Modelele pot fi găsite și în literatură, deoarece autorii prin atribuțiile lor, creează un plan secundar, extratextual, unde imaginația fiecăruia, impulsionată de firul narativ, dă naștere unei lumi ideale. Multe întrebări specifice perioadei adolescentine, și-ar găsi răspunsurile în această lume. Însă toată lumea acuză o lipsă de timp. Aici e momentul în care omul începe să-și piardă valoarea, și în fiecare zi se trezește mai prost decât ieri. Printre cauzele acestei involuții se numără și messengerul. Privit la început ca un serviciu de socializare, "mess-ul" a ajuns o rutină în viața fiecărui internaut. Deja nu mai vezi cupluri ținându-se romantic de mână, iar declarațiile de dragoste rostite cu vocea tremurând de emoție, nu mai există.
Aproape totul se rezumă la "vorbim pe mess". Impactul psihologic este negativ, deoarece tinerii uită să interacționeze la nivel fizic. Se formează caractere incapabile să stabilească orice tip de relație în lumea normală. Astfel, o generație pierdută între agende electronice de ultimă generație, cumpărate pentru a ține minte la ce oră trebuie să-și bea cafeaua, sisteme de securitate create pentru a închide ușa dormitorului și roboți programați să spele podeaua din living, este redusă mintal intenționat, doar pentru a fi nevoită să cumpere mai multe dispozitive inutile. Este într-adevăr nevoie de o evoluție în orice domeniu, dar de la culme la abisul intelectual, nu este decât un pas mic.
E dureros să asiști conștient la distrugerea unei generații și să nu poți face nimic. E și mai dureros să nu încerci să faci nimic. Eu am încercat să vă expun unor idei.
Aș vrea să cred că fiecare zi reprezintă o șansă în plus pentru a învăța ceva nou, că mintea umană este încă mobilă, funcționează și se mișcă înainte, că aici sus, în cap, se află cheia evoluției, și nu într-un program care vrea să demonstreze că binarul este mai deștept și mai creator decât neuronul. Cu ocazia sfârșitului, nu pot decât să urez tuturor, un sincer și dureros "România trezește-te, sunt atâtea de făcut!'
Munteanu Alexandru
Cls. a XII-a B
Poezia religioasă franceză
Se poate spune că poezia religioasă este o poezie angajată, deoarece ia poziţie atunci când devine o armă pusă în serviciul unei cauze. A se angaja este o apartenenţă a oricărui poet care apără valori, denunţă injustiţii, afirmă convingeri. Ea se plasează deci sub dublul semn al mărturisirii şi al denunţării, al rezistenţei şi al luptei, chiar dacă nu este vorba decât de o luptă de idei.
Poezia religioasă este la fel de veche ca şi poezia franceză, dacă ne gândim că primul text literar scris în franceză, intitulat «Le Cantilène de Sainte Eulalie», datând din secolul IX, este nu doar prima manifestaţie de poezie religioasă, dar şi un exemplu de credinţă.
Poezia religioasă ia o adevărată turnură la sfârşitul secolului XVI, odată cu epoca războaielor religioase. Începând cu secolul XVII, poeţii s-au aplecat în mod special asupra «Antichităţii biblice».
Să nu uităm că Romantismul, la început, dorea să exprime liric geniul Creştinismului.
Sunt mulţi prozatori care redeschid porţile unui paradis pierdut. Poezia este un dar sfânt, se spune. Paul CLAUDEL scria: «Visul artei este cu atât mai important cu cât răul de care suferim, de mai multe secole, este o ruptură mult mai mică între credinţă şi raţiune, decât între credinţă şi imaginaţie, devenită incapabilă să stabilească un acord între cele două părţi ale universului vizibil şi invizibil ».
În secolul XX, poeţii care au scris poezie religioasă au alăturat-o unui catolicism fervent, chiar dacă au trecut la un misticism ezoteric.
Vă prezentăm doar câteva exemple, din perioade istorico-literare diferite:
Clément MAROT (1496 - 1544)
CREDO IN DEUM
Je croy en Dieu le Pere tout puissant,
Qui crea Terre, et Ciel resplendissant,
Et en son Filz unique Jesuschrist,
Nostre Seigneur, conceu du Sainct Esprit,
Et de Marie entiere Vierge né,
Dessoubz Pilate à tort passionné,
Crucifié, mort en croix estendu,
Au Tumbeau mis, aux Enfers descendu,
Et qui de mort reprint vie au tiers jour,
Monta lassus au Celeste sejour,
Là où il sied à la Dextre du Pere,
Pere Eternel, qui tout peult, et tempere,
Et doibt encor' de là venir icy,
Juger les Mortz, et les Vivans aussi.
CREDO IN DEUM
Cred în Dumnezeu Tatăl, a toate ziditor,
Ce a făcut Pământul şi Cerul orbitor,
Şi-n unicu-I Său Fiu, Iisus Christos
Al nostru Domn, din Duhul Sfânt milos,
Din pântecul Precistei Fecioare zămislit,
În vremea lui Pilat din Ponţiu, chinuit,
Şi răstignit, pe cruce mort,
În infern coborât după darea de ort,
Care din morţi a treia zi a înviat,
Şi s-a suit la Ceruri, într-un divin palat,
Tatălui stându-I în măreaţa-I dreaptă,
Părinte veşnic, ce toată lumea-ndreaptă,
Şi care întru slavă va reveni aici,
Să ne judece iarăşi, de la mari la cei mici.
Arnauld d’ANDILLY (1589-1674)
DE LA GRANDEUR INCOMPEHENSIBLE DE DIEU
Ne prétends pas connaître un Dieu dans son essence,
Puisqu’au seul Infini ce pouvoir est donné.
Il ne serait pas Dieu, si ton esprit borne
Pouvait de tout son être avoir la connaissance.
Cette même grandeur qui le montre aux humains
Par les rares beautés des œuvres de ses mains
La dérobe à ses yeux par l’éclat de sa gloire.
Ainsi lorsque leur cœur ne veut pas l’adorer,
Par un étrange crime ils refusent de croire
Celui que leur raison ne saurait ignorer.
DESPRE MĂREŢIA DE NEÎNŢELES A DOMNULUI
Nu pretinde pe Domnul să-L cunoşti în esenţă,
Căci numai Nesfârşitul are putinţă dată.
El n-ar fi Dumnezeu, dacă fiinţa-ţi limitată
Ar putea să-I resimtă divina Lui prezenţă.
Aceeaşi măreţie prin care El se-arată
Prin rare frumuseţi, presus de orice artă,
O dezbracă-n ochi de slăvita-I sclipire,
Când sufletul refuză să-L adore,
Când pare-o crimă gestul de smerire
Faţă de Cel pe care mintea nu poate să-L ignore.
Alfred MÉTÉRIÉ (1875-1902)
LA PRIÈRE DES ARTISTES
Seigneur, tournez-vous donc vers le bois calme et triste
Où solitairement s’enfoncent les artistes.
Ne les confondez pas avec les baladins,
Les jongleurs de talent et les faux écrivains,
Mais unissez chez eux en une seule flame
L’humilité du coeur et la fierté de l’âme.
Si le vide infini, si le commun mépris
De leurs songes trop beaux doivent être le prix,
Qu’indifférents à tout et qu’oublieux d’eux-mêmes,
Leurs jours mystérieux brillent comme un poème.
Sauvez leur rêve ailé de toute impureté,
Des vulgaires douceurs de la célébrité,
Du bonheur misérable, et des biens qu’on envie,
Et qu’enfin leur destin vaille mieux que leur vie...
RUGĂCIUNEA ARTIŞTILOR
Te-ntoarce, Doamne, acum, spre codrii calmi şi trişti
În care se afundă însinguraţi artişti.
Să nu-i confunzi cu trupa de ambulanţi actori,
Cu jongleri talentaţi ori cu falşi scriitori,
Dar dă-le tuturor, ca-ntr-o lumină vie,
A inimii smerire şi-a gândului mândrie.
Dacă pustiul veşnic şi-al tuturor dispreţ
Pentru ale lor vise, acesta este preţ,
Indiferenţi la toate, cu-o viaţă de boem,
Misterul existenţei îl schimbă în poem.
Salvează a lor vis de orice-impuritate,
Şi de păcatul dulce dat de celebritate,
De fericiri şi bunuri ce trec ca şi o ceaţă,
Şi fie-le destinul mai mult decât o viaţă...
Prof. Drd. Elena Roşioru
Crăciunul pe meleaguri dobrogene
De multe ori m-am întrebat, oare cum ar fi dacă Nașterea Domnului s-ar serba vara…? Sau cum am fi sărbătorit Crăciunul dacă am fi locuit în ,,țările calde”…? Cred că mi s-ar părea ciudat sau înteresant…Așa ceva însă mi s-a dat să trăiesc aici, pe meleagurile dobrogene. Datorită climei blânde, determinată de influența blajină a Mării Negre, se poate spune că locuitorii străvechiului polis Tomis trăiesc Crăciunul văratec, adică au parte de Nașterea Domnului pe o vreme mai caldă de cât la munte. Acest fapt poate părea straniu căci una este să auzi colinde la munte în dangătul clopoțeilor de la gâtul cailor ce trag la sanie și sub cetina încărcată de omăt a brazilor seculari și alta e să auzi colindând la malul mării. Totuși, nu este deloc rău și neplăcut, dacă ne gândim că magii au cutreierat prin deșert și Nașterea Domnului s-a petrecut la Bethleem, deci în ,,țările calde”.
Asadar, primul mare eveniment din istoria mântuirii, Nașterea Mântuitorului, are condiții deosebite la malul mării și seamănă izbitor de mult cu timpurile biblice ale înfăptuirii sale. Colindul străbun (de la termenul latin ,,colo, ere”- a se închina) aduce închinarea noastră împreună cu a îngerilor, a magilor și a păstorilor la ieslea din Bethleem unde ,,un prunc înfășețel”se naște pe această lume ,,grea de rele”!
,,Din an în an” pornesc la drum colindătorii care anunță vestea bună tuturor și urează ,,cu strămoșii” în cor cele bune poporului român.
Crenguțele de măr care se pun la înflorit de Sfântul Andrei, când de fapt începe cu colindul Sfântului Andrei vremea pregătitoare a Crăciunului, semnifică bucuria noastră pentru Nașterea Domnului. Și dacă ne gândim că lemnul crucii a fost, probabil, din măr, ne explicăm de ce crenguțele cu flori se transformă în Vinerea Patimilor în crengi cu spini… Nădajdumin că nu vom fi noi cei care vom așeza spinii păcatelor pe fruntea Mântuitorului ci, vom aduce, ca magii, daruri de fapte bune: aur, smirnă sau tămâie.
Pr. Prof. Dr. Bogdan-Ioan Brutaru
Relaţia dintre trup şi suflet în teologie şi în ştiinţă
În dialogul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă, clarificarea dualismului antropologic, înţeles ca dihotomism, ar putea corecta multe concepţii cu privire la om. Trebuie clarificată existenţa celor două componente, precum şi natura relaţiei lor. Clarificarea acestei relaţii dintre trup şi suflet oferă o antropologie autentică, motiv pentru care este necesar ca ştiinţa să dialogheze cu teologia pe această temă, deoarece amândouă sunt formatoare de convingeri care se reflectă în viaţa omului.
Va fi interesant de urmărit dezbaterea pe această temă, deoarece ştiinţa, fiind ancorată în principiile ei imuabile, nu va abdica niciodată de la ele dacă ideile teologice par să le contrazică. Spre exemplu, potrivit ştiinţei, dacă natura influenţei dintre trup şi suflet ar fi energetică, ei nu ar fi de acord cu acestă ipoteză, deoarece încalcă primul principiu al termodinamicii. Pe de altă parte, o altă ramură din ştiinţă, psihologia, consideră că două lucruri nu pot să interacţioneze dacă sunt diferite. Ele trebuie să fie din acelaşi material ca să poată interacţiona. Aşadar ştiinţa nu concepe o interacţiune între trup şi suflet dacă ele nu sunt ”înrudite” substanţial, sau dacă nu ”decurg” una din cealalaltă (teoria epifenomenalismului).
S-ar putea ca problema să nu poată fi rezolvată deoarece atât răspunsul pe care îl aşteaptă ştiinţa de la teologie, cât şi răspunsul pe care îl aşteaptă teologia de ştiinţă să nu se realizeze. Teologia nu o să accepte niciodată o antropologie strict naturală, iar ştiinţa nu o să se mulţumească niciodată cu răspunsurile antinomice și apofatice ale teologiei, precum cea a Sf. Grigorie de Nyssa, acceptată de teologia ortodoxă: „ este cert că sufletul şi trupul sunt diferite, însă cum aderă sufletul la trup nu ştim”. Teologia îl numeşte apofatism antropologic.
Însă trebuie aşezate premizele abordării antropologiei din ambele puncte de vedere ale problemei pentru a se realiza o viziune comună şi complementară asupra înţelegerii fenomenului uman.
Percepţia ştiinţei asupra naturii umane se bazează atât pe date empirice cat şi pe date teoretice. Astfel, pe baza datelor empirice natura umană se caracterizează prin două seturi de proprietăţi, care se sesizează la nivelul perceptibil: proprietăţi materiale şi proprietăţi mentale sau psihice. Analiza acestor proprietăţi pe baza metodologiei ştiinţifice conduce către trei variante de concepere a acestora, privind sursa şi statutul ontologic al acestora. Toate cele trei variante reprezintă forme de dualism, sau variante de înţelegere a proprietăţilor naturii umane.
1. Prima variantă se numeşte interacţionism şi propune posibilitatea ca sufletul şi trupul, mintea şi creierul să se influenţeze cauzal reciproc. Această variantă presupune un dualism substanţial, în care fiecare componentă a naturii umane este deosebită substanţial de cealaltă, dar păstrează posibilitatea de a interacţiona reciproc. Perspectiva se bazează pe experienţa comună, zilnică, în care sesizăm cum proprietăţile fizice influenţează proprietăţile sau stările mentale şi psihice.
2. A doua variantă se numeşte paralelism. Această variantă intenţionează să conserve integritatea fiecărei componente a naturii umane, considerând inacceptabilă şi improbabilă interacţiunea lor, care le-ar reduce reciproc. Viziunea îi aparţine lui Descartes şi este o viziune împărtăşită de biologie, care, în intenţia de a nu se reduce la vreo altă ştiinţă, cum ar fi fizica, nu vede nici o posibilitatea ca sufletul să influenţeze un organism atât de complex şi bine organizat.
3. A treia variantă se numeşte epifenomenalism. Potrivit acestei teorii proprietăţile mentale şi psihice sunt cauzate de proprietăţile fizice. Această variantă exclude constituţia dihotomică a naturii umane, mizând pe un monism fizicalist, în care este inexplicabil cum ceva fizic poate produce ceva non-fizic, în afara posibilităţii lui substanţiale. Această teorie se prezintă ca un mod de a reduce întrega realitate la o formă de existenţă fizică sau materialistă.
Aceste trei viziuni caracterizează modul de percepere bazat pe setul de proprietăţi duale, viziuni în care se regăseşte şi ştiinţa. Până la apariţia mecanicii cuantice ştiinţa a abordat fenomenul uman prin toate cele trei variante, însă revoluţia pe care a produs-o mecanica cuantică a însemnat o răsturnare de poli în înţelegerea relaţiei dintre mental sau psihic şi fizic, prin redefinirea conceptului de materie. Această nouă viziune se prezintă ca o combinaţie între interacţionism şi epifenomenalism, însă de data această nu materia generează mentalul sau psihicul ci, ambele componente concresc natural, cel material din cel mental, care se identifică cu evenimentele cuantice.
Aşadar, asemenea afirmaţiei părintelui Stăniloae, între materie şi spirit există o „înrudire”, însă ce fel de natură este această „înrudire” ne plasează pe două poziţii până acum diferite, însă cu posibilitatea de a deveni complementare. Cum spuneam mai devreme, cele trei forme de percepere a constituţiei umane caracterizează ştiinţa sub o ramură sau alta. În studiul de faţă mă voi opri asupra viziunii mecanicii cuantice asupra fenomenului uman, şi în special voi aduce în discuţie concepţiile unor filosofi ai ştiinţei, care au interpretat şi conjugat datele mecanicii cuantice cu date din psihologie, pentru a forma o viziune despre om.
Astfel, aşa cum am început această secţiune a studiului, şi ştiinţa se caracterizează printr-o serie de date empirice. Potrivit lui H. Stapp natura întreagă se prezintă ca fiind alcătuită din două tipuri de lucruri complet diferite: lucruri materiale şi lucruri sub formă de idei. Pentru a formula o înţelegere raţională a influenţei reciproce dintre aspectul material şi cel mental, aceste două componente trebuie să fie înţelese ca aspecte ale unui anumit material primar unic. Nu se cunoaşte însă natura acestui material primar unic, ci putem presupune că are caracter de idee.
Viziunea acestui om de ştiinţă asupra relaţiei dintre mental şi material conjugă concepţia asupra materiei a lui Werner Heisenberg cu concepţia asupra minţii a lui William James. Viziunea este destul de interesantă deoarece interpretează datele mecanicii cuantice ca identificându-se cu datele psihologice sub forma unui izomorfism. Viziunea aceasta este în ultimă instanţă naturalistă, deoarece presupune o continuitate naturală între mental şi material.
Încercarea de a fundamenta relaţia dintre mental şi material tot pe baze naturale reiese dintr-o serie de date experimentale şi din coerenţa logică care se impune. Logica lui W. James cere ca două lucruri să fie la fel ca să poată interacţiona. Altfel, nu se poate explica prin ce se realizează această interacţiune. Dacă interacţiunea este energetică, se consideră că s-ar încălca primul principiu al termodinamicii, însă apărătorii acestei posibilităţi consideră că acest principiu este valabil numai pentru sisteme închise, nu deschise cum este omul.
William James consideră că, din punctul lui de vedere pentru ca mintea să poată interacţiona cu trupul trebuie ca şi acesta să aibă tot caracter de idee. Ceea ce înseamnă că între minte şi trup trebuie să existe continuitate naturală de substanţă, în cazul acesta sub formă de idee, prin care să se realizeze tranziţia de la o stare la alta.
Ceea ce trebuie subliniat ca importanţă deosebită pentru studiul de faţă este ideea pe care o propune mecanica cuantică prin aceşti interpreţi ai ei, şi anume posibilitatea interacţiunii dintre suflet şi trup sau minte şi creier pe baza unei continuităţi de substanţă, o continuitate naturală, făcând trimitere la substratul fundamental al existenţei: ideea sau logosul.
Propunerea seamănă izbitor de mult cu o problemă din teologia creaţiei. Astfel, în Geneză I, 1-2, se vorbeşte de un material primordial din care Dumnezeu a creat toată existenţa; cea văzută şi cea nevăzută. Dacă Dumnezeu a creat totul pe baza unui material primordial sau o substanţă primordială, atunci se poate presupune că a creat şi sufletele din acelaşi material primordial, întrucât în întreaga creaţie trebuie să existe posibilitatea uniri şi recapitulării în Hristos, în urma căruia Dumnezeu să devină totul în toate.
Viziunea pare asemănătoare viziunii teologice, însă se distanţează de aceasta întrucât nu presupune ca dimensiune complementară şi superioară a fiinţei umane prezenţa în om a unui aspect care-l ridică peste posibilităţile naturale şi-i conferă acestuia calităţile modelului său după care a fost creat. Prezenţa harului dumnezeiesc în natura umană face ca modelul său, chipului lui Dumnezeu, să se imprime în natura umană ca o pecete asupra şi înlăuntrul omului, prin care acesta din urmă este structurat ca persoană şi în egală măsură pus în relaţie cu Dumnezeu.
Acesta este piscul pe care ştiinţa nu-l poate escalada întrucât pentru a ajunge la el trebuie să posezi puterea de cunoaştere a Duhului, „care toate le cunoaşte, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”. Omul este după chipul lui Dumnezeu şi în consecinţă, aşa cum spunea Sf. Grigorie de Nyssa, este tot ceea este Dumnezeu, numai că este prin har.
Chiar dacă incursiunile ştiinţifice în realitatea fenomenului uman sunt benefice şi bine intenţionate, ceea ce trebuie să cunoască ştiinţa din partea teologiei este că, oricât de multe ar cunoaşte ea despre om, rămâne ceva inaccesibil oricărei cunoaşteri ştiinţifice, iar această neputinţă nu îi va putea permite să realizeze singură niciodată o imagine completă despre om. Apofatismul antropologic pe care îl promovează teologia se referă la „rădăcinile” pe care omul le are în Dumnezeu, la modelul său prin care se defineşte ca şi chip al Lui, iar pentru a-l cunoaşte deplin pe el înseamnă că îl poţi cunoaşte deplin pe Dumnezeu.
Iată de ce dialogul dintre ştiinţă şi teologie nu numai că este benefic, dar este şi necesar în contextul în care simţim din ce în ce mai imperios dictonul: „cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Pr. Prof. Drd. Ionuț Rusu
Activitatea liturgic-didactică a Seminarului din Constanța
Seminarul Teologic poate fi considerat tărâmul de pregatire şi formare spirituală a viitorului slujitor. Este poarta de intrare în ambianţa duhovnicească a unui urcuş, pe care fiecare elev trebuie să-l ţintească.
Noi, ce ce slujim în şcolile teologice trebuie să fim capabili să-i învăţăm pe elevii seminarişti, prin vorbă şi prin faptă , calea libertăţii personale exercitate intr-un aşezământ bisericesc orânduit, de comuniune. Trebuie să creăm acea atmosferă duhovnicească ca toţi să poată vorbi şi să fie ascultaţi în căutarea comună a adevărului lui Dumnezeu: Scriptura, Liturghia, Sinoadele Ecumenice, canoanele, icoanele, Părinţii şi Sfinţii.
La rândul lor, elevii noştri teologi trebuie să îmbine cât mai armonios studiul academic cu rugăciunea liturgică şi strădania spirituală. Şi atunci prin comportamentul, caracterul şi conduita lor pot fi exemple vii în primul rând pentru comunitatea din care fac parte cât şi pentru colegii lor din alte ramuri ale învăţământului şcolar.
De aceea în cadrul Seminarului nostru Teologic liceal din Constanţa avem un program liturgic axat mai ales pe formarea duhovnicească a elevului seminarist, program menit să întregească conştiinţa fiecăruia ca viitor slujitor al lui Dumnezeu.
Programul liturgic zilnic în cadrul Seminarului teologic se desfăşoară astfel:
-rugăciunea dimineaţă-ora 7.00 (cămin)
-rugăciunea seara-ora 20.00 (catedrală)
In fiecare zi de miercuri de peste săptămână se oficiază între orele 6.30-8.00 Sfânta Liturghie la biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, de către un preot şi un diacon ce fac parte din corpul profesoral al Seminarului teologic, după un tabel stabilit la început de semestru şcolar, cu aprobarea IPS Teodosie.
In fiecare zi de vineri de peste săptămână se oficiază slujba Vecerniei, la Catedrala Sf. Ap. Petru şi Pavel , la care participă câte o grupă din fiecare clasă. Fiecare clasă fiind împărţită la rândul ei în patru grupe, în ordine alfabetică.
Programul liturgic se extinde după caz şi în alte forme, cum ar fi:
-
La mănăstirile din cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului, ami ales atunci când este un praznic împărătesc sau hramul mănăstirii, participă alături de IPS Teodosie toţi elevii seminarişti atât la slujba privegherii în seara respectivă cât şi a 2-a zi la oficierea Sf. Liturghii.
-
O parte dintre elevii seminarişti sunt angrenaţi în activitatea bisericească a unor parohii, acolo unde desfăşoară activităţi liturgice conform rânduielii respectivei biserici. Dând exemplu de o comportare ireproşabilă şi întru totul adecvată unui elev seminarist, de o pregătire muzicalo-liturgică corespunzătoare, unii sunt angajaţi permanent.
-
Alţii sunt constituiţi în grupuri mai mici şi desfăşoară practica liturgică la diferite biserici (coruri psaltice, corale bisericeşti etc)
-
Uneori ne constituim în aşa numitele cercuri liturgice şi dezbatem anumite subiecte de interes şcolar (ultimele cărţi editate). De exemplu ultima oară am analizat conţinutul cărţii “Indrumător liturgic“ al părintelui Gh. Safta din Târgovişte.
PROGRAM DUHOVNICESC
Fiecare elev seminarist îşi are propriul duhovnic , fie unul dintre profesorii Seminarului, fie Ierarhul locului sau un alt preot
Se menţine o legătură strânsă cu preoţii de la sate, dar şi de la oraşe, acolo unde elevii îşi desfăşoară activitatea bisericească (practica liturgică, îndrumarea duhovnicească)
Toţi sunt conştienţi de nevoia unui duhovnic experimentat, de calăuză duhovnicească pentru ca într-adevăr calea noastră spre mântuire înseamnă a face voia lui Dumnezeu, a-i urma calea şi a-i păzi poruncile.
Dostları ilə paylaş: | 
