Litera noastră
Yüklə 249,38 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Constelaţia Homer
- Breviar cultural
- Spiritualitate
- Ştiinţă şi tehnologie
| File de jurnal
Galeria cu amintiri de Viorel Şerban În galeria profesorilor ce m-au pregătit pentru marea luptă ce aveam să o dau cu viaţa la terminarea şcolii, printre cei cărora le port un deosebit respect, putând astăzi vorbi, din păcate, şi de o pioasă amintire, figurează şi medicul balneolog Teodor Agârbiceanu, cel care m-a iniţiat, atât pe mine, cât şi pe alţii din numeroase promoţii, în tainele masajului. Teodor Agârbiceanu a fost, alături de medicul balneolog profesor Marius Sturza, cel care a pregătit primele promoţii de masori de la noi din ţară. Ambii le-au dat nevăzătorilor posibilitatea să lucreze în această frumoasă meserie, în care calitatea şi rezultatul muncii nu sunt cu nimic influenţate de lipsa vederii. Dimpotrivă, datorită simţului tactil mai dezvoltat, persoanele lipsite de vedere pot avea o mai bună prestaţie medicală, reuşind să depisteze diferite contracturi musculare ascunse, noduli şi alte iregularităţi ale organismului. Personal, am făcut parte din ultima promoţie de asistenţi medicali dusă în pregătire până la capăt de către distinsul medic. În luna ianuarie 1976, el avea să treacă în eternitate, răpus de cancer, la vârsta de 64 de ani. A fost fiul cunoscutului scriitor ardelean Ion Agârbiceanu şi fratele celebrului fizician Ion I. Agârbiceanu, părintele laserului românesc. La Bucureşti, ca balneolog şi-a desfăşurat activitatea la fostul spital Brâncovenesc, unde ne făceam practica medicală şi noi, viitorii masori. De acest celebru spital, ca şi de dascălul nostru, ne aducem aminte cu plăcere, regretându-le dispariţia. Spitalul Brâncovenesc a fost construit în 1836, de Safta Brâncoveanu, soţia unuia din descendenţii familiei domnitoare. Acest spital dispunea, prin 1970, de unsprezece secţii, fiind una din cele mai bine dotate şi complexe instituţii medicale din ţară. De câte ori mi-aduc aminte de orele de tehnică a masajului ce ni le preda doctorul Teodor Agârbiceanu, parcă mă văd alături de colegii mei, în Sala Amfiteatrului Spitalului Brâncovenesc, ascultând vocea domoală cu inflexiuni ardeleneşti a regretatului nostru dascăl ori ieşiţi cu toţii, în pauza dintre cursuri, pe hol, la o ţigară, avându-l în mijloc pe distinsul doctor. Într-un fel, lecţiile se prelungeau şi în hol, deoarece noi continuam să îi punem diferite întrebări, la care dumnealui ne răspundea cu multă amabilitate. Din întâmplările povestite de dumnealui în acele momente, am reţinut multe poveţe care ne-au fost mai târziu de folos în viaţa de masor. Cu multă recunoştinţă îmi amintesc de orele pe care mi le preda doctorul Agârbiceanu, lunea şi vinerea după amiază. Cu vocea lui domoală, pe lângă cele din manual, ne dădea o mulţime de poveţe, despre felul cum va trebui să ne comportăm odată ajunşi cadre medicale. În acele clipe nu am înţeles valoarea a tot ce ne spunea, unele sfaturi considerându-le exagerate, dar mai târziu s-a dovedit că toate s-au întâmplat după cum ne-a spus domnia sa. Îmi vine în minte o expresie a doctorului, pe care o utiliza des, mai ales când ne dădea sfaturi pentru viitorul nostru ca masori: "Ascultaţi mă bine ce vă spun, că nimeni în lume nu o să vi le mai spună". Câte din exemplele date de dumnealui, în legătură cu bolnavii, nu s-au adeverit... Iar atunci când s-au ivit diferite greutăţi, inerente meseriei, amintindu-ne cele spuse de dascălul nostru, am reuşit să le depăşim cu bine. De ce insista el ca masorul să aibă o ţinută demnă, un fizic plăcut, să poarte îmbrăcăminte îngrijită, să nu se prezinte în faţa bolnavului mirosind a băutură, usturoi, ceapă sau alte minuni?... Nu e cazul să mai comentez de ce, fiindcă oricine îşi va da seama. Am impresia că multe din aceste sfaturi binevenite, în graba de care am fost cuprinşi în anii din urmă, se uită a mai fi date viitorilor masori. Cum făceau acei dascăli ai noştri din trecut de aveau timp întotdeauna de toate, atât de pregătirea şcolară, cât şi de pregătirea noastră pentru viaţă, nu ştiu. Deşi cei mai mulţi din foştii mei dascăli îşi dorm obştescul somn dincolo de timp, amintirea lor persistă vie în memorie. (Geoagiu Băi, 5 aprilie 2017)
Constelaţia Homer Clujul luminat de un roi de stele de Ana Hompot 
"Constelaţia înseamnă un roi de stele, cu lumina lor. Homer este poetul fără nici o lumină fizică" - explică scriitorul Radu Sergiu Ruba titlul oximoronic al antologiei "Constelaţia Homer" pe care a alcătuit-o şi care a apărut, în condiţii grafice excelente, în luna martie a acestui an, la editura Tipo Moldova din Iaşi. Acest volum, consacrat autorilor nevăzători din România, născuţi între anii 1907-1983, a fost lansat la Biblioteca Judeţeană Octavian Goga din Cluj, în după amiaza zilei de 25 mai. Sub imperiul uni adânc sentiment de sărbătoare, manifestarea a fost moderată de preşedintele ANR Cluj, poetul, criticul literar şi publicistul Ion Podosu. Evenimentul a fost onorat, pe lângă Radu Sergiu Ruba, scriitorul complex şi ctitorul acestei antologii, prin prezenţa unor remarcabile personalităţi culturale clujene: poetul şi editorul Mircea Petean, scriitorul şi traducătorul Ion Cristofor, profesorul universitar doctor Vasile Preda şi alţii. Intervenţiile au fost uşor solemne, străbătute de irizări melancolice şi, uneori, de bine venite sclipiri de umor. Scriitorul Mircea Petean, directorul editurii Limes, a remarcat generozitatea, altruismul, dar şi gustul literar impecabil al antologatorului. Vorbitorul a fost frapat de profunzimea interioară a autorilor, de bogăţia coloristică regăsită în imagistica poemelor. Operând un fel de clasificare a tipurilor de imaginaţie existenţa, în general, în poezie, Petean a identificat patru categorii: imaginaţie materială, imaginaţie lingvistică sau lexicală, imaginaţie afectivă (sentimentală), imaginaţie intelectuală (speculativă). Mircea Petean a identificat în textele antologate toate aceste tipuri de imaginar, insistând asupra copleşitoarei imaginaţii lexicale prezente în textele lui Radu Sergiu Ruba, "magistral (…) posedat de discurs." 
Într-un fel de interludiu, Ion Podosu a trecut în revistă "antecedentele" acestei antologii: cele două ediţii ale "constelaţiei" (1987, ediţie braille şi 1996, ediţie în braille şi în scriere vizuală) şi cele două ediţii ale antologiei "Ochiul de litere", realizat la Oradea. Vizibil marcat de emoţie, scriitorul Ion Cristofor a evocat prietenia literară cu R. S. Ruba şi I. Podosu, "liceeni tobă de carte şi foarte inteligenţi", calităţi confirmate ulterior cu deasupra de măsură. Elogiind calitatea textelor cuprinse în antologie, I. Cristofor a remarcat şi caracterul judicios al prezentărilor introductive consacrate celor 42 de scriitori. Într-un discurs dinamic şi inspirat, R. S. Ruba a iterat realitatea existenţei lui Homer, identificabil într-un alter ego al sau, aedul Demodocos, în Odiseea. Apoi a evocat secvenţe semnificative ale devenirii sale literare. Evidenţiind spatula privilegiată pe care o ocupă Clujul în această carte, R. S. Ruba îi enumeră pe cei zece clujeni care au locuit, locuiesc sau au fost înmormântaţi în oraşul nostru: Ion Blăjan, Petru Mereuţă, Doina Felicia Mihoc, Traian Oros, Vasile Adamescu, Adrian Roşca, Ion Podosu, Ana Hompot, Ioana Diana Albu, Teofil Pintilie (după opinia mea, acestora li se adaugă cu strălucire Viorel Şerban şi Radu Sergiu Ruba, formaţi esenţialmente la Cluj). Această carte vine cu o mare diversitate formală şi stilistică, afirmă Ruba: poezie, proză scurtă, fragmente de roman, literatură fantasy, literatură detectivistică, exegeză, aceasta din urmă aparţinând lui Ion Podosu, a cărui activitate de istoric şi critic literar reprezintă (din punctul de vedere al anvergurii) o premieră în scrisul nevăzătorilor. Profesorul universitar doctor Vasile Preda de la facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş- Bolyai a remarcat fluenţa ideatică a textelor şi creativitatea plenară a autorilor. 
"Clujenilor, trebuie să ne mândrim cu prezenţa noastră substanţială în această antologie", a încheiat scriitorul Ion Podosu în acest ceas de adevărată înălţare spirituală, îndemnându-i pe tineri la curaj şi creativitate, pentru că "noblesse oblige", aş adăuga eu. Apoi am reintrat în vâltoarea înmiresmată a oraşului, cu inima înconjurată de un roi de stele… (Cluj, 28 florar 2017) Rezultatele concursului de creaţie literară "Paşii Profetului" - ediţia a XXVI-a, Oradea - 19 aprilie 2017 - de Gheorghe Vidican În cadrul festivalului de creaţie literară "Paşii Profetului" avem următoarele secţiuni: Poezie, Proză şi Epigrame. Începând cu ediţia a XVII-a, festivalul are şi o Secţiune internaţională, participanţii acesteia fiind colegii noştri din Ungaria şi cetăţenii români de naţionalitate maghiară. În cadrul acestei ediţii juriul a fost format din următoarele personalităţi culturale: - poetul şi criticul literar Paul Aretzu, membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), preşedintele juriului; - poetul Robert Şerban, directorul editurii Brumar Timişoara, membru al USR, membru al juriului; - poetul şi criticul literar Petru Covaci, membru al USR, membru al juriului; - poetul Gheorghe Vidican, membru al USR, secretar al juriului. Secţiunea internaţională: - Borsi Balazs - redactor şef al ziarului "Reggeli Ujsag". Iată câştigătorii, pe secţiuni: Poezie (10 concurenţi) - locul I - Liliana Bădărău (Iaşi); - locul al II-lea - Estera Bălan (Botoşani); - locul al III-lea - Ionel Nistor (Vrancea). Proză (6 concurenţi) - locul I - Iosif Kovacs (Bihor-Sălaj); - locul al II-lea - Marin Sandu (Dolj); - locul al III-lea - Liliana Bădărău (Iaşi). Epigrame (4 concurenţi) - locul I - Florea Radu (Dolj); - locul al II-lea - Marin Sandu (Dolj); - locul al III-lea - Cristian Vasile (Bacău). Secţiunea internaţională - Andras Jenei (Budapesta). În acest an, juriul festivalului a hotărât acordarea premiului special "Gheorghe Ardeleanu" poetei Victoria Sârbu pentru volumul "Ce m-aş face fără mine?" - editura "Măiastra", Târgu-Jiu, 2016. Notă: Juriul festivalului a acordat note între 6,00-8,33.
Breviar cultural Să vezi viaţa cu ochii bunătăţii... de Marian Nencescu
Puţini oameni au percepţia pe care o au nevăzătorii asupra vieţii. Asta pentru că, după mărturia scriitoarei şi traducătoarei Margareta Miller-Verghy (1865-1953), ea înseşi devenită nevăzătoare la o vârstă înaintată (64 de ani), "orbirea e o tovarăşă de viaţă stăruitoare şi tiranică, ce nu se lasă uitată nici o clipă" ("Cealaltă lumină", roman, Ed. O. Bianchi, 1994). Tot marea traducătoare a poeziilor lui Eminescu în limba franceză (după ediţia T. Maiorescu!), operă desăvârşită în 1928, cu doar un an înainte de a orbi, ne-a lăsat şi o impresionantă mărturie despre imaginarul acestei suferinţe: "Uneori plutesc, pe un fundal negru, nişte globuleţe de aer, albe ca argintul, mari cât sâmburele de curmală, cu vârfurile rotunjite. Au alunecarea majestuoasă, ca nişte lebede pe o apă întunecată" (ibidem, cap. VI). Privind, aşadar, lucrurile cu empatie, şi aş spune cu dorinţa de a înţelege câte ceva despre viaţa semenilor lipsiţi de bucuria privirii, am străbătut cu emoţie una dintre cele mai insolite monografii apărute în ultimii ani, "Figuri reprezentative de nevăzători din ţara noastră" (Bucureşti, Ed. Amurg Sentimental, 2013), datorată regretatului profesor şi muzician Nicolae Ionescu (1921-2014), scrisă în colaborare cu fiica sa, profesoara de muzică Octavia Crăciun, o colecţie de 55 de portrete de scriitori, oameni de cultură, cadre didactice, inclusiv un distins prelat ortodox, contemporani, sau plecaţi deja în lumea umbrelor, cu toţii atinşi de această suferinţă, şi care au reuşit, prin voinţă şi curaj, să depăşească hotarele destinului şi să-şi croiască o viaţă socială firească. Străbătând paginile cărţii, încărcată de o emoţie tragică şi de un realism nefardat al vieţii cotidiene, înclin să cred în aprecierea scriitorului Ion Machidon, prefaţatorul volumului, el însuşi un om greu încercat de aripa suferinţei, şi purtând, din copilărie, povara unui handicap dureros, anume că astfel de cărţi depăşesc cadrul strict istorico-literar, înscriindu-se în segmentul lucrărilor de psiho-pedagogie socială, fiind o adevărată călăuză pentru cei care vor să cunoască, în esenţa ei, viaţa celor care nu au văzut lumina zilei, şi pe care îi ştiu doar din auzite. Despre autorul cărţii, profesorul Nicolae Ionescu, nevăzător din naştere, am aflat mai multe amănunte din romanul său autobiografic "Ultima filă" (Bucureşti, Ed. Amurg Sentimental, 2014), desăvârşit la vârsta venerabilă de 93 de ani, chiar cu un an înainte de a se despărţi de această lume. Surprins de ineditul situaţiei, de adevărul incontestabil al mărturisirilor sale, am receptat, poate altfel "mărturisirea sa de credinţă": "Handicapul meu vizual mi-a întunecat atât de profund bucuriile vieţii, acoperindu-le cu un văl gros, impenetrabil, încât, din punctul meu de vedere, m-am considerat pedepsit de natură, poate de Dumnezeu, de hazard. Ceea ce a rămas pozitiv pentru mine este faptul că m-am resemnat, considerând handicapul ca pe un rău necesar, socotindu-l o anexă a vieţii" (op. cit., p. 202). Acelaşi adevăr, multiplicat şi întărit şi de alte exemple ilustre, incluse în antologia "Figuri reprezentative", confirmă adevărul că în viaţă nu există obstacole de netrecut. Iar dacă autorul cărţii, pe lângă alte performanţe umane şi profesionale remarcabile, a reuşit, la vârsta de 70 de ani, să devină membru al USR, după ce publicase, din 1973 încoace, nu mai puţin de zece cărţi de ficţiune (proză, poezii şi confesiuni), exemplul nu ar fi suficient, dacă nu am şti că în România încă mai trăieşte "legendarul" profesor şi artist plastic Vasile Adamescu, născut cu surdo-cecitate (1944, Borcea, jud. Călăraşi), care prin voinţă şi ajutat de un profesor de excepţie, Florica Sandu, a reuşit să ducă o viaţă "relativ" normală (a fost şi căsătorit de două ori!), inclusiv să înveţe cinci limbi străine! Cazul său, devenit de notorietate mondială, fiind consemnat drept una din cele 20 de performanţe similare din lume, a intrat de altfel în "Albumul performanţelor", fiind promovat şi premiat, în 2003, de Autoritatea Naţională a Persoanelor cu Handicap. Pentru cine nu crede, vom mai semnala că Vasile Adamescu se încăpăţânează să-şi prepare singur hrana, să răspundă la telefonul mobil şi are grijă ca, atunci când iese din casă, să poarte pantofi cu talpa subţire, pentru a simţi textura pavajului. De altfel, referindu-se la asemenea preocupări, inerente orbilor, şi inaccesibile persoanelor cu vedere normală, profesorul N. Ionescu relatează, în cartea sa, un episod din vremea când, copil fiind, încerca să zboare din "cuibul" familial: "Apoi plec, nu mă mai opresc. Mâinile caută cu înfrigurare ziduri, uluci, pomi, stâlpi de lumină electrice. Auzul, pipăitul şi mirosul îmi sunt încordate la maxim. Nasul îmi este antenă, mâinile cârmă şi vâslă, iar urechile, busolă. Din loc în loc, mă opresc, nu pentru a mă odihni, ci pentru a-mi fixa puncte de reper pe această hartă a lumii, care este pentru mine pavajul şi caldarâmul străzii... Îmi vine un miros de colonie şi săpun. Înseamnă că mă aflu în faţa unei frizerii. Apoi de pâine proaspătă... e o brutărie, iar când adulmec şi mezeluri, ştiu că e băcănia lui..." (op. cit., p. 189). Din paginile romanului "Ultima filă" desprindem şi drumul vieţii acestui copil din Craiova, orfan de tată, crescut de mama sa cu truda mâinilor, şi care, de la vârsta de nouă ani, a luat calea Şcolii de orbi "Regina Elisabeta", din Bucureşti, bucurându-se de roadele muncii celui mai strălucit pedagog al vremii, profesorul Ion V. Tassu (1878-1951), care, aplicând în România principiile lui Louis Braille, a reuşit să asigure, e drept, pentru un număr restrâns de copii nevăzători, condiţii decente de învăţătură şi educaţie profesională. De altfel, drumul vieţii lui Ion Tassu mai fusese trasat literar de profesorul N. Ionescu şi într-o monografie, distinctă, publicată la Ed. Pandora, în 1998. Absolvent, în 1899, al Institutului Naţional al Tinerilor Orbi, din Paris, Tassu, care orbise la vârsta de trei ani, în urma unei variole, a revenit în ţară şi, cu sprijinul profesorului doctor C. Istrati, dar şi al ministrului Spiru Haret, înfiinţează, la Focşani, în 1901, prima Secţie de orbi din România, mutată, în 1906, la Bucureşti şi devenită, după destule schimbări şi piedici administrative, primul Azil pentru Orbi, cu sediul în Vatra Luminoasă, locaţie inaugurată în 1909 şi care funcţionează şi azi. Meritul lui Ion V. Tassu, dincolo de eforturile administrative, inerente atunci ca şi azi, a fost acela de a adapta alfabetul braille la specificul limbii române şi de a introduce în educaţia copiilor cu deficienţe de vedere studiul instrumentelor muzicale, dar şi lucrul manual. De altfel, într-o lucrare elaborată în 1937, rămasă în manuscris, intitulată "O problemă serioasă", profesorul Tassu pleda pentru introducerea acestor principii în programa şcolară. Autor de manuale, scriitor şi muzician (în 1944 a susţinut ultimul său concert la Ateneu, în calitate de violonist), Tassu a lăsat în Aşezământul pe care l-a condus de la înfiinţare o amintire de neşters, păstrată cu emoţie în conştiinţa elevului şi urmaşului său de la catedră N. Ionescu: "Din manualele făurite de el am aflat despre bogăţiile ţării noastre, despre leagănul strămoşilor şi al eroilor noştri. Şi tot de la el, am învăţat să mânuiesc arcuşul pe strunele viorii, astfel încât să scot sunete dulci şi calde..." ("Figuri reprezentative", op. cit., p. 426). Mai merită amintit că în 1930, când s-a prezentat la şcoală, pe lângă taxe, elevul N. Ionescu trebuia să predea la Internat şi "dota şcolară", respectiv un costum suplimentar de haine, lenjerie de pat şi de corp, încălţăminte etc.. Obiceiul, păstrat până după război, era ca în prima zi de şcoală, după discursurile oficiale şi tradiţionala sfeştanie, oficiată de preotul de la Biserica Sfântul Gheorghe - "Capra" din cartier, copiii, împreună cu părinţii lor să participe la o masă comună, la care se stabilea şi repartizarea pe clase şi dormitoare. "Apoi urma partea cea mai tristă şi mai înlăcrimată: despărţirea părinţilor de fiii şi fiicele lor" ("Ultima filă", ibidem, p. 161). Amintirile profesorului N. Ionescu mai cuprind şi relatări din timpul bombardamentelor de la Bucureşti, din 4 şi 15 aprilie 1944, zile în care elevii Şcolii de orbi au trăit din plin emoţia primejdiei: "Am intrat la teză, când, pe la jumătatea lucrării am fost asurziţi şi îngroziţi de sunetul sfâşietor al sirenelor. Profesorul a alergat la catedră şi numaidecât s-a aşezat pe scaun ca răspuns parcă la trudă. Cu glas tremurat, ne-a făcut atenţi: - Într-un minut depuneţi lucrările la mine, indiferent cât aţi scris. Apoi mergem la adăpost... Împreună cu profesorul Georgescu, care mă ţinea de braţ, am coborât treptele gândindu-mă că m-am aşezat exact pe aceleaşi locuri ca şi la patru aprilie. Îmi era sete, îmi era foame, îmi era frică" (ibidem, p. 98). Alte întâmplări ţin de viaţa de student, de întâlnirea cu profesorul G. Călinescu şi, în general, de viaţa bucureşteană de după război, când tânărul N. Ionescu, proaspăt învăţător la Şcoala de orbi, încerca să-şi găsească un rost. Era o vreme, îşi aminteşte autorul cărţii, când şcoala nu ducea lipsă de elevi, mulţi dintre ei fiind invalizi în urma frontului, ori a bombardamentelor. Erau şi destui accidentaţi, proveniţi din mediul rural, care, din curiozitate ori neştiinţă, erau mutilaţi de muniţia părăsită de soldaţi şi manevrată necorespunzător. Orbi din naştere ori din accidente, cu toţii se bucurau însă de un tratament egal, fiind, parţial, recuperaţi şi îndrumaţi spre practicarea unor meserii. "Reuşitele căpătau caracterul unor minuni, pentru că salvam o categorie de elevi de la o inactivitate pe viaţă. Pregătirea acestor elevi am considerat-o întotdeauna un act de demnitate" (op. cit., p. 115). Deprinzând de la profesorul Tassu arta viorii, la 18 ani N. Ionescu se înscrie în Orchestra Orbilor, cu care susţine concerte în cârciumile de cartier, mai mari ori mai mici, mărturisind cu candoare că "nici băuturile şi nici chefurile nu s-au atins de mine, şi nici milioanele de microbi". Cântând pentru bogaţi şi săraci, pentru beţivi şi oameni cumsecade, băieţii orbi au învăţat că "omul sfinţeşte locul" şi că meseria, chiar şi cea de lăutar, trebuie practicată cu decenţă şi modestie. Mai presus de toate, tânărul profesor înţelege că menirea sa nu era viaţa dezordonată, de muzician, ci aceea de "a lumina mintea şi sufletul celor lipsiţi de vedere", aşa încât părăseşte, nu fără regret, lăutăria şi, urmând calea inimii, alege să-şi întemeieze o familie. Momentul întâlnirii cu viitoarea sa soţie, Steluţa Georgescu, consemnat pe larg în capitolul "La nunta noastră", are ceva de basm. Pentru tânărul cu handicap, fata "cuminte şi drăguţă" îi părea "ca o zână din poveşti... o steluţă care să-mi lumineze drumul până la sfârşitul meu" (op. cit., p. 134). Nunta, cu totul modestă pentru acele vremuri tulburi, a rămas însă definitiv în amintirea sa: "Spre regretul nostru, nu ne-au cântat lăutarii, căci n-am avut bani să-i plătim. Nici vinul şi ţuica n-au curs cu nemiluita, tot din lipsa banilor... pe atunci, când nu se cânta, se spuneau bancuri, de parcă nu eram la nuntă, ci la Teatrul de comedie" (ibidem, p. 136). Apoi, au venit copiii, cinci la număr, astfel că cei doi soţi, dintre care numai bărbatul era nevăzător, au trecut prin drumul trasat de soartă "ca printr-un vis pe care numai viaţa îl creează pentru oameni". Citind aceste pagini, străbătute de optimism şi duioşie, nu putem să nu ne întrebăm: oare atât de uşoară şi de limpede a fost, în acele vremuri, viaţa unei familii tinere? Se pare că răspunsul nu e la fel de lămurit. Iată, de pildă, câteva din grijile tânărului profesor, angrenat în ceea ce s-ar numi munca politico-cetăţenească. Astfel, între 1949-50, partidul decide înfiinţarea Cooperativei "Munca orbilor", încadrată cu absolvenţi ai şcolii, calificaţi în meseria de "perieri" (confecţioneri de perii). Tot în acei ani, ia fiinţă filiala Bucureşti a Asociaţiei Nevăzătorilor (la 1 aprilie 1955), în care N. Ionescu va deţine funcţia de vicepreşedinte, alături de un maistru de la Centrul de reeducare nr. 1, cum se numea pe atunci Şcoala profesională pentru copii cu deficienţă vizuală, Ion Tănăsescu (1924-1985), ales, în august 1956, primul preşedinte al Asociaţiei. Atunci, apare şi revista, în alfabet braille, "Viaţa nouă" (1954), organul de presă al Asociaţiei, cu existenţă cvasi-neîntreruptă, până în zilele noastre, la care N. Ionescu va colabora constant. Din fericire, nu toţi absolvenţii Şcolii de orbi au urmat cursuri profesionale. Câteva nume de celebrităţi merită remarcate. Astfel, compozitorul George Nicolescu (n. 1950), orb din naştere, este primul solist fără vedere care a apărut pe postul public de televiziune, în ianuarie 1973, la concursul "Gala lunilor". Acest succes nu l-a oprit pe comentatorul săptămânalului "Contemporanul", să numească alegerea juriului drept "gafa lunii", ştiut fiind că la vremea respectivă nu erau agreaţi nevăzătorii pe micul ecran. Un alt nevăzător celebru a fost părintele arhimandrit Teofil Părăianu (1929-2009), la fel, orb din naştere, care a deprins "rugăciunea minţii", în 1942, de la părintele Arsenie Boca: "Am preluat această rânduială şi am avut rezultate dintre cele mai bune" (Figuri, op. cit., p. 325). La îndemnul părintelui Boca, fostul absolvent al Liceului de nevăzători din Timişoara se înscrie, cu binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan, la Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care o absolvă în 1952, iar din 1953 este primit în obştea Mânăstirii Sâmbăta de Sus. De altfel, chiar numele său, "Iubitor de Dumnezeu", indică, fără greş, calea aleasă. În ciuda handicapului, preotul Teofil îşi însuşeşte o solidă cultură teologică şi umanistă, fiind ajutat de prietenii săi mireni, poetul Ioan Alexandru şi pictorul Sorin Dumitrescu. După 1990, arhimandritul, de acum T. Părăianu susţine mai multe conferinţe publice şi acordă interviuri la Cluj, Bucureşti şi alte oraşe din ţară. "Inteligent, sociabil, avea umor şi bun simţ şi ştia să povestească întâmplări cu haz din viaţa sa şi a altor călugări din mănăstire", notează N. Ionescu în cartea sa ("Figuri", ibidem, p. 330). Alte portrete sunt ale profesorilor de la Azilul Vatra Luminoasă, între care se remarcă profesoara de muzică, nevăzătoare, Maria Făgărăşanu (1907-1963), care obişnuia să le aducă elevilor, de ziua lor, bomboane "cu arome", şi să le facă mici daruri: "În 1935 am primit şi eu un ceas de buzunar Roskov-Patent, pe care îl păstrez ca talisman. Parcă aud şi azi cuvintele profesoarei: - Dragul meu, acest ceas să-ţi arate numai ore şi zile bune..." (ibidem, p. 157). Fără intenţia de a dezvălui întregul conţinut al lucrării domnului N. Ionescu, voi semnala şi un fragment din poezia "Crezul meu" (care a dat şi titlul volumului omonim, publicat în 2011, la Editura Amurg Sentimental, şi lansat în prezenţa autorului, la 8 iulie, în acelaşi an): "De-atâta timp mi-am făurit un crez ̸ Şi-n viaţă mi-am ales o cale dreaptă̸ Viteza timpului prin el eu o sfidez̸ Şi las în urmă viaţa ce m-aşteaptă..." Crezul profesorului nevăzător Nicolae Ionescu a fost acela că viaţa merită, totuşi, trăită, dar numai în aşa fel încât să o poţi împărtăşi şi altora. Nevăzătorii în cărţile altora de Radu Sergiu Ruba Homer a existat cu adevărat Eseul "Orbii şi societatea" al domnului Traian Oros în care autorul îl evoca pe aedul orb Demodocos din Odiseea, m-a determinat să schimb planul iniţial al acestei rubrici şi să mă refer şi eu la acelaşi personaj, mai cu seamă că el constituie o cheie a unei enigme în jurul căreia înţelepciunea speculativă a lumii se tot învârte de vreo două milenii şi mai bine. Sugestia că sub figura lui Demodocos s-ar ascunde însuşi Homer mi-a fost transmisă de regretatul profesor Valentin Tăutu, intelectual ale cărui ipoteze stau în picioare în cele mai complexe zone interpretative pe cele mai diverse teme. Dar ea mi-a fost confirmată de asemenea de Michel Tournier care a primit relatarea mea ca pe o revelaţie. Redau în continuare un fragment din dialogul purtat cu scriitorul francez la 29 iunie 2000, iar mai departe, un alt pasaj pe aceeaşi temă din Cuvântul înainte la "Antologia Constelaţia Homer", din subcapitolul "După trei mii de ani". Nu cred că este oportun să pun propriile mele texte între ghilimele, de aceea propun separarea pasajelor prin asteriscuri.
M. T.: Nicidecum. Realul trăirii trebuie antrenat în roman atâta vreme cât el are semnificaţie. Mitul prezintă avantajul unui concentrat de semnificaţii, în absenţa cărora el ar dispărea. Numai că relaţiile dintre mit, experienţă trăită şi literatură nu sunt deloc simple, se produc uneori întorsături uluitoare. Există mai întâi o diferenţă între personajul de roman şi personajul mitologic. Raskolnikov sau Vautrin sunt celebre personaje romaneşti şi atât, dar Don Quijote, Don Juan şi Robinson au ajuns mituri fiindcă au depăşit graniţele operelor care i-au lansat, încarnând dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane. În general, autorii de mituri mor fără să ştie că le-au creat. (...) Apare însă şi situaţia în care autorul se vede nevoit să se confrunte cu mitul pe care el l-a generat. Am să mă refer la două asemenea cazuri: primul este cel al lui Goethe care, la 25 de ani are un necaz din dragoste şi scrie "Suferinţele tânărului Werther". 30-35 de ani mai târziu, când devenise deja o personalitate oficială la Weimar, consilier secret al ducelui, constată că toţi tinerii suferă din amor, băieţii se îmbracă asemenea lui Werther, iar fetele ca Lotte şi, ce e mai rău, se sinucid ca în roman. Această veritabilă epidemie culminează cu sinuciderea, împreună, în 1811, a scriitorului Kleist şi a iubitei sale Henriette Vogel. În epocă, Goethe este acuzat ca fiind autorul moral al acestei epidemii în calitate de apologet al sinuciderii în cartea sa. Al doilea caz este cel al lui Ulise naufragiat gol pe Tărmul Insulei Feacilor, cules de acolo de prinţesa Nausicaa, adus la curte şi înveşmântat de regele Alcinous care dă o petrecere în cinstea lui, deşi Ulise nu-şi dăduse în vileag numele. La acea petrecere este adus şi un aed orb, Demodocos, care cântă faptele de arme ale eroului de la Troia, Ulise. Această pagină este extraordinară: aedul nu vede nimic, este complet pierdut în mit. Mesenii ascultă şi-şi reprezintă războiul troian. Regele priveşte şi e singurul care înţelege totul: îl vede pe oaspetele său naufragiat cum îşi trage mantia peste cap şi plânge, gândindu-se la ceea ce fusese el cândva şi ce ajunsese. Se găsea la nivelul zero al aventurii sale după ce pierduse totul: camarazi, corabie, chiar şi hainele de pe el, iar vreo speranţă de a-şi regăsi regatul, casa, familia nu se întrezărea. Avem aici cazul unui om ce nu-şi suportă propriul mit cu care este confruntat. 
R.: Cât despre apariţia aedului orb Demodocos în acea secvenţă memorabilă, cred că ea constituie confirmarea neechivocă a existenţei istorice a lui Homer care, în această scenă, se descrie pe sine: felul cum este luat de mână, aşezat în lumină, lângă un stâlp de care atârnă lira aflată la îndemâna lui, felul cum i se pun dinainte pocalul cu vin, bucatele şi coşul cu pâine din care să mai guste când o osteni. Ei bine, numai un orb ştie să confere atâta însemnătate gestului de a i se pune la dispoziţie cele trebuitoare, în aşa fel încât, într-un loc necunoscut, să se poată folosi de ele singur, la nevoie. M. T.: Neîndoielnic. Dar e pentru prima oară când lucrurile îmi sunt prezentate astfel! *** După trei mii de ani Dar nu vă temeţi, nu deznădăjduiţi! Homer a existat! Este o aserţiune demonstrabilă, utilă în primul rând naturilor temătoare, expuse uşoarei pierderi a speranţei. Căci lucru mult mai de preţ este ca o fiinţă omenească să domnească de la înălţimile mitului decât să se impună de pe soclul unei vieţuiri în istorie oricât de strălucită. Întru acestea, se întreabă Nikos Kazantsakis: "Să existe ceva mai adevărat decât adevărul? Fireşte că da: legenda. Doar ea conferă nemurire vremelnicului adevăr". Iar Homer s-a petrecut aievea prin lume, a devenit legendă, a produs mitul lui Ulise, iar dinlăuntrul acestuia, din inima însăşi a Odiseei, ni se arată iarăşi ca făptură lumească. (...) Homer descrie minuţios felul în care Demodocos este condus de braţ până în capul mesei de către Pontonoos şi gesturile prin care acesta îi arată unde se găsesc lira, pocalul cu vin şi coşul cu pâine, pentru ca, în timpul interpretării, când o osteni, aedul să se poată autoservi. Ei bine, numai un orb cunoaşte valoarea reală a acestor gesturi, numai pe el îl preocupă poziţia exactă a obiectelor de care are nevoie, numai pentru el are atâta însemnătate ca realitatea strict necesară să-i stea la propriu la îndemână. Este o scenă care atestă neechivoc petrecerea prin lume a lui Homer şi faptul că Demodocos este un alter ego al său. Secvenţa este perfect vizualizabilă, dar e construită potrivit logicii şi ritmului tactilităţii manuale, cea care face cu putinţă vibraţia şi volubilitatea corzilor, degustarea pâinii şi a vinului, spre frumos curgătoarea rostire a poveştii. În generarea şi controlul ficţiunii, aedul orb se dovedeşte pe deplin independent. El produce şi un efect artistic nemaiatins de atunci în literatura lumii: se plasează pe sine pe aceeaşi scenă, reală şi temporală, cu eroul său mitic Ulise, conştient că şi el, în calitate de poet, de cântăreţ, de memorie publică, de creator de lumi imaginare, fusese absorbit în mit. Imaginile de la banchetul lui Alcinoos nu sunt decât aura ce înfăşoară şi leagă toate aceste trepte ale verosimilităţii universului. Marin Preda - marea iubire Dacă devenirea şcolară a lui Marin Preda, întâlnirea şoc cu viziunea sintetică asupra literaturii contemporane şi clasice prin profesorul orb Pavel se află în legătură directă cu infirmităţile vizuale şi cu instituţiile acesteia, nici iubirea, dimensiune esenţială în viaţa oricărui om, nu putea să iasă, la Marin Preda, din orbita dramei vederii. Prima lui dragoste este o femeie tânără, dar cu câţiva ani mai în vârstă decât el, întâlnită la fundaţia "Amicii orbilor", unde şi-a comandat primii ochelari de vedere. Clipele îndrăgostirii, scenele de intimitate şi de amor cu opticiana sunt descrise cu penelul unui mare pictor de icoane. Incandescenţele atracţiei organice şi ale simţămintelor nu răzbat din gesturi, ci din tensiunea momentului, din vibraţiile sufleteşti şi corporale care devin vizibile. E în joc aşa-numitul "corp subtil" din teoriile esoterice. Şi ne spune mai departe ea, "Viaţa ca o pradă", cu Marin Preda relatându-i prietenului său Miron: "Am început prin a-i povesti cum am cunoscut-o, că era opticiană şi că multă vreme după ce m-am îndrăgostit de ea, de atunci de când s-a apropiat atât de tare de mine şi mi s-a uitat în ochi, n-am mai îndrăznit să mă duc s-o văd, deşi un pretext aveam, ochii, bineînţeles, dar eram rău îmbrăcat şi îmi dădeam seama că n-ar fi putut ieşi cu mine pe stradă nicicum aşa cum arătam, cu un palton de popă şi cu un costum cumpărat cu o mie de lei de la Taica Lazăr. Acum câteva luni însă m-am dus. Întâi m-am uitat îndelung prin geam s-o văd dacă îmi plăcea, dacă era aceeaşi femeie frumoasă, cum mi se păruse atunci că e, şi dacă înăuntru era aceeaşi atmosferă învăluitoare şi dulce, de căldură umană şi prietenie care mă făcuse să-mi bată inima. Da, era aceeaşi, totul era neschimbat, ba chiar chipul ei era mai tânăr decât în ziua aceea când îmi pusese cu mâna ei ochelarii la ochi şi prima fiinţă pe care o văzusem cu ei fusese ea şi mi se păruse mai bătrână, cu accentuate riduri la coada ochilor. Dar de-atunci am observat că toţi avem, chiar şi cei tineri, acest început de labă de gâscă deasupra pomeţilor şi opticiana, gândeam în clipa aceea, abia dacă putea fi mai mare decât mine cu doi-trei ani. Am intrat înăuntru. Eram liniştit, ştiam de ce veneam şi asemeni lui Julien Sorel aveam în cap un plan pe care să-l pun în practică dacă întâlnirea eşua. Întâi: să văd dacă mă recunoaşte. Al doilea, să văd dacă avea să mă invite ca atunci, în camera semiobscură şi scena să se repete. Şi al treilea, acolo, să-i şoptesc ceva, nu ştiam ce, în orice caz o şoaptă care, gândeam eu, fără să mă fac ridicol, să fie o întrebare acoperită, dar îndrăzneaţă, din care ea să ghicească starea mea de spirit. Avea un client înainte şi am aşteptat câteva minute. Pe urmă, ce surpriză! Fără să se fi uitat la mine, sau cel puţin eu nu observasem, în acele minute mă zărise şi mă recunoscuse, deşi nu-i aruncasem nici o privire, stătusem chiar cu spatele uitându-mă în vitrină, nu mă holbasem adică la ea... Apoi o împrejurare favorabilă, era singură, colegul cu care lucra lipsea. Şi apoi surpriza totală: mi-a zâmbit. "Bravo, zice, n-ai uitat ce ţi-am spus, să vii, după un an, la control. Unii nu mai vin, deşi e necesar, ochii trebuiesc controlaţi chiar mai des. Cum te simţi?" Ideea de control fusese exprimată, totuşi i-am răspuns: "Nu prea bine, adică nu formidabil de bine..." "Adică?" "Îmi vine să dorm la lectură. Acum sunt ziarist, m-am grăbit eu să mă destăinui şi să mint (eram corector şi scriitor, ziarist nici vorbă, dar eu mă feream să spun că sunt scriitor) şi când citesc materialele, mă apucă somnul." "Poate eşti obosit?" "Tocmai, că nu sunt." "Şi la ce ziar lucrezi?" "La Timpul". "Ţi-am găsit data trecută leziuni pe fundul ochiului?" "Nu!" "Cum te numeşti?" S-a uitat într-o cartotecă şi a verificat. "Da, s-ar putea ca ochelarii să fie prea puternici, sunt pentru distanţă, deşi la vârsta dumitale ochiul se adaptează, e tânăr, n-are încă nevoie de ochelari de apropiere. Pe la patruzeci şi cinci de ani aşa s-ar putea să ai nevoie." Intră un client şi expresia frumosului ei chip se făcu mai rece... "Ei, zise ea apoi, ia să controlăm." Dar era detaşată, puţin ironică şi un vag surâs îi înflorise în colţul gurii. "Ştiu eu ce vrei, parcă îşi spunea în sinea ei, n-ai nimic, dar vrei să mă uit în ochii tăi, să fiu aproape de tine." "Da, doamnă, dacă nu vă deranjează!" am răspuns... "Nu e nici un deranj, dar dacă ai ceva, să ştii că trebuie să consulţi un oculist. Eu nu sunt oculist, sunt opticiană şi nu pot să-ţi prescriu un tratament..." "Bineînţeles", am răspuns. Îmi sugerase că pe viitor să nu mai vin la ea, îmi făcuse atunci o favoare că eram elev, acum dacă eram ziarist, puteam foarte bine să plătesc o consultaţie la un specialist. Am intrat în mica încăpere semiobscură, şi-a tras un scaun până lângă mine, a aprins micul instrument şi scena de anul trecut s-a repetat, dar mai rău, îşi lipise genunchii de-ai mei iar chipurile ne erau atât de apropiate încât am uitat că nu trebuia decât să-i şoptesc ceva şi cu răsuflarea înăbuşită de bătăile inimii, ameţit, în prada unei mari turburări, i-am luat capul în mâini şi mi-am lipit buzele de-ale ei într-o sărutare încleştată. Ea mi-a răspuns după o secundă de ezitare, timp în care am îmbrăţişat-o şi sărutul a devenit mai pătimaş. Apoi ea s-a ridicat imediat şi a dispărut câteva clipe dincolo. S-a întors şi mi-a spus puţin posomorâtă: "Acum să stai liniştit, eşti băiat inteligent şi înţelegi de ce." "Nu, i-am şoptit, nu înţeleg, vă iubesc, din prima clipă v-am iubit." "Am văzut eu, mi-a răspuns, dar eram sigură că ţi-a trecut. La vârsta dumitale asta trece repede." "Nu mi-a trecut şi nici n-o să-mi treacă..." Ea râse la un gând care îi venise auzindu-mi spusele dar nu-l exprimă. Arătă cu instrumentul spre uşă să mă uit într-acolo şi se aplecă din nou şi mica lumină electrică începu iarăşi să-mi exploreze ochii. Întârzie îndelung, dar valul afecţiunii mele tumultuoase era în retragere, după ce se consumase în acea sărutare şi îmbrăţişare pasionată. De-aproape chipul ei îmi părea mai mare decât al meu, gura cu carnaţie bogată, ochii imenşi, nasul cu rădăcina lată între ochi, semn de personalitate puternică, turbulentă, încăpăţânată şi îndrăzneaţă până la capăt în ceea ce făcea, cum aveam să descopăr mai târziu. "Totul e curat în ochii tăi", îmi spuse ameninţându-mă deodată din nou cu această intimitate, spunându-mi tu. Dar rămăsei liniştit ca orice bărbat care după ce a cucerit o îmbrăţişare şi un sărut total şi răscolitor, trebuia apoi să stea liniştit şi să conducă cu calm evenimentele care vor urma. "Caută totuşi să lucrezi la lumina naturală a zilei şi cât mai puţin noaptea, continuă ea. Din ce parte îţi vine lumina veiozei sau a lămpii de birou?" "Nici nu ştiu! A veiozei vine din dreapta". "Nu e bine, să-ţi vină totdeauna din stânga, şi a veiozei şi a lămpii de birou. E important şi asta pentru toată viaţa şi nu numai pentru cei care poartă ochelari. Lumina din dreapta urcă drept în ochi şi-i oboseşte, în timp ce cea din stânga o ia pe de lături, nimeni nu ştie de ce, dar s-a descoperit acest fenomen." "Doamnă, am spus, vă mulţumesc, o să vă urmez sfaturile şi în clipele când am s-o fac, o să mă gândesc la dumneavoastră. "Fiţi liniştit, zise ea, n-ai nimic la ochi!" Şi spuse această frază apăsând pe cuvintele la ochi cu o intensă ironie afectuoasă, adică altceva putea să mă neliniştească şi trebuia să mă neliniştesc din partea aceea, nu a ochilor. Intuiam totuşi că aceste cuvinte mă avertizau. Răspunsese la sărutul meu, dar dacă nu eram liniştit, adică stăpân pe mine ca un bărbat (şi dacă puteam fi bărbat!) atunci nu trebuia s-o mai văd, fiindcă astfel de efuziuni, dacă nu erau stăpânite, însemna că erau întâmplătoare, turburări ale vârstei, care pe o femeie împlinită o puteau ameţi doar pentru o clipă... Ca să-i spulber acest gând m-am înclinat rece, am plecat şi am pus o lună distanţă între dorinţa mea de a o vedea şi ironia ei afectuoasă. Când am revenit, posomorât, distant, absent, mi-a aruncat o privire rapidă, gravă, aproape neliniştită, mi-a luat ochelarii de la ochi, a dispărut în încăperea semiobscură (nu mai era singură) şi după un minut a revenit cu ei în mână şi mi i-a dat cu un bileţel pe care l-am vârât imediat în buzunar şi am ieşit. Am mers cel puţin un sfert de oră cu biletul în buzunar, uitându-mă la oameni fără să-i văd, cu privirea micşorată de triumf, dar fără tresăriri interioare, cu sentimentul net că puteam pur şi simplu să scot biletul din buzunar şi, fără să-l citesc, să-l rup şi să-l arunc pe jos. Atât de tare o iubeam pentru abandonul ei (fiindcă eram sigur că e un abandon complet şi total) încât puteam să renunţ la ea, adică la iniţiativa ei, din bilet, să amân deznodământul, şi să vin în altă zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi am deschis biletul: Vino duminică la ora cinci după-amiază pe strada Lunii numărul şapte, apartamentul... numărul... "Da, mi-am spus, e ceea ce am bănuit, mă voi duce, dar nu se va întâmpla decât ceea ce trebuie şi nu voi admite intruziunea obişnuitului în această neobişnuită aventură..." Era într-o vineri şi îmi părea rău că nu era într-o marţi, pentru ca distanţa dintre noi să fie mai mare şi aşteptarea să fie mai lungă... Am lungit-o eu în mine însumi această distanţă uitându-mă indiferent la mişcarea străzii, plictisit, neîncrezător în fericirea care îmi dădea târcoale căutând să-mi intre în inimă, prudent nu din experienţă ci din instinct, deşi chipul ei grav mă urmărea, gestul cu care îmi luase ochelarii de la ochi mă asalta. Am intrat la un cinematograf şi am văzut un film din care n-am înţeles nimic, o comedie idioată care stârnea hohote în sală... Dragostea e ca moartea, îţi intră în suflet şi totul amorţeşte în tine, alungă ceea ce era înainte fiinţa ta intimă şi se instalează ea, femeia care ţi-a luat piuitul... A doua zi însă mi-am venit în fire şi mă gândeam la ea doar cu afecţiunea primei întâlniri, liniştită, fragedă şi de lungă durată, aşa cum o păstrasem în amintire un an întreg. Sărutul şi îmbrăţişarea de ieri îmi apăreau străine şi vulgare... Am sunat la uşa ei chiar cu acest sentiment de înstrăinare, aveam senzaţia că sunam la uşa unei necunoscute şi nu m-aş fi mirat dacă mi-ar fi deschis şi mi-ar fi spus pur şi simplu să plec şi să n-o mai caut niciodată. Dar inima mi-a bătut când am văzut-o: era ca şi în clipa când îmi luase ochelarii de la ochi (gravă şi intrepidă în acelaşi timp, cum se gândise ea într-o secundă ce trebuie să facă, să-mi scrie acel bilet fără să bănuiască colegul ei ceva) complice şi neliniştită... 
Acum aceeaşi nelinişte îi cutreiera ochii ei mari: da, ai venit şi ce-o să fie? Ce ni se întâmplă? Cine suntem noi doi?... I-am sărutat mâna şi am intrat. Locuia într-un apartament atât de frumos cum nu văzusem până atunci. Parcă era un mic muzeu (fiindcă în hol erau două coloane, iar ferestrele erau ovale, cu picioare tot de coloană, cu perdele albastre) cu mici biblioteci răspândite ici-colo, cu tablouri pe pereţi şi pereţii în calciovecchio, ca în reproduceri nu ştiu unde văzute sau închipuite... un covor gros în mijlocul holului şi unul mai mic în faţa unei canapele aurii lângă care stătea ceva cu picior de lemn, care nu ştiam ce înseamnă, ca o pălărie uriaşă în cinci colţuri, ca un cap de pagodă... "Văd că îţi place casa, zise, e a mea de la părinţii care nu mai sunt..." Dispăru şi reveni prin alte uşi, până mă trezii într-un târziu că adusese cafele, o sticlă de coniac, prăjituri şi pahare cu apă... O vedeam fără halatul ei alb de la Amicii orbilor, dar într-o rochie uşoară, tot albă, cu puncte albastre, cu încreţituri bogate în poale, cu gâtul şi braţele descoperite, şi îi vedeam acum şi picioarele, cu glezna şi pulpele în deplină armonie cu chipul ei cu carnaţie bogată... "Ei, domnule, zise aşezându-se pe canapea lângă mine, văd că n-ai chef, nici de cafea nici de prăjituri şi nici de coniac. Le-am pregătit însă pentru tine, te-aş ruga să te serveşti". Şi privirea ei mă prinse şi se mişcă la dreapta, la stânga, apoi din nou la mine, întrebătoare, parcă fascinată şi în acelaşi timp prinsă de îndoieli, totuşi zâmbind... Aveam sentimentul net că suntem amândoi două zeităţi pe acest pământ, cum simţeam totdeauna şi în sat, când mă aflam în faţa fetelor şi nu aveam curajul să mă ating de ele, deşi vedeam pe câmp, cum alţii o făceau, le luau în braţe, se întindeau peste ele şi încercau să le ridice fustele... Ele se zbăteau, loveau cu pumnii, îşi înfigeau mâinile în chica lor, îi muşcau şi scăpau, vesele dar intangibile, deşi ai fi zis că erau pradă uşoară. Flăcăul se domolea, se întindea alături ca un câine, rugător, insistent, până la urmă domolit şi tăcut... Îi vedeam apoi stând cuminţi unul lângă altul ore întregi în behăitul animalelor până începeau să se reverse lung peste câmpie razele aurii ale asfinţitului... Zeitatea de lângă mine îmi amintise de mâinile mamei, de aceea mă îndrăgostisem de ea şi m-am uitat să i le văd... Stăteau, în aşteptare, întinse peste genunchii acoperiţi de rochia înfoiată. I-am luat una într-ale mele şi i-am sărutat-o. Ea mi-a răspuns în aceeaşi clipă şi printr-o strângere mi-a prins-o pe-a mea şi ne-am trezit iar faţă în faţă îmbrăţişaţi ca în camera semiobscură şi pentru mine, ca pe câmpie (aceste două imagini contopindu-se, una de sfială şi tandreţe, alta de violenţă extremă şi uitare de sine) şi ne-am regăsit parcă uluiţi prin ceea ce e atât de străin în noi şi în acelaşi timp atât de intim, tiranic şi bestial... Abia suporta violenţa, îşi întorcea faţa de la mine când într-o parte când în alta, docilă şi furioasă, blândă şi revoltată... Apoi s-a făcut atât de frumoasă încât am rămas şi m-am uitat la ea răpit clipe fără durată... Buzele parcă i se umflaseră, obrajii îi ardeau, pleoapele nu mai vroiau să i se ridice... I-am pus mâna pe tâmplă, mângâindu-i părul revărsat, urechile fierbinţi, fruntea mare şi albă, obrazul şi gura adormită şi am uitat şi eu de mine... Nu-şi învelise frumosul ei picior gol. Şi-l întinse fratern peste ale mele. "Eşti urât, îmi şopti, dar ceva te transfigurează... o, ceva terifiant... toate vălurile cad în faţa ta..." N-am înţeles aceste cuvinte fără noimă, dar îmi plăcea că era supusă, fericită, toropită şi pierdută... Am apucat-o de umeri şi am ridicat-o şi ea şi-a dres părul fără să-şi deschidă pleoapele. I-am şoptit la ureche să-şi vină în fire şi ea, deodată, a surâs şi s-a ridicat... S-a întors după ce a lipsit câtva timp, călcând însă tot ca într-un vis, deşi era acum trează, însă gânditoare, cu privirea într-o parte, fumând liniştită şi tăcută. "Ce frumos e, zise, când se întunecă în casă... Unde stai? Ai o casă bună?" "Destul de bună", i-am răspuns, dar la tine e atât de frumos!" "Şi chiar nu vrei să iei nimic? Hai măcar să bem un pahar..." Fiindcă ezitam, a turnat ea însăşi din sticlă şi am băut. Mi-a întins apoi paharul ei imediat şi am băut din nou, amândoi. Ceva iminent am văzut că se năştea pe chipul ei, şi se uita la mine cu această expresie cântărindu-mă parcă. Deodată chipul îi înflori, privirea i se aprinse de o viaţă extraordinară, şi începu să cânte cu o voce nebănuită, veselă şi patetică în acelaşi timp, ca şi când ceva s-ar fi descătuşat din dorinţa năvalnică de a spune tot, dar şi de a ascunde tot..." Spiritualitate Cateheză: Reeducarea studenţilor anticomunişti în Penitenciarul Piteşti de Preot Constantin Radu Gabriel (Paraclisul pentru nevăzători Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil)
Anul 2017 a fost declarat de Patriarhia Română "Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, anul omagial Iustinian Patriarhul şi al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului". Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, în data de 4 aprilie 2017, la Paraclisul Înălţarea Domnului din incinta fostului penitenciar Piteşti, după slujba de pomenire închinată celor care au pătimit în acest loc, preotul Constantin Radu Gabriel a susţinut pentru credincioşii nevăzători cateheza "Reeducarea studenţilor anticomunişti în penitenciarul Piteşti". După susţinerea catehezei, s-a proiectat un film documentar cu mărturiile unor supravieţuitori ai reeducării. Credincioşii nevăzători, cu ochii minţii şi prin simţul tactil au descoperit celulele, lanţurile grele pe care le purtau deţinuţii la picioare, zeghele şi paturile de fier ale închisorii. Doamna Gabriela Martin, preşedinta Asociaţiei Nevăzătorilor din România Filiala Argeş, a fost alături de credincioşii nevăzători, ca de altfel la toate acţiunile organizate. Penitenciarul Piteşti a fost construit între anii 1937-1941 şi era cel mai modern spaţiu de detenţie din ţară. Clădirea era structurată pe patru nivele: subsol, parter şi două nivele dispuse în forma literei T (de tipar). Întreg ansamblul era înconjurat de un zid de cărămidă înalt de trei metri. Închisoarea avea o capacitate de 700-800 de locuri. La subsol se aflau baia şi spălătoria, iar la etajul 1 se afla o cameră mai mare, cea în care s-a amenajat Paraclisul Înălţarea Domnului, unde ne aflăm acum, numită "camera 4 spital" şi unde au avut loc cele mai cumplite acţiuni violente.
Penitenciarul Piteşti a fost gazda acţiunii violente de reeducare prin tortură fizică şi psihică între 1949 şi 1951, cel puţin 10 studenţi pierzându-şi aici viaţa. Între 1945 şi 1965, peste 600 de tineri au trecut prin chinuri groaznice în acest loc. După mai multe mărturii, reeducarea a început la 6 decembrie 1949, avându-l ca executant pe Eugen Ţurcanu, deţinut şi el, care foarte probabil a acţionat la ordinele comandantului de atunci al Securităţii, Alexandru Nikolski, pe numele adevărat Boris Grünberg, ale colonelului Czeler de la Direcţia Penitenciarelor şi sub directa supraveghere a ofiţerului politic Iticovici Marina. Alte surse arată că Ana Pauker şi Ministrul de Interne Teohari Georgescu au fost printre iniţiatorii acestui macabru experiment, fiind văzuţi în mai multe vizite la închisoare. Alexandr Soljeniţîn - laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 - considera că experimentul de la Piteşti este "cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane". Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, considera Fenomenul Piteşti ca "una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră". Procesul reeducării de la Piteşti a avut patru faze: 1. Demascarea externă: deţinutul trebuia să-şi arate credinţa şi loialitatea faţă de partid, faţă de ideologia comunistă, trebuia să mărturisească orice informaţie care putea ajuta la anchetă, să denunţe orice persoană care intra în contact cu cel anchetat. Declaraţiile erau făcute sub tortură, apoi notate şi trimise la interne. 2. Demascarea interna: presupunea denunţarea oricărui deţinut, coleg de celulă, ce dăduse ajutor material sau moral altui deţinut sau care făcuse afirmaţii defăimătoare la adresa regimului comunist, a penitenciarului sau a lui Ţurcanu şi a altor torţionari. Această etapă a reeducării urmărea anihilarea morală a deţinutului, distrugerea personalităţii şi a caracterului acestuia. 3. Demascarea publică: deţinutul trebuia să renunţe la orice pasiuni şi dorinţe, precum şi la orice ideal propriu începând cu familia, prietenii, rudele şi terminând cu credinţa în Dumnezeu. 4. În ultima fază a reeducării deţinutul era silit să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, devenind astfel torţionarul acestuia. Torturile de la Piteşti erau bine dozate şi încetau în momentul în care deţinutul era în pericol de a muri. Ele erau variabile: bătaia era argumentul suprem, înfometarea, obligaţia de a sta într-o poziţie fixă timp de 17 ore, erau forţaţi să bea urina şi să mănânce mizeriile din tineta în care îşi făcuseră necesităţile, erau siliţi să bea apă cu multă sare şi apoi lăsaţi să se usuce de sete. La Penitenciarul Piteşti, blasfemia faţă de Mântuitorul Hristos şi de Preacurata Sa Maică au atins culmea incredibilului. Sunt mărturii cutremurătoare pe care nu pot să le consemnez datorită nebuniei şi a demonizării lor. Pot spune însă că studenţii la teologie şi cei credincioşi erau numiţi "bandiţi mistici" şi erau obligaţi la aşa numitele liturghii negre să consume urină şi fecale spunându-li-se că se împărtăşesc, erau obligaţi să se "boteze" în hârdăul cu urină şi fecale unde erau afundaţi cu capul până ce conţinutul făcea bulbuci. Deţinuţii din jur erau obligaţi să cânte cântări ale botezului creştin. Un deţinut supus acestor practici a ajuns ca în mod regulat să meargă singur şi să se bage cu capul în hârdăul cu mizerii. Acestor practici erau supuşi şi deţinuţii care nu făceau demascarea totală. Aceste practici şi blasfemii şi multe altele aveau loc în special la marile praznice ale creştinismului, Paşti, Crăciun, sărbători ale sfinţilor. Dintre deţinuţii ce au trecut pe la Piteşti amintim pe Dumitru Bordeianu, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Eugen Măgirescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Oprişan, Mihai Iosub, Ioan Pintilie sau preotul Roman Braga. Nici măcar în gulagurile sovietice nu vom întâlni asemenea metode. Singurul stat unde vom putea observa procese similare de reeducare va fi China Maoistă, unde există un experiment asemănător în închisorile de la Pekin. Acolo, toţi deţinuţii erau reeducaţi printr-un proces similar, urmând a deveni comunişti convinşi. La Piteşti şi Pekin, sistemul de reeducare avea aceleaşi planuri şi anume transformarea deţinuţilor în torţionari şi folosirea lor împotriva altor deţinuţi, până la atingerea scopului propus - "reeducarea în spiritul comunist". Fenomenul Piteşti va depăşi în oroare şi nu în durată reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin. 
La Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Sighet, Canal şi în alte locuri din ţară a fost decapitată elita societăţii româneşti, intelectuali, preoţi, diplomaţi, militari, magistraţi, poliţişti, oameni politici, ţărani care au refuzat colectivizarea. "Piteştiul" a fost "inventat" pentru tinerii studenţi, această forţă imprevizibilă ce speria regimul comunist. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de duşman al poporului. Am considerat că trebuie să cinstim memoria celor care au pătimit şi mai ales să cunoaştem în amănunt ceea ce s-a întâmplat aici, să nu fim indiferenţi, pentru ca aceste lucruri îngrozitoare, demonice să nu se mai repete. Mulţumesc lui Dumnezeu că în acest loc prin binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Calinic, prin dragostea de Dumnezeu, a ctitorilor, există acest Paraclis cu hramul Înălţarea Domnului, unde se oficiază Sfânta Liturghie şi alte sfinte slujbe, aşa cum în creştinismul primar deasupra mormintelor martirilor se ridicau Biserici. (Piteşti, 4 aprilie 2017)
|
