Lumina lui Hristos de la Malul Mării
Yüklə 291,97 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Prof. Adăscăliței C. Rădăcinile colindului
- Bădilă Andrei Cls. a IX-a A Crăciunul şi sărbătorile de iarnă în societatea românească actuală
- Roșioru Ștefan Cls. a XII-a B Obiceiuri și tradiții din Maramureș
- Rasofor Micle Mihai-Gavril Cls. a XII-a A Din activitatea artistică a Seminarului Proză scurtă
Pr. Prof. Ciprian Rus Minunata Sărbătoare a Crăciunului Crăciunul sau Naşterea Domnului (naşterea lui Iisus Cristos) este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. In 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie “zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu data variabilă. O poveste mai puţin cunoscută legată de Crăciun este faptul că în secolul al VII-lea călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. In jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. In secolul al XVI-lea, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii. Incă nu este clară originea acestui gest. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necreştini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, a “darurilor de la Moş Crăciun”. Crăciunul românesc este altceva decât cel nemţesc, grecesc sau american. Este mai mult decât cadouri sub brad şi beculeţe colorate, este celebrarea Naşterii lui Iisus. Crăciunul românesc este sărbătoarea vieţii şi a luminii, a soarelui invocat în cea mai lungă noapte a anului, cea a solstiţiului de iarnă, pentru a căpăta puteri şi a învinge întunericul, iar ziua să înceapă din nou să crească. Cu mii de ani în urmă, strămoşii noştri, care trăiau într-o minunată armonie cu natura şi cu ritmurile ei, sărbătoreau în noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie evenimentul solstiţiului de iarnă, perioadă critică în mersul Timpului. Soarele se afla atunci în cel mai "slab" moment a l sau, dându-ne cea mai scurtă zi din tot anul, iar anticii credeau că nu mai are forţă şi trebuie hrănit şi ajutat. În unele zone ale ţării, se rostogolesc de pe dealuri roţi aprinse în noaptea de Crăciun, în altele se aprind buşteni - poate urme ale unor străvechi ritualuri solare. Probabil, oamenii acelor vremi credeau într-o divinitate a vieţii şi a morţii, a învierii şi a vieţii de dincolo, care guverna ritmul existenţei lor pământene, al vegetaţiei, al agriculturii. Viaţa şi moartea erau considerate două faţete fireşti ale aceleiaşi realităţi, iar strămoşii noştri nu cunoşteau teama de moarte şi de neant, care a făcut din societatea zilelor noastre o societate depresivă şi stresată. Ei aveau un reper de nezdruncinat: credinţa în nemurirea sufletului.
În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naşte. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun şi Crăciunoaie, însă nici aceştia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin naşterea unui prunc zămislit din greşeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia, auzind-o, şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moaşă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, şi l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, şi când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moaşele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad in curtea lui şi joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte Sfintei familii daruri pastoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Mos Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după legenda evanghelică, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde. Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou.Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul “Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul “Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii.Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: “Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, “O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, “Domnuleţ şi Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în “Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în toate satele românesti, inclusiv cele din judeţul Alba. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în aceasta zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor. Copiii din satele de pe Valea Secaşului pornesc să colinde pe la casele oamenilor, iar gazdele trebuie să-i primească pe colindatori. In unele sate se mai păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor. Să ne amintim că în ziua de Crăciun izbândesc lumina şi viaţa şi să nu lăsăm vremurile cele noi şi agitate să ne îndepărteze de spiritualitatea pământului nostru, de sensurile adânci ale sărbătorii şi să ne transforme în simpli consumatori de petreceri. Prof. Adăscăliței C. Rădăcinile colindului An de an, în Ajunul Crăciunului, este vremea colindatului. Casele, frumos decorate în spiritul Crăciunului, lucind de curățenie, își așteaptă colindătorii încă de dimineață. În orașe, această tradiție este dusă mai departe, în general, de copii și de tineri, care formează grupuri și colindă casele oamenilor, cântând diverse colinde. În lumea rurală, în schimb, încă se mai întâlnesc grupuri de adulți colindând. 
Colindul este un ritual compus din cântece (colinde), dar și dansuri, și anume gesturi de ceremonie. Colindele transmit diverse urări, de sănătate, de bogăție, de rod bogat, în anul ce urmează. De asemenea, există numeroase colinde cu mesaj religios. După ce termină de cântat colindele, grupul primeste de la cel vizitat un dar. Conform tradiției, se oferă copiilor colaci, nuci și mere, iar adulții primesc țuică fiartă, vin și cozonac. Colindatul este un obicei străvechi pe aceste meleaguri (mai este răspândit și la vecinii noștri, în Ungaria și Bulgaria), fiind premergător creștinismului, de pe vremea când populația din această zonă era păgână. Ulterior, obiceiul a fost creștinizat, textele colindelor fiind adaptate unui conținut biblic. Obiceiul colindatului își are obârșia în vechea tradiție păgână de celebrare a Calendelor, sărbători romane închinate soarelui. Calendele desemnează un obiect rotund, cu trimitere directă la puternicul astru solar preamărit de romani. Colindele se cântau în cerc închis (obicei păstrat și azi), un nou simbol al rotundului, al soarelui. Timp de șase zile, colindătorii (doar bărbați) realizau un cerc invizibil în jurul comunității, pentru a o proteja mai apoi de venirea Anului Nou, când demonilor li se dădea drumul pe pământ. În prezent, la țară, obiceiul cere împărțirea de colaci, de nuci și de obiecte rotunde, cu trimitere directă la simbolismul păgân. Obiceiul colindatului cu măşti se pierde în negura vremilor, fiind de fapt rezultatul practicilor magice precreştine, dinaintea Anului Nou, peste care s-a "grefat" sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului. ”Oleleul” mai există și astăzi în zonele dobrogene. Se adună o ceată de băieţi și bărbaţi tineri care pleacă la colindat. Unul dintre ei este costumat astfel: pe cap mască roşie, cu gură mare, cu dinţi lungi, cu coarne legate între ele de ardei roşii, iuţi, iar pe deasupra îmbrăcămintei poartă o şubă mare, miţoasă, făcută din blană de oaie. Toată costumaţia este menită să înspăimânte. ”Oleleul” pleacă la colindat, copiii ies pe la porţi și pe stradă să îl vadă și se ţin după grupul de colindători. Din când în când, ”oleleul” se întoarce spre copii, speriindu-i. Cei mici ţipă și fug extrem de speriați. ”Oleleul” și ceata lui merge cu colinda numai la casele oamenilor înstăriţi și foarte gospodari, nu din poartă-n poartă! Sunt primiţi cu voioşie și mândrie mare de către gazde, li se dau bani, sunt puşi la masă şi li se dă de mâncare şi de băut. Indiferent de modul în care sunt prezentate colindele iernii, diversitatea obiceiurilor regionale ne învăluie pe fiecare dintre noi într-o aură de armonie totală, eliberându-ne de grijile vieții cotidiene.
Printre cele mai frumoase perioade ale anului este perioada sărbătorilor de iarnă. Pentru comunitatea de până la începutul sec. al XX-lea, aceasta era perioada şezătorilor, întrucât, în nopţile lungi de iarnă, era vreme destulă pentru lucrul de mână, dar şi pentru distracţii; era şi acesta un moment când se cunoşteau flăcăii cu fetele, ca să se căsătorească după Bobotează. Pentru societatea românească de astăzi, acele vremuri au ajuns doar o amintire. În graba de a ne moderniza, de a “ţine pasul” cu societatea occidentală, în ultimii ani am început să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de originile noastre, de folclor, de credinţă, de tot ceea ce ne face români cu adevărat. Sărbătorile de iarnă, odată prilej de bucurie şi veselie, în prezent şi-au pierdut aproape toată semnificaţia, devenind nişte găselniţe comerciale, şi un pretext de distracţie şi excese, ce nu au nici o legătură cu credinţele şi tradiţiile strămoşilor noştri. Romanii aveau obiceiul de a împodobi un pom, o ramură verde, numai la nunta şi la înmormântarea unui tânăr nenunţit. Mai târziu se prefera pomul “de vâsc”, ţinut astăzi în casă de Anul Nou, în credinţa că aduce noroc. Un obicei întâlnit pe tot globul, de curând şi pe teritoriul României este acum împodobirea bradului de Crăciun cu jucării, lumini, globuri, beteală. De dată recentă (în România, până la sfârşitul sec. al XIX-lea, se întâlnea numai în casele nemţilor care locuiau prin oraşe), acesta nu face parte din tradiţiile vechi româneşti, ci a fost preluat din Occident, fiind un obicei protestant la origine. Cel puţin pentru mine, imaginea sărbătorilor de iarnă, asa cum ne sunt prezentate în mass-media, este una deplorabilă, acestea fiind desacralizate, lipsite de simplitatea şi “spiritul” pe care ar trebui să le cultive în sufletele oamenilor. La fel ca şi Halloween-ul, Valentine's Day, Crăciunul, şi toată luna decembrie de fapt, a devenit perioada cumpărăturilor fără măsură, a cadourilor, a colindelor cântate doar pentru bani, fără a li se cunoaşte semnificaţia. Simţim oare că odată cu Sf. Nicolae începe magia iernii, a sfintei Naşteri, a bucuriei de a împărţi cu alţii? Sărbătorile ideale, in viziunea românului de astăzi arată ca în reclamele scumpe, cu multă zăpadă şi Moş frumos şi bogat îmbrăcat în roşu, cu o sanie strălucitoare. Se adaugă la toate acestea familiile fericite ai căror copii înoată printre zecile de cadouri desăvârşit ambalate, în timp ce colindători de profesie cântă atât de frumos colinde în limba engleză. Realitatea însă este cu totul alta; mirosul de cozonaci “ca la mama acasă”, colacii şi covrigeii pentru “Bună dimineaţa” de odinioară, încep să fie înlocuite de produse de patiserie din supermarketuri, mai ales în tinerele cupluri, unde, acaparaţi de muncă, preferă să cumpere ceea ce gospodinele pregăteau cu mare drag până acum nu mult timp. Sărbătorile normale însă, sunt cele din familiile normale, unde Moş Crăciun seamănă izbitor cu bunicul sau vecinul de la doi. Aceste sărbători încep cu miros de pomana porcului şi cu “Bună dimineaţa la moş ajun” cântat dimineaţa devreme. Urmează negreşit masa îmbelşugată, împărţirea darurilor şi îmbrăţişările stângace dar sincere ale rudelor pe care nu le-am văzut poate de la Crăciunul trecut. Şi toate acestea pe fondul învechitelor colinde ale lui Hruşcă, sau mai nou al manelelor ce răsună din multe apartamente. Sărbătorile reale, cele pe care le trăim de câţiva ani încoace, sunt cele care încep cu 1 Decembrie. Cuprind parade militare, discursuri populiste, analize televizate, stirile de la ora 5 unde se arată cetăţeni turmentaţi amendaţi de poliţie, ori culeşi de prin şanţuri, ori spitalizaţi din cauza exceselor de băutură ori mâncare deja la ordinea zilei. Urmează un 6 decembrie, care dă startul nebuniei cumpărăturilor, şi pentru care ghetuţele lustruite îşi pierd semnificaţia datorită mărimii lor nesemnificative. De acum şi până după revelion are loc marea încercare a fiecăruia de a se menţine cât mai aproape de nivelul de snobism al celorlalţi. Bucuria de a dărui este cu mult depăşită de nevoia de a fi văzut în cât mai multe locuri la modă, iar conştiinţa este liniştită prin daruri mărunte pentru cei cu nevoi mari. Bradul tradiţional din casele părinteşti se transformă în bradul perfect, opulent, împodobit de profesionişti cu cât mai multe ornamente multicolore, în vreme ce colindătorii sunt ţinuţi la distanţă de interfoane. Nici colindele nu mai sunt cum erau odată, cântate în spiritul Crăciunului şi al Naşterii Mântuitorului. Copiii şi adolescenţii vin la colindat în speranţa că vor primi bani, nu colaci ori nuci sau covrigi de casă, adesea neştiind exact despre ce cântă, cine este pruncul Iisus sau de ce se colindă în primul rând; în loc de tradiţionalul “Crăciun Fericit”, se foloseşte mai mult sintagma “Sărbători Fericite!”, ca şi cum numele acestor sărbători nu ar conta de fapt, când Moş Crăciun şi cadourile sale este mai important decât Naşterea Mântuitorului. Toate acestea devin superficiale, nimeni nu mai înţelege adevăratul sens al Sfintelor Sărbători. Deşi în unele zone ale ţării încă se respectă multe din aceste tradiţii, în special în mediul sătesc, sub forma colindelor, dansurilor specifice fiecărei regiuni, fenomenul de înstrăinare de propriile noastre origini continuă, sub semnul “evoluţiei”, “modernizării”. Nu susţin că acestea nu ar fi benefice, dar oare, în acest proces, nu uităm oare cine suntem cu adevărat? Snobismul, incultura, sau pur şi simplu dezinteresul ne depărtează din ce în ce mai mult, mai ales pe noi, noua generaţie, de “rădăcinile” noastre strămoşeşti, de spiritul creştin şi adevăratul Crăciun, când veselia Naşterii Domnului ar trebui să aducă lumină în sufletele şi familiile noastre, iar nu nişte simboluri artificiale şi în fond, inutile. Copiii noştri vor şti oare cine este pruncul Iisus? Dacă da, îl vor considera oare mai important decât Moş Crăciun, sau superficialitatea va conduce şi generaţiile viitoare? Nu putem răspunde încă la această întrebare. Putem totuşi să “păzim” ce încă mai avem, şi să ne bucurăm de adevăratele Sfinte Sărbători, împreună cu cei apropiaţi sufletului nostru.
Cuvântul ,,crăciun’’ este înrudit cu termenul de origine latină ,,creatio’’ (latina cultă) care înseamnă ,,precum o creaţie’’. Dumnezeu a coborât în lume cu scopul rezidirii acesteia, aducând împăcarea prin Fiul Său, cel ce va ridica păcatele lumii. Plină de parfum divin, minunata sărbătoare a naşterii Domnului, Crăciunul, revine iar ca prilej de bucurie. Cei mici îşi luminează aceste zile semănând bucurie prin vestea colindelor, recompensaţi fiind cu daruri creştineşti. Maramureşul îmbracă sfânta haină a acestei sărbători poate mai deosebit ca niciunde în lume. Colindele, asemenea unor rugi înălţate spre ceruri, deschid uşile inimilor și ale caselor de maramureşeni vrednici, cu frică și respect pentru Dumnezeu. În sfânta noapte nu doarme nimeni, căci de la casa preotului încep cetele de colindători, precum un regal, ducând pretutindeni salba lor de colinde. Maramureşul este un loc în care se pot auzi glasurile copiilor şi ale tinerilor dar și ale celor bătrâni care vestesc Naşterea Domnului Iisus Hristos, dar, întâi de toate, întrebând: ,,Slobodu-i a colinda?’’. La colindă, echipele se formează din băieţi care cheamă fete la colindat, cu mult timp înainte de Crăciun. Fiecare băiat cheamă câte o fată cu care vrea să-şi petreacă ”sara” de Crăciun. Grupurile de tineri, îmbrăcaţi de sărbătoare, umblă pe la fiecare membru al grupului, cântând pe la fiecare câte o colindă, iar, după ce termină de colindat, se rosteşte cererea: ,,Să ajungeţi gazde, multe sări ca sara din iastă sară şi ca ziua de mâne!’’, iar gazda răspunde: ,,Să aveţi noroc! Poftiţi în casă!’’. Colinda tinerilor este răsplătită cu câte un pahar de ”horincă”, colăcuţi şi fructe. ,,Colăcuţul’’ dat copiilor este un simbol al soarelui. ,,Colăcuţul’’ sau ,, colăcelul’’, cum mai spun maramureşenii, este un simbol al soarelui, deoarece, dospirea aluatului, din care se face, semnifică fertilitatea. Putem spune şi despre măr, că este aliment sacru şi ,,fruct al cunoaşterii’’ sau despre nucă, că este asemănată cu ,,oul cosmic’’! Toate acestea se regăsesc pe mesele de Crăciun şi în toate gospodăriile din Maramureş, chiar dacă modernismul începe să-şi facă loc și in zonele rurale. Sunt extrem de rare situaţiile în care podelele casei sunt acoperite cu fân proaspăt, iar sub faţa de masă sunt puse paie pentru dobândirea bunăstării. Superstiţiile persistă și sunt ținute cu sfințenie de localnici. Astfel, nu se dă cu mătura de Crăciun, nu se spală rufe și nu se dă nimic cu împrumut. De asemenea, se dă de mâncare pe săturate animalelor din gospodărie, în special câte o bucăţică de aluat dospit, despre care se crede că le va feri de boli. Despre cei care plâng în ajunul Crăciunului se crede că vor plânge tot anul care vine, iar în dimineaţa de Crăciun este bine să te speli pe față cu apă de izvor, în care se pune un bănuţ de argint. Un lucru important, care nu trebuie uitat, este bradul de Crăciun. Dacă odinioară se împodobea cu nuci, mere ori şiraguri de fasole albă, în loc de beteală, acum acestea sunt înlocuite de beculeţe şi globuri chinezeşti. În încheiere, vreau să vă transmit una dintre urările noastre din Maramureș: ”Turtureaua vântului
O ”înviere” de Crăciun Tăcerea din salonul spitalului părea din altă lume şi parcă vibra în auzu-mi ca o întrebare nearticulată: când se va termina totul? Nu mă puteam hotârî să mă duc şi să cercetez. Nesiguranţa aceasta era îngrozitoare, dar certitudinea ar fi fost şi mai îngrozitoare. Am început să asud şi, în cele din urmă, nemaiputând suporta absenţa oricărei forme de comunicare, luai decizia de a merge la biserică. Simţeam nevoia de a mă depărta cât mai mult de acel loc. Trecui prin faţa Mall-ului Tomis, al cărui iluminat puternic îmi părea sinistru, provocându-mi usturimi oculare. Cineva îmi aruncă o privire binevoitoare în semn de salut. În dosul impunătoarei clădiri răsărea tăcută, severă biserica. Clopotele îngânau sec o incantaţie cu vibraţii sonore stranii. În mijlocul bisericii se distingea silueta unui preot atât de gras încât înfăţişarea lui părea obscenă dar, cu toate acestea, îşi dădea silinţa să fie cât se poate de demn. Purtarea lui inspira deschiderea umană, prietenia, fără ostentaţie, bunăvoinţa, dar în acelaşi timp, siguranţa de sine, transparenţa, ca o consecinţă a echilibrului lăuntric, profund. Inima îmi bătea cu putere. Simţii că o forţă străină mă luase în stăpânire şi gesturile-mi erau dictate de o voinţă exterioară. Stam în genunchi, în faţa icoanei Sfintei Maria cu pruncul Iisus în braţe, şi încercam să mă rog. Gâtul îmi era uscat ca o iască şi, instinctiv, dusei mâna să-l pipăi, ca pentru a vorbi mai uşor: ,,Quem Deus vult perdere, prius dementat’’. Repet, până la epuizare, proverbul latin iar fundalul sonor al vecerniei de dinaintea Crăciunului îi imprimă conotaţii mistice, ezoterice. Tăcerea mă dezmeticeşte şi constat că am rămas singur. Ridic privirile iar ,,ochii’’ icoanelor îmi par odihnitori şi paşnici. Spaţiu securizant. De fiecare dată când mă aflu într-un edificiu bisericesc, am această senzaţie de acalmie totală, de parcă individualitatea s-a topit şi, odată cu ea, toate frământările unei conştiinţe gregare. Şi totuşi... Sărut icoanele, aprind lumânări şi ies clătinându-mă pe picioare, ca un om toropit de somn. Deşi, de afară se auzeau cuvintele guturale ale colindelor, mi se părea că sunt înconjurat din toate părţile de o tăcere supranaturală. Auzeam oftatul abia simţit al vântului când trecea pe sub copaci, făcând crăcile uscate să trosnească ostentativ, înfiorându-mă. Cât va mai dura starea aceasta? Ajunsesem la capătul puterilor. Mă urc mecanic într-un troleibuz şi ajung în faţa spitalului. Poticnit, dar hotărât, intru pe holul incintei. Albul pereţilor exercita asupra mea o presiune insuportabilă, împrumutându-mi o acută lipsă de vitalitate. Din sala de operaţie ies apatici, obosiţi, cu un cumplit aer condescendent, medicii şi asistentele. N-am crezut că vederea vreunui semen mă va umple de o spaimă atât de grea. Era foarte cald, dar îmi simţeam trupul înfiorat ca de friguri şi mă luptam din răsputeri să nu clănţăn din dinţi, căci mâinile şi picioarele îmi erau sloiuri de gheaţă. Mă durea capul de simţeam că înnebunesc. Se părea că toate spaimele nebuneşti se dezlănţuiseră şi încercau să-mi iasă din ţeastă. Doctorul Georgescu sta cu ochii întredeschişi iar vorbele lui se auzeau domoale, întocmai ca suspinul vânturilor de seară când înfioară frunzele salcâmilor:
Îl privesc impersonal şi tresar la auzul cuvintelor proprii
Ridic privirea şi văd un om istovit, astenic, cu cearcăne atât de accentuate încât ovalul feţei capătă o aură tragică. Mâinile şi picioarele subţiri, lungi îmi aminteau de un Don Quijote de operetă. Zămbesc sinistru şi mă bălbăi stupid în încercarea de a articula o frază de mulţumire. Tresar, când aud paşii şterşi ai medicului, îndreptându-se spre sala de operaţii. Sunt condus neutru de o infirmieră în rezervă. Straniu este că există o economie de cuvinte cutremurătoare. Privirile furişe, temătoare, care-mi accentuează anxietatea până la paroxism, sunt singura formă de comunicare interumană. Zgomotul tărgii pe rotile sună mecanic, strident, terifiant. Uşa se deschide şi doi asistenţi îmi aşază copilul pe pat. Orice sunet se materializează şi mă izbeşte fizic; trupul meu se contractă la fiecare cuvânt al corpului medical, ca şi cum ar fi crivelat de o rafală de gloanţe:
Mă uit la Andrei ca la un obiect străin, care nu-mi aparţine; ceva care merită toată atenţia, întrucât este un lucru ce nu se relevă oricui sau oricum;mă pândesc încordat aşteptând orice reacţie care să-mi confirme că exist. Am senzaţia de scindare interioară şi aştept să văd ce face alter-ego-ul meu pe care îl observ acum pasiv, împietrit, incapabil de a schiţa un gest, preocupat mai mult de ceva interior, o emoţie profundă, capabilă să sintetizeze acest episod vizionat cu exactitate de dublul meu. Suntem lăsaţi singuri - tată şi fiu – în spaţiul claustrofob al rezervei. Iau mâna lui Andrei – rece şi slăbită – şi o ţin în mâna mea. Rămân nemişcat până în clipa când tăcerea fu tulburată de un horcâit neaşteptat şi prelung. Horcăitul era îngrozitor şi părea că vine din altă lume.
Trecu o vreme destul de lungă până când copilul îmi răspunse:
Era nespus de impresionant să te uiţi la el, cum sta îngrozit în acel pat. El – fiinţă ingenuă, virgină – care, paradoxal, avea un trup atât de epuizat şi de sfârşit încât te făcea să te cutremuri.
Închise ochii şi înfrigurat mă gândii că poate nu-i va mai deschide niciodată. M-am aşezat lângă pat încordat. Noaptea părea că nu se mai sfârşeşte. Apoi, dintr-o dată o suită de medici şi asistente intrară în îngusta rezervă.Toţi se aşezară lângă patul lui Andrei, urmărind tăcuţi cum medicul Georgescu îl examina minuţios.
Trupul meu se încordase, asemeni unui resort, iar violenţa verbală îmi aducea o nebănuită satisfacţie. Tonul meu iritat l-a trezit pe Andrei, căci deschise din nou ochii, care acum i se tulburară. Voia să spună ceva, dar glasul lui era atât de slăbit, încât a trebuit să-mi dau toată silinţa ca să-l pot înţelege.
Vizita a continuat într-o linişte mormântală. Întorsei spatele şi privi laş spre fereastră. Stelele străluceau puternic, nepăsătoare, pe întinderea nesfârşită a cerului.
Mă răsucii străfulgerat. În încăpere rămăseserăm doar noi trei.
Ezită , după care îmi şopti patetic înainte de a ieşi:
În urma lui scârţâitul uşii mă cutremură. Am început să plâng cu sughiţuri, întocmai ca un copil.
M-am aplecat spre el. Copilul sta cu ochii închişi iar vorbele lui izvorau plăpând, întocmai ca suspinul valurilor mării când ajung la ţărm.
De astă dată îi întinsei un pahar de apă. Cu o sforţare fantastică a voinţei, Andrei îşi adună parcă toate puterile.
Făcu o pauză ca să se odihnească.
Am ieşit imediat pe hol. Am găsit o infirmieră bătrână pe care am implorat-o, cu toată disperarea de care poate da dovadă un părinte, să-mi cumpere un brad şi să mi-l împodobească. Am coborât cu liftul. Simţeam că mă sufoc, că mi s-a blocat respiraţia, de parcă organele interne mi s-ar fi umflat (inima, plămânii) invadându-mi întreaga cavitate toracică...ceva, o greutate inexplicabilă împiedica manifestarea organică firească a fiinţei mele. Observ toate aceste senzaţii ca şi când n-ar fi vorba de corpul meu ci de-al altuia. Mă simt grotesc că simt şi altă durere decât cea sufletească. Alerg la taxi şi ajung (nu ştiu când, cum?) acasă. Acasă? Mă uit străin la acest conglomerat de mobilă. Caut discul cu colindele de Crăciun care îi plăcea atât de mult Magdei. Şi sunt atât de singur...M-apucă un puseu de plâns dar mi-l reprim ruşinat. Mă urc în taxiul care mă aşteaptă şi îi cer şoferului să mă ducă cât mai repede la destinaţie. Cobor împleticit dar, ajuns în dreptul liftului, găsesc aici o mare de oameni. Intru în panică şi încep să urc furtunos scările, cutremurat de o spaimă profundă. Sudoarea-mi rece se prelinge pe faţă, îmi intră în ochi, tulburându-i. ,,Doamne , nu mă lasa singur! ’’îmi spun necontenit iar drumul până la Andrei mi se pare nesfârşit. Pătrund în rezervă. Minune! Ce mult înnobilează bradul acesta jumulit, împodobit sărăcăcios, spaţiul rece al salonului. Îmi privesc copilul. Părea că doarme. Pun combina pe noptiera din dreptul patului şi dau drumul la muzică. Andrei oftă. Buzele i se mişcau abia peceptibil şi a trebuit să mă aplec foarte aproape de el ca să-l pot înţelege:
Colindele, într-un crescendo muzical, pun stăpânire pe mine ceasuri întregi, iar notele par a se încăleca într-o gamă incendiară, dizolvând orice trăire dramatică. Sufletul mi se dilată într-o variaţie ascendentă, pe o scară a cărei ultimă treaptă mă leagă indestructibil de Dumnezeu. Leagănul acestuia este la capătul vibraţiilor noastre. Nimic nu-mi pare acum mai potrivit, în a găsi ataşarea de Dumnezeu, decât a intona cântecele naşterii lui Iisus. Scufundarea în aceste incantaţii îmi oferă un refugiu de propria mea individualitate. Imersiunea în divin mă scapă deodată de ispita propriei existenţe.
Mă ridic stupefiat de parcă aud o voce din altă lume. Andrei mă priveşte jucăuş iar în obrajii rotunzi are o roşeaţă uşor perceptibilă. În lumina dimineţii zăresc silueta medicului care ţine în brațe un minunat căţel de pluş.
Se întoarse apoi spre mine şi, aplecat spre urechea mea, şopti însufleţit:
Yüklə 291,97 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
