Lucrare ştiinţifico – metodicăpentru susţinerea graduluididactic I

1.2. RESURSELE FIZICE ALE CULORII
După ce se constatase că aerul este un corp transparent dar colorat, prin care se văd obiectele, o importantă descoperire provenind de la Vicente Carducho va preciza că această culoare a aerului este determintă de culoarea sursei de lumină care intervine (soare, lună, foc, etc).

Se stabileşte că umbrele obiectelor sunt influienţate la rândul lor de această lumină colorată, iar tonul local abstract, al vechii picturi este de fapt supus, pe obiectele din natură, acţiunii reflexelor, a căror prezenţă fusese definită de Leonardo.

Aceste descoperiri, împreună cu facilităţile tehnice aduse de perfecţionarea uleiului, inaugurează cercetarea domeniului fizic al culorii, care va avea marile sale revelaţii în secolul al XIX-lea.

Tehnica picturii în ulei, introdusă în arta europeană în prima jumătate a sec. XV, aduce privilegiul considerabil al nuanţării infinite a tentei de culoare, operaţiune ce nu era posibilă în vechea tehnică a frescei, a temperei sau a encausticii. Degradaţia tentei plate medievale, modelarea subtilă a volumelor şi mai târziu modularea acestora prin culoare, sunt condiţionate de supleţea excepţională a noii tehnici.²

Dar în acelaşi timp, surprinzătoarea perfecţie la care ajunge paleta, precum şi dezvăluirea unor mecanisme ale culorii în natură, promovează, o dată cu marile revelaţii ale realismului Renaşterii, gustul pentru iluzia fizică, pentru imitaţie, ducând la excese artizanale (exemplu: trompe l ‘oeil practicat, începând cu a doua jumătate a sec. XV, de flamanzi). Această virtuozitate a imitaţiei va compromite în bună măsură sensul elevat al realismului lui Van Eyck precum şi accesul gustului la marele stil al tentei plate medievale, înclinându-l să prefere artei de semnificaţie, o artă a reprezentării aparenţelor fizice.

Nu rareori utilizată ca instrument de reproducere servilă, culoarea va fi sărăcită de capacitatea sa de a semnifica, de a transcrie pasiuni şi sentimente, slujind aparenţelor realităţii şi nu valorilor sale spirituale.

Eliberându-se treptat de sub autoritatea tiranică a desenului şi a formei, dar tributară multă vreme acestei realităţi aparente, datorită structurii senzoriale a gândirii plastice derivând din tehnicismul Renaşterii, culoarea va progresa în primul rând pe planul relaţiilor sale fizice.

Luminozitatea culorii, intensitatea fizică, unitatea tonală, vibraţia, factura, tehnologia coloranţilor, a liantului şi a suportului vor constitui principalele preocupări în cercetarea domeniului fizic al paletei.

Ridicată de prestigiul tehnicii cromatice medievale la o înaltă treaptă a intensităţii (o intensitate fizică sublimată în spiritualitate), subordonată din nou reliefului (prin revenire la clasicism) în apogeul realismului scuptural al sec. XV, culoarea reîncepe să rivalizeze cu forma o dată cu modurile lui Poussin. Prin Watteau ea obţine în acest sens un sensibil succes, pregătindu-se pentru victoria pe care i-o va aduce Delacroix.

Emanciparea culorii, sub aspectul senzorial, va culmina în sec. XIX cu momentul impresionismului, când efectiv culoarea începe să se desprindă de formă, ajungând uneori a o anula. Estetica impresionistă a pleinair-ului, cultul excesiv al vibraţiei colorate a luminii, aduce de fapt în pictură un gust inedit pentru iluzia fizică, pregătind în acelaşi timp premisele formale ale evaziunii culorii în abstract : Monet o transformă în oxigen şi vibraţie, Signac îi dilată enorm atomii ornându-şi cu ei pânzele. Consacrând principiile fizice ale paletei lui Delacroix, impresionismul pigmentează, în culorile directe ale spectrului solar, epiderma albă a pânzelor mult timp acoperite de veşmântul brun al clasicismului.³

Cu Cezanne, căutându-şi propria sa formă, culoarea trece prin ipostaza cristalului, în timp ce reflectată de paleta lui Van Gogh ea redevine ceea ce este la originea sa: energie solară.

O dată cu fauvii însă, culoarea e atinsă de insolaţie, dar va cădea concomitent în migrena rece a griurilor cubismului, pentru ca prin Matisse, atingând puritatea spectrală, să triumfe senzorial.

Pe parcursul acestui intinerar, de la începuturile Renaşterii şi până astăzi, s-au însumat rezultatele cercetării domeniului fizic al culorii.