Maria cobianu-băcanu

Corpul culturii este simultan in-put-ul şi out-put-ul societăţii, societatea şi cultura formând un tot organic, un sistem deschis la schimbare şi dezvoltare. În calitate de in-put este investiţie în membrii societăţii realizată prin enculturaţie şi socializare, iar ca out-put este rezultantă, produs care se conservă, se transmite de la o generaţie la alta şi se dezvoltă prin invenţii, descoperiri, creaţii. Atributele de in-put şi out-put asigură culturii şi societăţii natura stabilă şi autoperpetuă, le dau acel echilibru stabil de-a lungul deceniilor şi secolelor.

Cultura defineşte, de asemenea, in-grupul şi out-grupul. In-grupul este constituit din oameni care susţin sau cred că susţin acelaşi set de valori ca şi cultura principală. In-grupul căruia îi aparţine cineva este în general considerat superior tuturor altor grupuri, deşi acest lucru nu se justifică din punctul de vedere al relativismului cultural. Out-grupurile sunt concepute ca manifestând trăsături contrare. Dacă, de pildă, la scară macro-socială, naţiunea sau populaţia unei ţări, caracterizată prin trăsături culturale comune, constituie in-grupul, out-grupurile sunt grupurile cu moduri complet diferite, opuse chiar, de a face lucrurile, de a reacţiona la problemele din afară.

În studiul contactului dintre culturi, in-grupul şi out-grupul pot deveni concepte operaţionale ce ajută la explicarea mecanismelor psiho-sociale prin care are loc asimilarea de noi elemente culturale. Dacă contactul afectează grupurile primare de viaţă sau in-grupurile structurate pe valori şi semnificaţii relativ comune cu ale culturii şi societăţii ca întreg, atunci este un contact la scară macro-socială şi de ordinul esenţei, dar dacă afectează out-grupurile sau grupurile periferice în raport cu viaţa societăţii, ca totalitate, poate rămâne un contact marginal, ne-esenţial.

Sociologia îşi poate aduce o contribuţie deosebită în studiul contactului dintre culturi prin:

• 
  explicarea proceselor specifice de „acomodare” în situaţii de conflict sau de „integrare socială”, ca tendinţă de armonizare şi unire a unor grupuri sociale diferite;
  
• 
  acţiunea asupra consecinţelor sociale ale proceselor aculturative, ameliorându-le dacă sunt negative sau accelerându-le dacă sunt pozitive;
  
• 
  tehnologii de intervenţie socială;
  
• 
  explicarea necesităţii de substituire sau dezorganizare a vechilor instituţii şi de formare a unor noi organizaţii instituţionale.
  

În acest context, contactul dintre culturi poate facilita o multitudine de procese: reorganizarea şi apariţia unui nou echilibru, rezistenţă la schimbare, noi actori sociali cu roluri şi statute deosebite de cele anterioare etc.

În înţelegerea mecanismului intern al contactului dintre culturi, a interacţiunii sociale şi a rolului individului în societate şi în cultură, de o deosebită importanţă se relevă a fi conceptele de rol şi statut. Dacă statutul reflectă poziţia individului în societate, reglementată printr-un sistem de norme şi reguli care prescriu cum ar trebui sau nu ar trebui să se comporte în anumite circumstanţe o persoană care ocupă un anumit loc,

rolul reflectă însuşi modelul de comportare aşteptat şi cerut de la persoanele care sunt investite cu acel statut. Statutul şi rolul sunt, astfel, două feţe ale aceleiaşi monede.

Fiecare statut social implică nu un singur rol asociat, ci o dispunere de roluri, numită setul de roluri sau acele multiple relaţii-rol în care persoanele sunt implicate în virtutea ocupării unui statut social particular.

Statutul este un instrument teoretic de identificare socială prin care aflăm cum se situează oamenii unii în raport cu alţii şi ce roluri implică poziţia lor. Fiecare om ocupă mai multe statute şi joacă mai multe roluri. Un bărbat poate fi, de pildă, tată, soţ, om de afaceri, membru al unui partid politic, al unei asociaţii, al unui club de timp liber etc. Fiecare dintre aceste identităţi constituie un statut şi aduce cu sine aşteptări de comportament adecvat.

În contactul dintre culturi, mai ales în condiţiile actuale, definirea statutului şi rolului indivizilor care intră în contact dobândeşte valenţe deosebite. În fapt, orice individ sau grup de indivizi se înscrie într-un sistem de statute şi roluri care se vor manifesta în modul în care primesc noul, acceptă schimbul, apreciază valorile diferite de ale sale ale altor grupuri culturale. Statutul poate deveni factor de stimulare a schimbului cultural sau de opoziţie la schimbare în vederea apărării şi păstrării stării de lucruri existente.

Din unghiul de vedere al bazei sociale, ne interesează nu numai proporţia celor care aderă la schimbare, dar şi categoria socio-profesională, nivelul de pregătire, grupul social pe care îl reprezintă subiecţii acestui proces. Or, aceste elemente se pot dezvălui prin identificarea statutelor şi rolurilor indivizilor, a modelelor şi submodelelor specifice fiecăruia.

În interpretarea contactului dintre culturi intervin o multitudine de factori sociali ca variabile care pot să dea o formă sau alta, o intensitate mai mare sau mai mică schimbului dintre oameni, cum sunt: factorul economic, relevant pentru nivelul de dezvoltare şi de stăpânire a naturii; factorul politic pentru tipul de relaţii de dominare sau de egalitate; factorul demografic, pentru masa antrenată în contact; factorul etnic, ecologic etc.

Unul dintre cele mai importante aspecte sociale şi antropologice în situaţiile de contact dintre culturi este traducerea sau perceperea adecvată a semnificaţiei conceptelor străine care desemnează categorii şi procese sociale definitorii pentru o societate. Munca de teren, coabitarea cu membrii echipelor băştinaşe de studiu, ajută la o traducere corectă şi complexă a semnificaţiilor reale ale limbajului. În procesul de socializare şi de enculturaţie, fiinţa biologică învaţă să traducă simbolurile şi să le dea o semnificaţie profund umană. Se ştie că numai omul are cultură pentru că el este singura fiinţă capabilă să creeze simboluri. Cu simbolul omul a creat şi o lume de semnificaţii. Pentru înţelegerea unui grup este necesar să înţelegi deplin modul lui de viaţă. Într-un sens foarte real, cultura lui vorbeşte, oferă simboluri expresive care ghidează comportamentul. Cultura este limbaj silenţios pentru că nu numai că spune oamenilor ce să observe, ci, de asemenea, oferă anumite forme de răspuns, învaţă ceea ce este, a fost şi va fi considerat bun sau rău, adevăr sau fals etc.

Încercarea de a pune în lumină fundamentele antropologice şi sociologice specifice contactului dintre culturi, departe de a lămuri problema, abia a scos în relief complexitatea şi dificultatea ei. Ideile şi conceptele vehiculate mai sus devin însă operaţionale şi îşi găsesc deplina utilitate, în mod deosebit, în cercetările de teren pe tema contactului dintre grupurile etnice din ţara noastră şi români, ca grup majoritar cu care convieţuiesc de secole.

2. Socializare şi enculturaţie /

re-socializare şi re-enculturaţie

Contactul dintre culturi, în toate formele sale de manifestare, ca invazie sau cucerirea unei populaţii de către alta, imigraţie într-o societate şi o cultură cu totul nouă în raport cu cea iniţială sau deznaţionalizare lentă, prin presiuni şi coerciţii cotidiene puternice şi de durată, aduce cu necesitate în discuţie problema re-socializării şi re-enculturaţiei ca procese fundamentale prin care omul devine membru al societăţii respective sau al grupului respectiv şi îşi însuşeşte cultura acestuia. De ce? Întrucât contactul cu alţi oameni purtători şi creatori ai unor valori materiale şi spirituale distinctive va impune învăţarea modului specific de interacţiune şi organizare socială, a modelelor lor specifice de adaptare la existenţa umană.

Întrarea într-un sistem social larg, într-o comunitate umană constituită, cu un mod de viaţă cristalizat din generaţie în generaţie este o problemă cât se poate de complexă şi a cărei rezolvare este posibilă numai prin reluarea celor două procese fundamentale de devenire a fiinţei umane, sub forma re-socializării şi re-enculturaţiei.

Dar pentru a înţelege aceste procese pe care le trăiesc numai cei puşi în faţa unui contact direct şi de lungă durată cu o altă societate şi cultură, trebuie să definim, în primul rând, procesele primare, de bază.

Socializarea.

Nevoile fundamentale ale oamenilor sunt relativ aceleaşi în orice cultură sau societate, dar ceea ce le distinge este modul specific în care şi le satisface fiecare societate sau grup uman, în funcţie de condiţiile social-istorice proprii, acestea relevând diferenţe, o mare varietate, în atitudinile adoptate în faţa problemelor vitale, în răspunsurile pe care le imaginează. Oamenii se deosebesc şi prin resursele fizice şi intelectuale pe care le pun în joc, prin sensibilitatea pe care o manifestă şi valorile la care aderă, capacitatea de creaţie, de inovaţie nu numai în raporturile faţă de natură, dar şi în relaţiile sociale, în însuşi modelul de creare şi re-creare a lor ca oameni.

Toate elementele modului de viaţă uman, ale culturii sunt imprimate noului venit pe lume, copilul, prin procesul de socializare, proces de bază, prin care un individ devine integrat într-un grup social, învăţând cultura grupului şi rolul lui de grup( Theodorson & Theodorson, 1969, p. 397-398).

Socializare înseamnă a da expresie socială, a educa astfel individul încât să i se dezvolte calităţile esenţiale ale grupului în care trăieşte, a-l face apt să se adapteze necesităţilor sociale sau, pur şi simplu, procesul prin care un individ se integrează în viaţa socială. În ultimă instanţă, este procesul de umanizare, de transformare a plăpândei fiinţe în OM.

Înţelegerea unui grup şi, mai ales, pătrunderea în el şi traiul alături de membrii acestuia implică modelarea comportamentului în toate aspectele vieţii sociale a acestuia. Orice nou-venit într-o altă cultură şi societate învaţă motivele, modurile de a face lucrurile aşa cum se aşteaptă de la el, aşteptările ele însele fiind simbolizate în reguli scrise, în vorbire, în gesturi, în privire. Simbolurile, imaginile, aceşti „alţii” şi aşteptările lor de la noi sunt interiorizate, devin parte a noastră, a eului nostru.

Socializarea este, astfel, procesul prin care se stabileşte identitatea persoanei, dar în acelaşi timp şi procesul de intrare în grupurile umane, de a fi indus în secretele societăţii. Este procesul în care are loc un număr de miracole minore: nou-născutul devine fiinţă umană, individul ca unitate organică devine persoană auto-conştientă şi capabilă să-şi ghideze comportamentul în termenii cheilor subtil crescânde ale aşteptărilor celor din jur.

Inducerea unei persoane în societatea şi cultura sa poate fi un proces de lungă durată şi, într-un anumit sens, un proces care continuă toată viaţa. Prin mesajele primite de la ceilalţi, eul uman îi încorporează în fiinţa sa, făcându-i parte a sa. Socializarea devine astfel procesul de devenire a eului uman ca unul printre ceilalţi, de fuziune, de unire cu alţii.

Agentul transmisiei culturale este grupul şi anume grupul primar, familia, în care copilul trăieşte, învaţă să gândească, să aibă preferinţe, atitudini şi în care îşi manifestă capacităţile, valenţele individuale. În familie, el învaţă cultura, îşi modelează persoana, bine sau rău. Omul nu se dezvoltă de la sine „om”, el este învăţat să devină om. Părinţii şi educatorii, grupurile instituţionalizate sunt primii „creatori de oameni” prin influenţa lor fie liberatoare, fie restrictivă. Educaţia în şcoală, ca instrument specializat şi organizat de modelare a persoanei, se adaugă la influenţele familiei. Mediul social căruia îi aparţine copilul, grupul de joacă, colectivul din şcoală, societatea în general, mass-media, toate concură la formarea omului ca entitate socială şi culturală.

De reţinut este faptul că ceea ce se învaţă timpuriu, în prima copilărie, este atât de puternic că tinde să devină partea cea mai rezistentă în schimbul cultural de mai târziu, în situaţiile de contact, când individul este obligat să-şi schimbe modul de acţiune. Din acest punct de vedere, în studiul fenomenelor de contact, se vorbeşte de „ipoteza învăţării timpurii”, în virtutea căreia ceea ce a fost fixat şi interiorizat, în prima parte a vieţii, este partea cea mai stabilă. cea mai persistentă a personalităţii umane în schimbul cultural (Jennings & Hoebel, 1966, p.340). „The early learning hypothesis” este, după noi, ceea ce în cultura noastră populară este sintetizat în expresia „cei 7 ani de-acasă” sau setul de deprinderi, obişnuinţe, norme de comportare însuşite în primii ani în familie şi care caracterizează individul de-a lungul vieţii.

Este sugerată astfel concepţia despre cultură şi transmisie culturală, ca procesul prin care conţinutul culturii este învăţat şi comunicat membrilor societăţii. Se dezvăluie că ceea ce se schimbă mai repede a fost învăţat mai târziu şi că aspectul cultural cel mai rezistent a fost învăţat mai devreme. Părţile cele mai rezistente se numesc părţile „tari” în cultură, pe când cele variabile se numesc părţile „moi” ale culturii.

După Margaret Mead, socializarea este procesul prin care copiii umani nou-născuţi, potenţial umani, devin umani, sunt capabili să acţioneze în cadrul societăţilor în care apar (Mead, 1972, p. IX).

Deci, orice cercetător care analizează dinamica contactului dintre culturi ajunge inevitabil la studiul procesului de socializare, proces prin care un individ este integrat în societatea sa, în grupul său, corespunzător unor statute şi roluri aşteptate.

Socializarea este, după părerea noastră, procesul prin care individul îşi apropie realitatea în forma ei materială şi spirituală, o interiorizează, o topeşte, devenindu-i parte componentă, pentru a o exterioriza în comportament, atitudini, opinii, proces prin care dobândeşte cultura la care este expus şi se constituie ca personalitate.

De remarcat este faptul că acest proces ce durează o viaţă (a lifelong process) este o interacţiune dintre individ-societate-cultură care relevă că dacă în prima parte a vieţii copilul este un receptor, în perioada maturităţii el devine o cauză activă, un agent de schimbare a societăţii şi culturii. Societatea nu sculptează personalităţi omogene pentru că nici familiile şi mediile în care trăiesc copiii nu sunt omogene, fiecare familie având propria sa sub-cultură, ceea ce determină o varietate infinită de manifestări individuale.

Procesul de socializare poate fi definit şi ca un proces de transmisie a culturii, de însuşire a ei direct prin familie, şcoală, organizaţii sau prin cunoaştere ştiinţifică, filosofică, artistică, ştiut fiind că civilizaţia pe care o împărtăşim cei mai mulţi dintre noi este construită din cuvinte.

Prin socializare se construiesc moravuri sau norme de comportare morală, se clădesc sentimente şi convingeri, se formează conştiinţa de sine prin raportare la conştiinţa celor din jur. Acest proces general-uman implică învăţarea simbolurilor necesare pentru comunicare, a rolurilor care ajută individul la dezvoltarea imaginii de sine şi, implicit, la conturarea propriei identităţi. La început, procesul de învăţare se bazează pe preluarea valorilor şi a semnificaţiilor de la adulţi, iar apoi, prin încercări şi erori (by trials and errors), fiecare individ învăţând răspunsurile care sunt aşteptate de la el.

De fapt, prin acest termen, de esenţă sociologică, pedagogii, psihopedagogii, cadrele didactice definesc procesul de educaţie, ştiut fiind că copilul nu se naşte social, ci devine fiinţă socială trecând de la starea biologică naturală la starea culturală, sub presiunea societăţii şi sub controlul ei, pe care el le interiorizează.

Concepând socializarea umană ca procesul de adaptare umană în termenii mijloacelor proprii, atunci în contactul continuu şi de lungă durată dintre grupuri umane cu moduri de viaţă diferite se realizează un proces de re-adaptare ca ilustrare a flexibilităţii instrumentelor specifice omului, pe de o parte, dar şi ca expresie a unor experienţe recompensatoare sau a unor satisfacţii noi care au fost câştigate, pe de altă parte.

Al doilea proces, în strânsă corelaţie cu socializarea este enculturaţia.

Enculturaţia

Termen mai pretenţios şi tocmai de aceea mai puţin folosit, dar asupra căruia trebuie să stăruim pentru a înţelege în articulaţiile sale fine procesul complex al contactului dintre oameni cu culturi diferite.

Ca şi socializarea, enculturaţia este procesul de asimilare a tradiţiilor culturale, a specificului culturii din propria societate. Adesea, totuşi socializarea şi enculturaţia sunt folosite cu acelaşi sens şi ambele sunt considerate a se desfăşura de-a lungul întregii vieţi a individului. Din raţiuni teoretice, antropologii culturali, cu accentul lor pe cultură, folosesc mai des termenul de enculturaţie, iar sociologii pe cel de socializare.

Într-o primă instanţă, enculturaţia este procesul de însuşire de către individ a culturii societăţii în care s-a născut şi s-a dezvoltat. Aşa cum am mai menţionat, nici un individ nu poate asimila întreaga cultură a societăţii, ci numai acele segmente, sectoare la care a fost expus de-a lungul vieţii ca membru al diferitelor grupuri. Enculturaţia se poate realiza spontan, în procesul nemijlocit al vieţii sociale sau organizat, sistematic, prin şcoală. De aceea, unii autori îi conferă o semnificaţie mai restrictivă, definind-o procesul de dobândire a unei forme de cultură prin instrucţie şi educaţie, efectuat cu o ţintă precisă, în vederea adaptării omului la statutul şi rolul social ce-i revine în societate.

În acelaşi timp, după părerea noastră, enculturaţia este şi un proces dinamic, creator, pentru că alături de însuşirea culturii, a normelor şi valorilor, a modelelor fundamentale ale unei societăţi, el, ca şi socializarea, este şi procesul prin care individul nu mai respectă vechile norme, se opune statu-quo-ului, formelor perimate şi propune şi acţionează în virtutea a noi norme şi principii, asigurând astfel progresul continuu al societăţii.

În afara caracterului creator al socializării şi enculturaţiei nu este de conceput noul, inovaţia, creativitatea în viaţa socială şi în cultură. Enculturaţia este un proces dinamic şi creator şi pentru că fiecare individ, ştiind regula generală de comportare sau de răspuns, aduce o notă particulară, un specific sau altul în modul în care se manifestă. Ea determină tipul de personalitate pentru societate, diferenţiază indivizii între ei în cadrul societăţii şi al grupurilor.

Indivizii se deosebesc prin procesele enculturative ca urmare a diferitelor aspecte ale culturii la care au luat parte în decursul experienţei personale de viaţă. De aceea, nici măcar două perechi de părinţi nu vor transmite copiilor lor aceleaşi trăsături culturale.

Un exemplu de diferenţe enculturative dintre oameni îl constituie chiar cuplul marital. Nevoia de adaptare maritală a cuplului apare tocmai datorită diferenţelor în experienţele enculturative, chiar când au aceleaşi trăsături etnice, aceeaşi bază socială sau de grup socio-profesional. Accentele culturale diferite pot fuziona sau nu spre o acomodare a cuplului familial, iar cu venirea copiilor, aceştia vor primi modelele dominante în casă sau o mixtură a acestora.

Din cele expuse până acum, rezultă că socializarea şi enculturaţia sunt procese fundamentale prin care, iniţial, se formează fiinţa umană, dar apoi se şi transformă în trecerea ei de la o cultură la alta, caracterizată prin modele culturale şi sisteme de valori diferite. Sunt, în acelaşi timp şi în primul rând procese intergeneraţionale, de transfer al culturii, prin care se asigură atât continuitatea, stabilitatea, identitatea cu sine însăşi a acesteia, cât şi crearea şi re-crearea unei lumi noi, a unei culturi cu trăsături, aspecte inedite, la nivelul fiecărui individ şi al fiecărei generaţii. În situaţiile de contact, ceea ce este zdruncinat este întreaga achiziţie culturală dobândită de-a lungul vieţii până la un moment dat în cadrul socializării şi enculturaţiei.

Intrarea într-o nouă societate sub forma integrării în noi grupuri, colectivităţi umane de muncă, de viaţă, ca şi învăţarea normelor de conduită ale acestora, a simbolurilor şi valorilor lor echivalează cu o re-socializare şi re-enculturaţie. Afectând profund personalitatea umană, şi anume însuşi palierul ei bazal, contactul în forma sa restrictivă, de aculturaţie, prin imigraţie, invazie sau dictat politic, poate aduce schimbări fundamentale în structura acesteia până la schimbarea identităţii.

De aceea, vom încerca, în continuare, să analizăm tema personalităţii în contextul socio-cultural iniţial şi, apoi, în situaţia de contact. Aspectele teoretice privind personalitatea se impun, de asemenea.

3. Raportul mediu socio-cultural / personalitate
Socializarea şi enculturaţia luminează şi trimit în acelaşi timp spre un alt aspect fundamental al contactului dintre culturi, acela al raportului dintre mediul socio-cultural şi personalitate, raport de interacţiune reciprocă şi de creaţie reciprocă, ştiut fiind că mediul socio-cultural, ca ansamblu de condiţii materiale şi spirituale modelează indivizii, într-un anumit sens, îi creează, iar ei, la rândul lor, creează noi valori şi prin aceasta un nou mediu social şi cultural. Din interacţiunea mediu socio-cultural / personalitate, rezultă neîndoielnic un adevăr: că omul este în acelaşi timp atât creat cât şi creatorul său şi al societăţii şi culturii sale.

În această perspectivă, în cele ce urmează, ne vom ocupa de modul cum se constituie personalitatea umană din interacţiunea omului cu mediul din care face parte. Am văzut că prin socializare şi enculturaţie fiinţa umană devine om, cu trăsături sociale şi culturale specifice condiţiilor care prezidează naşterea şi formarea sa ulterioară. Rezultatul raportului cultură-personalitate este, în ultimă instanţă, personalitatea ca produs a multiple interacţiuni, dar şi ca demiurg de noi realităţi, ca agent de transmisie a culturii din generaţie în generaţie. În fapt, „moştenirea” culturală pe care o primeşte, el o şi re-transmite nu fără însă să-şi pună propria-i amprentă ce-l diferenţiază în timp şi spaţiu de antecesori.

Raportul mediu socio-cultural / personalitate intră în zona de interes a contactului dintre culturi pentru că acest raport devine fundamental în contactele dintre grupuri şi indivizi de culturi diferite. Mecanismul interacţiunii cu rolul determinant al mediului socio-cultural asupra personalităţii explică şi mecanismul de contact, modul concret în care se va desfăşura atât din perspectiva individului, cât şi a societăţii în care urmează să se integreze.

În termenii antropologiei, sociologiei şi psiho-pedagogiei, personalitatea umană este determinată, condiţionată, evoluţia ei neavând loc la hazard sau pe direcţii imprevizibile, ci în funcţie de condiţiile sociale şi culturale specifice epocii în care se formează. Cu alte cuvinte, raportul cultură-personalitate specific antropologiei culturale nu specifică altceva decât raportul dintre mediul socio-cultural şi personalitatea umană, raport cu caracter istoric, fiecare societate şi perioadă istorică fiind definită printr-o anumită cultură şi un anumit tip de personalitate. Asemănările, ca şi deosebirile, dintre fiinţele umane, dintre indivizii unei societăţi se explică prin acest raport. Tot el este responsabil de constantele şi variabilele din comportamentele umane.

Ce este personalitatea?

Omul sau personalitatea umană este o sinteză sui-generis a continuităţii şi discontinuităţii cu generaţiile anterioare care i-au lăsat moştenire condiţiile sale de existenţă. În esenţă, în linii mari, dezvoltarea sa este pre-determinată de însuşi mediul în care se naşte şi se dezvoltă. Numai o mutaţie fundamentală de ordin socio-istoric sau de ordin personal îi poate schimba traiectoria. Aceasta fără să însemne că el este incapabil de acţiune, că nu are posibilitatea de a-şi depăşi condiţia umană „moştenită”. El este un creator al propriei sale vieţi, dar în anumite limite, determinate de condiţiile sociale, economice, culturale specifice epocii sale, condiţii care îi marchează personalitatea.

Relevând rolul hotărâtor al mediului socio-cultural asupra formării personalităţii, trebuie să punem în lumină, în acelaşi timp, influenţa activă a personalităţii asupra condiţiilor materiale şi culturale de viaţă prin efortul susţinut şi tenace de depăşire şi autodepăşire. Spiritul său veşnic căutător, nevoia sa intrinsecă de schimbare, îmbinate cu acţiunea propriu-zisă, ca factor activ în societate, vor conduce la crearea un nou cadru socio-cultural de viaţă. De altfel, trecerea de la un tip de societate la alta, urmată de schimbarea regimului social-politic şi economic este tocmai expresia rolului activ al personalităţii în scrierea propriei istorii, care nu trebuie concepută ca o fatalitate.

Personalitatea umană nu poate fi tratată în afara fondului ei biologic, a structurii ei fizice, a moştenirii genetice primite. Factorul biologic, desigur, nu este determinant, dar el fixează limitele, posibilităţile, constituie baza fizică pe care se înalţă întregul edificiu social-cultural.

O analiză a aspectelor conturate până acum relevă că personalitatea este individul uman ca unitate bio-psiho-socio-culturală, capabil de cunoaştere, de acţiune, de evaluare şi creaţie. Este o unitate simultan dinamică şi de sine stătătoare, cu caracteristici generale, particulare şi individuale, exprimate în tendinţa de a se manifesta în conduite relativ constante şi previzibile, care o fac să fie ea însăşi şi totodată alta. Este o sinteză de trăsături constituite istoric şi ontogenetic, în care se reflectă istoria grupului din care descinde şi istoria propriei vieţi, incluse în factorii de ereditate, mediul fizic, mediul social, cultural, experienţa de viaţă unică şi de grup.

După Clyde Kluckhohn şi colaboratorii săi, personalitatea umană sintetizează 3 nivele: generalul, particularul şi individualul, ceea ce face pe unii antropologi să afirme că fiecare om este în anumite privinţe asemănător cu toţi oamenii, asemănător numai cu unii dintre ei şi neasemănător cu nici unul.

Ca trăsătură mai larg recunoscută a personalităţii este aceea că ea reprezintă o tendinţă a unei persoane de a acţiona într-o manieră relativ previzibilă; reflectă moduri de comportament sau tehnici de soluţionare a problemelor care specifică în mod univoc un individ. Tendinţa de comportare într-un mod sau altul este rezultatul interacţiunii factorilor biologici cu diferite tipuri de experienţe sociale şi culturale.

Însumând, factorii care se impun a fi luaţi în consideraţie în studiul personalităţii şi fără de care nu poate fi înţeleasă complexitatea manifestărilor acesteia, ca şi caracterul creator al acţiunilor ei sunt: ereditatea sau zestrea biologică, mediul fizic-geografic, şi mediul socio-cultural în care se includ experienţa de grup şi experienţa individuală, unică.

Dintre ei, rol hotărâtor are mediul socio-cultural, celelalte influenţând sau condiţionând într-o formă sau alta structurarea unui tip de personalitate.

Ereditatea, prin factorul biologic, oferă materia primă a personalităţii care poate fi modelată în multiple feluri. Mediul geografic, climatul, topografia, nu pot să determine comportamentul oamenilor, constituie însă matricea pe baza căreia aceştia trebuie să rezolve problemele. Rolul mediului natural sau geografic, însă nu trebuie în nici un fel omis sau diminuat în situaţiile aculturative, când este vorba de adaptarea omului la o altă climă, natură, cultură, la o altă societate, pentru că el devine un factor de discrepanţă puternică.

În cazul transmutării dintr-o climă în alta complet diferită, individul este pus şi în faţa unei acomodări, pur şi simplu, de ordin biologic, care se adaugă la problemele pe care le incumbă acomodarea socială şi culturală. Dislocarea negrilor din Africa şi transplantarea lor pe continentul american a însemnat şi o puternică ruptură de mediul fizic, de o climă cu care fuseseră obişnuiţi, pe lângă complicatele reguli sociale pe care au trebuit să le înveţe pentru a supravieţui.