Marea cameră Hotărârea (fond)

I. Introducere

101. Reclamantul a decedat în 2009. În decizia privind admisibilitatea pe care a pronunţat-o în speţă, Curtea a observat că văduva acestuia, doamna Lena Sargsyan, şi copiii cuplului, Vladimir, Tsovinar şi Nina Sargsyan, şi-au exprimat dorinţa de a continua procedura, şi a decis că au calitatea de a face acest lucru [Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (MC) (dec.), nr. 40167/06, pct. 1 şi 51, 14 decembrie 2011].

102. Ulterior, reprezentantul reclamantului a declarat că doamna Nina Sargsyan nu mai doreşte să-şi menţină cererea. Văduva reclamantului, doamna Lena Sargsyan, a decedat în ianuarie 2014. Domnul Vladimir Sargsyan şi doamna Tsovinar Sargsyan, fiul şi fiica reclamantului, şi-au exprimat la rândul lor dorinţa de a continua procedura. Curtea a declarat deja că au calitatea de a face acest lucru şi că nu vede niciun motiv pentru a reveni asupra acestei concluzii.

103. În plus, Curtea reaminteşte că, în decizia sa privind admisibilitatea din 14 decembrie 2011, a respins mai multe excepţii de inadmisibilitate ridicate de Guvern: cea bazată pe declaraţia depusă de Guvern împreună cu instrumentul de ratificare, cea referitoare la competenţa sa ratione temporis şi cea privind respectarea regulii de 6 luni (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 71, 92 şi 147). De altfel, a conexat la fond alte trei excepţii formulate de Guvern: cea referitoare la jurisdicţie şi la răspunderea statului pârât, cea referitoare la statutul de victimă al reclamantului în ceea ce priveşte mormintele rudelor sale şi, în cele din urmă, cea referitoare la epuizarea căilor de atac interne (Sargsyan, citată anterior, pct. 76, 99 şi 111).

104. Curtea consideră că este necesar să examineze separat problema epuizării căilor de atac interne şi cea privind jurisdicţia şi răspunderea statului pârât. În schimb, va examina excepţia referitoare la statutul de victimă al reclamantului în ceea ce priveşte mormintele rudelor sale în cadrul examinării pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

105. Art. 35 § 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

106. Reclamantul avansează, în principal, trei argumente pentru a demonstra că nu era obligat să exercite eventuale căi de atac interne.

107. În primul rând, susţine că nu există în dreptul azer căi de atac efective, care să fie accesibile şi suficiente în practică. În particular, pledează că Guvernul nu a prezentat probe cu privire la existenţa unei astfel de cale de atac şi, în special, nu a oferit detalii cu privire la presupuse cauze civile prezentate în faţa instanţelor azere de către persoane de etnie armeană. În privinţa aspectelor privind moştenirea, cauzele citate ca exemplu nu sunt legate direct de propria sa situaţie. Pe scurt, Guvernul nu a dat niciun exemplu de cauză în care un reclamant armean să fi obţinut o reparaţie într-o situaţie comparabilă. În plus, poziţia adoptată de Guvern în procedura în faţa Curţii demonstrează în mod clar rezultatul oricărei eventuale acţiuni iniţiate în faţa instanţelor azere. Într-adevăr, Guvernul a indicat că autorităţile naţionale competente nu deţineau niciun document care să ateste că reclamantul a avut bunuri în Golestan sau că a trăit în acel loc; o acţiune în faţa instanţelor azere nu oferea aşadar nici cea mai mică perspectivă de succes.

108. Cu titlu de comparaţie, reclamantul citează decizia Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (MC) [(dec.), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 111-113, CEDO 2010], unde Curtea a dezvoltat criterii care să permită evaluarea eficienţei căilor de atac având ca scop obţinerea unei reparaţii pentru persoanele care şi-au pierdut bunurile sau domiciliul în contextul unui conflict internaţional. Or, căile de atac menţionate de Guvern nu îndeplinesc niciunul dintre aceste criterii.

109. În al doilea rând, reclamantul susţine că, având în vedere existenţa unei practici administrative – fapta de a repeta acte incompatibile cu Convenţia tolerate oficial de autorităţile naţionale – care ar face inutilă orice încercare de a exercita căile de atac disponibile, regula epuizării căilor de atac interne este inaplicabilă în speţă. Bazându-se pe documente provenite de la diferite organisme ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, în special de la Comitetul pentru Drepturile Omului şi Comitetul pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale, reclamantul susţine că guvernul pârât nu are voinţa politică de a proteja bunurile abandonate care au aparţinut persoanelor de etnie armeană – proprietăţi care ar fi fost adesea ocupate de refugiaţi sau de persoane strămutate în propria ţară – nici de a oferi despăgubiri în acest sens. În plus, ar exista o practică de a nu permite persoanelor de etnie armeană să aibă acces la documentele referitoare la bunurile lor, şi nimic nu permite să se întrevadă o îmbunătăţire în acest sens. De asemenea, reclamantul atrage atenţia Curţii cu privire la dificultăţile practice pe care le-ar implica iniţierea unei astfel de acţiuni în justiţie în Azerbaidjan. Graniţa dintre Armenia şi Azerbaidjan este închisă. În absenţa unor relaţii diplomatice între Armenia şi Azerbaidjan, refugiaţii de origine armeană şi cetăţenii armeni nu pot obţine viză decât prin intermediul serviciilor consulare ale ţărilor vecine, iar vizele nu le-ar fi, de altfel, acordate decât în cadrul vizitelor oficiale organizate de organizaţii internaţionale sau de misiuni diplomatice. În mod similar, serviciile poştale între cele două ţări nu sunt utilizabile.

110. În cele din urmă, reclamantul susţine că situaţia sa personală l-ar împiedica, în orice caz, să exercite orice cale de atac: întrucât a fugit din Golestan în 1992, şi-a pierdut toate bunurile, domiciliul şi sursele de venit şi astfel a fost plasat într-o situaţie de nesiguranţă şi vulnerabilitate. În plus, s-a îmbolnăvit grav în anul 2004.

2. Guvernul pârât

111. Guvernul pârât afirmă că, în măsura în care exercită un control efectiv asupra teritoriului Republicii Azerbaidjan, ceea ce nu este cazul în Golestan, potrivit acestuia, există căi de atac efective. În primul rând, art. 29 din Constituţia din 1995 garantează dreptul de proprietate. În plus, art. 68 din Constituţie impune statului obligaţia de a despăgubi orice persoană care este victima unui prejudiciu rezultat din acte sau omisiuni ilegale ale organelor sau agenţilor săi. În Codul civil şi Codul de procedură civilă pot fi găsite dispoziţii mult mai detaliate care protejează atât proprietatea, cât şi posesia. Proceduri adecvate ar permite atât resortisanţilor, cât şi străinilor să sesizeze instanţele azere pentru orice prejudiciu sau pierdere suferită pe teritoriul naţional (a se vedea descrierea din dreptul intern relevant, supra, pct. 88-92). În acest sens, Guvernul respinge afirmaţia conform căreia existenţa unei practici administrative ar face inutile căile de atac existente.

112. În sprijinul argumentaţiei sale, Guvernul a comunicat statistici ale Ministerului Justiţiei cu privire la acţiunile iniţiate de persoane de etnie armeană: de exemplu, între 1991 şi 2006, instanţele de prim grad de jurisdicţie din Baku au judecat 243 cauze civile prezentate în faţa lor de justiţiabili de etnie armeană, dintre care 98 litigii în materie de locuinţe. Guvernul a prezentat, de asemenea, copii ale deciziilor soluţionate în favoarea persoanelor de etnie armeană care trăiesc în străinătate, care au fost pronunţate de instanţele de apel în două cauze legate de succesiune. În cauza Mammadova Ziba Sultan gizi împotriva Mammadova Zoya Sergeyevna şi Mammadov Farhad Tarif oglu (Camera civilă a Curţii de Apel a Republicii Azerbaidjan, hotărârea din 24 mai 2007), reclamanţii erau văduva (de etnie armeană) şi fiul celui decedat, care locuiau amândoi în Statele Unite ale Americii. Curtea de apel a anulat hotărârea primei instanţe, care concluzionase că pârâţii trebuie să fie consideraţi ca moştenitori de rea-credinţă. În cauza Sinyukova, Korovkova şi Zaimkina („Chagaryan”, Camera civilă a Curţii de Apel din Shaki, hotărârea din 7 noiembrie 2007), curtea de apel a considerat că notarul de stat din Mingacevir trebuia să elibereze un certificat de moştenire cu privire la un apartament celor trei reclamante, fiicele unei persoane de etnie armeană care locuiau în străinătate, considerându-se că părţile în cauză au făcut declaraţia de succesiune în termen. Deşi admite că aceste cauze nu vizează cazuri similare cu cel al reclamantului, Guvernul consideră că acestea demonstrează că pretenţiile ridicate de armeni în ceea ce priveşte drepturile de proprietate asupra bunurilor şi alte drepturi pot avea în mod efectiv succes în ordinea juridică azeră.

113. Astfel, Guvernul consideră că a demonstrat existenţa unor căi de atac efective şi, prin urmare, reclamantul trebuie să demonstreze că aceste căi de atac erau ineficiente în cazul său. Mai susţine că reclamantul a recunoscut că nu a încercat să exercite căile de atac existente şi, prin urmare, nu poate reproşa sistemului juridic azer că nu i-a oferit protecţia necesară împotriva pretinselor încălcări ale drepturilor sale.

3. Guvernul armean, terţ intervenient

114. Guvernul armean susţine argumentul reclamantului referitor la existenţa în Azerbaidjan a unei practici administrative care interzice armenilor care au fugit în timpul conflictului sau oricărei persoane de origine armeană să revină pentru a se stabili în Azerbaidjan sau pentru a merge acolo în vizită.