Margaret Mitchell

— Da' când s-a t'ezit, s-a dus pe ve'andă unde e'a domnu' 'hett cu domnişoa'a Bonnie în b'aţe şi a spus: "Dă-mi fetiţa mea pe ca'e mi-ai ucis-o".

— O, nu! N-a spus aşa!...

— Ba da, chia' aşa a spus. "Tu ai ucis-o". Şi mi-a fost aşa de milă de domnu' 'hett, că am izbucnit în plâns când l-am văzut stând ca un câine bătut. Şi am spus: "Daţi copilul mamei sale. Eu nu v'eau ca astfel de cuvinte să se spună în faţa micuţei domnişoa'e". Şi i-am luat fetiţa şi am dus-o în came'ă să-i spăl faţa. Şi când i-am auzit cum îşi vo'beau şi ce-şi spuneau, mi-a îngheţat sângele în vine. Domnişoa'a Sca'lett îl făcea asasin pent'u că a lăsat fetiţa să sa'ă aşa sus, şi el îi spunea că ea n-a iubit nici pe Bonnie nici pe vreunul din copii.

— Taci, Mammy! Nu-mi mai spune nimic. Nu se cuvine să-mi spui toate astea! strigă Melanie, care se străduia să-şi alunge din minte indignarea stârnită de cuvintele lui Mammy.

— Ştiu bine că n-am d'eptul să vă spun toate astea, da' mi-e inima atât de g'ea, că nu mai ştiu ce t'ebuie şi ce nu t'ebuie să spun. Atunci domnu' 'hett s-a dus singu' la omul ca'e face înmo'mântă'ile şi apoi a pus din nou pe Bonnie în pătuţul ei din came'a lui. Şi când domnişoa'a Sca'lett i-a spus că t'ebuie s-o pună în salon înt'-un sic'iu, mi-a fost teamă că domnu' 'hett o s-o lovească. A spus: "Nu iese din came'a mea!" şi s-a înto's apoi sp'e mine şi mi-a spus: "Mammy, păzeşte-o să nu iasă de-aici până mă înto'c!" şi a plecat în goană şi a încălecat pe cal şi nu s-a înto's înainte de apusul soa'elui. Când a int'at, am văzut că băuse, că băuse mult, da' ca totdeauna ţine la băutu'ă. A int'at în casă fă'ă să spună un cuvânt domnişoa'ei Sca'lett şi dom-nişoa'ei Pitty sau celo'lalte doamne ca'e venise'ă şi a u'cat să'ind t'eptele în came'a lui şi m-a st'iga't. Am u'cat sca'a cât am putut de 'epede şi când am ajuns, e'a lângă pat şi e'a aşa de întune'ic, încât abia puteam să-l văd, căci obloanele e'au închise.

Atunci mi-a spus de pa'că voia să mă sfâşie: "Deschide obloanele. E întune'ic". Le-am deschis, şi când s-a uitat la mine, Sfinte Dumnezeule, domnişoa'ă Melly, mi-a fost f'ică să nu mi se taie picioa'ele, aşa înfăţişa'e ciudată avea domnu' 'hett. Atunci mi-a spus: "Adă lumână'i... Multe lumână'i. Şi ai g'ijă să nu se stingă. Doa' ştii că domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de întune'ic".

Cu ochii măriţi de groază, Melanie o privi pe Mammy care clătina din cap.

— Aşa mi-a spus: "Domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de întune'ic".

Şi Mammy se cutremură.

— Apoi, când am adus v'eo zece lumână'i, a spus: "Ieşi!" şi a închis uşa cu cheia şi n-a deschis-o nici atunci când a venit domnişoa'a Sca'lett şi a ţipat în fata uşii. Şi aşa-i de două zile. Nu v'ea să audă de înmo'mânta'e şi dimineaţa închide uşa cu cheia şi pleacă de acasă căla'e. Vine sea'a beat tu'tă şi ia' se închide şi nu mănâncă şi nu doa'me. Şi-acum a venit de la Cha'leston doamna Butle', băt'âna, şi de la Ta'a au venit domnişoa'a Suellen şi domnu' Will, da' domnu' 'hett nici nu v'ea s-audă. Vai, domnişoa'ă Melly, ce neno'oci'e. Şi o să fie şi mai 'ău şi lumea începe să spună că-i o 'uşine! Şi atunci astă-sea'ă... şi zicând asta, Mammy se opri şi îşi şterse a doua oară nasul cu dosul palmei... astă-sea'ă domnişoa'a Sca'lett l-a p'ins în holul de la etaj şi a int'at cu el în came'ă şi i-a spus:"Mâine e înmo'mânta'ea", şi el a spus: "Dacă faci asta, te ucid mâine!"

— Dar bine, sigur că nu mai e în toate minţile!

— Asta e sigu'. Şi au vo'bit aşa de încet amândoi, că n-am auzit decât pe domnu' 'hett ca'e spunea că domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de întune'ic şi că în mo'mânt e foa'te întune'ic. Şi după o clipă, domnişoâ'a Sca'lett i-a spus: "Ce bine îţi stă să faci asta, după ce-ai ucis-o ca să-ţi satisfaci mând'ia". Şi el a spus: "Nu ţi-e milă de mine?" şi ea a spus: "Nu. Şi nici copil nu mai am. Şi nu pot să 'abd felul cum te po'ţi de când a fost ucisă Bonnie. Tot o'aşul e scandalizat. Eşti veşnic beat şi dacă îţi închipui că nu ştiu unde stai tot timpul, eşti un p'ost. Ştiu că ai fost la ticăloasa aia, la Belle Watling!"

— Oh, Mammy, nu se poate!

— Ba da, aşa a spus. Şi-apoi, chia' ăsta-i adevă'ul, domnişoa'ă Melly. Neg'ii află mult mai iute decât albii, aşa că şi eu ştiam ce se întâmpla, da' nu spuneam nimic. El nici n-a spus că nu-i aşa. A spus: "Da, doamnă, acolo m-am dus şi n-ai de ce să te înfu'ii, că nici nu-ţi pasă. un bo'del e un 'ai faţă de casa asta, ca'e e un iad. Şi Belle a'e una din inimile cele mai bune din lume. Ea nu mă acuză că mi-am ucis copilul".

— Vai! oftă Melanie lovită drept în inimă.

Viaţa pe care o ducea era plăcută şi liniştită, oamenii din jurul ei îi arătau atâta dragoste, încât ceea ce îi povestea Mammy i se părea de neînţeles. Nu-i venea s-o creadă pe bătrâna negresă, şi totuşi o amintire i se strecură în minte, o imagine veche pe care se grăbi s-o alunge, cum ar fi întors capul în faţa unui om gol. Rhett îi vorbise de Belle Watling în ziua când plânsese cu capul pe genunchii ei. Dar o iubea pe Scarlett. În ziua aceea n-a putut să se înşele. Şi bineînţeles că şi Scarlett îl iubea. Ce se petrecuse între ei? Cum pot să se sfâşie unul pe altul cu atâta cruzime un bărbat şi nevasta lui?

Mammy îşi reluă povestea cu glasul stins.

— După o v'eme domnişoa'a Sca'lett a ieşit, albă ca va'ul da' cu dinţii încleştaţi, şi m-a văzut şi mi-a spus: "Mâine e înmo'mânta'ea, Mammy!" şi a t'ecut ca o fantomă. Atunci mi s-a op'it inima în piept, pent'u că domnişoa'a Sca'lett face întotdeauna ce spune, şi domnu' 'hett la fel. Şi el a spus că o va ucide dacă face asta. Şi mă simţeam şi mai chinuită, domnişoa'ă Melly, pent'u că aveam ceva pe suflet, o piat'ă ma'e pe suflet. Domnişoa'ă Melly, eu am făcut-o pe fetiţă să-i fie teamă de întune'ic.

— Dar bine, Mammy, asta n-are nici o importanţă... acum.

— Ba da, fiindcă de aici vine tot 'ăul. Şi m-am gândit atunci că-i mai bine să-i spun lu' domnu' 'hett, chia' dacă mă ucide pe u'mă, pent'u că, vedeţi, aveam asta pe suflet. Atunci am int'at 'epede în came'ă, înainte de a fi apucat să închidă uşa cu cheia şi i-am spus: "Domnule 'hett, vin să mă spovedesc". Atunci s-a înto's la mine ca un nebun şi a ţipat: "Ieşi!" şi zău dacă mi-a fost v'eodată mai f'ică decât atunci, da' am spus: "Vă 'og, domnu' 'hett, lăsaţi-mă să vo'besc. Dacă nu mă'tu'isesc, am să mo'. Eu am făcut să-i fie f'ică de întune'ic domnişoa'ei mici". Atunci, domnişoa'ă Melly, mi-am pus capul în piept şi am aşteptat să mă pocnească, da' nici nu s-a clintit. Şi am spus atunci: "N-am făcut-o din 'ăutate, da' copilul ăsta, domnu' 'hett, n-avea teamă de nimic, să'ea din pat când toţi do'meau şi se plimba p'in toată casa în picioa'ele goale. Şi mi-e'a f'ică să nu se îmbolnăvească. Atunci i-am spus că în întune'ic sunt stafii şi st'igoi".

Ştiţi ce-a făcut atunci, domnişoa'ă Melly? S-a făcut d'ăguţ de tot şi s-a ar'opiat de mine şi mi-a pus mâna pe umă'. Întâia oa'ă făcea aşa ceva. Şi mi-a spus: "Nu-i aşa că e'a cu'ajoasă? Numai de întune'ic se temea". Şi când am început să plâng, mi-a spus: "Lasă, Mammy", şi m-a mângâiat pe mână: "Lasă, Mammy, nu te mai amă'î. Îmi pa'e bine că i-ai spus asta. Ştiu că o iubeşti pe domnişoa'a Bonnie şi, dacă o iubeşti, toate astea n-au nici o impo'tanţă. Numai ce-i în inimă a'e p'eţ". A fost foa'te d'ăguţ din pa'tea lui să mă mângâie aşa. Atunci mi-am luat cu'ajul şi i-am spus: "Şi cu înmo'mânta'ea ce facem, domnu' 'hett?" Atunci m-a p'ivit ca un sălbatic, cu ochi de foc, şi mi-a spus: "Doamne sfinte, am c'ezut că cel puţin tu înţelegi, dacă ceilalţi nu înţeleg. Cum îţi închipui că am să-i las să-mi ducă fetiţa în întune'ic, când ei îi este aşa de teamă de întune'ic? Aud încă ţipetele ei când se ferea în întune'ic. Nu v'eau să-i fie f'ică!" Atunci am înţeles, domnişoa'ă Melly, că şi-a pie'dut minţile. E beat, a'e nevoie să mănânce şi să doa'mă puţin, da' asta nu-i tot. E nebun de-a binelea. M-a dat afa'ă şi mi-a spus: "Ca'ă-te de-aici!"

Am cobo'ât şi m-am gândit că n-o să ne lase să îng'opăm fetiţa mâine, şi domnişoa'a Sca'lett a spus că mâine e înmo'mânta'ea şi el a zis că o va ucide. Şi casa e plină de neamu'i, şi toţi vecinii vo'besc deja v'ute şi nev'ute şi m-am gândit la dumneavoast'ă, domnişoa'ă Melly. T'ebuie să veniţi să ne ajutaţi.

— Dar bine, Mammy, nu pot să mă amestec în toate astea!

— Dacă domneavoast'ă nu puteţi, atunci cine poate?

— Ce pot să fac eu, Mammy?

— Nu ştiu, domnişoa'ă Melly. Da' t'ebuie să faceţi ceva. Să vă duceţi să vo'biţi cu domnu' 'hett şi poate că o să vă asculte. Vă iubeşte foa'te mult, domnişoa'ă Melly. Poate că n-o ştiţi, da' e adevă'at. L-am auzit de multe o'i spunând că sunteţi singu'a adevă'ată doamnă pe ca'e a întâlnit-o în viaţă.

— Dar...

Melanie se ridică, tulburată, cu inima strânsă la gândul că îl va înfrunta pe Rhett, că va discuta cu un om înnebunit de durere, că va intra în camera puternic luminată unde zăcea trupul fetiţei pe care-o iubea atât de mult. Ce-o să poată face? Ce-o să poată spune ca să-l consoleze puţin pe Rhett şi să-l facă să-şi vină în fire? Se gândi o clipă, neştiind ce să facă, şi atunci prin uşa închisă pătrunseră hohotele de râs ascuţit ale băiatului ei. Ca o lovitură de cuţit o izbi gândul că în odaia de sus ar putea zăcea corpul ţeapăn şi rece al lui Beau al ei, cu râsul lui vesel stins pentru totdeauna.

— Oh, strigă ea deodată speriată şi, în gând, îşi strânse la piept copilul.

Îl înţelegea pe Rhett: Dacă ar muri Beau, cum ar putea să se despartă de el, să-l lase singur în vânt, în ploaie şi întuneric?

— Bietul căpitan Butler, oftă ea, mă duc chiar acum la el.

Se întoarse în grabă în sufragerie, şopti câteva cuvinte la urechea lui Ashley şi-l surprinse pe băieţelul ei cu felul cum îi sărută pasionat buclele blonde, strângându-l în braţe.

Plecă fără pălărie. Nu lăsase nici şervetul din mână şi mergea aşa de repede, încât bietele picioare bătrâne ale lui Mammy abia puteau să se ţină după ea. Când ajunse la Scarlett, trecu prin faţa bibliotecii şi se înclină doar spre domnişoara Pittypat cu faţa înlăcrimată, spre severa şi bătrâna doamnă Butler, spre Suellen şi bărbatul ei. Urcă scara într-un suflet, cu Mammy după ea care abia îşi trăgea sufletul. Se opri o clipă în faţa uşii lui Scarlett, dar Mammy murmură:

— Nu, nu vă op'iţi.

Melanie îşi urmă drumul cu un pas ceva mai încet, traversă holul şi se opri în faţa uşii lui Rhett. Ezită o clipă, ca şi cum ar fi avut de gând să se întoarcă înapoi. Dar făcându-şi curaj, ca un soldat care pleacă la asalt, bătu la uşă şi spuse cu glasul blând:

— Te rog, lasă-mă să intru, domnule Butler. E doamna Wilkes. Vreau s-o văd pe Bonnie.

Uşa se deschise îndată şi Mammy, ascunsă în umbră, văzu silueta mare şi întunecată a lui Rhett apărând în lumina scânteietoare a lumânărilor. Se împleticea şi duhnea a whisky. O privi pe Melanie, o luă de braţ, o trase înăuntru şi închise uşa.

Mammy aduse un scaun lângă uşă şi îşi aşeză în el corpul greoi. Rămase nemişcată şi începu să se roage, plângând liniştit, fără zgomot. Din când în când, îşi ridica un colţ al fustei şi îşi ştergea lacrimile. Degeaba trăgea cu urechea, nu putea să audă nimic altceva decât un murmur surd.

După o aşteptare care i se păru nesfârşită, uşa se crăpă puţin, şi apăru chipul palid şi răvăşit al Melaniei.

— Adă-mi repede o cană cu cafea şi câteva sandvişuri.

Când era nevoie, Mammy îşi regăsea vioiciunea de la şaisprezece ani şi, împinsă de curiozitatea de a pătrunde în camera lui Rhett, se grăbi cât putu. Speranţa ei fu însă zadarnică, fiindcă, atunci când voi să intre în cameră, Melanie se mulţumi să deschidă uşa şi să-i ia tava din mână. Multă vreme, cu urechea lipită de uşă, Mammy nu putu distinge decât zăngănitul furculiţei pe farfurie şi vocea blândă şi înăbuşită a Melaniei. Apoi auzi patul scârţâind sub greutatea unui trup greu şi, după o clipă, două cizme căzând pe podea. În sfârşit, Melanie ieşi trăgând repede uşa după ea, şi Mammy nu putu nici măcar să arunce o privire în cameră. Melanie părea frântă de oboseală, în ochi avea lacrimi, dar faţa îşi recăpătase seninătatea.

— Du-te şi spune-i lui Scarlett că domnul Butler este de acord ca înmormântarea să se facă mâine, murmură ea încetişor.

— Slavă Domnului! exclamă Mammy. Da' cum...

— Vorbeşte mai încet. S-a culcat acum. Mai spune-i, Mammy, lui Scarlett, că am să veghez toată noaptea aici, şi fă-mi o cafea. Să mi-o aduci aici.

— Aici, în came'a asta?

— Da, am făgăduit căpitanului Butler să-i veghez fetiţa cât timp se odihneşte. Hai, du-te şi spune-i lui Scarlett să nu-şi mai facă griji.

Mammy plecă, făcând să se cutremure podeaua holului sub paşii ei. Inima, uşurată, cânta un imn de mulţumire: Aleluia! Aleluia! Se opri gânditoare în faţa uşii lui Scarlett. Recunoştinţa şi curiozitatea se luptau în mintea ei.

"E de neînţeles ce a făcut domnişoa'a Melly. C'ed că o ajută înge'ii. Am să-i spun domnişoa'ei Sca'lett că mâine se face sigu' înmo'mânta'ea, da' c'ed că aş face mai bine să nu-i spun că domnişoa'a Melly e acolo sus cu domnişoa'a mică. Asta nu i-a' place domnişoa'ei Sca'lett."

Capitolul LX
Se petrecuse ceva în lume, un lucru rău, sinistru, înspăimântător, ceva ce învăluia totul într-o ceaţă întunecoasă, de nepătruns şi care o cuprindea pe Scarlett din toate părţile. Era un rău mai cumplit chiar decât moartea lui Bonnie, căci prima durere, de neîndurat, se ştergea acum, făcând loc resemnării. Oricum, sinistra presimţire a unui dezastru viitor stăruia, de parcă cineva în mantie şi glugă neagră ar fi stat chiar în spatele ei; de parcă pământul de sub picioarele ei se preschimba în nisip mişcător în clipa când păşea pe el.

Niciodată nu cunoscuse o teamă de acest fel. Toată viaţa avusese picioarele pe pământ, iar singurele lucruri care o speriau erau cele pe care le vedea sau le simţea: durerea fizică, foamea, sărăcia, pierderea dragostei lui Ashley. Deşi n-avea obiceiul să analizeze situaţiile, acum încerca totuşi să priceapă, dar era zadarnic. Pierduse pe copilul ei cel mai drag, dar durerea aceasta o putuse îndura, aşa cum îndurase şi alte pierderi grele. Era sănătoasă, avea bani din belşug şi-l avea încă pe Ashley, deşi îl vedea din ce în ce mai rar. Nici răceala ce se ivise între ei, din ziua nefericitei recepţii de la Melanie, n-o îngrijora prea mult, căci ştia că o să treacă. Nu, nu se temea nici de durere, nici de foame, nici de pierderea dragostei. Temerile acestea n-o copleşiseră niciodată în felul în care-o copleşea presimţirea de acum – o groază, aidoma celei din coşmarul ei, ca o ceaţă deasă prin care alerga cu inima zvâcnind, ca un copil rătăcit căutând un adăpost pe care nu-l găsea.

Îşi amintea de felul cum o făcea întotdeauna Rhett să râdă, făcând-o să uite grijile. Îşi amintea de consolarea pe care pieptul lui lat şi braţele-i puternice i-o aduceau. Astfel se întoarse spre el, cu ochi care-l vedeau acum cu adevărat pentru prima oară de câteva săptămâni încoace. Şi schimbarea pe care o văzu la el o izbi. Omul acesta nu o va mai face să râdă şi nu o va mai consola niciodată.

Câtăva vreme după moartea lui Bonnie, Scarlett fusese pornită împotriva lui, fiind prea prinsă de propria-i durere pentru a face mai mult decât să-i vorbească politicos în faţa servitorilor. Fusese prea prinsă de amintirea lui Bonnie, tropăind cu picioruşele-i grăsuţe prin casă, de râsul ei copilăresc, ca să se mai poată gândi că şi el, poate, îşi aminteşte, şi că durerea lui e poate chiar mai adâncă decât a ei. În decursul acestor săptămâni se întâlniseră şi vorbiseră politicos, ca doi străini care se văd întâmplător între zidurile neutre ale unui hotel, sub acelaşi acoperiş, la aceeaşi masă, dar fără a-şi împărtăşi unul altuia gândurile.

Acum însă, simţindu-se singură şi înspăimântată, ar fi vrut să doboare, de-ar fi putut, bariera ce-i despărţea; dar el o ţinea la distanţă, refuzând parcă să înceapă cu ea vreo discuţie care să răzbată mai adânc. Acum mânia îi trecuse şi ar fi vrut să-i spună că nu-l mai socoteşte vinovat de moartea lui Bonnie. Ar fi vrut să plângă în braţele lui, mărturisind că şi ea fusese mândră de talentele de călăreaţă ale fetiţei, prea îngăduitoare cu ea, şi că o răsfăţase prea mult. S-ar fi umilit bucuros, recunoscând că nu-l învinovăţise decât din pricina durerii, nădăjduind că, lovindu-l pe el, îşi va uşura propria-i suferinţă. Dar Rhett o privea cu ochi negri, inexpresivi, care nu o invitau să vorbească. De altfel, o dată amânate, explicaţiile sunt din ce în ce mai greau de dat până ce lucrul devine cu neputinţă.

De ce se întâmplă aşa? se întrebă ea. Rhett era soţul ei, şi între ei exista legătura indestructibilă dintre doi oameni care au împărţit acelaşi pat, au conceput şi născut un copil, ce le-a fost răpit prea de timpuriu. Ea nu putea găsi mângâiere decât alături de părintele acelui copil, în schimbul de amintiri şi de suferinţe; ar fi fost dureros, la început, dar pe urmă rana avea să se vindece. Însă aşa cum stăteau lucrurile, Scarlett ar fi putut tot atât de bine să caute mân-gâiere în braţele unui străin.

Rhett nu era decât rareori acasă; iar când se întâmplă să rămână la masă, era de obicei beat. Băutura nu mai avea acum acelaşi efect asupra lui ca înainte, când se înveselea şi spunea lucruri nostime, pline de haz, care o făceau fără voia ei să râdă. Acum avea o beţie tăcută, ursuză, şi pe măsură ce vremea trecea, Rhett devenea din ce în ce mai abrutizat de beţie. Câteodată îl auzea sosind călare în zori şi bătând la uşa locuinţei servitorilor, pentru ca Pork să-l ajute să suie scara de serviciu şi să-l culce. Să-l ajute să se culce! Pe Rhett, care înainte bea până ce cădeau toţi sub masă şi pe urmă tot el îi ducea la culcare.

Acum era neglijent în îmbrăcăminte, în timp ce înainte fusese atât de îngrijit, iar Pork trebuia să discute mult cu el ca să-l hotărască să-şi schimbe măcar cămaşa înainte de cină. Whisky-ul începea să-i lase urme pe faţă şi linia viguroasă a bărbiei se ştergea sub o buhăială nesănătoasă, iar umflăturile se măreau sub ochii injectaţi. Trupul său voinic, cu muşchi tari şi rotunzi, era acum moale şi fleşcăit, iar mijlocul începea să i se îngroaşe.

Adesea nu se întorcea deloc acasă şi nici măcar nu trimitea vorbă că va lipsi toată noaptea. Poate că sforăia prin vreo cameră deasupra unei cârciumi; dar Scarlett era mai degrabă încredinţată că, în asemenea cazuri, îşi petrecea noaptea la Belle Watling. O văzuse o dată, pe Belle, într-o prăvălie; o femeie comună, trecută, care-şi pierduse frumuseţea. În ciuda fardului şi a hainelor ţipătoare, era durdulie şi avea un aer aproape matern. În loc să-şi plece ochii sau să se uite obraznic, cum făceau alte femei uşoare când întâlneau femei de lume, Belle o privi fix, căutând să descifreze ceva pe faţa ei, cu o uitătură plină de interes şi, oarecum, de milă, ceea ce o făcu pe Scarlett să roşească.

Dar acum nu-l mai putea acuza de nimic; nu mai putea să-l certe, cerându-i să-i fie credincios sau încercând să-l facă de ruşine, după cum nu se putea hotărî nici ea să-i ceară iertare pentru că-l învinovăţise de moartea lui Bonnie. Scarlett era cuprinsă de o apatie neînţeleasă, de o nefericire pe care n-o pricepea, de o suferinţă mai adâncă decât tot ce resimţise până atunci. Îi era urât şi nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de plictisită şi de singură. Poate că până atunci nu avusese timp să se plictisească. Se simţea singură, înfricoşată şi n-avea la cine să alerge, în afară de Melanie. Acum până şi Mammy, singurul ei sprijin, se înapoiase la Tara. Plecase pentru totdeauna.

Mammy nu dăduse nici o explicaţie pentru plecarea ei. Ochii ei bătrâni şi obosiţi o priviseră trist pe Scarlett, când ceruse bani de tren ca să se ducă acasă. În clipa când Scarlett o rugase, plângând, să mai stea, Mammy răspunsese doar:

— Tot timpu' o aud pe domnişoa'a Ellen că-mi spune: "Mammy, vino acasă. Ţi-ai făcut dato'ia". Aşa că plec acasă.

Rhett, care ascultase convorbirea, îi dădu banii şi o bătu pe umăr.

— Ai dreptate, Mammy. Doamna Ellen are dreptate. Nu mai ai ce face aici. Du-te acasă. Înştiinţează-mă dacă ai nevoie de ceva.

Şi cum Scarlett izbucni din nou, cu indignare, rugând-o să stea, el exclamă:

— Taci, nebuno! Las-o să plece! Cine-ar mai avea chef să stea în casa asta... acum?

Ochii lui sclipeau atât de sălbatic, încât Scarlett se depărtă speriată.

— Doctore, crezi că şi-a... şi-a pierdut minţile? întrebă ea mai târziu pe doctorul Meade, la care se dusese pentru că nu mai ştia ce să facă.

— Nu, spusese doctorul, dar bea de stinge, şi o să se omoare, dac-o duce mai departe aşa. Iubea mult fetiţa, dragă Scarlett, şi cred că bea ca s-o uite. Sfatul meu este să-i faci alt copil, cât mai repede.

"Ha!" exclamă ea în gând cu amărăciune, părăsind cabinetul doctorului.

Era mai uşor de spus decât de făcut. I-ar fi făcut bucuroasă încă un copil, şi chiar mai mulţi, dac-ar putea astfel şterge privirea aceea din ochii lui Rhett şi umple golul dureros din inima ei. un băiat care să aibă frumuseţea negricioasă a lui Rhett, şi încă o fetiţă. Ah, o fetiţă drăguţă, veselă şi surâzătoare, nu ca proasta de Ella. De ce, ah, de ce nu luase Dumnezeu pe Ella, dacă trebuia neapărat să-i ia un copil? Ella nu era o mângâiere pentru ea, acum că o pierduse pe Bonnie. Dar se părea că Rhett nu mai voia să aibă copii. În orice caz, nu venea niciodată în dormitorul ei, deşi uşa nu mai era încuiată, ba chiar rămânea crăpată, ca şi cum l-ar fi invitat. Părea că nu-i mai pasă. Nu-i păsa de nimic decât de whisky şi de femeia aceea grasă cu părul roşu.

Rhett era înăcrit, pe când înainte ironia lui fusese plăcută, şi era de-a dreptul brutal, pe când înainte observaţiile lui erau îndulcite de un anumit umor. După moartea lui Bonnie, câteva vecine cu inimă bună, pe care le câştigase prin felul cum se purtase cu fiica lui, se grăbiră să-i arate toată simpatia lor. Îl opreau pe stradă, sau vorbeau cu el peste gard, exprimându-şi întreaga lor compasiune. Dar acum, când Bonnie, unica raţiune a bunelor sale purtări, nu mai era, dispărură şi bunele purtări. Rhett răspundea scurt, tăind cu grosolănie vorbele de simpatie ale vecinilor.

Totuşi, lucru ciudat, ele nu se simţiră ofensate. Pricepeau, sau credeau că pricep. Când se întorcea călare, spre casă, în amurg, atât de beat încât cu greu se ţinea în şa şi răspundea doar cu mormăieli celor care-i vorbeau, doamnele spuneau "Săracul!" şi-şi dădeau şi mai multă osteneală să fie bune şi blânde cu el. Le părea rău de el văzându-l atât de chinuit, cu inima zdrobită, şi mergând spre casă unde nu găsea altă mângâiere decât pe Scarlett.

Toată lumea ştia cât de rece şi nesimţitoare era ea. Toată lumea era înmărmurită văzând ce uşor, în aparenţă, îşi revenise după moartea lui Bonnie, şi nimeni nu-şi dădea seama, nici nu încerca să ghicească, ce sforţări mari se aflau îndărătul acestei aparente vindecări. Rhett câştigase simpatia şi compătimirea întregului oraş, dar nici nu-i păsa. Iar Scarlett era privită cu duşmănie, tocmai acum când, pentru prima dată, ar fi avut nevoie de simpatia vechilor ei prieteni.

Acum, nici unul dintre vechii prieteni nu mai venea pe la ea, în afară de mătuşa Pitty, de Melanie şi de Ashley. Doar prietenii cei noi veneau în vizită, cu trăsurile lor luxoase, nerăbdători să-i arate cât o compătimesc, şi s-o facă să-şi uite necazul, povestindu-i nimicuri despre alţi prieteni noi, care n-o interesau defel. Toţi aceşti "oameni noi" erau nişte străini! N-o cunoşteau. N-aveau s-o cunoască niciodată. Nu ştiau nimic despre viaţa pe care-o dusese ea înainte de a-şi fi câştigat noua situaţie înfloritoare în casa de pe Strada Piersicului. Nici ei nu ţineau să-i vorbească despre viaţa lor dinainte de a fi ajuns să aibă mătăsuri scumpe şi trăsuri luxoase cu cai de rasă. Nu ştiau nimic despre lupta ei, despre lipsurile pe care le îndurase, despre toate lucrurile care o făceau să aprecieze casa aceasta mare, rochiile frumoase, argintăria şi recepţiile cele plăcute. Nu le păsa de nimic acestor oameni veniţi de cine ştie de unde, inşi care păreau că trăiesc doar la suprafaţă, care nu aveau amintiri comune cu ea despre război, foamete şi lupta pentru viaţă, care nu păreau să aibă rădăcini împlântate în acelaşi pământ roşu.

Acum, în singurătatea ei, ar fi dorit să-şi petreacă după-amiezile împreună cu Maybelle sau Fanny, cu doamna Elsing sau doamna Whiting, şi chiar cu bătrâna aceea afurisită şi bătăioasă care era doamna Merriwether. Ori cu doamna Bonnell, sau... sau cu oricare dintre prietenele ori vecinele ei din trecut. Ele ştiau. Ele cunoscuseră războiul, groaza şi focul, îi văzuseră pe cei dragi căzând înainte de vreme, umblaseră flămânde şi zdrenţăroase, trăiseră cu lupul la uşă. Şi îşi refăcuseră averile din ruine.