolueaza paralel, devenind complementare. Analiza psihologica, monologul si dialogul, faptele si gandurile protagonistului, opiniile celorlalte personaje, dezvaluie procesul devenirii lui Ghita, tragismul vietii lui. Om onest la inceput, el este incpabil sa reziste tentatiei de a se imbogatii dupa ce se muta la Moara cu noroc. Ghita va deveni complice si partas la faptele necinstite ale Samadaului, sub inraurirea caruia prabusirea sa morala este inevitabila. Autorul surprinde, cu real talent de analist, framantarile lui Ghita, oscilatiile de lumina si umbra, momentele de insingurare, dar si cele de omenie cand isi aduce aminte de nevasta si copii, macinat de remuscari. Fricos si las, el se implica tot mai mult in faptele marsave puse la cale de Lica. Jura fals la judecata, iar dezumanizarea sa se manifesta in toata amploarea. De la complicitate la crima nu a mai ramas decat un pas. Ghita cade invins de propriul sau destin, caci patima de bani nu poate fi stapanita.
Ana, prin destinul ei tragic, este o victima a incapacitatii sale de a se raporta la simtul masurii si al echilibrului in tot ceea ce intreprinde. Cu o intuitie deosebita, ea isi da seama de la inceput de firea ticaloasa si patimasa a lui Lica si isi avertizeaza sotul. Facand din bani o unica pasiune, Ghita refuza sa mai comunice sincer cu sotia sa. Ana, lipsita de sprijinul moral al sotului, si indemnata tot de el, "simti tragere de inima pentru Lica".
 In prezentarea evolutiei Anei, Slavici se dovedeste un fin cunoscator al psihologiei feminine. Cand ea era supusa acestui zbucium sufletesc, se mai afla la varsta la care cantecul si jocul nu dispar inca, facand-o capabila de emotii, simtaminte si vibratii pure. Tradarea barbatului nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu superficial. Cand iubirea pentru Ghita dispare, in sufletul Anei se aprinde dispretul. Ultimele zvacniri din final, cand este ucisa, sugereaza ura si dispretul pentru Ghita, setea de razbunare si patima pentru Lica.
 Lica Samadaul exercita asupra tuturor o dominatie fascinanta. El este un erou unic in literatura noastra prin chipul sau demonic ("Tu nu esti om Lica, ci diavol").
Slavici il caracterizeaza indirect, prin apartenenta la acea categorie a pastorilor, specifica economiei ardelenesti din vremea sa. In aceasta categorie, Samadaul ocupa un loc aparte, fiind: "om cu stare, care poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati". Lica este individualizat printr-un portret fizic alcatuit din trasaturi caractersistice: "un om ca de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata cu mustata lunga, cu ochi mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc". Autoritate suprema, stapan al locurilor, este un caracter plin de contradictii, fiind darz si hotarat, dar in acelasi timp, sadic si amenintator sau cu izbucniri de autentica duiosie. El se caracterizeaza prin faptele savarsite si prin impresiile ce le lasa asupra celorlalte personaje. Asprimea de om primitiv a lui Lica este insa asociata cu un fel de noblete salbatica; el este generos cu cei ce-l sprijina in afaceri iar la petreceri devine vesel si bun.
 Prin personalitatea sa puternica, Samadaul are asupra celorlalti efecte catastrofale. In final va cadea si el, atingand calea sinuciderii.
 Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu impune personajelor o comportare rigida, dictata de prejudecati, ci le da libertatea de a se manifesta, in imprejurarile in care le pune viata, dupa propriile indemnuri, dupa imperativele sufletului lor. Ni se releva astfel, nu numai caractere gata formate, ci si felul in care ajung oamenii sa fie asa cum sunt. A creea personaje prin care sa arati ca, asupra predispozitiilor psihice innascute, societatea in care traiesc si intamplarile vietii lor exercita influente ce le transforma caracterul reprezinta pentru vremea lui Slavici o noutate in literatura romana si un punct avansat al aplicarii metodei realiste in arta literara. Scriitorul pune accentul pe evolutia artistica a personajelor epice, acordand o atentie deosebita evenimentelor aflate in legatura directa cu personajele, precum si interventiei lor nemijlocite in desfasurarea intamplarilor.
Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale, fiind un observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit.
 In conceptia autorului viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu, care oricum se va implini. De aceea el nu se simte in nici un fel obligat sa explice nimic, ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului ("simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data").
Definitorie pentru arta realizarii personajelor la Slavici este o mare putere de interiorizare. Aceasta a facut ca eroii sai sa fie infatisati in zbuciumul lor launtric, nu numai in manifestarile lor exterioare. Originalitatea artei portretistice consta in faptul ca personajele au insusiri numeroase, pozitive si negative, cu vointa si slabicini, se comporta asemeni unor fiinte reale. Desi portretul fizic este concis, redus la esential, accentul cade pe adjectivele cu rol de epitet caracterizator ("Ana era inteleapta si asezata... Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtire, Ana era sprintena si mladioasa").
Scriitor obiectiv, Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele. Dialogurile, fiind reflectari ale intimitatii omului, au o mare putere de caracterizare psihica. Remarcabile sunt insa si expresiile, zicatorile si proverbele.