Luca 18, 17 filmul I înger rus oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea

Anii copilăriei

Pe Slavocica toţi îl iubeau.

Când observau că nu suntem prin apropiere, în scara blocului îl strângeau în braţe, îl îmbrăţişau, îl sărutau şi apoi îi dădeau drumul.

Dar făceau toate acestea cu atenţie, nu ca şi cu un copil obişnuit…, ci cu atenţie, de parcă aveau ceva fragil.

El permitea să fie îmbrăţişat.

Când am venit cu el în concediul din Odesa, era în braţele mele, era atât de micuţ, creţ…, iar soacra mea lucra în Comitetul Raional.

Noi am intrat în acel loc.

Toţi au alergat să îl vadă pe copil, toate doamnele respectabile care munceau în acel loc.

Toate erau comuniste.

Au alergat să îl vadă şi ziceau:„Vai ce copilaş micuţ, ce drăguţ.”

El stătea în braţele mele, iar când se emoţiona, nasul lui micuţ făcea astfel… mă uit, nasul lui micuţ face aşa şi le zice: „În curând nu vor fi comunişti”.

Ele au uitat că e mic, că e drăgălaş, au uitat tot şi s-au năpustit asupra lui…:„Ce spuneţi, cum adică nu vor mai fi comunişti! Mereu vor fi…”

Şi unde sunt acum?

El a fost cu adevărat special.

El putea să se apropie liniştit de orice om, spre exemplu, cum s-a apropiat de generalul din tren.

Era un om important…, intră un om important, frumos.

Slava l-a privit…, iar eu m-am gândit, ce noroc avem, ar trebui să discutăm cu el, practice e vecin de călătorie.

Slava m-a privit, s-a apropiat de el, l-a atins pe burtă şi i-a spus: „Unchiule, unchiule, de ce eşti atât de important?”

Şi a început să îi povestească despre armată.

Generalul a uitat că este general, şi că e o persoană importantă.

El a devenit ca un copil, iar Slavocica ca un stareţ, cu înţelepciune căpătată prin experienţă.

El îi povestea, iar generalul stătea cu capul plecat.

Şi la un om de culoare îi explică.

Acela nu se uita la nimeni, iar Slava a luat loc alături de el şi îi spune: „Mergi acasă?”

Acela îl privi şi stă.

Slava îl întreabă din nou: „Mergi acasă?”

S-a uitat la el şi i-a spus: „ Merg acasă.”

Şi aşa a început să-i vorbească.

Mă uit, de uimire negrul a desfăcut mânile, iar eu mă uitam şi mă gândeam: ce mâini albe are acest negru.

Iar de uimit ce era, buza i s-a lăsat în jos, a desfăcut mâinile în acest fel şi privea cu naivitate.

Iar Slavocica îi explică: „Ai grijă, să nu rămâi în Rusia, du-te acasă, ajută-ţi ţara.

În ţara voastră aveţi SIDA, ai grijă să nu te infectezi.

Şi a început să îi explice ce fel de boală este.

Iar copilul era atât de mic, aproape invizibil, era atât de micuţ, ca un norişor, dar spune spune astfel de lucruri serioase.

Iar acum, ce au făcut cu armata…, au făcut ce îi spunea Slavocica generalului.
După trei luni, Jahar Dudaev ,află, că pentru a lupta cu opoziţia, tancurile sunt folosite şi în Moscova.
Când ne-am întors din Germania în Rusia, noi nu am reuşit să rămânem în Odesa şi am venit în Ural pentru repartiţie, la locul de serviciu.

Nu aveam apartament, soţul a rămas să trăiască în pădure, în cort, iar noi am plecat la mama, în regiunea Kemerovo.

Eram foarte îngrijorată, pentru că deja era toamnă, iar el era în pădure, în cort.

Ne apropiam de iarna şi eu eram foarte supărată.

Slava m-a văzut cum mă necăjeam, s-a apropiat de mine şi mi-a spus:„ Mămico, nu te necăjii, în curând vom primi un apartament cu 3 camere.”

Şi eu îl întreb: „Slavocica, dar tu de unde ştii?”

Iar el mi-a răspuns: „Mie mi s-a spus despre asta.”

Eu eram uimită şi îl întreb: „Slavocica, cine ţi-a spus? De mult timp ei vorbesc cu tine?”

Iar el îmi răspunde: „De când mă ţin minte, mereu aud aceeaşi voce feminină, care mi le spune pe toate.”

L-am întrebat: „Slavocica, cum se întâmplă toate acestea? Tu spui, că mereu îţi vorbeşte aceeaşi voce de femeie, ea îţi spune totul. Spune-mi, ce fel de voce este?”

Iar el îmi spune:„ Mămico, cum să îţi explic? Nici nu ştiu cum să îţi spun, dar această voce e foarte vie… după cum vorbim noi…, vocile noastre în comparaţie cu această voce, sunt ca şi moarte.”

Nu ştia cum să-mi explice, doar a putut face această comparaţie.

Am primit apartamentul cu trei camere şi eu l-am adus aici.

Şi atunci desigur eu l-am dus la biserică.

Când l-am adus pe Slavocica la biserică, paroh al bisericii era părintele Anatoli Zemlianov şi părintele Vladimir.

Despre părintele Vladimir Slavocica a spus :„Cu el nu trebuie să vorbeşti pe la colţurile bisericii. Poţi discuta cu el lângă icoana Maicii Domnului.”

Iar părintele a zâmbit, pe atunci era tânăr şi spune: „Hai să mergem la icoana Maicii Domnului.” Slavocica l-a condus şi mă uit, părintele devine tot mai serios şi mai serios, îl ascultă pe Slavocica.

Apoi mi-l aduce pe Slavocica şi spune: „Să nu vă îngrijoraţi, e un copil bun, are darul înainte vederii. Totul este bine.”

Pentru o perioadă de timp aceasta m-a liniştit, dar m-am gândit, că Slava cu un astfel de dar, are nevoie de sprijin.

E totuşi un copil mic, iar alături are nişte părinţi nesăbuiţi din punct de vedere spiritual.

Cum vine asta? Cum se poate întâmpla?

Şi iar m-am îngrozit.

Dar mă liniştea faptul că copilul nu avea abilităţile copiilor de azi, pentru că ar fi fost cea mai mare lovitură a vieţii mele.

Eu i-am spus lui Slavocica: „Slavocica…,” iar el s-a uitat la mine cu mare atenţie şi mi-a spus:„ Mămico, dar dacă ar fi cealaltă… la care te-ai gândit?”

Eu îi răspund: „Slavocica,dacă ar fi fost ceea ce m-am gândit…, noi de la diavol nu avem nevoie de nimic, nu ne trebuie nici un fel de dar de la el.

Ar fi rămas o singură opţiune, să trăim toată viaţa în preajma unei mănăstiri şi să îl rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască. Eu nu văd nici o altă opţiune.”

Din fericire, părintele vorbea despre cu totul alte lucruri, iar când am mers în Lavră, nici acolo nu au spus nimic rău.

Eu îmi doream foarte mult să am un servici, nu mai vroiam să fiu casnică.

Vroiam să mă angajez, dar nu mă angaja nimeni.

Şi vroiam să îl dau la grădiniţă,însă el mereu vorbea despre Dumnezeu.

Se trezea, îşi deschidea ochii lui mari şi vorbea despre Dumnezeu.

Iar după ce lua masa şi se culca, se ruga şi spunea: „Slavă lui Dumnezeu.”

Acestea erau ultimele sale cuvinte de dinainte de a se culca.

El se ruga, ţinea post de unul singur.

Toate le făcea de unul singur.

Aceasta grădiniţă..., noi avem două grădiniţe..., era reparată foarte des, iar Slava spunea că atunci când în Ural va fi cutremur, această grădiniţă se va prăbuşi.

După o perioadă de timp am aflat că sub această grădiniţă sunt goluri de pământ şi când se va zgâlţâi, clădirea se va surpa.

Iar mie mi-a zis:„Iar ţie mămico, toată vesela ţi se va sparge, tot ce este din sticlă”.

Iar oraşul Zlatoust, oraş ce e destul de departe, din cauza cutremurului tot ce este din sticlă se va fărămiţa.

Acesta e orăşelul minunat pe unde umbla Slava.

El mergea la această grădiniţă, îi plăcea să se joace.

Acolo unde acum se joacă copiii, exista o băncuţă. El mergea acolo şi se juca cu copiii, deoarece nu a mers niciodată la grădiniţă.

Stătea împreună cu copiii pe băncuţă, cerea voie de la paznic, iar paznicul îi lasă.

Mergeau să se plimbe, să se joace.

Anii de şcoală

Slavocica a mers la şcoală cu mare drag.

Când a mers la şcoală, l-au aşezat în a doua bancă.

El stătea în banca a doua, era foarte comunicativ, copii îl iubeau.

Îl aşteptau de dimineaţă ca nişte vrăbiuţe.

Mergeau împreună şi veneau împreună de la şcoală. Fetiţele mergeau cu ei peste tot.

Se jucau.

Nimeni, niciodată nu îl necăjea, dar nici el pe alţii.

Când l-au ajezat în banca a doua, pentru că nu era înalt.

El stătea în bancă, aproape de învăţătoare.

Şi ea era vecină cu noi.

Îl vroia pe Slavocica cât mai aproape de ea, eram din acelaşi scară de bloc cu Irina Abramovna.

Şi când l-a ajezat mai aproape, el cu ochii săi mari a privit prin ea.

În timpul orei ia spus încetişor: „Irina Abramovna, aveţi în burtică o fetiţă micuţă.”

Irina Abrovna s-a simţit de parcă s-ar fi ars cu apă fiartă, mai întâi pentru că el o vede…, nu că ar fi avut secrete speciale, nu o afecta în mod special.

Apoi, după cum îmi spunea: „Nu ştiu cum cum s-au terminat orele.”

Slava a plecat acasă, iar ea a mers la spital.

Şi i s-a confirmat, că da, ea va avea un copil.

Toate acestea mi le-a povestit Irina Abramovna.

Odată el a venit de la şcoală şi spune: „Irina Abramovna, dumneavoastră sunteţi o femeie sănătoasă, dar aveţi probleme cu călcâiele ”.

După ce i-a spus aceste lucruri Irinei Abramovna, toţi profesorii au început să vină, să îl întrebe.

Copiii au început să îl întrebe şi de atunci a început totul.

Când a început şcoala, au început să transmită unul altuia, să vină din oraş, din toate părţile au început să vină oameni.

El a început să le spună toate aceste lucruri. Unele lucrururile spuse de el se împlineau instantaneu.. Putea spune liniştit să nu cumpere bilet pentru o zi anume, pentru că nu va pleca.

Să ia bilet peste două zile, spre exemplu.

Când oamenii nu îl ascultau, aflau mai târziu cu uimire că ar fi trebuit să-l asculte.

Şi oamenii începeau să-şi povestească unii altora:„Băieţelul a spus…” şi s-a dus din vorbă în vorbă. Băieţelul, Slava, copilul, aveau cadouri.

Cine nu întelegea nimic, spunea că este extrasens. Pe atunci era un cuvânt la modă, iar oamenii credeau că este foarte bine.

Îl ridicau în slăvi, iar când începeai să le explici, efectiv nu înţelegeau nimic.

Acum, sigur nu îl mai numesc aşa.

L-am întrebat pe Slavocica: „Slava, nu te superi că te numesc aşa?”

Iar el îmi spunea: „Mămico, ei nu înteleg, iartă-i”.

Odată îmi spune: „Mămico, peste o zi va veni o femeie, te rog să nu te superi pe ea, las-o să vină. ”

A venit femeia.

Slava m-a avertizat şi m-am gândit:„ Bine, nu mă voi supăra”.

Şi vedeam că învârtea ceva, se purta cu viclenie.

Eu o întreb: „Unde lucraţi?”

Ea îmi răspunde că lucrează ca şi bucătar.

Apoi m-am dus după ceva în bucătărie.

Când am ieşit, am auzit cum ea îi spunea, apoi el i-a explicat cum ar trebui să trăiască şi de unde are aceste problem şi că nu ar trebui să păcătuiască.

Auzeam cum ea îi vorbea, ca unui copil mic: „Tu vindec-o pe mătuşa, iar mătuşa îţi va aduce bomboane.”

Am vrut să îi spun să plece, dar îl văd pe Slava rugător şi mi-am amintit ce mi-a zis despre ea.

M-am întors în bucătărie şi mă gândeam: „Fie, dacă el m-a rugat.”

El avea părul lung.

Pe aici eu l-am tuns, dar în spate nu mi-a dat voie sa îl tund.

Iar învăţătoarea ne-a spus că directoarea şcolii este severă şi că toţi copiii trebuie să se tundă, iar Slava nu avea o tunsoare de băieţi.

Eu i-am spus: „Vorbiţi dumneavoastră cu el, pentru că eu nu pot influenţa decizia.”

Atunci cînd i-am spus: „Slava, învăţătorii au spus că trebuie să te tunzi”, el uitându-se la mine foarte sever, mi-a zis…

Erau acele momente rare, când se uita foarte serios. Pentru părul său, m-a privit foarte serios şi mi-a zis: „Vreau că părul să fie ca la Iisus Hristos.”

De aceea le-am zis: „Vă rog, spuneţi-i voi”.

Ei nu i-au spus nimic.

Când Slava a început şcoala, pentru început i-a fost interesant.

Apo vine şi puţin supărat îmi spune: “Mămico, tot ce se învaţă, totul este greşit.”

Când au început să predea istoria, el a început să râdă.

Oamenii se folosesc de istoria lor în mod neînţelept.

El a folosit un alt cuvânt, se folosesc de istoria lor şi că nimic nu este adevărat.

În anumite momente pur şi simplu râdea, de faptul că noi nu întelegem corect.

Nu erau momente răutăcioase, dar clipe vesele despre istorie, el doar râdea.

Şi spunea că întreaga istorie care ni se predă, toate aceste lucruri sunt neadevăruri.

Apoi zicea că acest calcul matematic de pe pământ şi acesta este greşit. Aceste unităţi PI=3,14 nu sunt corecte, şi din această şi alte cauze de calcul, se varsă foarte mult petrol.

Pentru că există foarte multe calcule greşite, este contaminat pământul.

Atunci când pământul va arde, acesta va fi îmbibat cu deşeuri şi va arde.

Potrivit estimările experţilor, în prezent producătorii de petrol au adunat aproximativ un miliard de tone de emulsie de petrol.

Aceasta nu este folosită pentru producţie şi în cele din urmă ei scapăde emulsie , vărsând-o direct pe pământ.

Atunci în zonele de exploatare a petrolului, se formează lacuri îngrozitoare de nămol.

Slavocica a spus că Pământul nu este rotund.

Eu l-am întrebat: „Cum adică, nu este rotund. Nouă ni s-a spus că este rotund.

Cosmonauţii au văzut pământul că este rotund, ei zboara in jurul lui.”

Slava mi-a răspuns: „De ce mămico, se pot învârti şi în cerc.”

Şi el spunea, că dacă ai privi pământul din cosmos, în afară unei suprafeţe luminoase, astronauţii nu pot vedea nimic.

Nici de pe lună nu se poate vedea pământul.

Doar dacă te-ai uita pe pământ dinspre soare, de la o astfel de distanţă ar vedea întreaga planetă, altfel nu se poate vedea.

Iar pământul este suspendat pe trei stălpi din stalactite.

Aceştea sunt albi, puternici şi rezistenţi.

Stălpii stau pe un material foarte rezistent, care este apa.

Ea e atât de densă, încât poate susţine toate aceste lucruri.

Şi apoi, după cum l-am înţeles pe Slava, există un fel de balon şi un întuneric beznă.

Şi Slavocica spunea, că toate carierele de marmură, mine sau locuri de unde se exploatează smaraldul… noi încercăm să ajungem spre ei, iar ei încercă să ajungă spre noi.

Însă nu trebuie să facem astfel de răni pământului, nu este voie.

Iar prin încălzirea climei, toate uzinele grele construite de oameni, clădirile grele, toate acestea vor cădea în aceste goluri.

Slavocica spunea că oamenii nu cunosc pământul.

El a râs atunci când i-au predat, că milioane şi miliarde de ani în urmă dinozaurii au murit…

El stătea, şi pur şi simplu râdea ca un clopoţel.

Şi l-am întrebat de ce râde, iar el mi-a spus: „Mămico, ei nu au murit, ei trăiesc sub pământ. În acele goluri au o grămadă mare de ouă.”

Şi iar râde, milioane şi miliarde, ah, ah, pământul nu are atâţea ani.

Zicea că, razele solare se reflectă, iar sub pământ există această lume unde sunt aceşti dinozauri.

Şi el spunea că ei au acolo iarbă moale, verde, au apă curate şi nu o duc rău.

L-am întrebat de ar mai ieşi la suprafaţă.

Slava a răspuns: „Ca oamenii să nu o facă pe deştepţii.”

Dumnezeu va îngădui ca ei să iasă pentru o perioadă scurtă, pentru a-l ruşina pe om, care spune că aceştea au dispărut de milioane şi miliarde de ani în urmă.

Prin aceasta, misterul naturii ruse nu se termină.

Aceasta este insula Sahalin.

Pescarii locului găsesc pe mal rămăşiţele unei vietăţi necunoscute.

Acestea sunt încă proaspete.

Cu două luni în urmă, acest animal era viu.

Judecând după oase şi conform spuselor cercetătorilor acesta este un pleozaur, însă el a dispărut acum milioane de ani în urmă.

Iar eu i-am spus lui Slavocica: „Slavocica eu într-atât de mult nu înţeleg ce spui.

Te rog să îţi faci un jurnal şi să notezi totul în el.

Şi a spus: „Bine, mămico.”

A început să noteze, uneori îmi dicta mie şi notam eu.

Uneori erau unele lucruri destul de ciudate, de neînţelese pentru mine, de aceea eu le notam.

Iar dacă le notam, nu le dădeam prea multă importanţă, deoarece aveam siguranţa că le notasem.

Iar când Slava a murit, tatăl său i-a tăiat o suviţă de păr pentru amintire.

A pus şuviţa într-un punguţă de polietilenă într-un buzunar de la costumul din dulap.

Toate acestea erau pe umeraş în dulap.

Şi pe când îl înmormăntam pe Slava, eram în cimitir, în acel timp au dispărut toate acele notiţe, şuviţa de păr, eşarfa mea şi nu ştiu de ce, o lumănare de la cununie.

Una a râmas, iar cealaltă a dispărut.

Dacă ar fi vrut să fure câte ceva, acasă erau bani. Pe atunci oamenii nu erau bogaţi… dar când am venit din Germania, aveam vase, deci aveau ce să fure.

Însă de ce au dispărut anume aceste lucruri, eu nu ştiu.

Dar acel jurnal aşa nu s-a mai găsit.

De aceea au râmas doar câteva însemnări, din fericire despre dinozauri a râmas scris.

Slava i-a desenat detaliat, nervii, terminaţiile nervoase…, eu l-am întrebat: „Slava de ce desenezi atât de amănunţit? ”

Iar el îmi spune: „Mămico, pentru ca oamenii să ştie cum să se lupte cu ei.”

Pentru că vor fi animale neobişnuite, ceva de genul cum... apar tot felul de informaţii despre omul zăpezilor, că sunt sau nu sunt.

Dar ei există.

Ei vor omoarî oameni şi îi vor mânca, pentru că sunt totuşi animale, dar vor fi într-atât de inteligente, se vor apropia atât de încet de om, iar omul şi-a pierdut atât de mult sensibilitatea, încât într-o perioadă scurtă de timp, aceştea vor face multe pagube.

Asta a spus Slava, nu eu.

Nu spun nimic de la mine, îmi amintesc doar ce spunea el.

Curăţia şi iubirea

Slava era foarte îngrijit şi mereu era curăţel.

Avea le el mereu batistuţă, avea pantaloni deschişi la culoare, adidaşi.

Îşi trata singur dinţii, iar când m-au lăudat şi mi-au spus: „Pentru prima dată vedem o guriţă atât îngrijită la un copil, bravo mamei,” iar eu mă gândeam: „Da, bravo Otroc, pentru că ei probabil că vedeau pentru prima oară un astfel de lucru şi pe un astfel de Otroc.

Era foarte îngrijit şi avea o calitate, niciodată nu lua nimic singur, ci aştepta.

Dimineaţa, ne-am aşezat să mâncăm, era totul feliat ca să îţi poţi face sandviş.

El aşteaptă.

Tatăl exasperat îl întreabă: „Slava, totul e pregătit, nu îţi poţi face singur un sandviş?”

Se uita la tatăl său, dar nu îi spune nimic.

Tatăl îi repetă din nou: „De ce stai? Fă-ţi un sandviş, se răceşte ceaiul”.

El aşteaptă din nou, iar eu mi-am dat seama şi îi zic: „Slavocica, vrei să îţi fac eu sandvişul?”

Iar el îmi răspunde: „Da, mămico.”

Şi oarecum cerând scuze tatălui său, îi spune: „Când mama îl face, e mai gustos.”

Nu deschidea niciodată frigiderul, nu lua nimic din frigider.

Şi am observant, că ce îi dadeam aceia şi mânca.

Niciodată nu a cerut nimic, în general nu a cerut nimic…, nici măncare, haine, nimic.

Eu mă miram şi mă gândeam, cum este posibil, un copil să nu ceară niciodată nimic.

M-am găndit că îl voi încerca.

I-am fiert terci de ovăz şi nu am pus sare, doar am pus ovăzul şi gata.

Mă gândeam: „Îl va mânca sau nu?”

Aşa cum îi plăcea, am pus şerveţel, linguriţă.

Totul era curat, strălucea şi el mânăncă acest terci de ovăz.

Mânca şi nu arata deloc că nu era comestibilă.

A mâncat acest terci, iar eu îl întreb: „Slava, terciul a fost gustos?”

„Da, mămico.”

Eu îi spun: „Slavocica, în acest caz şi mâine îţi voi pregăti terci.”

Iar el îşi ridică ochii lui mari, plini de uimire şi cu atâta linişte îmi spune: „Nu trebuie, nu trebuie mămico.”

De atunci l-am întrebat: „Slava, poate îţi place ceva? Ai vrea să mămânci ceva anume?”

Lui îi era indiferent.

Ţinea de unul singur post. De cum începea postul, el îl ţinea de unul singur.

Totul făcea de unul singur.

O singură data, când s-a îmbolnăvit, m-a rugat: „Mămico, să îmi faci supă de gâină, dar să fie foarte transparentă. Crutoanele să fie foarte subţiri şi să le prăjeşti puţin. ”

Asta m-a rugat şi a cerut ca totul să fie curat şi transparent.

Asta m-am şi străduit să fac.

Acesta e singurul lucru pe care mi l-a cerut.

Nu ştiu de unde avea această inteligenţă, dar nu mă deranja, eu doar priveam şi mă minunam.

Madina Hakimova

Slavic era un copil deosebit de ascultător.

De exemplu, stătea la mine acasă şi se juca cu Marsel.

Se uită la ceas: „Mătuşa Madina, putem să mergem la mama, să ne jucăm la mine?

I-am promis mamei la ora două să fiu acasă.”

Iar ceasul arăta două fără un sfert.

Eu îi zic: „Slavic, desigur.”

Şi ei plecau să se joace la Valentina Afanasevna, deoarece Valentina Afanasevna se îngrijora mult pentru el.

Să laşi copilul cu astfel de daruri pe undeva… dacă nu venea la timp îşi facea griji.

Iar copilul era foarte punctual.

În relaţiile cu oamenii era foarte blând,plin de afecţiune.

Noi ne obişnuisem cu el, am discutat şi sigur că era foarte plăcut.

Mă străduiam să nu îi pun întrebări personale.
El avea o aşa trăsătură… dacă cumva se supăra cât de puţin pe mine, deoarece eu însumi făceam câte ceva pentru a vedea cum se va comporta…, iar el atunci îmi spunea: „Mămico, mămico....,” apoi nu îmi mai putea spune nimic.

Îşi ridică privirea şi îmi spunea: „Eşti mămica mea dragă.“Doar atât.

Atât de interesant era Slavocica.

În clasă sa avea un băieţel pe nume Vova.

El era singurul băiat care a încercat să îl supere, iar când l-am întrebat pe Vova: „Vova, de ce te nu îl laşi în pace pe Slava?”

El îmi răspunde: „Eu nu ştiu, eu nu vreau.”

Vova plângea, nu vroia, dar tot nu îl lasă în pace pe Slava.

Era singurul băieţel care încerca să îl necăjească şi care atunci când a murit Slava, a plans foarte tare, a plans mai mult decât toţi ceilalţi.

Vova Gorshkov a suferit cel mai mult.

Nu ştiu ce a mai face acest copil, dar el nu îl lăsa în pace pe Slava.

Iar Slava a venit şi mi-a spus, eu însă i-am răspuns: „Slava, tu nu poţi să ripostezi?”

El spune: „Mămico, am vrut să îl lovesc, ridicasem mâna şi am dus-o pe lângă faţă. Mămico, eu nu pot sa lovesc un om.”

El avea suficientă forţă fizică, dar el nu putea să lovească un om, nici măcar să-l împingă.
Victoria Borisova
Avea ochi neobişnuiţi de mari şi albaştri.

Părea că în acei ochi se reflectă cerul.

Părul îi era uşor, nepământesc, era o minune.

Îmi alerga în întămpinare şi îmi spunea:

„Bună ziua,” iar eu îi râspundeam: „Bună ziua, dar tu nu mă cunoşti, iar el oricum îmi zicea:„Bună ziua.”

Şi fugea.

Apoi nu am avut ocazia să vorbesc cu el.

Mă întămpina mereu când mergeam undeva.

Dacă mă grăbeam, nu mă oprea, încerca să-mi vorbească , dar din pricina grijilor vieţii nu reuşeam să mă opresc.

De parcă ceva mă împiedica. Dar acest copil mic s-a apropiat de mine de câteva ori.

Au trecut mulţi ani, Victoria Dmitrievna îmi povesteşte: „Eu merg, iar el îmi iese pe cărare şi îmi spune: „Bună ziua,” iar ea îi răspunde: „De ce mă saluţi? Doar nu mă cunoşti.”

Iar eu stau şi mă gândesc, seamănă cu un înger, e ca un îngeraş.

Nu am rezistat şi îi spun: „Eşti atât de drăguţ, ca un înger.”

Iar el m-a privit şi zâmbind îmi spune: „Dar eu chiar sunt înger.”

Ea îi răspunde: „Ah, ce băieţel sigur pe el...iar el a fugit.”

Iar acum el îi ajută, a ajutat-o foarte mult iar ea plânge: „Dacă aş fi ştiut cu cine am vorbit”.

Vara, când era cald, mă gândeam că Slava va dormi mai mult, dar nu îl lăsau să doarmă mai mult de ora şapte dimineaţa, deoarece pe două băncuţe asemenea unor vrăbiuţe, stăteau copilaşii şi aşteptau răbdători când Slava se va trezi.

Eu mă uit pe geam, acolo stă şi Alioshka şi Vova…erau deja toţi băieţii. Şi se uitau spre mine cu coada ochiului.

Ah… dacă m-am uitat pe geam, înseamnă că în curând va ieşi şi Slavocica.

Îl trezesc pe Slava, el iese, iar ei de parcă revin la viaţă, încep să se joace cu el.

El începe să le vorbească despre Dumnezeu, le spune care şi cum va ajunge în viaţă.

Tot ce îl întrebau, el le răspundea simplu, natural şi fără nici o problemă.

Odată, cumva se jucau pe afară, începuse ploaia, ei s-au aşezat sub un acoperiş.

După ce s-a oprit ploaia, s-au aşezat pe o băncuţă, iar Slava, după cum povesteau copilaşii, de la umeri până la nivelul capului, avea o lumină mare, alba.

O lumină de culoare albă.

La început s-au speriat, dar copiii sunt copii. Au luat pietre mici şi au început să arunce, ca să vadă dacă v-a trece prin ea sau nu.

Această lumină a ţinut aproximativ 40 de minute, a ţinut mult.

Şi spuneau că era groaznic şi în acelaş timp frumos, pentru că în tot acest timp a apărut curcubeul, iar această lumină strălucea.

Acest curcubeu mic, la o înălţime mica s-a îndepărtat şi după ploaie au mai apărut trei curcubeie.

După această întămplare care m-a speriat, eu iar l-am dus pe Slavocica în Lavră.

Între case era o câmpie, vara era năbuşeală, căldură.

Vara era foarte călduroasă, iar ei îi spuneau: „Slava e atât de cald…”

El nu a zis nimic, doar că, în locul în care se jucau a apărut un vântişor.

Ei întreaga zi au stat pe acea poieniţă şi întreaga zi în acel loc un aer răcoros.

De aceea, copii nu vroia să stea fără de Slavocica.

Îl aşteptau de dimineaţă şi la prânz îl aşteptau, iar seara ciocăneau încet.

Copiilor le-a apărut un fel de sentiment… un sentiment de respect şi aşteptau cu răbdare când va veni de unul singur.

Iar dacă ciocăneau, o făceau foarte încet.

Era un sentiment de protecţie, de parcă le-ar fi fost ruşine de el.

Şi în acelaşi timp nu vroiau să stea fără el.

O astfel de atitudine respectuoasă aveau băieţii faţă de Slavocica.