Marcel proust



Yüklə 1,32 Mb.
səhifə8/22
tarix28.10.2017
ölçüsü1,32 Mb.
#17652
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   22

72

Acele concerte matinale de la Balbec nu erau atît de vechi.

• itusi în acel moment relativ apropiat, îmi păsa destui de

tn de Albertine. Chiar în primele zile după sosire nu ştiam de

Pl nţa ei la Balbec. Prin cine allasem de ea? Ah! da, prin

Vme Era o zi cu soare, ca şi aceasta. Dragul de Aime! Era ultumit că mă revede. Dar lui nu-i place Albertine. Nu toată

urnea o poate iubi. Da, el e cel care m-a anunţat că ea se afla la Balbec. Cum de ştia? Ah! o întîlnise, găsise că nu arată ca o fată de condiţie bună. în acel moment, abordînd povestirea lui Aime dintr-o latură alta decît cea pe care mi-o înfăţişase el în momentul cînd mi-o spusese, gîndirea mea, care pînă atunci na-vi^ase surîzînd pe acele preafericite ape, exploda dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi izbit de o mină invizibilă şi primejdioasă, aşezată cu viclenie în acel punct al memoriei mele. îmi spusese că o întîlnise, că nu arăta ca o fată de condiţie bună. Ce voise oare să spună? înţelesesem că arată vulgar, pentru că, pentru a-1 contrazice încă dinainte, declarasem că are un aer distins. Dar nu, el voise poate să spună că arată ca o lesbiană. Era cu o prie­tenă, poate că se ţineau de mijloc, că se uita la alte femei, că arătau într-adevăr într-un fel în care Albertine nu arătase nici­odată în prezenţa mea. Cine era prietena? Unde o întîlnise Aime pe odioasa Albertine ? încercam să-mi amintesc exact ceea ce îmi spusese Aime, pentru a vedea dacă acest lucru se putea raporta la ceea ce eu îmi închipuiam, sau dacă voise doar să vorbească despre nişte purtări vulgare. Dar zadarnic mă întrebam, persoana care îşi punea întrebarea şi persoana care putea oferi amintirea nu erau, vai, decît una şi aceeaşi persoană, eu, care se dedubla pentru moment, dar fără să-şi adauge nimic. Zadarnic mă întrebam, căci tot eu răspundeam, neaflînd nimic mai mult Nu mă mai gîndeam la domnişoara Vinteuil. Născut dintr-o nouă bănuială, accesul de gelozie de care sufeream era şi el nou, sau mai curind nu era decît prelungirea, extinderea acelei bănuieli; se petrecea pe aceeaşi scenă, care nu mai era Montjouvain, ci drumul pe care Aime o întîlnise pe Albertine; drept obiecte le avea pe cele cîteva prietene dintre care una sau alta putea fi cea care era în acea zi împreună cu Albertine. Era poate o anume blisabeth, sau poate cele două fete pe care Albertine le privise oglindă la cazinou, cînd părea că nu le vede. Avea fără în­doială relaţii cu ele şi de altfel şi cu Esther, verişoara lui Bloch. ^ ..mi-ar fi fost dezvăluite de o a treia persoană, asemenea

e aţu ar li fost de ajuns ca să mă ucidă pe jumătate, dar cum eu i cel care le imaginam, aveam grijă să adaug destulă

73

incertitudine, spre a-mi amorţi durerea. Ajungem, sub formă de bănuieli, să absorbim zilnic în doze enorme această idee că sîntem înşelaţi, deşi o cantitate foarte mică din ea ar putea fi mortală, dacă ne-ar fi inoculată prin înţepătura unui cuvînt plin de cruzime. Şi fără îndoială pentru asta, şi printr-un derivat al instinctului de conservare, acelaşi gelos nu ezită să imagineze îndoieli îngrozitoare în legătură cu fapte inocente, cu condiţia ca, în faţa primei dovezi ce i se aduce, să refuze a vedea evi­denţa. De altfel, iubirea este o boală care nu se vindecă, precum acele diateze în care reumatismul nu ne lasă un oarecare răgaz decît pentru a fi înlocuit de migrene epileptiforme. După ce bănuiala stîrnită de gelozie se potolea, îi purtam pică Albertinei că nu fusese drăgăstoasă şi că poate îşi bătuse joc de mine împreună cu Andree. Mă gîndeam cu groază la ideea pe care şi-o făcuse dacă Andree îi repetase toate conversaţiile noastre, iar viitorul îmi apărea atroce. Aceste tristeţi nu mă părăseau decît dacă o nouă bănuială stîrnită de gelozie mă proiecta în alte căutări sau dacă, dimpotrivă, manifestările de iubire ale Albertinei făceau ca fericirea mea să mi se pară neînsemnată. Cine era oare această fată? Ar trebui să-i scriu lui Aime, să încerc să-1 văd, şi apoi îi voi controla spusele vorbind cu Albertine, silind-o să-mi mărturisească. Pînă atunci, convins că trebuia să fie verişoara lui Bloch, i-am cerut acestuia, care nu a înţeles deloc în ce scop, să-mi arate doar o fotografie a ei sau, mai mult, să mă ajute la nevoie să o întîlnesc.

Cîte persoane, cîte oraşe, cîte drumuri vrem să cunoaştem cu orice chip, şi asta numai din cauza geloziei! Ea este o sete de a şti datorită căreia, asupra unor puncte izolate unele de cele­lalte, ajungem să avem rînd pe rînd toate noţiunile posibile, cu excepţia aceleia pe care am vrea să o avem. Nu se ştie niciodată dacă o bănuială nu va lua naştere, căci dintr-o dată ne amintim o frază care nu era destul de limpede, un alibi care nu fusese pus la cale fără intenţie. Totuşi nu am revăzut persoana, dar există o gelozie care se naşte după ce ai părăsit-o. Poate că obiceiul pe care îl căpătasem de a păstra în adîncul sufletului meu anumite dorinţe, dorinţa pentru o fată din lumea bună ca acelea pe care le vedeam trecînd de la fereastra mea urmate de institutoarea lor, şi mai ales pentru cea de care îmi vorbise Saint-Loup, care se ducea în casele de rendez-vous, dorinţa pentru frumoase ca­meriste, şi mai ales pentru cea a doamnei Putbus42, dorinţa de a merge la ţară la începutul primăverii ca să revăd tufele de pădu-cel, merii în floare, furtunile, dorinţa pentru Veneţia, dorinţa de

74

ă apuca de lucru, dorinţa de a duce viaţa pe care o duc toţi . enii poate deprinderea de a păstra în mine, fără a mi le oa 11 toaţe aceste dorinţe, mulţumindu-mă cu promisiunea pe nii-o făcusem mie însumi să nu uit să mi le satisfac într-o nă zi poate că această deprindere veche de atîţia ani, a minării' perpetui, a ceea ce domnul de Charlus condamna sub urnele de procrastinaţie, devenise atît de generală în mine încît pusese stăpînire şi pe bănuielile mele de gelos şi, în timp ce îmi notam în minte că într-o bună zi voi avea neapărat o explicaţie cu Albertine cu privire la acea fată (poate cu privire la acele fete, această parte a povestirii era confuză, ştearsă, altfel spus indescifrabilă, în memoria mea), fată cu care - sau fete cu care - Aime o întîlnise, mă făcea să amîn această explicaţie. Oricum, nu-i vorbii în seara asta prietenei mele despre acest subiect, ca să nu risc să-i par gelos şi să o supăr. Totuşi, cînd a doua zi Bloch mi-a trimis fotografia verişoarei lui, Esther, m-am «răbit să i-o trimit la rîndu-mi lui Aime. Şi chiar în acea clipă, mi-am amintit că Albertine îmi refuzase în acea dimineaţă o plăcere care ar fi putut-o obosi, într-adevăr. Oare voia să o rezerve altcuiva, în acea după-amiază poate? Cui? Astfel gelozia nu se mai termină niciodată, căci chiar dacă fiinţa iubită, fiind moartă de exemplu, nu o mai poate provoca prin faptele ei, se întîmplă ca amintiri ulterioare oricărui eveniment să se compor­te dintr-o dată în memoria noastră ele însele ca nişte evenimen­te, amintiri pe care nu le luminasem pînă atunci, care ni se păruseră neînsemnate şi cărora le este de ajuns propria noastră reflecţie asupra lor, fără nici un fapt exterior, pentru ca să capete un sens nou şi teribil. Nu este nevoie să fii în doi, este de ajuns să fii singur în camera ta şi să te gîndeşti pentru ca noi trădări ale amantei tale să se producă, chiar dacă ea e moartă. De aceea în iubire nu trebuie să nu te temi, ca în viaţa obişnuită, decît de viitor, ci chiar şi de trecutul care nu se realizează pentru noi adeseori decît după viitor, şi noi nu vorbim numai de trecutul despre care aflăm după ce lucrurile s-au întîmplat, ci şi e acel trecut pe care l-am păstrat de multă vreme în noi şi pe care dintr-o dată învăţăm să-1 citim.



Dar oricum eram foarte fericit, în acea după-amiază pe sfîr-Mte, că se apropia ceasul cînd voi putea cere prezenţei Albertinei ?acea de care aveam nevoie. Din nefericire, seara care veni a fost ia dintre acelea în care acea pace nu-mi era adusă, în care itarea pe care Albertine mi-o va da părăsindu-mă, foarte de sărutarea obişnuită, nu mă va calma mai mult decît

75
I
odinioară sărutarea mamei cînd era supărată, şi cînd eu nu în­drăzneam să o chem din nou, dar cînd simţeam că nu voi putea să adorm. Acele seri erau acum cele în care Albertine pusese la cale pentru a doua zi vreun proiect pe care nu voia ca eu să-1 cunosc. Dacă mi l-ar li încredinţat, m-aş fi străduit să-i asigur realizarea cu o patimă pe care nimeni n-ar fi putut să mi-o inspi­re ca Albertine. Dar ea nu-mi spunea nimic şi nu avea de altfel nevoie să spună ceva; de îndată ce se întorsese, chiar din uşa ca­merei mele, avînd încă pe cap pălăria sau toca, îi văzusem dorin­ţa necunoscută, nesupusă, înverşunată, de neîmblînzit. Or, asta se întîmpla adeseori în serile cînd îi aşteptasem întoarcerea plin de gîndurile cele mai iubitoare, cînd mă pregăteam să-i sar de gît cu cea mai mare dragoste. Vai, aceste neînţelegeri cum avusesem adeseori cu părinţii mei pe care îi găseam reci sau iritaţi atunci cînd alergam spre ei cu sufletul plin de iubire sînt nimic pe lîngă cele care se produc între doi amanţi. Suferinţa lor este mult mai puţin superficială, mult mai greu de suportat, ea sălăşluieşte într-un strat mai adînc al inimii. în acea seară, Albertine a fost totuşi silită să-mi spună cîte ceva despre proiectul pe care şi-1 făcuse pentru a doua zi; am înţeles pe dată că voia să se ducă să-i facă doamnei Verdurin o vizită care, în sine, nu m-ar fi contrariat. Dar cu siguranţă scopul ei era de a întîlni acolo pe cineva, de a pune ia cale cine ştie ce plăceri. Altminteri ea nu ar fi ţinut atît de mult la această vizită. Vreau să spun ca ea nu mi-ar fi repetat că nu ţinea deloc să meargă la doamna Verdurin. în existenţa mea avusese loc un mers invers în raport cu cel al popoarelor care nu se slujesc de scrierea fonetică decît după ce au văzut în litere doar o suită de simboluri; eu, care timp de atî-ţia ani nu căutasem viaţa şi gîndirea reale ale oamenilor decît în enunţul direct pe care mi-1 ofereau în mod voluntar, ajunsesem din vina lor să nu mai acord, dimpotrivă, importanţă decît mărtu­riilor care nu sînt o expresie raţională şi analitică a adevărului; cuvintele însele nu mă informau decît cu condiţia de a fi inter­pretate aşa cum interpretezi afluxul de sînge care urcă în obrajii unei persoane foarte tulburate, sau o tăcere subită. Cutare adverb (de exemplu, folosit de domnul de Cambremer cînd credea ca sînt „scriitor" şi cînd, nevorbindu-mi încă pînă atunci şi poves­tind o vizită pe care o făcuse familiei Verdurin, se întorsese spre mine spunîndu-mi: „Era acolo tocmai de Borrelli") ţîşnit într-o conflagraţie prin apropierea involuntară, uneori primejdioasă, a două idei pe care interlocutorul nu ie exprima, şi din care prin asemenea metode de analiză sau de electroliză apropriate, pu-

76




tei

pentru D

-n să le extrag, îmi spunea mai mult decît un discurs. Albertine uneori să-i scape printre cuvintele ci cutare sau cutare pre-• « amalsam de acest gen pe care mă grăbeam să-1 „tratez" pentru a-1 transforma în idei clare.

De altfel unul dintre lucrurile cele mai teribile pentru îndră-este acela că, dacă faptele particulare - pe care numai

•rienţa, spionajul, între atîtea realizări posibile, le-ar face unoscute - sînt atît de greu de descoperit, adevărul, în schimb, este uşor de pătruns sau numai de presimţit. Adeseori o văzusem la Balbec, aruncînd asupra unor fete care treceau o privire bruscă şi prelungită, de parcă ar fi fost o atingere, şi după care, dacă le cunoşteam, ea îmi spunea: „Ce ar fi să le chemăm'-'' Mi-ar plăcea să le insult". Şi de cîtva timp, de cînd îmi înţele­sese gîndurile fără îndoială, nu mai ceruse să mai invităm pe cineva, nu mai rostise nici un cuvînt de felul celor de mai sus, ba chiar îşi întorcea privirile, devenite fără obiect şi tăcute şi, împreună cu mina distrată şi absentă care le însoţea, la fel de revelatoare ca odinioară magnetismul lor. Or, îmi era cu nepu­tinţă să-i fac reproşuri sau să-i pun întrebări în legătură cu lu­cruri pe care ea le-ar fi declarat atît de mărunte, atît de neînsem­nate, reţinute de mine doar pentru plăcerea de „a-i căuta nod în papură". Este greu să spui „de ce te-ai uitat la fata aceea care trecea?", dar e mult mai greu să spui „de ce nu te-ai uitat la ea?" Şi totuşi ştiam bine, sau cel puţin aş fi ştiut, dacă nu aş fi vrut să cred mai curînd în acele afirmaţii ale Albertinei decît în toate nimicurile cuprinse într-o privire şi dovedite de ea, şi în cutare sau cutare contradicţie din spusele ei, contradicţie de care nu-mi dădeam seama adeseori decît multă vreme după ce ne despărţisem, care mă făcea să sufăr toată noaptea, de care nu mai îndrăzneam să-i vorbesc, dar care îmi onora totuşi din cînd in cînd memoria cu vizitele ei periodice. Adeseori pentru aceste simple priviri furişate sau întoarse în altă direcţie de pe plaja din Balbec sau de pe străzile Parisului, puteam să mă întreb dacă persoana care le provoca nu era doar un obiect al unei dorinţe -catoare, ci o veche cunoştinţă, sau o fată despre care doar i se rbise, lucru care, atunci cînd îl aflam, mă uimea, căci acea a era în afara cunoştinţelor posibile, cel puţin aşa credeam,

Albertinei. Dar Gomora modernă este un puzzle alcătuit din i care vin de unde te aştepţi mai puţin. Am văzut odată la

e elle un mare dineu printre invitatele căruia erau zece al

)r nume măcar îl cunoşteam din întîmplare. nespus de diferi-

77

te între ele, şi totuşi într-o armonie desăvîrşită, astfel încît nici-cînd n-am văzut dineu mai omogen, deşi atît de compozit.

Şi ca să ne întoarcem la tinerele trecătoare, niciodată Albertine nu s-ar fi uitat la o doamnă în vîrstă sau la un bătrîn cu o privire atît de fixă sau, dimpotrivă, rezervată, şi ca şi cum n-ar fi văzut Soţii înşelaţi care nu ştiu nimic, ştiu totul totuşi. Dar e nevoie de un dosar documentat în chip mai material pentru a purcede la o scenă de gelozie. De altfel, dacă gelozia ne ajută să descoperim o anumită înclinaţie către minciună la femeia pe care o iubim, ea însuteşte această înclinaţie cînd femeia a descoperit că sîntem geloşi. Ea minte (într-o proporţie în care ea nu ne-a minţit nici­odată mai înainte), fie că îi este milă, sau teamă, sau se fereşte instinctiv printr-o fugă simetrică de investigaţiile noastre. Desi­gur, există iubiri cînd încă de la început o femeie uşoară a făcut pe virtuoasa în ochii bărbatului care o iubeşte. Dar cîte alte iubiri cuprind două perioade ce se află în deplin contrast una faţă de cealaltă! în prima, femeia vorbeşte aproape cu uşurinţă, doar atenuîndu-şi puţin spusele, despre gustul ei pentru plăcere, despre viaţa galantă pe care a dus-o, toate acestea fiind lucruri pe care ea le va nega apoi cu cea mai mare energie în faţa aceluiaşi bărbat, dar pe care 1-a simţit gelos şi spionînd-o. Cîte unul ajunge să regrete vremea acestor prime confidenţe, a căror amintire îl torturează totuşi. Dacă femeia i-ar face încă aseme­nea măturisiri, i-ar oferi aproape ea însăşi secretul greşelilor pe urma cărora el se află zadarnic în fiecare zi. Şi apoi ce abandon ar dovedi asta, ce încredere, ce prietenie! Chiar dacă nu poate trăi fără să-1 înşele, cel puţin îl va înşela ca o prietenă, poves-tindu-i plăcerile ei, asociindu-1 la ele. Şi el regretă o asemenea viaţă ce părea să se schiţeze la începutul iubirii lor şi pe care urmarea acestei iubiri a făcut-o imposibilă, transformînd această iubire în ceva îngrozitor de dureros, care va face ca despărţirea lor, după caz, să fie sau inevitabilă sau imposibilă.

Uneori scriitura în care descifram minciunile Albertinei, fără să fie ideografică, trebuia doar să fie citită pe dos; astfel, în acea seară, ea îmi aruncase cu un aer neglijent acest mesaj menit sa treacă aproape neobservat: „E posibil să mă duc mîine în vizită la familia Verdurin, nu ştiu dacă mă voi duce, nu am nici un chef. Anagrama copilărească a acestei mărturisiri: „Mă voi duce mîine la familia Verdurin, este absolut sigur, căci pentru mine e un lucru extrem de important". Această ezitare aparent semnifica o mare determinare şi avea drept scop să micşorei importanta vizitei, anunţîndu-mi-o totuşi. Albertine folosea &"



78

H una [OIUil dubitativ pentru hotărîrile irevocabile. Hotărîrea

nu era mai puţin irevocabilă: voi face astfel încît vizita la

T^rnna Verdurin să nu aibă loc. Gelozia nu este adeseori decît

neliniştită nevoie de tiranie aplicată lucrurilor ce ţin de iubire.

Moştenisem fără îndoială de la tata această bruscă şi arbitrară

, jnjg (je a ameninţa fiinţele pe care le iubeam cel mai mult în

antele ţn care se legănau cu o linişte pe care voiam să le-o răt ca fiind înşelătoare; cînd vedeam că Albertine pusese la -ale fără ştirea mea, ascunzîndu-se de mine, planul unei ieşiri pentru care aş fi întreprins orice pentru a i-o face mai uşoară şi [nai plăcută dacă ea m-ar fi făcut confidentul său, spuneam neglijent, ca să o fac să tremure de teamă, că în acea zi tocmai mâ^gîndisem să ies şi eu din casă.

Am început să-i sugerez Albertinei alte locuri de plimbare -care ar fi făcut ca vizita la familia Verdurin să devină imposibi­lă - în cuvinte pline de o prefăcută indiferenţă, sub care încer­cam să-mi ascund enervarea. Dar ea o ghicise. întîlneam la ea forţa electrică a unei voinţe contrarii care o respingea puternic: vedeam cum din ochii Albertinei ţîşnesc scîntei. De altfel, la ce mi-ar fi slujit să încerc să desluşesc ce spuneau ochii ei în acea clipă? Cum de nu observasem de multă vreme că ochii Albertinei aparţin familiei acelora care (chiar la o fiinţă mediocră) par făcuţi din mai multe bucăţi din cauza tuturor locurilor unde fiinţa vrea să se găsească - şi să ascundă că vrea să se găseas­că - în acea zi? Ochi din pricina minciunii mereu imobili şi pasivi dar dinamici, putînd fi măsuraţi prin metrii sau kilometrii ce trebuiau străbătuţi pentru a se găsi la întîlnirea voită, impla­cabil voită, ochi care surîd mai puţin plăcerii care îi ispiteşte cît mai curînd se aureolează de tristeţe şi descurajare la gîndul că va fi dificil poate să se ducă la întîlnire. Chiar cînd le-ai prins, aceste fiinţe sînt fiinţe care fug. Pentru a înţelege emoţiile pe care le trezesc şi pe care alte fiinţe, chiar mai frumoase, nu le trezesc, trebuie să luăm în calcul faptul că ele nu sînt imobile, ci in mişcare, şi să adăugăm persoanei lor un semn corespunzînd celu' car5 în fizică este semnul vitezei.

Dacă le strici ziua, îţi mărturisesc plăcerea pe care ţi-o



ajungi irei

'nseseră: „Voiam atît de mult să iau gustarea la ora cinci cu a- a^e P^rs°ană pe care o iubesc!" Ei bine, dacă după şase luni să cunoşti persoana cu pricina, afli că niciodată fata ale e le-ai stricat şi care, prinsă în capcană, pentru ca să . îţi mărturisise că ia gustarea zilnic cu o persoană °ra cînd nu o puteai vedea, nu a fost primită niciodată

79

în vizită, că nu au luat niciodată gustarea împreună, lata spu. nîndu-i acelei persoane că îi este cu nep'utinlă să vină la ea tocmai din cauza ta.



Astfel, persoana cu care îţi mărturisise că va lua o gustare la care te implorase să o laşi să meargă, această persoană, motiv mărturisit din necesitate, nu era aceea, ci o alta, şi încă altceva! Altceva, adică ce? O alta, adică cine? Vai, ochii fragmentaţi, privind trişti pînă departe, permit poate să măsurăm distanţele^ dar nu arată direcţiile. Cîmpul posibilelor se întinde la infinit, şi dacă din întîmplare realul ni s-ar înfăţişa, ar fi într-atît de în afara posibilelor îneît, cuprinşi de o bruscă ameţeală, izbindu-ne de acel zid ivit pe neaşteptate, am cădea pe spate. Mişcarea şi fuga nici măcar nu sînt indispensabile, este de ajuns să le indu­cem. Ea ne făgăduise că ne va scrie, eram calmi, nu o mai iubeam. Scrisoarea nu a venit, nici un poştaş nu o aduce, „ce se petrece oare?" Neliniştea renaşte şi iubirea odată cu ea. Mai ales aseme­nea fiinţe sînt cele care ne inspiră iubirea, spre nefericirea noas­tră. Căci fiecare nouă nelinişte pe care o simţim datorită lor răpeşte în ochii noştri ceva din personalitatea acestor fiinţe. Ne resemnasem cu suferinţa, crezînd că iubim în afara noastră, şi ne dăm seama că iubirea noastră este în funcţie de tristeţea noastră, că iubirea noastră este poate tristeţea noastră, şi că obiectul ei nu este decît într-o foarte mică măsură fata cu părul negru. Dar aşa stau lucrurile, mai ales asemenea fiinţe inspiră iubirea. Cel mai adeseori iubirea nu are drept obiect un trup decît dacă o emoţie, teama de a-1 pierde, incertitudinea de a-1 regăsi se contopesc în el. Or, acest gen de nelinişte are o mare afinitate pentru trupuri. Ea le adaugă o calitate care depăşeşte frumuseţea însăşi, ceea ce explică de ce vedem bărbaţi care privesc cu indiferenţă femeile cele mai frumoase şi ie iubesc cu patimă pe unele care ni se par urîte. Acestor fiinţe, acestor fiinţe care fug, firea lor, neliniştea noastră le dau aripi. Şi chiar cînd sînt lîngă noi, privirea lor pare să ne spună că îşi vor lua zborul curînd Dovada acestei frumuseţi, ce depăşeşte frumuseţea, pe care o sporesc aripile, este că adeseori pentru noi una şi aceeaşi fiinţă este cînd fără aripi, cînd cu aripi. Dacă ne temem că o vom pierde, le uităm pe toate celelalte. Dacă sîntem siguri că o păstrăm lîngă noi, o comparăm cu acele alte fiinţe pe care pe dată i le preferăm. Şi cum aceste emoţii şi aceste certitudini pot alterna de la o săptămînă la alta, o fiinţă poate să vadă într-o săptămînă cum i se sacrifică tot ceea ce celuilalt îi plăcea, iar ia săptămînă următoare cum este ea însăşi sacrificată, şi tot aşa

80

foarte îndelungată. Ceea ce ar fi de neînţeles, dacă nu am

' din experienţa pe care orice bărbat o are de a fi încetat măcar

' data în viaţă să iubească o femeie, de a fi uitat o femeie, cît de



3 itin lucru este în sine o fiinţă cînd nu mai este, sau cînd nu

• încă, permeabilă emoţiilor noastre. Şi bineînţeles dacă ■punem: fiinţe care fug, este la fel de adevărat să spunem fiinţe

4 se află într-o închisoare, femei captive pe care crezi că nu le
vei putea niciodată avea. De aceea bărbaţii le urăsc pe codoaşe,
căci ele uşurează fuga, fac să strălucească ispita, dar dacă iubesc
dimpotrivă o femeie claustrată, le caută pe codoaşe pentru a o
scoate din închisoare şi a le-o aduce. în măsura în care unirea cu
femeile răpite e mai puţin durabilă decît celelalte forme de
unire, din cauză că teama de a nu ajunge să le obţii sau
neliniştea de a le vedea fugind este toată iubirea noastră şi că
odată răpite soţului lor, smulse din locul unde îşi petrec viaţa,
lecuite de tentaţia de a ne părăsi, disociate, într-un cuvînt, de
emoţia noastră, oricare ar fi ea, sînt doar ele însele, adică
aproape nimic şi, rîvnite atîta vreme, sînt curînd părăsite chiar
de cel care se temuse atît de mult că va fi părăsit de ele.

Am spus: „Cum de nu ghicisem?" Dar nu ghicisem oare încă din prima zi, la Balbec? Nu ghicisem în Albertine una dintre acele fete sub al căror înveliş carnal palpită mai multe fiinţe ascunse, nu spun dccît într-un pachet de cărţi ce se află încă în cutie, decît într-o catedrală închisă sau un teatru înainte de a se intra în el, ci decît în mulţimea imensă şi reînnoită? Nu numai atîtea fiinţe, dar dorinţa, amintirea voluptuoasă, neliniştita căuta­re a atîtor fiinţe. La Balbec nu fusesem tulburat pentru că nici măcar nu bănuisem că într-o zi mă voi afla pe asemenea piste, chiar false. Oricum. în ochii mei Albertine căpătase astfel pleni­tudinea unei fiinţe umplute pînă la saturaţie de suprapunerea atîtor fiinţe, de atîtea dorinţe şi amintiri voluptuoase ale unor fiinţe. Şi acum pentru că îmi spusese într-o zi: „Domnişoara Vinteuil", aş fi vrut nu să-i smulg rochia ca să-i văd trupul, ci prin trupul ei să văd tot acel bloc-noles cu amintiri ale ei şi cu viitoare şi pătimaşe întîlniri.



^ Ce valoare extraodinară capătă lucrurile, probabil cele mai neînsemnate, cînd o fiinţă pe care o iubim (sau căreia nu-i lip­sea decît această duplicitate pentru ca să o iubim) ni le ascunde! ,n ea însăşi suferinţa nu ne dă neapărat sentimente de iubire sau

ne-

' uraw pentru persoana care o pricinuieşte: un chirurg care ne 5 să simţim durerea ne rărnîne indiferent. Dar o femeie care spus cîtva timp că eram totul pentru ea, fără ca ca însăşi să

Yüklə 1,32 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   22




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin