Marea cameră Hotărârea (fond)



Yüklə 0,78 Mb.
səhifə10/27
tarix26.08.2018
ölçüsü0,78 Mb.
#75072
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   27


B. Motivarea Curţii



115. Curtea reaminteşte că mecanismul de protecţie instituit de Convenţie are, aspect primordial, un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului. Sarcina sa este de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor acestora care decurg din Convenţie. Curtea nu poate şi nu trebuie să se substituie autorităţilor, cărora le revine obligaţia de a se asigura că drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le consacră acest instrument sunt respectate şi protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne este aşadar o parte indispensabilă a funcţionării acestui mecanism de protecţie. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte plângerile îndreptate împotriva unui stat au aşadar obligaţia de a utiliza înainte căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al respectivului stat (a se vedea, printre multe alte precedente, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 IV). Curtea nu poate sublinia suficient faptul că nu este o instanţă de prim grad de jurisdicţie; nu are capacitatea şi nu are obligaţia, în calitate de instanţă internaţională, să se pronunţe cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea situaţiei de fapt de bază sau calcularea unei compensaţii financiare, două sarcini care, din principiu şi din motive de eficacitate, le revin instanţelor interne [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei, citată anterior, pct. 69, CEDO 2010, şi Niazi Kazali şi Hakan Kazali împotriva Ciprului (dec.), nr. 49247/08, pct. 132, 6 martie 2012].

116. Curtea a enunţat principiile generale cu privire la epuizarea căilor de atac interne într-o serie de hotărâri. În hotărârea Akdivar şi alţii (citată anterior), aceasta a afirmat următoarele (trimiterile la jurisprudenţă au fost omise):
„65. Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne enunţată la art. 35 din Convenţie impune persoanelor care doresc să intenteze o acţiune împotriva unui stat în faţa unui organ judiciar sau arbitral internaţional obligaţia de a folosi în prealabil căile de atac pe care le oferă sistemul juridic [intern]. Statele nu sunt aşadar obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenţie – cu care prezintă strânse afinităţi – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă împotriva încălcării pretinse, indiferent dacă prevederile Convenţiei sunt sau nu parte integrantă din sistemul intern. Astfel, constituie un aspect important al principiului potrivit căruia mecanismul de protecţie instituit de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului [...].

66. În cadrul art. 35, un reclamant trebuie să se folosească de căile de atac disponibile în mod normal şi suficiente pentru a putea obţine o reparaţie pentru încălcările pe care le pretinde. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică, cât şi în teorie, fără de care nu au caracterul efectiv şi accesibil dorit [...].

Art. 35 impune, de asemenea, invocarea în faţa organului intern corespunzător, cel puţin în esenţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a capetelor de cerere pe care reclamanţii intenţionează să le formuleze ulterior la Strasbourg; în plus, aceasta impune utilizarea mijloacelor procedurale prin care să se evite o încălcare a Convenţiei [...].

67. Cu toate acestea, după cum se menţionează anterior, nu există obligaţia de a utiliza căi de atac care nu sunt nici adecvate, nici efective. În plus, potrivit «principiilor de drept internaţional general recunoscute», anumite circumstanţe speciale pot scuti reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de atac interne care îi sunt oferite [...]. Această regulă nu se aplică nici în situaţia în care se face dovada unei practici administrative care constă în repetarea unor acte interzise de Convenţie şi în tolerarea oficială de către autorităţile statului, astfel încât orice procedură ar fi inutilă sau ineficientă [...].

68. Art. 35 prevede o repartizare a sarcinii probei. Îi revine sarcina Guvernului care a invocat neepuizarea căilor de atac interne de a convinge Curtea de caracterul efectiv şi disponibilitatea respectivei căi de atac atât în teorie, cât şi în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că era accesibilă şi îi putea oferi reclamantului posibilitatea soluţionării pretenţiilor sale, precum şi că prezenta perspective rezonabile de reuşită. Cu toate acestea, odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă recursul invocat de Guvern a fost într-adevăr utilizat sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici efectiv având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei sau dacă anumite circumstanţe speciale îl dispensau de această obligaţie [...]. Unul dintre aceste elemente îl poate reprezenta pasivitatea totală a autorităţilor naţionale confruntate cu acuzaţii grave potrivit cărora agenţii statului au comis greşeli sau au cauzat un prejudiciu, de exemplu, atunci când nu au deschis nicio anchetă sau nu au propus niciun sprijin. În aceste condiţii, se poate spune că sarcina probei se modifică din nou, şi este obligaţia statului pârât să prezinte măsurile pe care le-a luat având în vedere amploarea şi gravitatea faptelor denunţate.

69. Curtea subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context: mecanismul de apărare a drepturilor omului pe care părţile contractante au convenit să îl instituie. Astfel, Curtea a recunoscut că art. 35 trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv [...]. În plus, a admis că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării acesteia trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei [...]. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar căile de atac prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi contextul juridic şi politic în care acestea sunt amplasate, precum şi situaţia personală a reclamanţilor.”


117. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că aplicarea art. 35 § 1 din Convenţie trebuie să fie apreciată în lumina contextului general al conflictului din Nagorno-Karabah. Deşi faza militară a conflictului s-a încheiat odată cu acordul de încetare a focului din mai 1994, nu a fost încă încheiat un tratat de pace până în prezent. Nimeni nu contestă că nu există relaţii diplomatice între Armenia şi Azerbaidjan şi că graniţa dintre ele este închisă. În plus, se pare că serviciile poştale nu funcţionează între cele două ţări. În această situaţie, trebuie să se admită că pot exista obstacole în calea bunei funcţionări a sistemului de administrare a justiţiei. În special, pot apărea dificultăţi considerabile în practică pentru o persoană originară din oricare dintre cele două ţări care ar dori să iniţieze şi să urmeze o procedură judiciară în cealaltă ţară (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 70).

118. Curtea observă că Guvernul a descris regimul general prevăzut de Constituţie şi de Codul civil în materie de protecţia proprietăţii şi despăgubirea prejudiciilor suferite ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni ilegale. Totuşi, nu a explicat modul în care se aplică respectivele dispoziţii în cazul specific al reclamantului, şi anume cel al unui refugiat armean care a fost obligat să-şi abandoneze domiciliul şi bunurile în timpul conflictului din Nagorno-Karabah şi care doreşte să obţină restituirea bunurilor sau o despăgubire pentru pierderea folosinţei asupra lor. Guvernul a prezentat statistici despre cauze civile angajate de persoane de etnie armeană şi soluţionate de instanţele azere, dar s-a limitat la a afirma că respectivele cauze se refereau la litigii în materie de locuinţe, fără a oferi detalii cu privire la natura pretenţiilor examinate sau la rezultatul diferitelor proceduri. În ceea ce priveşte cele două decizii judecătoreşti din 2007 pe care le-a furnizat ca exemplu, Curtea observă că amândouă se refereau la aspecte din materia succesiunilor şi nu la capete de cerere referitoare la imposibilitatea ca o persoană strămutată în contextul conflictului din Nagorno-Karabah să aibă acces la bunurile sale şi/sau la domiciliul său şi de a se folosi de acestea. Astfel, Guvernul nu a furnizat niciun exemplu în care o persoană aflată în aceeaşi situaţie cu reclamantul ar fi obţinut câştig de cauză în faţa instanţelor azere.

119. În consecinţă, Curtea consideră că Guvernul nu s-a achitat de sarcina care îi revenea de a demonstra că reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac capabilă să remedieze situaţia criticată de acesta în contextul Convenţiei şi cu perspective rezonabile de succes. Nu este aşadar necesar să răspundă la întrebarea dacă, după cum susţine reclamantul, există la nivelul autorităţilor azere o practică administrativă care să-l descurajeze să exercite căile de atac existente. În mod similar, dat fiind că existenţa unor căi de atac efective nu a fost demonstrată, nu este necesar să examineze efectul pe care pretinsa lipsă de control a Azerbaidjanului asupra regiunii ar putea-o avea asupra funcţionării căilor de atac interne.

120. Prin urmare, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern.

Yüklə 0,78 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin