Manualul actiones cu privire la tehnicile de interacțiune judiciară în aplicarea Cartei ue – module generale

Rolul judecătorilor naționali

Implementarea Directivelor (privind egalitatea)

• 
  Instanțele naționale ca instituții care soluționează conflicte
  

Trimiterea la Articolul 47 din Carta UE poate asigura o modalitate de a eluda normele domeniului de aplicare și de a permite complementaritatea suplimentară dintre Convenție și Cartă. În aceste cazuri, instanțele naționale apelează la interpretarea coerentă. V-ați confruntat vreodată cu un asemenea caz?
Cauzele Benkharbouche împotriva Sudanului și Janah împotriva Libiei au ilustrat relația dintre Convenție și Cartă în Regatul Unit. Cauza a implicat doi muncitori care au depus plângeri de dreptul muncii, care au răspuns la plângeri prin pretinderea imunității statale, în baza unui act al Parlamentului Regatului Unit (Legea imunității statale), care transpune o Convenție a Consiliului Europei cu privire la acea chestiune.
Invocarea imunității statale pentru aceste reclamații de dreptul muncii a reprezentat o încălcare a drepturilor omului în temeiul Articolului 6 din Convenție și Articolului 47 din Cartă? O parte din reclamații priveau chestiuni de legislație UE (Directivele privind egalitatea). Alte reclamații, cum ar fi cele pentru salarii și concediere nelegală, nu erau corelate cu legislația UE.
Cu privire la căile de atac, Curtea de Apel, ca urmare a hotărârii prealabile a Tribunalului de Apel în Dreptul Muncii: (1) a recurs la interpretarea coerentă a jurisprudenței CEDO, trăgând concluzia că imunitatea statală nu putea fi invocată împotriva tuturor reclamațiilor de dreptul muncii, ci doar împotriva reclamațiilor care privesc personalul de bază al ambasadei – emițând o „declarație de incompatibilitate”;⁶⁹ (2) a dispus neaplicarea prevederilor Legii imunității statale, în măsura în care acestea au fost aplicate ca barieră pentru reclamațiile în temeiul legislației UE.⁷⁰ Doar instanța superioară ar putea lua în calcul emiterea unei declarații de incompatibilitate cu Convenția, deși instanțele de orice grad pot să nu aplice legea în baza Articolului 47 din Cartă. În plus, calea de atac a neaplicării actului adoptat de Parlament are clar un impact mai mare decât o declarație de incompatibilitate, permițând cauzei să continue pe fond (în măsura în care privește legislația UE) mai degrabă decât să aștepte ca Parlamentul să amendeze legea în acest scop.⁷¹⁷²
Pentru informații complementare cu privire la această cauză, consultați Partea a II-a, fișa de caz nr. 7.

• 
  Instanțele naționale ca gardieni ai principiului echivalenței și principiului efectivității
  

Aceste două principii limitează și îndrumă autonomia procedurală a statelor membre.⁷³ Instanțele naționale asigură certitudinea și coerența juridică atunci când analizează legislația națională care implementează directivele sau când hotărăsc cu privire la aplicarea unei anumite căi de atac sau sancțiuni.

În practică, principiul echivalenței este o extensie a principiului general al nediscriminării în cadrul legal al căilor de atac, iar principiul efectivității cere ca exercitarea drepturilor UE la nivel național să atingă un prag de bază al protecției judiciare.

Printre cauzele de referință din acest domeniu sunt cauzele Von Colson, Dekker și Pontin.⁷⁴ În cauza Van Colson, instanța a stabilit că un stat membru care implementează Directiva egalității de gen trebuie să facă acest lucru aplicând sancțiuni care descurajează încălcarea și care garantează protecția jurisdicțională reală și eficientă, inter alia, printr-un „efect descurajator real” pentru persoanele care încalcă obiectivele Directivei. Mai mult, absența unei prevederi specifice din Directivă conferă statelor membre libertatea de a stabili regimul sancțiunilor – publice, private, administrative sau penale – câtă vreme acestea sunt „stabilite în condiții analoge celor aplicabile în dreptul național pentru încălcări de aceeași natură și gravitate și care conferă sancțiunii caracter efectiv, proporțional și disuasiv”. ⁷⁵

Îndrumări cu privire la aplicarea acestui principiu al echivalenței au fost stabilite în cauza Pontin, o cauză împotriva concedierii unei persoane însărcinate, în care a aplicat o reparație de anulare a concedierii, dar a respins cererea de daune, care ar fi fost disponibilă în temeiul legislației din Luxemburg. Instanța a considerat că aceasta reprezenta o încălcare a efectivității și echivalenței.

Atât Articolul 21, cât și Articolul 47 reprezintă acum aceste principii în domeniul de aplicare al Cartei. Utilizarea lor mai largă de către instanțele naționale prin interpretare coerentă ar putea contribui la asigurarea coerenței aplicării standardelor legislației UE în cadrul gamei largi de căi de atac și sancțiuni care rezultă din autonomia procedurală a statelor membre UE.⁷⁶

• 
  Instanțele naționale care utilizează procedura trimiterii preliminare însăși drept cale de atac eficientă
  

Hotărârea CEDO în  cauza Schipani împotriva Italiei din 21 iulie 2015 a confirmat încălcarea Convenției de către o instanță națională prin neefectuarea unei trimiteri preliminare. Cauza Schipani împotriva Italiei reafirmă hotărârea din cauza Dhahbi împotriva Italiei (2014) în care CEDO a stipulat că refuzul unei curți de ultim grad de a face o trimitere la Curtea de Justiției, nefurnizând niciun motiv pentru a-și justifica decizia, implică încălcarea Articolului 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Lui Dhahbi i s-a refuzat acordarea alocației familiale deoarece era cetățean tunisian (resortisant al unei țări terțe), nu italian. Dhahbi a făcut apel, argumentând că alocația familială reprezenta o „asigurare socială” în temeiul Acordului euro-mediteranean și, prin urmare, avea dreptul de a se bucura de tratament egal cu muncitorii italieni. Autoritățile italiene au argumentat că beneficiul reprezenta „asistență socială”, prin urmare era în afara domeniului de aplicare al Acordului. Dhahbi a replicat că această clasificare se referea la legislația națională și nu la criteriile dezvoltate de CJUE. Cauza sa a ajuns la Curtea de Casație din Italia. Dhahbi a solicitat instanței să adreseze o întrebare preliminară la CJUE pentru a clarifica dacă, în temeiul Acordului euro-mediteranean, unui muncitor tunisian îi putea fi respinsă alocația familială plătibilă muncitorilor italieni. În alte cauze, Curtea de Casație din Italia a adresat întrebări la CJUE. Totuși, nu a adresat la CJUE nicio întrebare referitoare la cauza Dhahbi.

Ca urmare a cauzei Schipani împotriva Italiei, în cauza Ferreira da Silva, în ciuda faptului că aceasta nu era o cauză în domeniul nediscriminării, CJUE, a constatat pentru prima oară în istorie că o instanță supermă și-a încălcat obligația de a face o trimitere preliminară în temeiul Articolului 267 (3) TFUE.

Asimetriile din cele două ordini juridice care rezultă în cauze precum Schipani împotriva Italiei și Dhahbi împotriva Italiei au creat situații de dialog orizontal real între CEDO și CJUE, având ca rezultat o mai bună protecție a persoanelor.

Esența Articolului 47, care încorporează accesul la justiție, poate fi utilizat la nivel național pentru a spori recurgerea la procedura trimiterii preliminare, stimulând astfel cooperarea verticală și dialogul dintre instanțele naționale și CJUE. Aceasta poate fi o unealtă deosebit de utilă pentru progresarea domeniului de protecție al resortisanților țărilor terțe în UE și prevenirea situațiilor precum cea din cauza Dhahbi împotriva Italiei (2014). Pentru mai multe informații cu privire la cauză, consultați Partea a II-a, fișa de caz nr. 5.

• 
  Instanțele naționale ca revoluționari ai căilor de atac eficiente, proporționale și disuasive în domeniul de aplicare a Directivelor privind egalitatea.
  

Pentru întrunirea cerințelor directivelor se pot stabili fie sancțiuni civile, fie sancțiuni penale. Indiferent de metoda aleasă, aceasta trebuie să fie eficientă, proporțională și disuasivă.

Două evoluții la nivelul UE ar trebui luate în calcul la nivel național.

• 
  Conform CJUE, formularea „pe motiv de” din Directive nu trebuie să se limiteze la protejarea celor care realmente posedă caracteristicile protejate. Protecția ar trebui să se extindă asupra celor asociate cu grupul protejat sau doar percepute (chiar și în mod eronat) ca fiind membre ale grupului protejat. În cauza Coleman (2008), CJUE a extins domeniul de aplicare a protecției asupra îngrijitorilor persoanelor cu dizabilități (discriminare prin asociere). În cauza CHEZ (2015), CJUE a extins domeniul de aplicare asupra unui reclamant care nu era de etnie romă. Se pune accentul pe condamnarea stereotipurilor stigmatizante și există discriminare din cauza prejudecăților existente împotriva reclamantului în baza statutului său real sau doar perceput. Pentru mai multe informații, consultați Partea a II-a, fișa de caz 6.
  
• 
  În cauza ACCEPT din 2013, CJUE a declarat că o sancțiune pur simbolică nu poate fi considerată compatibilă cu implementarea corectă și efectivă a Directivei 2000/78/CE și că această cerință ar trebui aplicată individual fiecărei căi de atac disponibile.⁷⁷ În mod interesant, Curtea de Apel, continuând acțiunea principală în lumina hotărârii preliminare, nu a constatat discriminarea. Totuși, această cauză a avut un puternic efect de propagare și are efecte în câteva state membre UE. Pentru mai multe informații, consultați Partea a II-a, fișa de caz 15.
  

Pentru o privire de ansamblu asupra modului în care jurisprudența CJUE a contribuit la definirea căilor de atac eficiente, proporționale și disuasive, consultați graficul de mai jos: