Luceafărul
Yüklə 0,87 Mb.
|
SCENA IIIPETRU RAREŞ şi MOGÂRDICI. MOGÂRDICI (sare în sus şi se uită geste Rareş): Cine-i acolo?... Nu răspunzi?... Să nu dai, că ma mişc... adică să nu te mişti, că dau... (Tremurând.) Născătoare, o fi, or n-o fi?... Dacă n-ar fi fost, n-ar fi bătut... dacă e, de ce tace?... Ce vrea?... Ce vrei, mă omule?... PETRy RAREŞ: Om bun... MOGARDICI (îl vede) Bunul să-ţi cază la inimă... Om bun sunt şi eu... Adică bun-bun, da... hî... hî... Şi cum te cheamă, mă omule? PETRU RAREŞ: Petru... MOGARDICI: Petru... Petru... Petru mă cheamă şi pe mine... Eu spui policra: sutaşul Petru Mogârdici, fost ajutor al căpitanului copiilor de casă, fost chelar al măriei-sale vodă, luatul din văzduh... Că numai pe vite le cheamă fără policră: Miercana, Dumana, Lăbuş... Hoţul! PETRy RAREŞ: Petru Rareş Majearul...1 MOGARDICI: Cum-cum? PETRy RAREŞ: Petru... MOGARDICI: P-al treilea nu l-am înţeles. PETRy RAREŞ: Majearul... MOGARDICI: Mă-ga... Aşa... Nu cunosc... Eu auzisem altfel... Că nu puteam crede... PETRU RAREŞ: Deschide-mi, şi Sfântul Petru să-ţi deschidă porţile raiului... MOGARDICI: A! asta deloc... alilalte cât mai târziu... PETRy RAREŞ: Sunt rupt de oboseală... MOGARDICI: Eu te-am rupt! De m-ai rupe-n bucăţi, ş-asta n-o fac. PETRU RAREŞ: D-aş fi un câine spart de mistreţ, te-ai îndura. MOGARDICI: Spart-nespart, aşa ne-au poruncit logofătul ăl mare, Toader Baloş Bubuiug, şi Groza, ăl mai mare peste oşti, că până n-ar spune lozinca să nu deschidem... Şi eu nu ţi-o spui, spune-o tu, şi dau porţile de perete... PETRU RAREŞ: ...L-am cunoscut pe Toader... Era pisar pe vremea lui Ştefan cel Mare, sfântul meu părinte... MOGARDICI: Cum-cum? PETRU RAREŞ: ...L-am cunoscut pe Groza... Era copil de casă... Douăzeci şi trei de ani am petrecut printre străini, mai mult închis ca slobod... De câte ori n-am tras zăvorul ista, de câte ori n-am pus mâna pe toarta asta şi de câte ori n-am izbit aşa... (Bate în poartă. Mogârdici se sperie.) O! pământ sfânt al ţării mele! (Se închină şi sărută pământul.) Te moaie de lacrimile astea mai nainte d-a te dospi cu sângele meu! MOGARDICI: Ai?... E cam nebun... (Tare.) Ascultă! PETRU RAREŞ: Ascult. MOGARDICI: Ai ceva arme la dumneata, să nu dăm de vrun beteşug... Ia apropie-te, şi... să nu te mişti, că dau... (Ridică arcul.) Nu prea mult... Să văd... Scutură dulama... (Se pleacă după zid.) PETRy RAREŞ: Cum vrei să vezi de te pleci după zid? MOGARDICI: Asta e treaba mea... Vreau să te vad fără să mă vezi... Uu! Corbea! Cremene! Sandomir! (Corbea, Cremene şi Sandomir vin repede.) SCENA IV PETRU RAREŞ, MOGARDICI, CORBEA, CREMENE şi SANDOMIR. MOGARDICI: Bine că venirăţi... Un nebun... Se-nchină, sărută pământul... Ce-o fi vrând? Nu ştiu... SANDOMIR: Ce vrei, străine? PETRy RAREŞ: Vreau ce vrea Moldova şi Dumnezeu! MOGARDICI: Nu vă spusei eu?... Dar ce vrea Dumnezeu şi ce vrea Moldova? PETRU RAREŞ: Dumnezeu vrea legea şi Moldova pe Ştefan ceAl Mare! MOGARDICI: E, Ştefan e ţărână... PETRU RAREŞ: Cel ce-a pierit trăieşte încă, cel ce trăieşte va pieri iar şi din el va răsări iarăşi... SANDOMIR: Ce glas! Îţi merge la inimă... CREMENE: Parc-ar fi cu minte... dar, nu pricep... PETRU RAREŞ: În curând vei pricepe... Chemaţi pe Baloş şi pe Groza... Aci, dinaintea castelului, să judece şi să aleagă. (Corbea face semn lui Cremene ca să-i cheme.) MOGÂRDICI: Ce-o fi vrând? COREiEA: N-a spus? MOGÂRDICI: Ce-a spus? CORBEA: Mult... MOGÂRDICI: Ai priceput? CORBEA: Priceput. MOGÂRDICI: Tot? CORBEA: Cât e dat omului să priceapă: Că e un om. Mogârdici. MOGÂRDICI: Eu deloc. PETRU RAREŞ: Ascultă, Mogârdici... căci Mogârdici te cheamă. A MOGÂRDICI: Doar n-a să mă cheme Ma-jea-rul! PETRU RAREŞ: ...ţie ţi-am spus ceea ce ei nu ştiu, şi parc-aş fi suflat vorbele mele intr-o jitniţă au pe gârliciul pivniţii de sub pridvorul castelului... MOGÂRDICI (râzând): Da, cunosc! PETRU RAREŞ: De e cineva om, îl cunosc nu după chipul lui... MOGÂRDICI: Dar după ce? PETRU RAREŞ: ...ci după sufletul lui... MOGÂRDICI (râzând): Eu n-am suflet? PETRU RAREŞ: Ba ai, dar e întunecat... MOGÂRDICI (râzând, dă sarica jos şi arată la cap): Ei, nu vă spusei eu? PETRU RAREŞ: O! poţi să pai şi mai înzăoat... Sub platoşa ta, d-ar fi şi de 50 de oca, sta un suflet bun şi moleşit... MOGÂRDICI: Ai? PETRU RAREŞ: ...iar nu suflet bun, dar tare, cum se cuvine unui ostaş. Şi cin' şi-a bătut joc de tine c-un coif de vicleim şi c-o za parc-ar fi de râmlean? Ei, d-ar purta-o un om din Râm de acum cincisprezece sute de ani... Dar o pQrţi tu, Mogârdici... MOGÂRDICI: Mi se pare că m-a luat la vale... PETRU RAREŞ: E un mare meşteşug să îmbraci pe un om cu veşminte omeneşti şi să nu paie om... MOGÂRDICI (supărat): Poi te-aş pofti să vii şi mâine... să-ţi deschid... PETRU RAREŞ: Mâine se va vedea dacă astăzi n-ai fost paiaţă. Un fier mâncat de rugină îl arunci în foc şi-n apă şi s-alege ceva... Nasul tău prea e roşu şi prea ţi-e frică de suliţă pe care oA ţii în mână... MOGÂRDICI (vrea să-l împungeai suliţa): Uite... Uite... COREiEA (dându-i peste suliţă): îl cunoşti? MOGÂRDICI: Nu. CORBEA: Atunci? MOGÂRDICI: Dar vrei să-mi fie prieten? Ei, ce are, mă rog, nasul meu?... Cam roşu, ca un măr domnesc, din pricina soarelui. Uite-acolo, da' ce, ţi-am cerut pe fiică-ta or pe sor-ta de nevastă? PETRU RAREŞ: Fată n-am, soră... o fi trăind? MOGÂRDICI: Ai or n-ai? PETRU RAREŞ: O mai fi trăind? MOGÂRDICI (râzând): De s-a născut şi n-a ieşit cu picioarele înainte, trăieşte... Să n-ai nici o grijă... PETRU RAREŞ: A!... Nu, nu se cade să mă supăr de-o închipuire de om... MOGÂRDICI (râzând): închipuit, eu? PETRU RAREŞ: închipuit? nu; închipuire? da. MOGÂRDICI (râzând): Ei, nu vă spusei eu? (S-aude o mişcare.) CORBEA: Sât!... Logofătul Baloş, cu mersul lui de neam ales, şi Groza, cu părul roşcat ca focul, cu barba alburie... cât e de gros şi calcă a lup flămând...
Logofătul BALOŞ, pârcălabul GROZA, CREMENE, PETRU RAREŞ, CORBEA, MOGÂRDICI şi SANDOMIR.
SANDOMIR: Ziua, singur, fără arme... nu poate fi decât un om bun... (Corbea, Mogârdici, Sandomir se dau jos. Poarta se ridică şi apar în pragul punţii logofătul Baloş cu toţi ceilalţi. Petru Rareş îşi descoperă capul şi se pleacă înaintea lor.) LOGOFĂTUL BALOŞ (după ce măsoară din ochi pe Petru Rareş): Şi de un' te-a suflat vântul?... De te-aduce vro judecată, s-o facem. De aduci vro ştire, s-o ascultăm. De te mână vrun gând rău... n-ai nimerit-o... Ce vrei, străine? Spune pe şleau. PETRU RAREŞ: Străin am fost pe Vosfor, sub cerul, pe apa şi pe pământul cel mai blagoslovit de Dumnezeu. Străin şi închis am fost în cele şapte turnuri gălbui de lângă marea albastră ca peruzeaua. Fugar şi huiduit, am trecut munţii de pe la mijlocul Turciei. De multe ori am înfundat ocniţele cetăţilor Semendria, Haliciu, Buciaciu, Cameniţa şi Cerni-Ostrov. Am împlinit 43 de ani, şi mai mult de jumătate din viaţa mea, m-a supus Atotţiitorul la toate încercările, şi m-a bătut cu toate nenorocirile, şi m-a rănit cu toate suferinţele. Pe Iov nu crez să-l fi chinuit mai mult, căci în sufletul meu simt toate plăgile de pe trupul lui Iov. Şi Iov nu s-a îndoit de mila Celui-de-Sus... Şi eu am crezut neclintit în tăria lui vecinică... PÂRCĂLABUL GROZA (către Baloş): Bine grăieşte! PETRU RAREŞ: Mă iartă, boierule... PÂRCĂLABUL GROZA: Vorbeşte... PETRU RAREŞ (către Baloş): ...dar, după câte-am îndurat, îmi tăiaşi curajul de la început... LOGOFĂTUL BALOŞ: Ce ţi-am zis eu? PETRU RAREŞ: Că sunt străin! LOGOFĂTUL BALOŞ: Străin... de Suceava... PETRU RAREŞ: De castelul aista? De m-aţi lega la ochi, pe dibuite v-aş duce şi v-aş spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ştefan cel Mare, unde iatacul doamnei Maria, unde al armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care îngenunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimărui... M-au cunoscut trecătorile, drumurile, munţii cărunţi, apele limpezi şi codrii albăstrii ai Moldovei... adică le-am cunoscut pe toate în zilele grele şi zilele de slavă... Şi tocmai aici să fiu străin? Aici, unde-am crescut, unde am încălecat caii domneşti, fără şea, fără frâu, cu mâna înfiptă în coama lor, gonind ca o stafie sub privirile arhanghelului pe care-l văd oriunde-mi întorc ochii, pe care-l aud oriunde mi-aţintesc urechea, pe care-l simt pretutindenea, în mine şi arară din mine! Pârcălabul Groza (mişcat): în el? Cine să fie ăsta? LOGOFĂTUL BALOŞ: Ei, cine eşti? PETRU RAREŞ: Petru-voievod! (Toţi tresar.) LOGOFĂTUL BALOŞ: Petru Pribeagul? PETRU RAREŞ: Am pribegit 22 de ani, dar nu sunt Petru Pribeagul, ci Petru Rareş, fiul Rareşoaii, ş-al... (Se închină) PÂRCĂLABUL GROZA: Ş-al? PETRU RAREŞ: Şi-al lui Ştefan cel Sfânt! LOGOFĂTUL BALOŞ (emoţionat): Tu? PETRU RAREŞ: Eu, Baloş! Ştiu că eşti logofătul Toader Baloş, te-am cunoscut acum 30 de ani, erai diac1 al treilea, într-o zi, scriai un sinet2 de danie şi cerneala se întinse la un mislete,3 şi pătaşi pielea de viţel. Logofătul Tăut azvârli cu călimările şi-ţi rupse urechea. (Baloş, fără să vrea, se pipăie la urechea stângă.) Mă-nvârteam pe lângă tine. (îmi ziceai: "Petru cucuietu"). Când sângele începu să picure pe obrazul tău, eu începui să plâng şi sărutai pulpana bătrânului Tăut, şi-i zisei: "Eu sunt de vină, pan logofete!" Mă luă de chică, mă răsuci şi mă dete afară. Peste-o săptămână te duceai la pârcălăbia Novogradului, neputând răbda ruşinea d-a fi lovit pe nedrept de marele logofăt... Dar... mă uit... şi nu te mai cunosc... LOGOFĂTUL BALOŞ: Eu... nu te cunosc... îmi spui întâmplări adevărate, dar tocmai fiindcă sunt adevărate, câţi nu le-or fi ştiind? PETRU RAREŞ: Mă cunosc clucerul Moghilă, pârcălabul Grumază, vornicul Jurj şi câţi alţii, cărora Ie săream pe genunchi şi le petreceam deştile răschirate prin păr şi prin barbş... PÂRCĂLABUL BALOŞ: O! e demult... I-a coperit pământul! Morţii nu pot a vorbire despre noi, noi putem să vorbim despre ei... PÂRCĂLABUL GROZA: Eu aş şti p-un Petru, cam ca tine de nalt, frumos băietan — nu zic, frumos eşti şi tu — cu mustăcioara subţire — tu ai barbă înspicată şi mustăţi negre şi lungi — alb şi rumen la faţă — tu eşti prăjit de soare — subţire şi sprinten — tu eşti pietros şi voinic. Vremea a prefăcut boierimea şi ţara. Şi tu — de vei fi ăla — n-ai scăpat neatins. Din mândreţea de copil te văz bărbat zdravăn — dacă ai fi ăla. Ar trebui să se ridice măria-sa de la Putna şi să mărturisească că tu eşti Petru al Răreşoaiei ş-al... (Se închină.) Altfel, nu glumim! Cu dovezile ce dăduşi... ai umplea ţara de sămânţa lui Ştefan cel Mare!... Corbea, Sandomir, Cremene, să... (Face semn să-l ia.) PETRU RAREŞ: Numai în castelul din Suceava nu fusesem închis... MOGÂRDICI (râzând): A, e bine la noi! Umbră... cât lumea! Dormi şi habar n-ai de e ziuă, de e noapte... Guzgani... câţi pofteşti... cenuşii, şi mari, şi lacomi... Trei tătari, scoşi de la răcoare, unul n-avea nas, altul urechi, şi-al treilea... la o mână cu trei deşte şi la un picior cu două... E, ai dracului guzgani... PETRU RAREŞ: Să vă dau şi alte dovezi... LOGOFĂTUL BALOŞ: Da, căci, din ce-ai spus ar trebui să dovedeşti dovezile tale... Cremene, cheamă şi pe ceilalţi din castel. (Cremene se duce.) PETRU RAREŞ: Da, să vie toţi, să scoatem lumina de sub obroc. MOGÂRDICI: S-o scoatem... de ce să n-o scoatem?... Dacă o vrea să iasă... Nu vă spuneam eu? CORBEA: Nu te-amesteca! MOGÂRDICI: De ce să nu m-amestec?... Boierii au dreptate... Un pârlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, şi ţop şi el... "Eu sunt Petru, copilul Răreşoaiei ş-al lui"... Doamne, iartă-mă! (Se închină.) (Vin boierii, pan Trotuşanu, pan Mihul, pan Liciu, pan Şandru, pan Matiaş, pan Crasneş, pan Cosma, pan Albotă, chelarul Hârea şi Cremene.) LOGOFĂTUL BALOŞ: Boieri, care din voi cunoaşte pe drumeţul acesta?... Să mărturisească. ALBOTĂ: Chipeş om, dar nu-l cunosc. CRASNEŞ: Să-l vedem... Nu-l cunosc. TROTUŞANU: Mai degrab' aş cunoaşte ce este decât cine este, cât face decât cine I-a făcut. Ar fi ostaş, aşa s-ar crede după uitătură. Ochii lui joacă, ne măsoară şi ne cuprind; mâna dreaptă are bătături, semn c-a tras paloşul de multe ori în viaţă, şi-o ţine dezlipită de trup, ca şi cum ar fi gata de trântă dreaptă. MATIAŞ: Şi ce vrea, logofete Baloş? LOGOFĂTUL BALOŞ: Zice c-ar fi Petru...
LOGOFĂTUL BALOŞ: Al Răreşoaiei... ş-al... (Se închină.) Toţi: Ei!... Să dovedească! MOGARDICI: Boieri dumneavoastră, de mine dete cu ochii întâi şi întâi... şi mi-a spus alte alea... că "cel ce-a pierit trăieşte încă"... Dacă a pierit, cum de trăieşte, dacă trăieşte, cum d-a pierit? Asta e vorba? Şi şi-a făcut cruce, şi s-a plecat, şi-a sărutat pământul... E cam... (Petru Rareş priveşte apăsat pe Mogârdici, care începe să se clatine şi să dea îndărăt.) PETRU RAREŞ: Nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc. Ne vom cunoaşte. De o lună am părăsit Polonia. Am lăsat la graniţele ei 4.000 de călăreţi, pe care craiul Poloniei mi-i pusese la poruncă, să mă arunc asupra Moldovei şi să mă sui în scaunul ei. Nu am vrut. Cine domneşte în silnicie nu e domn. Şi-am zis călăreţilor, gata de pradă, că "nu trebuie". Într-un suflet trecui Prutul. Se zice că cocorii se îmbată de bucurie, ca de vin, când se întorc primăvara şi-şi găsesc cuibul. D-aş putea să sorb aerul Moldovei cu patima cu care-l sorbii la întâia zi, dupe 22 de ani de pribegie, suflarea mea v-ar arde şi aţi simţi din cine mă trag şi ce dreptăţi înfăţişez eu vouă! Deh, să las inima. Inimă fără cap, corabie fără cârmă... Ajunsei la Hârlău. Văzui pe bătrâna mea maică. Crezui c-aş fi omorât-o sţrângând-o în braţele mele. îmi dete o Vivlie şi îmi zise: "Aci zice despre ţine tată-tău!" Iacă Vivlia, (Scoate o carte de sub dulamă.) Şi iacă ce se glăsuieşte la faţa a doua de la evanghelia lui Marcu: "La a cincisprezecea zi a lunei lui avgust 6992, Măria a născut un copil care se va chema Petru. Şi acest fecior să se ştie că este din Maria şi din Ştefan-voievod. Scris-am eu, Luca Arbore, portarul Sucevei." Iscălit: "Io, Ştefan-voievod". Cunoaşteţi scrisul lui Luca Arbore şi-al voievodului vostru... Ei, socotiţi... (Dă cartea în mâna logofătului Baloş. Boierii se grămădesc.) LOGOFATUL BALOŞ: Da... da... parc-ar fi... PÂRCĂLABUL GROZA (emoţionat): Da, al lui... Slovele cletănate... LQGOFATUL BALOŞ (lui Groza): Cum îţi tremură mâna... PÂRCĂLABUL GROZA: îmi tremură... nu ştiu de ce... PÂRCĂLABUL LICIU: Am colea un sinet de împărţeală, de la Milostivul. S-apropiem iscăliturile. Aşa... aşa... acelaşi mers... aceeaşi aruncătură... aidoma... Doar că-n carte s-a iscălit mai neted şi-n sinet mai tremurat. A fost mai tânăr... era mai bătrân... TROTUŞANU: Scrisul lui Arbore îl cunoaşteţi? MIHUL: De ce? N-ar fi destul iscălitura domnului? ŞANDRU: De ce? COSMA: Cum e asta? TROTUŞANU: Nu pricepeţi? Una de alta se ţin: scrisul şi iscălitura. Dacă altcineva a izvodit scrisul lui Luca, atunci şi iscălitura domnului e mincinoasă. Nu credeţi ochilor, care mai totdeauna vă înşeală, ci minţii, care numai câteodată se înşeală. PETRU RAREŞ: Aşa e, are dreptate boierul. (Mişcare între boieri.) TROTUŞANU: Eu, în vremea din urmă, cunoscui scrisul lui Arbore. Slovele lui, ca stârcii... De... prea e bine scris... Deşi e cam de mult... leat 6992... Să fi scris el?... N-aş şti ce să zic... Altfel... Dumnezeu să-l ierte, că Ştefăniţă îi ticluise o carte către Ptru-vodă... (Priveşte spre Petru.) Să fi jurat că e de el... Şi să mă iertaţi... Să zicem că scrisul ar fi al lui Luca Arbore şi iscălitura a lui Ştefan-voievod... A cui e Vivlia asta? PETRU RAREŞ: A Mariei a fost, acum e a mea. TROTUŞANU: A fost a cuiva şi acum e a altcuiva... Punga asta e a mea, dar punga asta am putut s-o fur... PETRU RAREŞ (tresărind): Eu să fur? TROTUŞANU: Nu te supăra... MOGARDICI: O! domol, ia-o domol... TROTUŞANU: ...că supărarea dovedeşte când că e aşa, când că nu e aşa. Unii se supără cu dreptate, alţii cu strâmbătate... Cum am putea să hotărâm de mânia dumi-tale fără să te cunoaştem? PETRU RAREŞ: (cutremurându-se): Vasăzică, am furat-o... o! TROTUŞANU: Nu... nu... Şi nu zic că "nu" se împotriveşte lui "da" ...Ai adus o carte. În carte, un sinet, un scris, şi după scris o iscălitură. Iscălitura seamănă cu a voievodului Ştefan. Scrisul, pe fiinţă de adevăr, nu-l cunoaşte nici unul c-ar fi al portarului Arbore. Atunci cum vrei să credem că iscălitura ar fi adevărată?... Şi, în sfârşit... câţi ar fi... luat Vivlia asta de la Răreşoaia ar fi copiii lui Ştefan cel Mare? PETRU RAREŞ (emoţionat): A! izgonit de Bogdan, prigonit de Ştefăniţă, şi când nu e nimeni pe scaunul Moldovei, necrezut de nimeni şi urgisit de toţi!
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ce e, Corbea? CORBEA: Vin jupânesele. MOGARDICI: Ca nişte hulubaşi domneşti care-şi părăsesc cuiburile calde, aşa merg de tihnit şi de molcom... PETRU RAREŞ (tresare): A, trăieşte Oana? LOGOFĂTUL BALOŞ: Trăieşte, biata Oană... PETRU RAREŞ: Biata?... De ce? LOGOFĂTUL BALOŞ: De multe... de multe... că-ţi îngheaţă inima... (Vin şi se aşează împrejurul logofătului Baloş, Oana, Nastasia, Genunea şi Doica.) PETRU RAREŞ (după ce le priveşte pe toate): Care e Oana? CREMENE: N-o cunoaşte? A! MOGARDICI: De un' s-o cunoască? Ce, a mai văzut-o? (Boierii privesc cu deosebite înţelesuri. Trotuşanu face un gest de îndoială.) PETRU RAREŞ (emoţionat): Cine e Oana? OANA (liniştită): Eu sunt. PETRU RAREŞ (înmărmurit): Tu eşti?... Ah!... OANA: Ce vrea străinul acesta? PETRU RAREŞ: De la toţi "străin" m-a mâhnit, de la tine mă năbuşe! Bine ar fi fost să fi fost surd în clipa în care deschiseşi buzele! Nu mă judeca după chip. Văd cum nenorocirile au săpat urme adânci şi-ntr-al tău... Când mă gândesc... O! dar nu-ţi spune nimic glasul meu? OANA (mirată): Nu! PETRU RAREŞ: Nu-ţi aduci aminte... OANA: Nu te cunosc! PETRU RAREŞ: A! staţi, boieri!... Aţi auzit că Ştefan însemna pe copii... cel puţin pe cei făcuţi cu Răreşoaia, biată maică-mea... OANA (mirată): El... Petru Rareş?... I... PETRU RAREŞ (dă dulama jos şi rămâne într-o armură. Se descheie şi îşi arată spata dreaptă): Priviţi... Iacă semnul că sunt al lui Ştefan-voievod... LOGOFĂTUL BALOŞ: Văz un cerc... dar, ştiu eu... PÂRCĂLABUL GROZA: Cercul cu care însemna... mă iartă... vitele domneşti, ca să nu se amestece cu alte herghelii... MOGÂRDICI: Şi cu cirezile de boi... PETRU RAREŞ (lui Mogârdici): Tu... (Mogârdici se dă afund în mulţime.) TROTUŞANU: Semnul acesta a putut fi făcut acum 40 de ani, dar şi acum 10 ani. Ş-apoi ce copil, d-al lui Ştefan cel Mare, aţi aflat — cum zice dumnealui — însemnat cu fierul roşu la naştere? OANA: Pe mine m-a înfierat, dar nu pe spata dreaptă, cu pe umărul stâng, şi nu c-un cerc, ci c-un luceafăr. TROTUŞANU: Ce deosebire! LOGOFĂTUL BALOŞ (către femei): Ce ziceţi şi dumneavoastră? NASTASIA: Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a dumneavoastră? Să dovedească că e copilul Răreşoaiei şi-al lui... Eu sunt femeie, şi când vreau ceva, pot, dacă dreptatea e de partea mea. Ce crezi, Doica, că întruna îndrugi că văduvia Moldovei se va sfârşi... Doica: Ce să cred? LOGOFĂTUL BALOŞ (luiRareş): O biată bătrână-bătrână, de pe vremea domnului... Ghiceşte ce va fi... DOLCA: Nu ghicesc, maică, ci ce va fi câteodată mi se arată. Aşa mi s-arată şi drumul domnului p-o lumină, că nu e nici noapte, nici zi... Când sosi străinul? MOGARDICI: Veni aşa, nechemat de nimeni... Adevărat că nu te-am chemat eu?... Luceafărul dimineţii se stingea, că n-aş fi putut citi, cu toate că n-am învăţat să citesc. Şi mi-era frig, şi mi-era somn, şi mi-era sete...
DOLCA: Că va veni, va veni... dar c-a picat... GENUNEA (în extaz): A picat! a picat!... Aseară visai că vodă intră-n castel fără de veste... şi azi... iată-l!... TROTUŞANU: E! închipuiri de copil... LOGOFĂTUL BALOŞ (surâzând): Un plod răsfăţat... Cin' să se uite în gura ei?... Nunea, nu mai spune prostii... GENUNEA: Tată, aşa era... Cum îl văd... Nu mă credeţi?... Bine... PETRU RAREŞ (care tot timpul s-a gândit, tresare): Înainte d-a vă părăsi... PÂRCĂLABUL GROZA: Greu să ne părăseşti! Or vei fi domn, or vei fi dat judecăţii ca înşelător de domnie! PETRU RAREŞ (scoate un pumnal): înainte d-a vă părăsi... PÂRCĂLABUL GROZA: Ei, aia poţi s-o faci... PETRU RAREŞ: ...am să vă spun un basm pe care nimeni nu-l ştie... MOGARDICI: Uite, uite, iar l-a apucat... iar sărută pământul... (Petru Rareş se uită la Mogârdici. Mogârdici dispare.) PETRU RAREŞ: A fost odată un chezar, bun ca pâinea caldă, viteaz cât nu-i sta cetate înainte, bătrân că n-a murit decât când a vrut, şi cu credinţă în Dumnezeu, că lumea îi zicea cel Sfânt. Pe lângă el se pripăşiseră o fată şi-un băiat. Şi fata era mai mică, şi băiatul mai mare. Şi amândoi crescură sub privirile lui, ca două flori sub razele soarelui. Şi nu ştia unul de altul al cui e şi din ce neam s-ar trage. Şi crescură în neştiinţă. Fetei îi zicea Sulcina şi băiatului Drumeş. Chezarul îi iubea ca pe ochii din cap. Şi Sulcina era bălaie, cu părul galben ca spicul copt şi rotunjit pe spate... Ca al dumitale... GENUNEA (îl priveşte în extaz): Da? ca al meu? PETRU RAREŞ: ...că parcă ar fi fost băiat... ca dumneata... GENUNEA: Aşa sunt eu? îmi pare bine... PETRU RAREŞ: Şi abia împlinise pe la Florii 14 anişori... şi Drumeş 21... chezarul era bolnav. Intr-o zi, ce-i abătu, să cotropescă un ţinut ce zicea că e al lui, şi era al lui, într-adevăr. Chezarul plecă şi-l luă cu dânsul şi pe Drumeş. Şi Drumeş se bătu ca un zmeu, că iubea pe chezar, şi pasămite şi pe fata cu părul galben ca spicul copt. Şi se întoarse chezarul biruitor dar şi mai bolnav. Inţr-o zi, Drumeş ieşi din întâmplare pe un cerdac descoperit... cum ar fi acela unde lucrau fetele domniţei Măria... OANA: De unde ştie omul acesta cerdacul castelului? PETRU RAREŞ: ...şi văzu pe Sulcina, care se ducea repede pe lângă o fântână de piatră, ca aceea din ograda castelului vostru... OANA (tresărind): De unde ştie aşa de bine ce este-n castelul pe care nu l-a văzut niciodată? PETRU RAREŞ: ...Şi Drumeş opri pe Sulcina. "Ce fugi, Sulcino?" "Nu, Drumeş." "De ce-ţi sunt ochii roşii? Ai plâns?" "Nu." "Ba da, ochii tăi sunt turburi"... "Ce ochi să rămâie senini când ai bunului chezar ard!"... OANA (agitată): Dar nu era nimeni acolo! PETRU RAREŞ: "Olecuţă de odihnă, şi se-ntremează zmeul bătrân, şi se face bine"... "Bine? Bine să-i dea Dumnezeu! Bine!" "Şi ţie, Sulcino." "Şi ţie, Sulcino." "Şi dumitale, Drumeş." OANA (în prada emoţiei): O! Maică a Domnului, iar înnebunesc ca pe vremea lui Ştefăniţă!... Treci la sfârşit... Cum s-a sfârşit? (Mişcare între boieri.) PETRU RAREŞ: La sfârşit?... Chezarul, bolnav rău, sta întins într-un iatac, cum ar fi acela de aici... din stânga... în mijloc, te sui p-o scară, faci la dreapta, deschizi o uşă şi cobori trei trepte... LOGOFĂTUL BALOŞ: De unde ştii ce n-ai văzut? (Mirare între boieri.) PETRU RAREŞ: Chezarul era numai cu Sulcina. Ş-odată veni, ca scos din fire, Drumeş. "Doamne, m-a dus iubirea ca vântul şi m-a întors grija ca gândul." Venea de la maică-sa, trimis de chezar. Şi chezarul se ridică într-o rână şi-i zise cu un glas plin de înţeles. "Tot?" "Tot, măria-ta!"... "Sulcino, să mă iubeşti ca p-un frate!" Şi ea: "Cum ţi-am spus, Drumeş"... "Ca p-un frate bun, din aceeaşi mamă şi din acelaşi..." "Cum?..." "Din aceeaşi mamă..." "Da, frate!" Şi se îmbrăţişară, şi plânseră. Şi bătrânul chezar îi blagoslovi... OANA (izbucneşte): O! vino încoa, fratele meu ăl bun de mamă şi de tată!
PÂRCĂLABUL GROZA: Fratele ei? LOGOFĂTUL BALOŞ: Voievodul nostru! TROTUŞANU: Os din osul lui Ştefan cel Mare! (Toţi îngenunche.) PETRU RAREŞ (Oanei): Nu, nu mai plânge... Toate au sfârşit... Viaţa noastră, ca şi durerile tale! (Boierilor:) Sculaţi! Mai bine vreau să văd p-un bărbat mort decât în genunchi! Staţi drepţi, şi voi sta drept, şi cu dreptate voi cârmui Moldova! (Se uită la Mogârdici, care tremură.) Şi tu, gură rea... (îi face sepvn să se apropie.) MOGÂRDICI (da în genunchi): Om bun, măria-ta... PETRU RAREŞ: Om bun sunt şi eu... MOGÂRDICI (spăimântat): Aşa m-a făcut mama... PETRU RAREŞ: Mă-ta te-a făcut om, ca pe toţi oamenii, şi tu te-ai făcut neom... Nu vorbesc cu necaz... De azi ai să încaleci calul... MOGÂRDICI (cu teroare): Mai bine taie-mă, măria-ta... PETRU RAREŞ: Te voi lega p-un cal, şi-n cea dintâi bătălie, şi-n cel dintâi rând, vei fi şi tu... MOGÂRDICI (cade jos): Îh! PETRU RAREŞ: Să te taie duşmanii, or să te-ntorci om... Boieri, avem de lucru... Să lucrăm!
Tabăra de partea stângă a râului Suceava. Cortul lui Petru Rareş în faţă, mai în fund, acela al lui Groza. Se pierd în depărtare corturile ostaşilor, având în vârfurile lor deosebitele steaguri ale boierilor. Se vede oraşul Suceava. Intrare în dreapta, în stânga şi în fund. Câţiva copaci... SCENA I MOGÂRDICI şi SANDOMIR. (La o mescioară, Mogârdici se-ncearcă să facă o scrisoare. Pe obrazul stâng are cicatricea unei tăieturi adânci.) MOGÂRDICI (cu figura luminată): Aşa... ba nu... Am sărit o slovă... Care dracului de slovă?... Sandomir, tu eşti cărturar, am scris bine? "Dî-a-gî-ă Mă-i-ie, că sî-î-t be-i-ne şi îţ schi-i-u ca-să af-af că-m... că-m... uit aîş da casă af-af... SANDOMIR (râzând): Cui scrii? MOGÂRDICI (serios): Ei!... Pe la Braşov, lângă Feldioara... SANDOMIR: Ei, cui, ei? MOGÂRDICI: Ei... drăguţei mele... E, şi de ce nu?... Ce râzi? Ce râzi?... Nasul meu nu mai e vânăt ca orşavul de prune... SANDOMIR (râzând): E frumoasă? MOGÂRDICI: Cum să nu?... Cam groscioară, cam otova, că nu ai şti unde i-ar fi mijlocul... Mâinile, ca ţurloaiele mele... Şi obrajii rumeni şi tari, să spargi nuci cu cărămida... din plin şi ai ce săruta... Şi bună, bună, ca smântâ-îi ziceam "hai!" ea "hai!"... Of! mi-e dragă, Sandomir dragă!... Să fie trei ani de când n-am văzut-o, mititica!... SANDOMIR: E româncă? MOGÂRDICI: Da, săsoaiocă? Doamne, iartă-mă!... Din Săcele... Am lăsat-o la un sas cu anul... Ce râzi? Când vornicul Groza îşi trase ostile, eu îi zisei: "Mă duc, Mărie!" şi mă înecară lacrimile. Şi ea: "D-apoi oi umbla sănătos." Şi mă privi blând ca un viţel... Ce râzi?... Că n-o fi ca boieroaicele voastre... Să le faci mototol, ca p-un ştergar, şi să le bagi în sân! Mă crezi?... Eu n-o puteam ridica de jos... Că sus ar fi rămas de nu s-ar fi pus ea jos... U! u! bat-o focu şi norocu! SANDOMIR (râzând): Şi e cu anu? MOGÂRDICI: Ai?... Cu anu, fireşte... n-o să fie cu ziua!
MOGÂRDICI, SANDOMIR, CORBEA şi CREMENE. CREMENE: A, ce mai faci, Mogârdici?... Sandomir? Să fie patru ani de când nu v-am văzut... Cum o duci cu băuturica? MOGÂRDICI: Slavă Domnului... adevărat Domnului... Neam lăsat şi eu de ea, şi ea de mine... CREMENE: Cine-ar fi zis?... MOGÂRDICI: Vodă a zis... Şi ce vrea vodă aia e!... Că mă luă şi mă dete pe mâna a trei pui de zmei... Pâine, bArânză, apă şi cal... Şi trei săptămâni mă goniră legat de cal. În ziua întâia, maică, măiculiţa mea, crezui că murisem... A doua zi, murisem şi înviasem... Şi după trei săptămâni, uşurel ca o pană... CREMENE: Mare minune!... SANDOMIR: Dintr-un bleau4 să stoarcă aur! (Corbea surâde.) MOGÂRDICI: Ce, mă mutule, nu este aşa? CORBEA: De n-ar fi fost vodă cum e, tu ai fi fost cum erai... MOGÂRDICI: Bine, călare, călare... O pornirăm în secuime. Pe mine mă puse în straja întâia, cu cercetaşii, să vestim care pe unde e... Copoi alergând de colo-colo, pe dâmburi, prin mocirle, prin stufişuri... Pământul mi se părea ca-n palmă... Dădui de duşmani, închisei ochii. Mă repezii, fără sa vreau, cu vro douăzeci de voinici, ca într-o ocnă. Îi sparserăm. A doua oară ţinui ochii deschişi cât putui. Şi "hea" ei, "hea" şi eu. Îi risipirăm... Azi aşa, mâine aşa, până mă deprinsei cu moartea şi începui să trăiesc. Pe noi, moldovenii, ne-a fost aşezat Dumnezeu aşa, că, de voim să trăim, să învăţăm să murim... La rând... fiecare... Că, de-ţi vine rândul, zvârli mâinile într-o parte, pui capul la pământ, şi pace... Ia să vă spui eu una... N-o să credeţi... De frică, îndrăznesc... În fitece noapte îmi zic: "Mâine am să mor!" "Ei şi dacă ăi muri, ce?" CORBEA: Aşa te vreau, Mogârdici! MOGÂRDICI (ca şi cum ar juca): He-he-he! CREMENE: Nu pricep aşa prefacere. MOGÂRDICI: Ce nu pricepi tu?... De mult n-ai văzut pe vodă Rareş!... Când se uită, măsoară. Face semn unuia să iasă. Ţinteşte ochii ca păcura. Şi zice: "Viaţa ta, ca şi a mea dopotrivă. De ce ţi-e frică?... Să nu mergi de voi rămânea la urmă"... Şi-şi ţine cuvântul... Ei, mă flăcăi, mă, ce e lumea asta? Au un muşuroi de furnici, au un cârd de şoimi. După cum e vodă, e şi ţara! Că nu e ţară ticăloasă nicăieri. Ci domn, crai, chezar, ticăloşi. Eu, beţivul de pe vremea lui Ştefăniţă, ajunsei miaşul cu scările de fier sub Petru-vodă... CREMENE: Da' cin' te-a sărutat pe obraz? MOGÂRDICI: La Feldioara, un cavaler, turnat în fier, c-o sabie dreaptă şi grea... Şi m-am repezit, lac de sânge, pe el... că auzii pe vornicul Groza..."Snopeşte-l, Mogârdici, snopeşte-l!" Ah! vornicul Groza e şi mare! Dar să-l vezi la mânie! Ca un uriaş se năpusteşte! După ce fărâmarăm oastea craiului Ferdinand, am zăcut la Feldioara ca la două săptămâni... Că de nu zăceam n-aş fi dat peste Măria... SANDOMIR (râzând): A! îi ticluieşte cărţi... CREMENE: Ştii să scrii? MOGARDICI: E, e... ceac-pac... nu ca logofătul Toader! CREMENE: Mie nu mi-a intrat în cap... SANDOMIR: Dacă nu iubeşti... CORBEA (pe gânduri): Şi dacă ai iubi? SANDOMIR: Ce nu face omul când iubeşte! Omul deştept e mai deştept, nerodul e mai nerod. Omul deştept... nu ştie carte? Se pomeneşte într-o bună zi scriind. Nerodul merge pe calea bătută? Se pomeneşte dând în gropi... SANDOMIR: Ei, pe la voi cum fuse, Cremene? CREMENE: Cum să fie? Ca pe la tătari... I-am bătut? S-au dus în pustiuri. Ne-au bătut? Am tulit-o înapoi. Şi i-ar i-am bătut, şi iar ne-au bătut, şi iar i-am bătut, până au căzut la pace... Şi-am intrat la dragoste c-o tătarcă... MOGARDICI: Ptiu! Spurcatule! CREMENE: Nu cum crezi tu... O fetişcană măruntă, subţirică, cu niţel păr bălai, cu ochi mici-mici, pornind de la tâmple în jos. Şase luni a râs fără să-mi dau seama de ce. Când fu şa plecăm, eu o sărutai... MOGARDICI: Şi eu am sărutat pe Maria... zău aşa! CREMENE: ...şi ea-mi zise: "Tu, moldavska... he, he... (semn că se duce) şi tu"... (Semn că nu se mai întoarce.) Şi începu să plângă... MOGARDICI: Măria n-a plâns... De ce n-a fi plâns? (Râsete.) CREMENE: O luarăm înapoi. Ea, binişor, se aţinu de oblân-cu şelei, şi merse, şi oftă, ca la două ceasuri. Scoase din sân o turtă albă, mi-o dete şi-mi făcu semn... "Moldavska... îm... îm"... O sărutai. închise ochii şi mă sărută. O lăsai în drum şi pornii. Mă uitai îndărăt. Ea, acolo. Târziu, întoarsei capul. Ea, ca o mogâldeaţă, acolo. Până n-o mai văzui... Şi aşa!... Dar tu, Corbeo, cum făcurăţi la Obertin? (Mogârdici se uită să nu vie Petru Rareş.) CORBEA: La Obertin ne bătu Dumnezeu, nu leşii. Că s-arătă pe cer o stea cu coadă, cu coada încotro vine Moldova şi cu capul luminos încotro cade Polonia. Şi Tarnovski, hatmanul leşilor, plăti bocitoare să căineze p-ai noştri că vor fi bătuţi... Cum află Petru-vodă, le trase vergele la spate şi le luă la goană. Dădu bătălia şi pierdurăm... Eu căzusem... A trei zi mă deşteptă o nălucă blândă, blândă... o! SANDOMIR: Aşa a fost să fie. CREMENE: Da' ce e cu năluca ceea, Corbeo? CORBEA: Nu ştiu. SANDOMIR: Era frumoasă? CORBEA: Da. MOGÂRDICI: Era bălaie? CORBEA: Da. SANDOMIR: O iubeşti? CORBEA: î... SANDOMIR: Ai mai văzut-o? CORBEA: Da. CREMENE: I-ai vorbit? CORBEA: Nu. MOGÂRDICI: Ba eu, s-o văz p-a mea, toată ziulica i-aş vorbi. I-aş zice: "Hai!" Şi mi-ar răspunde: "Hai!" (Sandomir şi Cremene râd.) Ce râdeţi? CREMENE: Şi ce faceţi în tabără? SANDOMIR: Muncim. MOGÂRDICI: Ne trudim ciolanele să nu se deprindă cu lenea. (În stânga se aude zgomot.) Vine! (Câteşipatru şed drepţi.)
Yüklə 0,87 Mb. Dostları ilə paylaş:
|