Litera noastră

Viaţa filialelor


Arad

În data de 2 aprilie, pentru trupa de teatru ANA (a Asociaţiei Nevăzătorilor Arad) a fost sărbătoare. Primul lor spectacol pe o scenă. Un minunat şi emoţionant spectacol de muzică şi poezie religioasă i-a avut protagonişti pe ei, pe sensibilii şi talentaţii actori amatori care au evoluat spre bucuria şi încântarea lor, dar şi a publicului, alături de alţi oameni dăruiţi şi plini de har: Corul Emil Monţia, îndrumat cu multă pricepere de dirijorul Ovidiu Boar.

Ne aflăm aproape de cea mai aşteptată sărbătoare a oamenilor. De sărbătoarea care ne umple de speranţă şi ne dă putere şi sens vieţii: Învierea. Pentru credincioşi, cea mai mare bucurie e să poată spune, cu zâmbetul pe chip şi lumină în suflet: Hristos a înviat! Până atunci, ne pregătim şi ne primenim sufletul în diferite feluri. A cânta un cântec, a citi o poezie sunt moduri minunate de înălţare. Dar şi să participi la un spectacol făcut cu mare dăruire, spre Înălţarea oamenilor şi Slava lui Dumnezeu, te poate face să simţi că eşti participant al vestirii veştii celei mari. Aşa s-au simţit şi cei care au fost astăzi,

2 aprilie, în sala Casei de Cultură din Sebiş, deopotrivă pe scenă sau în sală. Ropotele de aplauze, emoţiile, lacrimile şi bucuria simţită şi de o parte şi de alta a scenei au format un flux sensibil şi nevăzut, dar simţit din plin între actori şi cântăreţi, între scenă şi public. La finalul spectacolului, o parte din spectatori au venit pe scenă şi au făcut o fotografie de grup, ca semn de preţuire a unei ore petrecute cu folos.

Spectacolul s-a încheiat cu un îndemn spre apropiere şi înţelegere pe care să le oferim semenilor cu generozitate. Poate că zâmbind vom reuşi să trecem peste rele sau bune şi, mai cu seamă, vom reuşi să învăţăm că toate-s trecătoare şi că timpul e puţin. Să învăţăm să iubim!

Merită să amintim numele celor din trupa Ana: Veronica Benchea, Andrei Petrişor, Emanuela Rump, Adi Mariş, Codruţa Matea, Florin Filbacher, Alexandra Rusu şi Mihaela Crăsuc; şi mai merită amintit numele celei care coordonează trupa Ana, îndrăgita, inimoasa şi talentata actriţă Oltea Blaga, care a fost şi prezentatoarea spectacolului Osana Luminii, primul din seria a trei spectacole religioase de poezie şi muzică ce vor urma să aibă loc: "Lumină din Lumină", în data de 5 aprilie la Teatrul Clasic Ioan Slavici şi "Mărturisiţi-vă Domnului", în 9 aprilie la Catedrala Veche.

Pace şi bucurie tuturor!

(preluare de pe pagina de facebook a ANR Arad)
Întâlnire de lucru astăzi, 10 aprilie, la sediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad între directorul general Erika Stark cu reprezentanţii Asociaţiei Nevăzătorilor Arad în spiritul bunei colaborări cu organizaţiile neguvernamentale.

Scopul l-a reprezentat reglementarea unor aspecte de interes pentru deficienţii de vedere, în direcţia protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu handicap, în speţă cele ale persoanelor cu deficienţe de vedere.

Astfel de întâlniri au loc periodic la sediul DGASPC Arad cu toţi partenerii cu care instituţia are legături de colaborare.

(facebook DGASPC Arad)
Vineri, 16 iunie, la sediul filialei, tinerii din organizaţia noastră au avut plăcerea să fie gazdele unei serate interculturale italiene. Aceasta a fost organizată de prieteni ai asociaţiei, tineri din Italia - Valentine, Sebastian, Giulia şi Danielle, care, pe lângă descrierea ţării lor, au răspuns şi curiozităţilor exprimate de cei prezenţi. Momentul cel mai savurat a fost cel culinar, în care s-au servit specialităţi italiene pregătite de organizatori. La această reuniune au mai participat, invitaţi fiind, tineri din Spania, Franţa, Grecia, Turcia. A fost o seară plină de antren şi voie bună.

(facebook ANR Arad)
Argeş

Stimaţi cititori ai revistei noastre, permiteţi-mi să vă prezint un scurt bilanţ al activităţilor social-culturale ale membrilor filialei noastre pe lunile martie şi aprilie 2017.

Astfel, pe data de 4 martie 2017 a avut loc la hotel Cara din Piteşti Adunarea Generală a femeilor nevăzătoare din România, desfăşurată în condiţii excelente, urmată de o masă festivă ocazionată şi de Ziua Internaţională a Femeii, la care au luat parte mulţi membri ai filialei Argeş a ANR. Cu acest prilej grupul folcloric "Crizantema" a prezentat un scurt program, dând posibilitatea şi unora dintre oaspeţi să se afirme din punct de vedere artistic, printre care şi domnul preşedinte Tudorel Tupiluşi, cu toţii fiind răsplătiţi cu aplauze furtunoase. De asemenea, s-au înmânat diplome şi plachete unor femei nevăzătoare pentru merite deosebite în activitatea acestora, acordându-se în mod special o diplomă domnului Tudorel Tupiluşi, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România, pentru tot ceea ce face.

La organizarea acestei manifestări au adus un aport deosebit doamnele Elena Matei, preşedinta Comisie de Femei Argeş şi doamna Aurelia Alexe, ce răspund întotdeauna afirmativ oricărei provocări la acţiuni de acest gen.

Pe data de 9 martie, când se serbează cei 40 de mucenici sacrificaţi în Lacul Sevastia din Armenia, printr-o hotărâre a Patriarhiei BOR s-a stabilit ca alături de aceşti "40 de sfinţi mucenici" să se omagieze toţi cei ce au suferit ororile închisorilor comuniste pentru cauza ortodoxiei şi a libertăţii cuvântului, cuprinşi între anii 1945-1989.

În acest sens, s-a săvârşit un parastas întru pomenirea tuturor acestora, oficiat de părintele Gabriel Constantin. Această omagiere a "sfinţilor închisorilor" a fost completată în sufletele noastre printr-o vizită pe data de 4 aprilie la fostul penitenciar Piteşti, vestit pentru torturile şi atrocităţile comise împotriva unor ţărani, studenţi, preoţi, profesori şi alţi intelectuali care au luptat pentru cauza libertăţii cuvântului şi a ortodoxiei. Se ştie că închisoarea de la Piteşti a fost vestită mai ales pentru torturile inventate şi aplicate de un foarte vestit torţionar, Eugen Ţurcanu, care a fost executat, împreună cu alţi foşti securişti, în anul 1954.

Acolo, în acel loc ce poate va deveni un muzeu cu timpul, ne-a prezentat un amplu documentar, chiar în biserica intitulată "Sfinţii închisorilor", doamna Maria Axinte, care în anumite cazuri ne-a luat mâna şi ne-a ajutat să pipăim. Ne bucură că din acest grup a făcut parte şi doamna preşedintă Gabiela Martin. Cu această ocazie, părintele Gabriel Constantin şi părintele Miloiu Cosmin au săvârşit o slujbă de pomenire pentru toţi cei căzuţi în puşcăriile comuniste, apoi părintele Gabriel Constantin a prezentat o cateheză special pentru nevăzători, "Reeducarea studenţilor anticomunişti la închisoarea din Piteşti".

Pe data de 20 aprilie 2017, la sediul filialei a avut loc o întâlnire între reprezentantul firmei ANCOM, în persoana doamnei Anca Florescu şi nevăzătorii noştri, privind mijloacele de comunicare utilizate de nevăzători.

Şi în luna mai 2017, nevăzătorii piteşteni ai filialei noastre au desfăşurat o intensă activitate, atât pe plan cultural, cât şi sportiv. Astfel, pe 10 mai 2017, la clubul filialei Argeş a ANR a avut loc o manifestare festivă privind aniversarea zilelor de 9 şi 10 mai, respectiv Ziua Independenţei asupra Imperiului otoman din 09 mai 1877, 9 mai 1945, Ziua victoriei asupra fascismului şi Ziua Regalităţii, manifestare la care au participat numeroşi nevăzători. Ei au ascultat cu viu interes un material informativ despre aceste evenimente istorice prezentat de domnul vicepreşedinte Daniel Olteanu, profesor de istorie, completat cu informaţii auxiliare de către prim-vicepreşedintele filialei, Vasile Giulea.

După aceasta a urmat un program de cântece şi poezii patriotice din volumul "Cântece de vitejie" al lui George Coşbuc şi din poeziile marelui poet Vasile Alecsandri, privind tema respectivă, la care au participat: Mirela Băcanu, Valerica Constantin, Vasile Giulea, Aurelia Alexe, Ioana Matei, Mihaela Vidrighin şi alţii. Amfitrioana casei, doamna Elena Matei, a servit pe cei prezenţi cu prăjituri, cafea şi suc, dânsa fiind iniţiatoarea acestei manifestări, în calitate de preşedintă a Comisiei de Femei Argeş. Doamna Matei a promis că vor mai exista şi alte astfel de manifestări. Nu a lipsit preşedinta filialei, doamna Gabriela Martin. Merită felicitaţi toţi participanţii implicaţi în această acţiune.

A urmat apoi prezentarea, în faţa tuturor, a programului artistic pe care formaţia "Crizantema" şi soliştii săi îl vor prezenta la festivalul naţional concurs de folclor, romanţe şi momente vesele "Ion Blajăn", care va avea loc la Braşov, pe data de 21 iunie 2017. Acest program a fost jurizat de domnul Ionel Man, specialist într-ale muzicii, de la care am primit sfaturi utile şi căruia îi mulţumim şi pe această cale, rugându-l să fie aproape de noi şi cu alte ocazii.

În domeniul sportiv, menţionăm cu mare satisfacţie performanţa goalballiştilor noştri la competiţia "Cupa României" desfăşurată la Bacău, ei clasându-se pe locul 2, după tânăra echipă a elevilor de la Şcoala Specială din Cluj, care trebuie felicitată pentru locul obţinut.

Între 15 şi 24 mai a avut loc, la clubul filialei noastre, competiţia şahistică "Memorialul Mihai Drăghici", cu participarea a 10 şahişti, văzători şi nevăzători, cei din urmă, Sorin Geambaşu, Dumitru Preda şi Iulian Constantin, obţinând rezultate în prima parte a clasamentului.

Un pelerinaj de o zi s-a desfăşurat la mănăstirea Crasna, din judeţul Gorj. Pentru efortul depus privind transportul nevăzătorilor şi a însoţitorilor acestora merită felicitată în mod special doamna Gabriela Martin, preşedinta filialei Argeş a ANR, care a făcut tot posibilul ca acest pelerinaj să se desfăşoare în bune condiţii. Mulţumim tuturor celor care s-au implicat în această acţiune.

Victor Jitea
Botoşani

O nouă campanie umanitară a demarat la Asociaţia Nevăzătorilor Botoşani, în parteneriat cu Asociaţia Happy, iniţiativa aparţinând Doinei Geambaşu. Drept urmare, am primit de la reprezentanţii Asociaţiei Happy cheia de la containerul în care donează botoşănenii haine, situat în vecinătatea Bisericii Roset. Periodic, vom aduce haine la sediul filialei, le vom sorta şi le vom dona la rândul nostru celor care au nevoie de ele. Până în prezent am remarcat că ar fi mai mult hăinuţe pentru copii, aşa că aşteptăm părinţii şi bunicii să ne viziteze periodic. Primii beneficiari ai donaţiilor au fost Lăcrămioara şi Mihai Şulcu, doi nevăzători membri ai filialei. Mihai Şulcu a primit un costum de haine în stare foarte bună, pe care îl va purta în toamnă la nunta fetei sale.

Mulţumim, Ionela şi Cristian Tudose, mulţumim Doina Geambaşu!

Carmen Moraru
Sumedenie de participanţi la Cupa de table organizată sâmbătă, 27 mai, împreună cu Direcţia pentru sport şi tineret Botoşani! Pe primele locuri în cele două grupe organizate s-au situat Mariana Lupaşcu, Cezar Vieru, Paraschiva Seliman şi Gheorghe Aniculăese. Ei au primit cutii de table din partea DJST Botoşani. Felicitări tuturor!

La sfârşitul lunii mai a avut loc o nouă întâlnire între elevii dorohoieni, coordonaţi de psihologul Robert Lupaşcu şi dirigintele copiilor, Maria Călinescu, şi nevăzătorii botoşăneni. Oaspeţii i-au avut drept interlocutori pe Alexandru Surugiu, Estera şi Valentin Bălan, precum şi pe Mitică Văcălie.

Carmen Moraru
Bacău

"Ziua Tatălui", zi de sărbătoare la Filiala Bacău

Miercuri, 17 mai, a fost o zi frumoasă, cu soare şi câte un nor rătăcit, cu puţin vânt, dar cu multă bucurie în sufletele celor aproximativ 50 de participanţi care s-au bucurat de natură şi jocuri distractive pe malul Lacului Antoheşti, o localitate din judeţul Bacău.

Cu această ocazie s-au desfăşurat concursuri distractive pe malul lacului, s-au servit gustări calde şi reci, s-a jucat table, rummy şi şah. Proba cea mai frumoasă şi plină de sensibilitate a fost "Povestea vieţii de tata", întrecere care a supus concurenţii, doar tătici, la un exerciţiu de aducere aminte. Fiecare a povestit câte o întâmplare emoţionantă sau amuzantă din viaţa de tată şi au umplut inimile de emoţie tuturor. De asemenea, participanţii au adus fotografii cu copiii din arhiva personală, emoţia momentului fiind deosebită şi aproape imposibil de descris în cuvinte.

Dintre activităţile distractive amintim aruncarea cu mingea la punct fix, întreceri spontane la diferite discipline de club şi multe altele ce au stârnit zâmbete pe chipurile participanţilor. Toţi cei prezenţi au fost răsplătiţi cu diverse cadouri oferite de filiala Bacău, atmosfera fiind una de sărbătoare.

Ziua Tatălui a fost sărbătorită oficial pentru prima dată în România în data de 9 mai 2010 - în a doua duminică a lunii mai. Anul acesta ziua tatălui s-a sărbătorit oficial în ziua de 14 mai. Fiind într-o zi de duminică, asociaţia noastră a sărbătorit-o cu trei zile mai târziu.

Pe această cale, dorim să mulţumim tuturor participanţilor la acest moment deosebit, precum şi celor implicaţi în derularea acestui proiect de agrement.

La mulţi ani, tăticilor!

Bogdan Florin Basarab
Bucureşti

"Palatul vechiturilor", alături de copiii nevăzători de ziua lor

Omul are nevoie de un mediu pozitiv şi stimulant, de o provocare, de o reorganizare a frumosului din el. Acest minunat stimul face "ceva" din sentimentele menite să bucure alţi semeni, lungul drum din interior spre o concretizare empatică primeşte aprecieri fără să hrănească trufia.

A cumpăra artă nu este un lux, în realităţile noastre cotidiene, mărunte, printre zgomote, consumism, lehamite ori devălmăşii de orice fel, există nevoia afectivă a dependenţei de frumos.

Arta, frumosul în genere, te poate răpi dintr-o realitate saturată de anxietate socială; priveşti frumosul şi el dezvăluie din creuzetul uman tot ce înseamnă mirajul unei lumi mai bune, mai frumoase.

Nu sunt neapărat o persoană cu putere financiară mare, dar sunt o persoană cu apetenţă pentru artă şi educaţie artistică, fapt pentru care acum câţiva ani am intrat în "Palatul vechiturilor" al domnului Dan Georgescu.

E uimitor ca într-un spaţiu relativ mic să convieţuiască atâtea obiecte frumoase, pline de istorie, de la artă vizuală, tablouri de valoare, până la obiecte de graţie, încărcate în timp cu straturi de valoare, de amintire, de speranţă. Un magazin frumos, interesant, aspirant, cu obiecte ce nu se demodează niciodată. Un asemenea colecţionar posedă şi o sensibilitate pe care a materializat-o printr-un gest de mare nobleţe sufletească. Domnul Dan Georgescu s-a oferit singur să doneze o sumă de bani pentru ca ziua de 1 iunie să devină "zi de sărbătoare" pentru copiii cu deficienţe de vedere.

Preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor - filiala interjudeţeană Bucureşti, domnul Constantin Tomina, s-a deplasat, împreună cu referentul Doina Rogozinschi, şi a cumpărat cele necesare pentru a realiza 70 de pachete cu conţinut dulce, bucurând astfel copiii nevăzători din şcoala pentru deficienţi de vedere din strada Austrului, sector 2, Bucureşti.

Gestul domnului Georgescu, discret, are încărcătura acelui "bine" emanat astăzi din ce în ce mai rar, acest gest spune totul despre concepţia de "bine" necondiţionat.

Simt nevoia să-i mulţumesc.

Cu stimă,

Elena Georgescu

(coincidenţă de nume)

PS: Vă invit să vizitaţi magazinul "Palatul vechiturilor" aflat în Bucureşti, strada Mihai Bravu nr. 192-194, sector 2.

Dolj

Joi, 20 aprilie 2017, Clubul Nevăzătorilor din Craiova a avut-o ca oaspete pe doamna Lavinia Dincă, reprezentanta unei companii care a realizat un studiu privind accesibilitatea persoanelor cu dizabilităţi la serviciile de comunicaţii electronice: telefonie fixă, telefonie mobilă, internet fix şi internet mobil.

Nevăzătorii prezenţi au fost solicitaţi să răspundă la un set de întrebări în legătură cu serviciile electronice - dacă folosim telefonia fixă sau mobilă; internetul fix sau mobil; dacă şi cât de mulţumiţi suntem de aceste servicii; ce propuneri avem pentru îmbunătăţirea serviciilor de care beneficiem etc.. Personal consider că ultima întrebare, "Care sunt veniturile lunare ale familiei?", nu-şi avea locul în chestionar. Am refuzat să răspundem la ea.

A urmat întâlnirea anuală prilejuită de Sărbătorile Pascale, la care au luat parte, ca de obicei, cei mai apropiaţi şi mai fideli membri ai filialei Dolj. Leontin Mladinescu, preşedintele filialei, ne-a prezentat un membru din comuna Celaru, un nevăzător care se pricepe bine la orgă, zic eu, şi pe care îl vom chema să pună pe picioare formaţia noastră în vederea participării la viitoarele concursuri muzicale. Ca de obicei au avut loc discuţii pe diverse teme, şi uite aşa timpul, care trece ireversibil, s-a scurs, iar noi ne-am despărţit cu gândul la o altă întâlnire, pe care ne-o dorim cât mai curând.

Marin Sandu
Tulcea

La rugămintea membrilor nevăzători tulceni din zona rurală a judeţului, am organizat şi efectuat o excursie la mănăstirea Prislop. Dacă tot ne aflam în Ţara Haţegului, am vizitat şi castelul de la Hunedoara, castelul Corvinilor. După atâta drum, am poposit pentru o noapte la hanul Bucura din Haţeg, apoi am urmat traseul defileului Jiului, pentru a vizita mănăstirea Lainici şi a admira mirificul peisaj.

Claudia Beidaut

Puncte de vedere

Orbii şi societatea

de Traian Oros

Când vorbim de corelaţia

orbi-societate ne gândim în principal la prezenţa orbilor în mijlocul societăţii şi la raporturile lor cu aceasta, pe de o parte; la interesul şi preocuparea societăţii faţă de această categorie de persoane cu handicap, la atitudinea şi măsurile de ocrotire şi promovare a acestora, pe de altă parte. De aceea vom spune de la început că tipul acesta de handicap nu este specific istoriei contemporane, că el a însoţit societatea omenească pretutindeni şi cam din totdeauna, poate că nu cu incidenţa de astăzi şi nu cu acuitatea percepţiei de astăzi.

Am văzut în eseul "Biblia şi orbii" care era statutul lor în Israel, ce condiţii de viaţă aveau şi cum alergau după Iisus implorându-l să-şi facă milă de ei şi să le dea vederea. Printr-un transfer de imaginaţie ne putem închipui că la fel stăteau lucrurile şi în Hellada şi în Egipt şi în tot restul lumii antice; că mişunau pretutindeni în felul lor şi cu mijloacele lor în căutarea unui loc sub soare. Mijloacele de subzistenţă nu erau dintre cele mai bune nici pentru cei cu vedere, darmite pentru nişte oameni incapabili să desfăşoare muncile cele mai obişnuite. Astfel că nu e greu să ne imaginăm că majoritatea orbilor erau cerşetori, apelând la sentimentele altruiste ale celor cu vedere. Trăiau şi se descurcau cum puteau, fără niciun ajutor social. N-avem date care să ne înfăţişeze viaţa unui cerşetor orb din vremea antichităţii greceşti sau romane şi asta, în bună măsură, pentru că cei fără vedere nu erau socotiţi "oameni", ci pur şi simplu nişte "orbi"; adică nişte fiinţe inferioare, aflate la marginea societăţii. Istoria ne spune că în Hellada şi mai ales în Sparta se practica ceea ce s-ar putea numi "epurarea societăţii de exemplarele nereuşite", adică eliminarea încă de la naştere a copiilor cu handicap fizic. Se ştie că spartanii îi aruncau de pe muntele Taygetos în prăpastia Apothetai. Bineînţeles că nu era vorba doar de cei cu probleme vizuale, ci de toţi cei născuţi cu probleme fizice. Adulţii care dobândeau acest handicap

printr-un accident sau în urma unui război, nu intrau în categoria celor sacrificaţi. Rămâneau în mijlocul familiei muncind după puterea lor pentru a-şi câştiga cele necesare traiului zilnic.

Despre Samson, Biblia ne povesteşte că, după ce i-au tăiat părul şi astfel i-au luat puterile fabuloase, filistenii l-au pus în lanţuri şi i-au scos ochii. L-au băgat în temniţă şi l-au pus să tragă la râşniţă toată ziua, o îndeletnicire practicată exclusiv de femei. (Judecătorii, cap. XVI). Cu siguranţă că Samson nu era un caz singular, izolat, cu toate că nu cunoaştem alte exemple de felul acesta. Dar avem motive să credem că în afară de mânuirea râşniţei, mai erau şi alte activităţi pe care un orb putea să le facă. Nu puţini dintre ei erau interpreţi de muzică instrumentală şi vocală. Unii cântau la flaut, la harpă, alăută sau ţiteră, fiind chemaţi la ospeţele celor bogaţi. Despre lucrul acesta ne vorbesc Biblia şi legendele Greciei antice. Semnificativ este însă faptul relatat de Homer în Odisseea. Este vorba de cântăreţul orb Demodocos care cânta la chitară. Iată pe scurt întâmplarea.

După ce rătăceşte o vreme pe mare, Ulise ajunge pe insula Pheacienilor, la Nausica, fiica regelui Alkinoos. Nausica îl conduce la palat unde tatăl ei organizează un mare ospăţ. A fost chemat şi cântăreţul orb Demodocos, care, luându-şi chitara, începe să cânte despre faptele de vitejie ale lui Ulise şi Ahile la Troia. După masă, se duc cu toţii în piaţă la jocuri şi dans. A fost adus bineînţeles şi Demodocos cu instrumentul lui minunat şi oamenii încep să cânte şi să danseze. După dans, se întorc din nou la palat şi Demodocos, după ei. Începe să cânte despre calul de lemn...

De remarcat aici două lucruri importante: că Demodocos urmează alaiul regal peste tot. Pe urmă, faptul că era un obişnuit al casei regale, ceea ce înseamnă că era un cântăreţ renumit, cunoscut şi apreciat. În plus, putem presupune că nu era singurul interpret din cetate, că mai erau şi alţii, dar mai puţin apreciaţi.

Dar mai existau şi alte domenii în care orbii puteau să-şi ilustreze capacitatea lor extraordinară şi anume facultatea predicţiei. Ca şi în Israel, şi în Hellada erau mulţi prezicători, profeţi profesionişti. Desigur că nu toţi erau fără vedere. Dar un profet renumit, ale cărui nume şi prezenţă le regăsim în mai multe locuri, este profetul orb Tiresias. Acesta a prezis copilului Ahile faptele de vitejie săvârşite mai târziu şi că avea să dobândească în cele din urmă nemurirea. Pe urmă, aflăm că fiica lui, Manto, a chemat toate tebanele să aducă jertfă zeilor Leto, Arthemis şi Apollo. De unde tragem concluzia că profetul era căsătorit şi că prin urmare avea o fiică. Lucru foarte important! Despre el vorbesc multe din tragediile scrise de Euripide şi Sofocle. Numele lui apare şi în tragedia Oedip.

Oedip este personajul cel mai cunoscut din toată literatura greacă. El ajunge orb din propria voinţă; şi nu pentru că l-ar fi ucis pe tatăl său, ci pentru că s-a căsătorit cu mama lui şi a făcut cu ea patru copii. Când află că Iocasta e mama lui, Oedip îşi scoate singur ochii cu o agrafă smulsă din părul ei. Ar fi putut să-şi curme viaţa sau să-şi pricinuiască vreo schilodire fizică oarecare. Dar pentru incestul acesta sinistru a hotărât să-şi aplice cea mai cumplită pedeapsă: să rămână fără vedere toată viaţa şi să fie dus de mână de propria lui fiică, Antigona.

Aflăm din Vechiul Testament că în anul 606 şi pe urmă în 586 î.e.n. babilonienii lui Nebucadneţar au cucerit Ierusalimul şi au dărâmat marele Templu; l-au prins pe regele Zedechia, i-au scos ochii, l-au pus în lanţuri şi l-au dus la Babilon împreună cu mai multe sute de robi. Cum s-au purtat cu el acolo, nu ştim. Dar ne putem închipui că n-a fost tratat ca un rege, ci ca un prins de război.

Să mai amintim un singur exemplu. După ce trec de insulele Lemnos şi Cizicos, argonauţii ajung pe ţărmul Mării Traciei, în casa lui Fineus, un orb bătrân şi slab. Acesta le povesteşte că el a fost cândva regele Traciei şi că a ajuns orb fiind pedepsit de zeul Apollo pentru că folosise necumpătat darul profeţiei, dezvăluind oamenilor unele din tainele lui Zeus (Expediţia argonauţilor).

În punctul acesta putem trage câteva concluzii preliminare: că cele relatate până aici sunt cele mai cunoscute întâmplări şi personaje fără vedere despre viaţa şi faptele cărora avem destule informaţii. E cazul lui Samson şi Zedechia din paginile Vechiului Testament; e cazul lui Oedip, Demodocos, Tiresias şi Fineus din mitologia greacă. Astfel că n-are rost să mergem mai departe, menţionând alte nume şi fapte. Cele deja prezentate sunt suficiente pentru ilustrarea ideilor noastre. Orbii despre care am vorbit au trăit în mijlocul societăţii ca personaje vii şi puternice cât timp au văzut. Cei mai mulţi au fost cândva regi (Samson a fost judecător douăzeci de ani în Iuda, adică dregătorul suprem al comunităţii şi în urma pierderii vederii, a ajuns să învârtească la râşniţă). Oricum, au ajuns nişte fiinţe inferioare, lipsite de demnitate. Pentru că Oedip a pătruns în Crângul Eumenidelor, a venit poporul să-l roage să iasă afară, să nu pângărească locul cu prezenţa lui de orb.

Interesant este faptul că toate personajele ajunse în stare de orbire sunt prezentate cam aşa: "un orb bătrân şi slab...." Aşa este prezentat Oedip şi Fineus, de parcă deficienţa lor s-ar corela neapărat cu starea lor fizică deplorabilă. Aflaţi la periferia societăţii, în mod logic duc o viaţă grea şi umilă, plină de lipsuri pentru că sunt orbi; n-are importanţă

c-au fost cândva regi. Desigur, cu excepţia celor ajunşi cântăreţi sau prezicători. Când vrea să pedepsească pe cineva, Zeus îi ia vederea; îi aplică adică pedeapsa cea mai cumplită. Aşa a făcut cu Licurg, regele edonilor. În concluzie, orbii trăiesc la marginea societăţii, fără pretenţii şi fără idealuri. Nu aşteaptă nimic de la societate, pentru că societatea însăşi îi socoteşte un soi de fiinţe decăzute, neputincioase, incapabile să-şi conserve identitatea lor şi a familiilor lor, incapabile să participe la viaţa Cetăţii, mai ales când e vorba de un război, ca să nu mai vorbim de participarea la un război de cucerire. Nu e mai puţin adevărat că nici societatea nu le oferă nimic, niciun ajutor, niciun interes.

Interesul societăţii pentru aceste categorii de persoane, a celor cu handicap, este cu totul absent în Antichitate şi Evul mediu. Cei care puteau aduce un serviciu oarecare, cum erau cântăreţii sau profeţii, la greci, se bucurau de anumită preţuire şi căutare, aşa cum am văzut mai sus; dar aceştia erau puţini şi rar solicitaţi.

Starea aceasta se va perpetua încă multe secole, chiar şi în vremea Renaşterii. Abia epoca modernă şi aici ne gândim la "secolul luminilor" începe să aducă ceva schimbări în viaţa acestor oameni ca urmare a unei filozofii umaniste care pune în centrul preocupărilor ei Omul, individul concret.

Se ştie că orbii erau organizaţi în evul mediu în bresle, întocmai ca meşteşugarii vremii: unii cerşeau la uşa bisericii, alţii la capătul podului, unde era vadul mai bun, mai potrivit cu scopul acţiunii lor. Oricum, trăiau şi se descurcau greu, cu ajutorul părinţilor şi rudelor, cu ajutorul bisericii şi a unor persoane filantroape; adică la întâmplare, aşa cum au trăit totdeauna. Evoluţia societăţii din secolul XVIII şi mai ales din sec. XIX a arătat că nu pot fi lăsaţi pe seama acestor instituţii, că statul trebuie să se implice direct şi eficient în viaţa lor, asigurând tuturor membrilor societăţii accesul la cultură şi educaţie, la o viaţă mai bună. Dar trezirea interesului pentru aceste persoane a cunoscut un drum lung, cu împotmoliri şi zvârcoliri numeroase.

Însă cantitatea determină uneori calitatea. Numărul persoanelor cu handicap vizual a crescut mult în sec. XVIII şi XIX din cauza mişcărilor sociale, a războaielor în primul rând şi a condiţiilor grele de viaţă. Şi astfel, persoanele cu handicap au început să-şi facă simţită prezenţa mai des ca înainte şi cam pretutindeni. Văzându-i mereu, societatea a început să conştientizeze existenţa lor şi să-i perceapă ca o masă de oameni cu nevoi şi probleme speciale. Pe scurt spus, numărul lor mare a dus la sensibilizarea societăţii şi aceasta a dus la creşterea interesului pentru handicapaţi. Astfel a apărut nevoia unui învăţământ special pentru deficienţii vizual şi nevoia profesionalizării acestor persoane. Aşa se explică înfiinţarea primei şcoli pentru orbi la Paris în 1784, după care au apărut şi în celelalte ţări europene asemenea şcoli: în 1791 la Liverpool, în 1806 la Berlin şi Petersburg; în 1826 la Budapesta şi în 1898 la Viena (date luate de pe internet).

Acest proces de organizare a învăţământului special a ajuns şi la noi. Mai întâi la Cluj în 1900; apoi la Focşani în 1901, cu o singură clasă, pe lângă Orfelinatul pentru surdomuţi, transferată în 1906 la Bucureşti, în cadrul Aşezământului Vatra Luminoasă, un aşezământ mixt pentru copii şi adulţi. În 1924 apare aşezământul de oarbe adulte de pe lângă Institutul pentru surdomuţi de la Arad. În 1936 se deschide Aşezământul pentru fete oarbe de la Buzău, iar în 1947, Şcoala profesională de fete oarbe de la Arad.

De ce aşa de târziu? Pentru că acestea erau condiţiile la vremea aceea în ţara noastră. Pentru că ne lipsea cunoaşterea şi experienţa necesară, profesorii, maeştrii, materialul didactic, sediul potrivit ş.a. Dar ideea necesităţii unei şcoli speciale în care copiii şi tinerii fără vedere să poată învăţa puţină carte şi o meserie, este mai veche. Ea a apărut la Iaşi în 1863, cu prilejul întocmirii proiectului de înfiinţare a poliţiei sanitare şi a fost răspândită ulterior în toată Moldova şi Muntenia. Dr. Atanasie Fătu a formulat pentru prima dată această idee. Ea a fost preluată în 1886 de medicul Gheorghe Crăiniceanu, care trei ani mai târziu va publica în Convorbirii Literare un amplu articol despre educaţia şi instruirea tinerilor orbi din câteva ţări europene, încheind cu concluzia necesităţii înfiinţării şi la noi a unei şcoli de felul acelora. Dr. Gh. Crăiniceanu considera că printr-o astfel de instituţie s-ar schimba fundamental soarta copiilor şi tinerilor orbi de la noi (vezi Nicolae Ionescu, Monografie, I. V. Tassu).

Ideea a fost îmbrăţişată şi susţinută în continuare de dr. I. C. Istrati, ministrul Instrucţiunii publice, Spiru Haret, Regina Elisabeta ş.a. Dar cel care a pus în operă această idee a fost Ioan Vasile Tassu, primul tiflo-pedagog nevăzător român, instruit la Paris la Institutul Naţional pentru Tinerii Orbi. S-a întors în ţară în 1899 cu gândul frumos, roditor: să facă ceva pentru semenii săi din România. Odată cu organizarea învăţământului special apare şi interesul pentru problemele şi nevoile celor fără vedere, pentru cele practice în primul rând şi pe urmă, pentru cele teoretice. Minţile luminate ale vremii au început să se întrebe: Cum trebuie priviţi orbii? În ce măsură pot fi ei educaţi? Ce-ar putea face ei? Cum pot fi integraţi în societate? Care sunt posibilităţile societăţii de asimilare? Cum vor răspunde ei la eforturile societăţii de instruire şi educaţie? Cum va trebui făcută educaţia şi cu ce mijloace? Cine ar trebui s-o facă; profesorii cunoscuţi de la şcolile de masă sau nişte profesori pregătiţi în scopul acesta în instituţii speciale? Deci, o serie de probleme teoretice şi practice, toate vizând de fapt acelaşi lucru: inserţia lor socială. Aceste întrebări au lărgit câmpul de preocupări existente până atunci, dând naştere altora noi. Astăzi le-am putea numi probleme de

tiflo-pedagogie şi tiflo-psihologie specială.

Odată cu organizarea învăţământului special, viaţa celor fără vedere a cunoscut

într-adevăr o schimbare radicală. Elevii acestor şcoli au început să înveţe să confecţioneze perii şi mături; să facă împletituri din nuiele, papură şi pănuşi de porumb, să confecţioneze rogojini, coşuri de birou şi de rufe, coşniţe, papuci, scaune de grădină, ş.a. Să împletească funii şi sfori pentru întins rufe, sacoşe de piaţă şi plase de volei, căpestre şi hamuri pentru cai. Unii au învăţat să cânte la un instrument şi astfel au ajuns să cânte la nunţi, botezuri, zile onomastice şi cu alte prilejuri. Cei cu voci frumoase au ajuns să cânte în corul bisericii sau într-un taraf de muzică populară (vezi Ion Blăjan, "Omul cu ochelari negri").

După orele de muncă puteau merge să se plimbe prin oraş, prin parc. Puteau merge la un spectacol, la rude sau prieteni şi în felul acesta ajung în contact cu societatea şi instituţiile văzătorilor. Au ajuns să cunoască oameni noi, să-şi facă relaţii şi prieteni printre cei cu vedere. Nu putem trece peste noua etapă din viaţa deficienţilor de vedere români în primul rând marcată de înfiinţarea Asociaţiei Nevăzătorilor din România în 1956 cu filiale în aproape toate regiunile ţării şi care s-au străduit de la început să promoveze interesul celor fără vedere sub toate aspectele: să organizeze şi să înfiinţeze cooperative de muncă; să încadreze în producţie pe toţi absolvenţii şcolilor profesionale; să identifice noi locuri de muncă; să lărgească gama de meserii în raport cu noua etapă de dezvoltare economică şi socială. Astfel, nevăzătorii au trecut la confecţionat ambalaje din carton. Alţii au îmbrăţişat meseria de masor sau telefonist.

Un eveniment calitativ superior l-a constituit înfiinţarea Liceului pentru deficienţi de vedere de la Cluj în anul 1958. De acum înainte cei mai ambiţioşi au absolvit învăţământul superior şi au devenit profesori, scriitori, publicişti etc. Este greu de cuantificat aportul şi importanţa organizaţiei naţionale şi a Liceului special în viaţa acestor persoane. Incontestabil este şi rămâne până la urmă faptul că nevăzătorii aveau de lucru; că-şi puteau câştiga singuri mijloacele de subzistenţă şi că prin aceasta au intrat în rândul societăţii. Prin faptul c-au devenit utili, au căpătat independenţă şi încredere în forţele lor proprii. De-acum înainte îşi puteau reprezenta altfel viitorul. Nu mai erau nişte oameni fără căpătâi, trăind la voia întâmplării şi din mila societăţii. Condiţiile de viaţă le permiteau

de-acum înainte să-şi întemeieze o familie, să facă şi să crească copii. Înstrăinarea omului de sine şi de societate, de propria lui esenţă, cum se spune în filozofie, avea să înceteze încetul cu încetul. Era începutul unui proces important pentru aceste persoane, un proces de "umanizare", în sensul în care vorbea Eminescu acum 140 de ani, când spunea: "În muncă e mântuirea noastră". Şi nu atât munca în sine ca efort de obiectivare a forţelor creatoare, care poate fi uneori grea, monotonă, obositoare; cât mai ales caracterul ei social; faptul că puteau munci împreună, că viaţa lor are un sens lucrativ şi un mod de manifestare colectiv. Psihologia muncii arată că munca la domiciliu oferă prea puţine satisfacţii în raport cu munca în colectiv şi ca urmare nu are aceeaşi valoare socială. Pare curios, aproape de neînţeles, dar nevăzătorii refuză izolarea, comoditatea muncii de unul singur, între cei patru pereţi ai casei. Cu toate problemele deplasării, a zgomotului şi poluării de tot felul, preferă tumultul productiv, zbuciumul efervescent al vieţii reale, al spaţiului destinat creaţiei materiale. Situaţia actuală în care se găsesc nevăzătorii români de toate vârstele nu-i face pe toţi fericiţi. A sta acasă şi a trăi dintr-o pensie socială oricât de mare ar fi ea, nu poate fi o stare normală pentru orice om activ, deprins să muncească, să producă ceva. De aceea, apreciez ca foarte utile strădaniile unor filiale despre care am citit în revistă că depun eforturi susţinute pentru depistarea unor locuri de muncă potrivite cu pregătirea şi capacitatea membrilor lor.

După secole de inactivitate şi marginalizare, să nu aştepte nimeni mană cerească, ci să se angajeze cu încredere şi speranţă, pentru că asta e condiţia noastră, starea normală care defineşte fiinţa umană de la începuturile istoriei pe planeta Pământ.

(Cluj-Napoca, 31 martie 2017)