Marco Nese



Yüklə 1,49 Mb.
səhifə16/25
tarix15.01.2019
ölçüsü1,49 Mb.
#96472
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   25

— Dumneata ai comis un abuz. Cum ţi-a trecut prin minte să spui că te-am delegat să te ocupi de vânzarea acţiunilor mele?! Dar nu vând nimic! Rămân la postul meu!

Cufundat într-un fotoliu, Terrasini părea plictisit de acel ton lipsit de ţinută. Îşi vârî degetul mare în buzunarul vestei şi zise cu răceală:

— Mi-e teamă că n-ai de ales.

— Ce vrei să spui?!

Ravanusa era din ce în ce mai tulburat.

— Că dumneata ai făcut o greşeală, replică Terrasini tăios. O greşeală gravă. Discuţia cu procurorul Bordonaro a fost, cum să spun? Puţin cam prea lungă.

Ravanusa nu-şi dădea încă seama de situaţie. Continuă cu încăpăţânare:

— Vreau să vorbesc cu prietenii! Să le explic totul.

— Dar poate că prietenii nu vor să mai vorbească cu dumneata.

Ravanusa simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. Privirea i se împăienjeni ca aceea a unui boxer sonat. Iar Terrasini profită ca să-i dea lovitura finală:

— N-ai să le poţi suporta privirile neiertătoare. Mai bine să sfârşim aşa, te rog să mă crezi. Scoase din buzunar o hârtie cu câteva rânduri dactilografiate şi o întinse bancherului.

— Ce e? întrebă Ravanusa.

— O delegaţie, răspunse Terrasini aprinzându-şi o ţigară de foi. Trebuie să-mi semnezi delegaţia pentru vânzarea acţiunilor dumitale.

— La cât? întrebă Ravanusa.

Terrasini trase din havană. Ridică faţa, împrăştiind un nor de fum şi spuse sec:

— O liră…

— O liră! sări în sus bancherul. Da' dumneata eşti nebun! Acţiunile mele valorează cel puţin opt milioane de lire!

— Astăzi valorează exact o liră, spuse Terrasini cu un aer distrat.

Pe faţa avocatului, învăluită în norii de fum, Ravanusa citi adevărul. Rămase înţepenit, cu braţele pe masă. Îşi reveni, apoi luă un stilou şi-şi puse semnătura pe foaia dată de Terrasini.

Bâlbâindu-se, bancherul mai întrebă:

— Pot măcar să plec la fiica mea în Brazilia?

Terrasini îi adresă un surâs amabil:

— Dumneata eşti un om liber. Poţi să te duci unde vrei. Brazilia! Ce ţară! Ce femei!

UN VALET TELEFONEAZĂ.

Cattani îşi alegea obiectele personale şi le punea în valize şi cutii mari de carton. Culese un pulover de caşmir, dar îl lăsă la loc în sertar. Fugi spre telefonul care tocmai suna. La ureche îi ajunse o voce feminină:

— Sunt valetul domnului Ravanusa. Domnul Ravanusa vă roagă să veniţi de urgenţă la el pentru că are să vă facă o comunicare importantă.

— Îmi pare rău… Nu mai sunt comisar aici, să se adreseze la Prefectură.

— Domnul Ravanusa m-a rugat să insist. Vrea să vorbească numai cu dumneavoastră.

— Dă-mi-l, te rog, la telefon!

— Nu pot, se scuză valetul. Domnul e în baie, face duş. Dacă sunteţi atât de amabil să veniţi până aici, eu am să-i comunic că veţi trece mai târziu.

Cattani ridică din sprâncene, în semn de acceptare.

— Bine, dă-mi adresa! Voi fi acolo într-o oră.

După ce sfârşi convorbirea, valetul îşi scoase haina albă, îşi puse una gri şi o luă cu paşi uşori pe coridorul acoperit cu un covor gros. Din uşa elegantului salon spuse:

— Domnule, eu plec după cumpărături.

Ravanusa era cufundat într-un fotoliu şi citea.

Era cu spatele la valet, care vedea apărând din fotoliu numai două mâini care ţineau un ziar. Fără să se întoarcă, răspunse:

— Bine… Ai telefonat cumva acum câteva minute?

— Da, răspunse valetul cu vocea lui sclifosită. Am chemat-o pe mama. E în pat cu febră.

— Bun, bun, şi vezi, nu întârzia!

Valetul se pregătea să coboare scările, când Ravanusa îi mai dădu o ultimă însărcinare.

— Închide bine uşile şi poarta!

În jurul vilei lui Ravanusa era o încântătoare grădină de portocali şi lămâi. Răspândeau un parfum atât de puternic, încât puteai să-l simţi de dincolo de zidul care înconjura grădina.

Valetul o luă pe aleea din grădină, băgă o cheie în broasca intrării care se deschise cu un mic zgomot. Apoi trase binişor poarta după el, fără însă a o închide. Se opri pe trotuar. Îşi puse sacul pentru cumpărături între picioare, prefăcându-se că se închide la nasturele de la gât.

Făcând aceasta, îşi întoarse capul spre dreapta şi văzu cu coada ochiului o maşină oprită la vreo douăzeci de metri de intrare. I se păru că vede înăuntrul ei două persoane care stăteau de vorbă. Îşi luă din nou sacul în mână, traversă drumul, grăbind din ce în ce pasul.

În acest timp, Cattani ieşea din casă. Merse câţiva paşi, apoi intră într-un bar să bea o cafea. Aşteptând la tejghea, ţinea mâna dreaptă în buzunar şi se juca cu monedele dinăuntru. I se păru, la pipăit, că a dat peste o fisă de telefon. O scoase, o strânse în mână, în vreme ce cu stânga îşi ducea ceaşca la gură. Oare de ce simţea nevoia să folosească fisa de telefon? Cui putea să telefoneze?

Intră în cabină şi formă numărul Olgăi Camastra.

— Asta-i chiar o surpriză! exclamă contesa.

Dar vocea lui Cattani suna ostil.

— Ai fost foarte amabilă, îi spuse el, să povesteşti peste tot că m-am întors! Aşa că am şi primit o invitaţie de la unul din bunii dumitale prieteni. Mă duc în vizită la Ravanusa!

Vocea contesei căpătă un ton îngrijorat:

— Cum, te-a invitat?! Valetul?

Părea contrariată. Adăugă repede:

— Nu te duce! Ascultă-mă, nu te duce! Nu ştiu de ce, dar treaba îmi miroase urât!

Ce femeie ciudată! se gândi Cattani. Avea acum pretenţia ca el să asculte de presentimentele ei! Ieşi din bar, se urcă într-un taxi şi dădu adresa lui Ravanusa.

Sună la poartă, dar nu-i răspunse nimeni. Se uită înăuntru. Strada era aproape pustie. Maşina care atrăsese atenţia valetului dispăruse. Cattani văzu că poarta era întredeschisă. O împinse şi intră. Paşii îi răsunară pe aleea pietruită. Uşa de la intrarea vilei era şi ea deschisă. Băgă capul înăuntru şi strigă:

— E cineva aici? Domnule Ravanusa!

Vocea îi răsună sumbră şi amplificată, de parcă ar fi strigat într-o peşteră. Mai înaintă câţiva paşi. Urcă scara de marmură şi se găsi în faţa salonului, împodobit cu tablouri şi tapiserii lucrate cu fir de aur. Mai strigă o dată:

— Domnule Ravanusa!

Nu răspunse nimeni. Cattani intră în salon şi-l văzu pe bancher aşezat într-un fotoliu. În tâmpla stângă avea o gaură cu un cerc vânăt în jur, semn că ţeava fusese lipită de tâmplă. Probabil că bancherul nici măcar nu-şi dăduse seama de prezenţa asasinului. Părea liniştit, cu capul aplecat pe umăr, ca şi cum ar fi dormit. Ziarul îi alunecase din mâini pe jos, împroşcat de sânge. Lângă fotoliu era o măsuţă cu un pahar de limonadă, pe jumătate golit.

Ciudat! remarcă el, asasinul lăsase acolo pistolul. Arma era pe covor, la doi metri de cadavru. Într-adevăr, neobişnuit mod de a acţiona al ucigaşului.

Dar, înainte să-şi poată face o idee precisă, comisarul trebui să se concentreze asupra unui nou fapt, care crea pentru el o situaţie cu adevărat critică. Două maşini ale poliţiei soseau, cu sirenele urlând. Prin perdeaua de dantelă, Cattani le văzu oprindu-se în faţa vilei. Câţiva poliţişti coborâră şi se îndreptară către vilă cu armele în mâini. Acţionau la ordinele unui brigadier care le făcu semn să se împartă şi să scotocească fiecare cameră. Cel care a descoperit cadavrul lui Ravanusa a fost chiar brigadierul. Privirea îi căzu pe pistolul de pe covor. Şi, în acel moment, auzi pe unul din oamenii săi ordonând: „Mâinile sus!”

Fugi într-acolo. Îl văzu pe Cattani înaintând de-a lungul coridorului cu mâinile ridicate.

Pentru comisar totul era acum clar. Pentru prima oară se căia că n-a ascultat-o pe contesa Camastra. Se uită cu atenţie la poliţişti şi la brigadier. Nu, nu-i mai văzuse înainte. Cu sarcasm, spuse:

— Felicitări, brigadier! Aţi sosit la vreme!

Brigadierul nu înţelegea.

— Ce spui? mormăi el. Vino cu noi! Ai să-i explici magistratului de ce te afli aici.

Era un magistrat nou. Îl transferaseră de la Palermo şi nu ştia o iotă din întunecoasele culise ale oraşului. Un tinerel scund, cu părul rar şi negru, cu figura lunguiaţă. Sta aplecat peste masă, ca un câine care adulmecă o urmă.

— Domnule Cattani, i se adresă el cu o voce ascuţită, am aici un interogatoriu al dumitale, luat mai de mult. Deci, ia să vedem. Iată: Dumneata afirmi că fata ţi-a fost răpită de o organizaţie din care făcea parte, nici mai mult, nici mai puţin, defunctul bancher Ravanusa.

— Întocmai…

Magistratul, fără să ridice capul, îşi împinse pe frunte ochelarii rotunzi şi se uită la comisar cu reproş.

— Întocmai, repetă şi partea stângă a feţei i se crispă într-un fel de strâmbătură, ca un tic. „Întocmai” o să spun eu când voi stabili dacă acesta este adevărul.

Făcu o pauză, umezindu-şi de câteva ori buzele.

Apoi, brusc, îi puse întrebarea pe care o tot rumega de la începutul interogatoriului.

— De ce te-ai dus acasă la Ravanusa?

Pe chipul lui Cattani se citea oboseala şi resemnarea.

— Voia să vorbească cu mine.

Pronunţă cuvintele cu indiferenţă.

— În legătură cu ce?

— Din păcate, n-a mai avut timp să-mi explice. Când am sosit eu, el era deja mort.

Magistratul se întrerupse din nou şi-şi umezi iarăşi buzele. Ieşind din ceea ce ar fi vrut să însemne pauza de gândire, îi puse comisarului o altă întrebare delicată:

— Aşa-i că-l urai pe Ravanusa? Asta trebuie să deduc din declaraţiile dumitale. Şi atunci; îţi dai seama că ele ar constitui un mobil suficient pentru asasinat?!

Cattani fu prea uluit ca să mai poată răspunde. Logica omului din faţa lui, căruia nu-i vedea chipul, ci numai capul aproape chel, îl îngrijora. Nu ştia ce să răspundă. Aşa că nu răspunse nimic.

Văzând că nu scoate o vorbă, magistratul stărui:

— Deci, nu spui nimic?

— Ce vreţi să spun? oftă Cattani. Din acest moment mă aştept la orice. Mi se poate întâmpla orice, de oriunde. Se uită la el cu neîncredere. Chiar şi de la dumneavoastră.

Obrazul magistratului tresări:

— Adică cum, mă iei peste picior?! Ştii că poate fi periculos pentru dumneata?!

— Pentru cine? Pentru mine? Aveţi în mână tot: cadavrul, mobilul, pistolul şi asasinul. Cum aş putea să vă conving de contrariu? Nimic nu vă face curios. În mintea dumneavoastră, cazul e clasat.

Magistratul ordonă arestarea lui Cattani sub acuzarea de omucidere. Ştirea se răspândi în închisoare cu viteza fulgerului. O veselie infernală se auzea din celule:

— Cattani, poliţaiu' dracului, ai păţit-o!

Răsunau hohote de râs, strigăte neomeneşti străbăteau coridoarele întunecoase şi se spărgeau ca nişte valuri în urechile comisarului.

La ora de plimbare, Cattani se ghemui într-un colţ şi-şi aprinse o ţigară. Îi era dor de Elveţia, cu atmosfera ei calmă, cu tonurile ei domoale. Curtea era acoperită cu ciment. Era mult prea mică pentru numărul mare de deţinuţi care se plimbau încoace şi încolo, călcându-se aproape pe picioare. Făceau un vacarm îngrozitor şi miroseau atât de tare, încât până şi zidurile păreau îmbibate cu mirosul lor.

Ţigara se sfârşi. Cattani aruncă chiştocul şi-l strivi cu piciorul. Ridicând capul, văzu un tinerel care venea spre el. Era cu pieptul gol, plin de păr şi tatuaje. Avea plete lungi şi unsuroase, care-i cădeau în ochi. Îşi scutura mereu capul ca să le dea la o parte.

— Ciao, Cattani! spuse cu un aer sfidător. Îţi aduci aminte de mine?

Nu reuşea să-şi amintească.

— Ei, nu ştii cine sunt? Sunt unul dintre vânzătorii de droguri arestaţi în zona portului de amicul tău, Altero. Mă cheamă Fiorito.

— Păi, dacă vindeai droguri, a făcut bine că te-a arestat. Asta-i regula jocului: Voi vindeţi, noi vă arestăm.

Deţinutul rânji:

— Doar ştii că aici un comisar nu face nici două parale.

— Om trăi şi om vedea, colega!

Numai că celălalt mai avea de adăugat ceva. Voia cu tot dinadinsul să-l rănească, să-l înspăimânte:

— Ai văzut cum a terminat-o Altero?

— Mmda!


— Tu când o să crapi?

— Când o vrea Cel de Sus.

Când să se întoarcă în celule, Fiorito se aşeză chiar în spatele lui Cattani şi, cum ceilalţi deţinuţi se înghesuiau, Fiorito îi trase comisarului un pumn cu toată puterea şi dispăru printre ei. Cattani se ghemui de durere, cu respiraţia tăiată. Dar nimeni nu-i veni în ajutor.

Prima noapte de puşcărie o petrecu fără să închidă un ochi. Erau şase persoane într-un spaţiu strâmt, dormind pe paturi suprapuse. Dacă s-ar fi sculat toţi în picioare, în acelaşi timp, le-ar fi fost greu să se mişte.

În întunericul celulei, Cattani simţi cum îl cuprinde disperarea. Era descurajat şi dezamăgit. Nu mai spera să-şi poată demonstra nevinovăţia. Luptase împotriva unei organizaţii prea puternice. Şi-şi imagina cum membrii clanului conspirau în continuare împotriva lui, astfel încât să se dovedească, fără putinţă de tăgadă, că el era ucigaşul lui Ravanusa.

Ceilalţi deţinuţi dormeau, umplând camera cu sforăitul lor. Cattani se întoarse pe o parte, încercând să-şi găsească uitarea în somn. Dar uşa se deschise. Cineva intră în celulă. Două mâini îl prinseră de gât, strângând cu putere. Apoi individul începu să-l lovească cu violenţă în faţă, continuând să-l ţină ţintuit de pat.

Avea senzaţia că, la fiecare pumn pe care-l primea, capul îi face explozie. Începuse să piardă sânge şi abia mai putea să respire. În cele din urmă, reuşi să iasă din strânsoare. Cu un efort suprem, se rostogoli până ajunse cu picioarele în dreptul agresorului. Îi trase un picior în faţă care-l făcu pe acesta să se clatine. Îi sări apoi în spate, rostogolindu-se împreună pe jos. Îl lovi în stomac şi, din nou, în faţă, dar celălalt reuşi să se desfacă din strânsoare. Sări în picioare şi izbucni pe neaşteptate în râs.

— Cattani – se auzi vocea lui Fiorito – acuma gata! Pentru noaptea asta m-am distrat destul.

Ieşi din celulă, încuind uşa pe dinafară.

Cattani nu vorbea cu nimeni. Toţi ceilalţi îl evitau, de parcă ar fi avut lepră. În curte se aşeza mai departe de ei. Totuşi, era mereu atent. Dintr-un moment în altul se putea aştepta la vreo surpriză neplăcută. Faţa îi era umflată şi o pată vânătă îi desfigura obrazul drept. Pe cel stâng avea o umflătură chiar sub ochi. Dar, de ceea ce se temuse, nu scăpă! Într-o bună zi, dintr-un grup mai compact de deţinuţi, apăru Fiorito. Mesteca chewing-gum, cu capul înclinat într-o parte, scuturându-l din când în când ca să dea la o parte părul din ochi. Înainta cu paşi înceţi şi leneşi, cu picioarele lui lungi şi crăcănate.

— Cattani! scrâşni printre dinţi. Ticălos nenorocit!

Comisarul se ridică în picioare. Îi văzu pe ceilalţi întorcându-se să privească scena şi le auzea vorbele amuzate. Cineva râdea fără ruşine. Fiorito ajunsese la cinci metri de el. Făcu o strâmbătură scârboasă şi-şi scoase din buzunar o coadă de lingură pilită. O ţinea ca un pumnal. Era de necrezut ce se petrecea acolo, sub ochii paznicilor care se prefăceau că nu văd.

Cattani era numai ochi şi urechi. Îl privea pe Fiorito fix în ochi. Tot trupul îi era încordat ca să prevină atacul. Acum, Fiorito se afla în faţa lui, cu braţele lui lungi, gata să sară. Se aruncară unul asupra celuilalt, aproape în acelaşi timp. Asta l-a împiedicat pe Fiorito să-i bage cuţitul în piept. Îl nimeri în braţul stâng. Prin cămaşa sfâşiată se vedea o tăietură lungă şi roşie.

Izbitura îl dezechilibră pe Fiorito şi Cattani îl puse jos. Scăpase din mână coada de lingură şi se întindea încercând s-o apuce din nou. Comisarul sări iute. Cu o mână îl apucă de bărbie, apăsându-i capul şi ţintuindu-l la pământ.

În sfârşit, paznicii se hotărâră să intervină şi îi scoaseră de acolo.

Între doi poliţişti, Cattani defila prin faţa deţinuţilor. Era îndoit de mijloc şi abia reuşi să audă o voce care spunea:

— Du-te mai încolo! Nu simţi că pute a mort?

Se simţi într-adevăr un vierme ridicol care, o clipă, se revoltase împotriva leşului care-l produsese.

I se păru că, din spate, de undeva de sus, este privit de cei doi ochi, îngustaţi acum de grimasa unui rânjet.

O CALE DE SCĂPARE.

Cu siguranţă că-l vor omorî! Cattani era convins de asta. Va avea acelaşi sfârşit ca fratele Annei Caruso. Sau or să-l omoare în timpul plimbării, aşa cum au făcut cu mafiotul Cirinna. Nu avea scăpare! Se întoarse pe patul de lemn, cu burta în jos, cu faţa băgată în pernă şi cu mâinile în jurul capului.

Încercă să se concentreze: Poate că va găsi o cale de scăpare. Sări jos din pat. Se apropie de uşă şi începu să bată în ea. La vizetă apăru chipul unui paznic cu o mutră ameninţătoare. Cattani îi făcu cu ochiul, semn că vrea să-i vorbească între patru ochi. Fără să sufle un cuvânt, paznicul descuie uşa şi-l scoase afară.

Băieţelul n-avea mai mult de treisprezece ani. Făcea slalom cu motoreta lui printre maşini, fluierând vesel. O luă pe o stradă plină de copaci, cu imobile elegante de o parte şi de alta. Fixă un număr, răsuci ghidonul şi sări cu motoreta pe trotuar. O sprijini de zid, străbătu holul imens şi urcă la etajul al treilea cu ascensorul.

Sună. Îi deschise un servitor. Înainte ca acesta să întrebe ceva, băieţelul îi spuse dintr-o suflare:

— Trebuie să vorbesc cu contesa Camastra.

— Da' cine eşti tu?

— Mă cheamă Salvatore, răspunse băieţelul.

Avea ochi isteţi şi-şi dădea importanţă, de parcă ar fi fost conştient de misiunea ce o primise.

— Trebuie să-i înmânez contesei o scrisoare.

— I-o dau eu, zise servitorul.

— Ba nu! răspunse Salvatore, făcând un pas înapoi. Trebuie să i-o dau eu, pentru că aştept şi un răspuns.

După câteva clipe, apăru şi contesa. Luă scrisoarea adusă de băiat, o deschise, scoase o foaie de hârtie şi văzu că era albă.

— Dar nu-i nimic scris!

— Cuvintele, le ştiu eu, spuse Salvatore, bătându-se în frunte cu un deget. Dar costă un milion. Pe care-l dau paznicului închisorii.

Când află că era vorba de puşcărie, contesa înţelese imediat că mesajul venea de la Cattani.

— Am să-ţi dau milionul.

Băieţelul rămase nemişcat, cu picioarele desfăcute şi faţa în sus, ca un căţeluş care-şi aşteaptă osul.

— Am înţeles, surâse Olga. Deschise un sertar, numără zece bancnote de o sută de mii, le îndoi cu grijă şi-i spuse:

— Uite aici milionul tău!

Salvatore dădu din cap, satisfăcut şi pronunţă sentenţios:

— Comisarul vrea să vă vadă. E o chestiune urgentă.

Magistratul începu prin a face o groază de obiecţii. Nu voia nici să audă să-i dea contesei un permis de vorbitor cu acel Cattani. Chestiune de regulament: Ancheta era încă în fază de cercetare şi ar fi comis o incorectitudine dacă ar fi admis ca o străină să-l vadă pe deţinut.

Constatând că drumul direct era închis, contesa se gândi să evite obstacolul. Îl luă deoparte pe Terrasini şi-l rugă să-l convingă pe magistrat să-i semneze autorizaţia.

Terrasini părea neplăcut surprins, dar faptul că Olga i se adresase lui compensa totul.

Cu falsă modestie, îi spuse:

— Dar nu sunt decât un simplu avocat, iar dumneata crezi că sunt bunul Dumnezeu.

— Da, dar ai trecere la bunul magistrat…

Terrasini avu un uşor surâs:

— Nu înţeleg tot interesul ăsta pentru Cattani.

Contesa îi aruncă o privire maliţioasă:

— Sunt şi eu o simplă femeie…

— Da, dar o femeie înţeleaptă. Cum de te-ai lăsat luată de o toană?

Contesa ridică din umeri:

— Ei, asta-i, o toană! O simplă toană.

Când văzu cum arăta Cattani, fu întoarsă pe dos. Închise ochii şi abia şopti:

— Cine te-a adus în halul ăsta?

— Toţi! Toţi sunt împotriva mea! spuse el posomorât, într-o bună zi or să mă omoare.

Contesa ezită întâi, apoi întinse mâna şi-l mângâie uşor pe faţa tumefiată.

— Trebuie să scapi de aici! Ruşinea asta trebuie curmată!

Cattani o privi pătrunzător:

— Dumneata mă poţi ajuta… dacă vrei…

— Spune-mi ce trebuie să fac.

Comisarul îşi pipăi maxilarul dureros.

— Sunt constrâns să mă las în mâinile dumitale. Dacă nu-mi eşti alături, cu mine s-a terminat. Adică s-a terminat şi ce-a mai rămas.

Contesa Camastra îşi ridică ochii spre tavan: Era sătulă să vadă atâta neîncredere.

— Eşti nevoit să rişti, spuse cu duritate. Mi se pare că-i mai puţin sigur să rămâi aici.

Cattani continua să se învârtească prin cameră, fără să intre în subiect:

— Te-a costat mult mesajul?

— Nu-i vreme să-ţi faci acum probleme de bani.

— N-aveam de ales. Bun, trebuie să-mi faci un serviciu, dar fără să-i spui lui Terrasini.

— Termină cu sfaturile şi spune-mi ce să fac!

— Să dai un telefon la numărul ăsta!

Era numărul personal al lui Cannito.

Olga Camastra se molipsise de neîncrederea lui Cattani. Evită să sune de la telefonul ei. Intră într-o cabină telefonică. Auzi o voce spunând „Alo!”

— Prietenul arestat în Sicilia are nevoie de ajutor.

— Cine-i la telefon?

Fără să-şi spună numele contesa întrebă:

— Aţi înţeles despre cine vorbesc?

— Da.

— Vrea să vă vadă repede. Spune că e important şi pentru dumneavoastră.



— Pentru mine?!

— Da! confirmă ea cu hotărâre. El ştie că magistratul ucis la Roma voia să vorbească cu dumneavoastră. Se opri o clipă, apoi continuă. Numai că prietenul ştie să-şi ţină gura. Aşteaptă totuşi un gest de prietenie din partea dumneavoastră.

Puse la loc receptorul, fără să mai aştepte un răspuns.

Cannito aştepta într-o cameră rezervată avocaţilor. Directorul închisorii se dusese personal să-l salute pe puternicul şef al Departamentului Z al serviciilor secrete. Îl introdusese în camera aceea. Când un poliţist deschise uşa şi-l introduse pe Cattani, Cannito îi ieşi înainte şi-l îmbrăţişă.

— Băiete, cum e posibil să te bagi în asemenea încurcături?!

— Dar ştiţi bine că nu eu l-am omorât pe Ravanusa.

— Da, da. Nu tu ai făcut-o. Dar asta nu înseamnă că n-ai ajuns într-un mare necaz.

Cattani se uită în altă parte:

— A fost o capcană. M-au atras într-o cursă! Ca pe un stagiar!

— Da, da. O greşeală care trebuie îndreptată. Trebuie să ai încredere în justiţie.

Cattani sări în picioare.

— Ca Altero? Ca Bordonaro? strigă. Şi ei aveau încredere în justiţie. Dacă rămân aici, mă omoară, scapă de mine. Un cadavru mai mult sau mai puţin nu-i o problemă pentru ei. Dorm la fel de liniştiţi. Ba chiar mai bine. Cu un mort în plus, le creşte liniştea. O gură mai puţin care ar fi putut să vorbească.

— Haide, haide, nu-i dracu' chiar aşa de negru! Nimeni nu vrea să te omoare.

Cattani îl privi cu răceală.

— Ba eu cred că da, zise oprindu-se o clipă, apoi continuă: Poate mă consideră un martor care-i deranjează. Ultimul. Poate că au aflat că Bordonaro a vorbit cu mine la telefon înainte de a fi omorât.

O umbră de neplăcere trecu pe faţa lui Cannito.

— Ţi-a vorbit Bordonaro? Şi ce ţi-a spus?

— Că Ravanusa pălăvrăgise suficient, spuse Cattani.

Chipul îi devenise dur. Îşi umezi buzele şi continuă:

— A pronunţat şi numele dumneavoastră.

Chipul lui Cannito se crispă:

— Numele meu?!

— Da, şopti Cattani.

Apoi, prefăcându-se că nu crede în afirmaţiile lui Ravanusa, continuă:

— Probabil, nu ştia bine ce spunea. O fi încurcat lucrurile.

— Evident, aprobă Cannito, uitându-se întrebător la Cattani ca să vadă dacă-i ascunde ceva. Dar spune-mi, ce pot face pentru tine?

Cattani îşi sprijini coatele pe masă şi privi raza de soare care pătrundea prin fereastră, apoi se uită la Cannito:

— Nu vreau decât să trăiesc în linişte. Să ies de aici şi să mă fixez într-un colţişor retras. Vreau să uit tot. Vreau să-mi şterg orice amintire, v-o jur! Dar, vă rog, dacă mai aveţi puţină prietenie pentru mine, ajutaţi-mă să ies. Fata mea a murit. Mi-am încheiat toate socotelile. Voi dispărea fără să fac multe probleme.

Cuvintele lui îl mişcară pe Cannito.

Şeful cel mare al Departamentului Z păru că oftează:

— Prietene, am să văd ce pot face. Cum vezi, am alergat de cum ţi-am primit mesajul. Trebuie să-ţi spun că ai fost uşor imprudent dând numărul meu de acasă.


Yüklə 1,49 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   25




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin