Maria cobianu-băcanu


Specificul istoric al culturii saşilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə18/45
tarix02.11.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#27258
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   45

Specificul istoric al culturii saşilor

Cultura saşilor în sensul ei de mod de viaţă sau modele de comportament, de totalitate de valori materiale şi spirituale ce o specifică nu poate fi tratată în afara vieţii social-politice şi economice a ţării gazdă, a largii comunităţi etnice care este poporul român şi naţiunea română alături de şi în comuniune cu care saşii îşi duc existenţa. Ca moduri de viaţă specifice, cristalizate de-a lungul timpului, în tipurile de răspuns date de oameni condiţiilor naturale, sociale, politice, economice la care au fost expuşi, cele două culturi aflate în contact au simultan o dimensiune istorică în fiecare perioadă, dobândind astfel trăsături proprii.

În analiza culturii saşilor din comuna Feldioara am ţinut seama de multiple coordonate, dar, în primul rând, de cea istorică pentru că am recunoscut în modul lor de viaţă prezent, în opiniile şi atitudinile lor, dacă nu o continuare, cel puţin, rădăcini adânci ale unei situaţii anterioare, ale unui statut anterior, diferit de cel actual. Deşi cu o cultură distinctă, sub aspectul limbii, obiceiurilor, portului, literaturii populare orale şi scrise de cea a poporului român alături de care au trăit, saşii au împrumutat o seamă de trăsături din cultura română, relevând nu respingeri, ci convergenţe. Fără să se dizolve în grupul etnic majoritar al românilor, rămânând o structură de sine stătătore, cu o identitate complexă, cu caracteristici proprii în cadrul comunităţii feldiorene, totuşi, în a doua jumătate a secolului 20, saşii şi cultura lor se definesc prin mutaţii radicale determinate, pe de o parte, de transformările majore ce au caracterizat populaţia română şi modul ei de viaţă, iar pe de alta, de contextul extern internaţional.

Istoria seculară a grupului etnic german alături de români se caracterizează din punct de vedere cultural prin două trăsături fundamentale:

1. acest grup şi-a păstrat identitatea etnică, personalitatea culturală prin care se deosebeşte de ceilalţi şi se recunoaşte ca parte integrantă a naţiunii germane şi

2. din convieţuirea cu poporul român şi cu celelalte grupuri etnice (maghiari), în modul său de viaţă s-au produs o seamă de schimbări. Au avut loc împrumuturi, influenţe şi imitaţii reciproce mai mult sau mai puţin sensibile, în funcţie de perioada istorică şi de statutul social-economic pe care l-au avut membrii lui, după cum acelaşi mod de viaţă a constituit motiv de influenţă, schimb şi imitaţie pentru români şi maghiari.

Feldioara de astăzi sau Castrum Marienburg de la 1222 are o istorie mult mai veche decât cea menţionată prin aducerea saşilor de către cavalerii teutoni pentru a apăra hotarele de sud ale regalităţii ungare. Ea începe să-şi facă simţită prezenţa din neolitic prin unelte de piatră, lemn, os pe care oamenii şi le făuresc (Dunăre N. vol.1,1972, p.34, 37 şi Monografia Comunei Feldioara, cap.1.). Săpăturile arheologice făcute pe raza comunei Feldioara şi a satului Rotbav au dezvăluit aşezări omeneşti destul de întinse al căror nivel de civilizaţie materială nu era cu nimic mai prejos decât al altora, relevând înscrierea ei şi prin mijloacele de muncă şi ustensilele de viaţă cotidiană utilizate la nivelul de dezvoltare al epocii. Din epoca bronzului, de asemenea, s-au găsit mai multe obiecte din aramă sau din bronz, vârfuri de săgeţi, ace, securi, ceramică încrustată cu diferite motive, vetre de case şi de foc, etc.

Aşezarea a fost locuită pe vremea dacilor. Era un fel de cetate de pământ întărită de jur împrejur, ale cărei vestigii au fost descoperite în secolul 19, la fosta şcoală agricolă Feldioara. Alte urme de aşezări s-au mai descoperit pe raza aşezării Reconstrucţia şi în satul Rotbav.

Istoria aşezării se înscrie în istoria evenimentelor ce au urmat după retragerea legiunilor romane din Dacia. Specificul „retragerii” este limpede interpretat de C.C. Giurescu: Părăsirea Daciei de către Aurelian trebuie înţeleasă în sensul că s-au retras peste Dunăre legiunile, funcţionarii şi o minoritate a populaţiei civile, aceea bogată, care cu banii ei putea trăi oriunde. Marea majoritate a populaţiei oraşelor şi satelor, plugarii, păstorii, meseriaşii, micii negustori, descendenţi direcţi ai dacilor autohtoni romanizaţi şi ai veteranilor au rămas pe loc... Prin urmare, populaţia daco-romană n-a părăsit ţinutul Carpato-Dunărean, n-a plecat de pe plaiurile şi văile Transilvaniei. Aşa era şi normal, de altfel. Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele mulţimea aceea, legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o hrăneşte, nu fuge.

Dovezile de continuitate a poporului român sunt multiple. Din perspectiva lucrării noastre, reţinem numai procesele fundamentale prin care a avut loc etnogeneza poporului român, pentru că ele reflectă procesele reale ale contactului dintre culturi ca procese aculturative, de întrepătrundere a culturilor:

1. colonizarea teritoriilor ocupate cu populaţie romanică de limbă latină sau romanizată – ceea ce înseamnă romanizarea prin colonizare.

2. asimilarea celei mai mari părţi a populaţiei cucerite, apropierea ei de modul de viaţă latin, roman (provincial), de cultura şi obiceiurile romane (Pascu, The birth of the Romanic peoples..1980, p. 7).

Numele Feldioarei înainte de venirea cavalerilor teutoni nu se cunoaşte. În primele documente istorice scrise apare cu denumirea de Marienburg – Cetatea Mariei sau Földwar – cetate de pământ în limba maghiară. Despre aceste cetăţi, cu care era împănat Voevodatul Transilvan se spune că erau „diseminate pe întreg cuprinsul, atât la marginile, cât şi în interiorul ei”.

Documentele menţionează Feldioara cu ocazia obţinerii dreptului de a avea târg, tradiţie care s-a păstrat până târziu, de îndată ce mulţi locuitori cu care am stat de vorbă îşi aminteau de zilele cu târg de animale şi multe alte produse de casă prin care feldiorenii erau renumiţi în împrejurimi. Despre acest fapt, istoricul Ştefan Pascu scrie: Dreptul la târg „liber” săptămânal, joia, obţine în 1359 şi satul Feldioara de lângă Braşov pentru ca abia după patru decenii să fie caracterizat târg. În 1392 ajunge târg regesc, iar peste mai puţin de trei decenii să fie oraş (civitas Feldwar) – 1419 (Pascu, Voevodatul Transilvaniei, vol II, 1971, p. 147).

Între populaţia băştinaşă de pe aceste locuri şi saşii veniţi din Flandra, din zona Moselei şi a Rinului, în 1224, prin bula privilegială a regelui Ungariei Andrei al II-lea s-au stabilit relaţii de convieţuire care au permis înflorirea şi dezvoltarea formelor de viaţă socială şi organizarea specific feudală, o ierarhie care atestă împărţirea în stăpâni şi servi.

Despre români, fiind preponderent servi, ce-i drept, nu se vorbeşte decât cu ocazia unor evenimente excepţionale, când are loc vreo epidemie sau ard satele. În 1749, când s-a întocmit un registru de dări în care erau trecuţi capii de familie, indiferent de starea socială, s-a constatat cu surprindere că românii formau majoritatea populaţiei din districtul Braşov.

Despre lipsa documentelor privind existenţa românilor Nicolae Iorga are o explicaţie limpede: „În secolele 12 şi 13, când s-au colonizat saşii în anumite grupuri mici, nu era o vreme de stare civilă şi documente oficiale. Acele biete sate săseşti din care mai târziu s-au alcătuit oraşe, evident, trebuiau pomenite în documente, fiindcă prezenţa acestor oameni acolo era o inovaţie: o inovaţie etnică şi o inovaţie constituţională! Se recomandă acei care intră, nu aceia care se găsesc la locurile lor” (Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. St. şi Enciclopedică, Buc. 1989, p.43).

La întrebarea: De ce nu sunt documente despre românii din Ardeal, el răspunde: „Sunt puţine, foarte puţine şi cele cu privire la unguri. Abia dacă sunt pomeniţi ungurii şi saşii în folosul cărora se dau asemenea documente. Şi să nu creadă cineva că numai pentru Ardeal este acest caz: puţinătatea documentelor. El se observă în toate teritoriile ocupate de unguri. S-au distrus foarte multe acte cu ocazia năvălirii tătarilor şi ungurii înşişi au scris numai un număr limitat de acte. Cum să aibă cineva pretenţia de a găsi pomeniţi în ele nişte bieţi ciobani, nişte bieţi plugari care nu se încuscreau cu regele , nici cu baronii lui şi care n-aveau pretenţia de a juca un rol în viaţa Ungariei, ori clerul lor, de altă confesiune, care nu era în sama satului şi nu avea legături cu el care, dacă nu-l prigonea, dar nici se gândea să-l sprijine? (sublinierea ns.). Lipsa noastră din documente încă ar fi perfect explicabilă” (idem, p. 45).

Nevoia de a explica şi de a umple golul determinat de această lipsă de documente a simţit-o şi Ioan Ranca. O ilustrăm pe exemplul Scaunului Mureş.

Dorind să împlinească oful cel mai greu, cu care începea şi sfârşea întotdeauna profesorul I.I.Rusu, of care era povestea tristă a trecutului românilor din scaunele secuieşti, secvenţa cea mai ardentă a istoriei noastre naţionale, Ioan Ranca se angajează „la munca de Sisif, cum i-o caracterizează Ştefan Pascu, pentru a urmări fără greş răspândirea şi dinamica purtătorilor de antroponime româneşti înscrişi în conscripţiile anilor 1699-1821” ( Pascu, Prefaţă la Lucrarea lui Ranca, 1995, p. IX).

Prin lucrarea sa, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii, Scaunul Mureş, Vol. I 1699-1821, model prin meticulozitatea şi profunzimea cu care a căutat şi a găsit în documente dovezi despre prezenţa în evul mediu, în cuprinsul scaunelor secuieşti, (dar şi în alte zone) a românilor, Ioan Ranca adaugă o importantă pagină, la cele deja existente (N. Iorga, I.I.Rusu), despre continuitatea neîntreruptă a românilor în spaţiul transilvan, în urma cercetării şi prelucrării arhivelor create de-a lungul ultimelor 3-4 secole de autorităţile scăunale secuieşti. Deşi le-a fost contestată adeseori prezenţa, românii apar totuşi în documente, însă mai târziu, datorită statutului lor social inferior, de păstori, agricultori, jeleri, slugi sau pentru că prin firea lor retrasă nu se implicau în problemele obştii săteşti, în documente menţionându-se de obicei faptele, evenimentele ieşite din comun ale celor privilegiaţi (Ranca, 1995, p. XXXI) .

Antroponimele cele mai vechi cunoscute de cercetători, din primele urme scrise, sunt puţine, ele încep să sporească în secolele XIV-XV, cu evoluţia social-economică şi evenimentele care-i urmează şi cuprind, în general, indivizi din păturile privilegiate ca Ladislaus Drakulya din 1549 sau cneazul Trif din Târgu Mureş, pare-se, primul dregător român pomenit documentar în acest târg important.

Documentele secuieşti au pus şi ele în evidenţă, deşi mai modestă numeric, dar reală, în secolul al XVI-lea, existenţa unei pături rustice de păstori şi de ţărani valahi, iobagi şi jeleri, în cuprinsul scaunului „mamă” Odorhei(idem, p. XXXV).

Dar o suficientă atestare documentară a lor alături de secui a oferit-o Planul Noului Sistem de Impunere din 1738. Ulterior, cunoaşterea structurii sociale şi etnice a Transilvaniei s-a realizat prin prima conscriere a românilor ortodocşi din 1766, înaintată Consiliului de Stat de la Viena, prin tabelele de impunere din 1777 şi prin consemnările din 1783, întocmite ca urmare a Decretului de toleranţă religioasă. Investigaţiile şi consemnările realizate cu acest prilej, Ioan Ranca le apreciază ca tezaurul onomastic principal al volumului de faţă. Documentele care au urmat acestor conscripţii cuprindeau un fond bogat de antroponime care susţineau prezenţa numeroasă a românilor în Transilvania.

Dăm un exemplu de listă cu nume româneşti: Conscripţia urbarială josefină de la 1785, din oraşul liber regesc Târgu Mureş deţine următorii iobagi: 1. Pele Gligor, 2. Pintylie Todor, 3. Hadaro Juon jun, 4. Hadaro Mihály, 5. Ignát Márian, 6. Pele alias Pribák Péter, 7. Ştefan Todor, 8. Pákulár Vonya, 9. Ignát Luka, 10.Pintylie György, 11. Morar Szimion etc.(Ranca, lucrarea cit. p. 14).

Întorcându-ne la Iorga, el motivează de ce lipsesc documentele formale, dar continuă să le caute în viaţa reală, în peceţile lăsate de români prin numele râurilor din Transilvania, în modul de viaţă al saşilor şi ajunge, astfel, la miezul problemei noastre de studiu, contactul dintre culturi. „Dar vorba e că din documente noi nu lipsim, subliniază el. Toate râurile sunt numite cu nume româneşti: Crişul, Murăşul, Tisa, Bârsa, Timişul, Someşul, Oltul toate se găsesc în forma românească.

Viaţa populaţiei germane la Rin este alta de cât a germanilor de la noi. Această viaţă nu seamănă cu viaţa obişnuită atunci şi care ţine şi acum, în regiunile renane, de unde a plecat. S-a petrecut o schimbare. Altfel s-au aşezat aici şi altfel au clădit casele lor, altfel şi-au potrivit legăturile lor dintre case şi ogor. Lucrurile acestea nu se capătă printr-o inspiraţie misterioasă, ci se împrumută întotdeauna de la alţii”(Iorga, lucrarea cit. p. 48). „Aceasta este partea noastră, românească: este necunoscuta naţională, pe care o căutăm fără a o putea afla direct”, spune el (Iorga, lucrarea cit. p. 19).

O mare parte din ceea ce constituie viaţa elementară a plugarului şi a păstorului a fost luată de la noi. Este, pe alocurea, mai mare asemănare între saşi şi români, vecinii lor, de cât între saşi, cum trăiesc în satele ardelene, şi flamanzii sau alsacienii care s-au dezvoltat acasă, din strămoşi comuni. În limba sasului, în diferitele ei dialecte, care sunt de multe ori cu totul deosebite, aşa încât nu se poate înţelege omul dintr-o parte cu omul dintr-o altă parte, cuvintele româneşti sunt cu mult mai numeroase de cât cuvintele săseşti în vorbirea românească. Cuvintele săseşti din limba noastră, chiar acolo unde am stat mai mult amestecaţi cu dânşii, sunt foarte puţine şi nu privesc niciodată noţiunile de căpetenie ale unei vieţi culturale elementare...” (idem. p. 48, 49).

Cea mai mare parte a saşilor şi-au păstrat statutul de autonomie obţinut prin „Bula Andreanum” sau „Bula de Aur” al lui Andrei al II-lea. În schimbul obligaţiilor faţă de rege, ei beneficiau de o seamă de privilegii juridice, bisericeşti şi negustoreşti: îşi puteau alege liber preoţii, puteau fi judecaţi numai de judele lor, obţin drepturi de folosinţă, împreună cu românii şi pecenegii a pădurii românilor şi pecenegilor, precum şi a apelor; obţin dreptul de liberă circulaţie în întreg regatul ungar, fiind scutiţi de vamă; aceeaşi scutire se acordă târgurilor lor.

Pe baza acestor privilegii, arată Ştefan Pascu, saşii din Transilvania s-au putut organiza din punct de vedere administrativ, potrivit cu interesele lor, au putut să-şi desfăşoare activitatea productivă în condiţii avantajoase, au putut să-şi sporească activităţile economice-negustoreşti, au fost feriţi de primejdia ingerinţelor nobilimii în teritoriile lor şi chiar de a stratificării sociale caracteristice feudalismului (cu nobili şi iobagi), au fost scutiţi de poveri prea grele ostăşeşti şi fiscale (Ştefan Pascu, Voevodatul Transilvaniei, vol. 1, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 142).

Saşii şi-au păstrat statutul de autonomie obţinut prin Bula privilegială din 1224 până în 1867, când Transilvania a fost, în cele din urmă, încorporată Ungariei. Şi-au făurit instituţiile şi modul de viaţă după cele ala Germaniei, şi-au considerat întotdeauna rădăcinile în această ţară. O parte din copiii lor mergeau la studii superioare în Germania, întorcându-se în ţară cu modele de dezvoltare economică, organizare socială şi instituţională germane.

Acest statut de privilegiaţi de peste şapte secole s-a încrustat adânc în modul de viaţă şi de gândire al saşilor, le-a determinat atitudini, comportamente, opinii şi modele de gândire specifice grupului de privilegiaţi. El a fost, în plus, hrănit şi cu ideologia de rasă superioară a naţiunii germane care nu a rămas fără urme în conştiinţa de sine a grupului etnic german. În aceste elemente îşi are, poate, sorgintea insatisfacţia, neadaptarea la actualele condiţii a unei părţi din populaţia germană pentru care egalitatea economică, socială, politică creată de regimul socialist, atâta câtă a fost, indiferent de naţionalitate, semnifică pentru ei nu un act istoric de echitate, de umanitate la care aspiră orice popor, grup uman şi individ, ci, în primul rând, un act de deprivilegiere a lor ca foşti stăpâni şi proprietari.

În comunitatea săsească, biserica luterană a dominat viaţa socială, a impus o puternică conştiinţă de grup naţional, imprimând nu numai o strânsă solidaritate de grup, identitatea cu poporul german, dar şi dura segregaţie între „noi” şi „ei” sau „alţii”, împinsă până la sancţionarea celor care îndrăzneau să încalce strictul cod de comportare socială pentru prezervarea purităţii de grup.

O altă „instituţie” de prestigiu specifică a fost şi este încă „vecinătatea”, despre care am mai vorbit înainte. Este o formă de organizare, o asociaţie liberă de ajutor reciproc a celor din aceeaşi vecinătate. Întreg satul era împărţit în 5-6 vecinătăţi în care erau cuprinşi toţi saşii în vederea ajutorării în problemele individuale şi de grup şi a soluţionării problemelor legate de înmormântare.

Şcoala era organizată sub auspiciile şi controlul bisericii luterane care suporta localurile şi fondurile pentru şcolarizarea copiilor de saşi, cuprinşi în întregime în învăţământul de 8 ani în limba germană.

Saşii au rezistat presiunilor de maghiarizare ce s-au abătut şi asupra lor în secolul 19, în mare măsură, datorită autonomiei şcolii.

Cu prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi încorporarea Transilvaniei la România, la 1 Decembrie 1918, saşii şi-au păstrat autonomia în şcoală, în problemele culturale şi au dobândit drepturi civice egale cu toţi locuitorii Transilvaniei.

După al doilea război mondial, prin retrocedarea Transilvaniei României şi instaurarea regimului socialist, tuturor naţionalităţilor li s-au asigurat drepturi în concordanţă cu statutul lor, politica naţională din ţara noastră constituind „un model de pluralism cultural socialist în Estul Europei”( McArthur, 1976, p. 354), cum aveau să recunoască cercetătorii americani care au efectuat studii pe problema naţională în ţara noastră.

Noua situaţie le-a impus practica învăţării sociale a noi atitudini şi comportamente. De la un cod cât se poate de elaborat în interiorul grupului saşii trec, în ultimele decenii, la un cod bazat pe o mai mare deschidere socială faţă de români. Schimbarea de atitudine are un fundament social-economic. Având statute egale cu românii – de muncitori, agricultori sau lucrători în servicii - saşii au re-elaborat codul de comportare cu cei din afara grupului şi, în primul rând, cu românii ca majoritari faţă de care înainte manifestaseră o consistentă distanţă socială bazată pe statutul lor economic de privilegiaţi.

Sub aspectul ponderii demografice, de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, se înregistrează scăderea numărului de saşi datorită ponderii mare a emigrării în America de Nord şi de Sud în căutare de lucru. Unii s-au întors de acolo cu agoniseala, dar cei mai mulţi au rămas. În ultima parte a regimului socialist, în virtutea Legii drepturilor omului, a dreptului de emigrare pentru întregirea familiilor, creşte ponderea emigranţilor saşi către RFG, fapt care adăugat la numărul redus al naşterilor (1-2-3 copii pe an, în Feldioara, de pildă), pune serios problema automenţinerii grupului ca grup etnic şi a culturii sale.

Triplul statut, nu fără contradicţii interne, de saşi, germani şi cetăţeni români care trăiesc şi muncesc alături de ceilalţi etnici şi români le conferă constituţional posibilitatea unei reale manifestări umane şi culturale. Modul de percepere a statutului actual în raport cu cel trecut devine cheia înţelegerii unor frustrări exprimate de unii saşi. Menţionăm, că diferenţa între statutul real şi cel perceput nu este comună tuturor saşilor, este exprimată numai de unii, pentru că şi în comunitatea lor exista o stratificare socială. Numai aceia care au fost proprietari de pământ sau de mici magazine, ateliere meşteşugăreşti sunt mai nemulţumiţi şi exprimă o mai mică adeziune la actualele condiţii social-economice din Feldioara de astăzi, fostă Marienburg. Pentru ei, egalitatea economică, socială şi politică creată de societatea socialistă tuturor cetăţenilor indiferent de naţionalitate semnifică nu un act istoric de echitate, ci, în primul rând, deprivilegierea lor ca foşti stăpâni şi foşti proprietari. În virtutea acestui fapt, evocă în culori deschise un trecut de prosperitate al Feldioarei, trecut ce-i avantaja numai pe ei. Pentru că ceilalţi saşi, cei mai mulţi, s-au adaptat mai repede statutului de oameni ai muncii.

Pornind de la această situaţie de egalitate economică, socială şi politică instaurată în toate statele cu sistem socialist trebuie analizat modul de viaţă, stările de spirit şi tabla de valori a grupului etnic german din comunităţile mixte.

Cercetarea s-a desfăşurat în vara anului 1980 şi a avut ca obiectiv să surprindă, sub aspect calitativ, fenomenele culturale ce specifică raporturile dintre români şi saşi. Ne-au interesat părţile „moi” ale culturii, adică ce este mai puţin rezistent la schimbare, părţile „tari” ale ei, acele părţi peste care nu se poate trece fără consecinţe cruciale în identitatea grupului şi a membrilor lui. Cum se explică faptul că cele două grupuri trăind în aceeaşi comunitate de secole nu au ajuns la o amalgamare culturală, ci şi-au păstrat identitatea culturală? Că românii, deşi sub o apăsătoare stăpânire socială şi naţională, au rezistat tendinţelor de deznaţionalizare impuse de imperiul austro-ungar, cultivând în acelaşi timp schimburi culturale cu „vecinii” lor consăteni? Sau că germanii de astăzi, (adică, anul 1980) deşi în număr destul de restrâns, 400-500 în Feldioara şi 290 în satul Rotbav, constituie încă o structură etnică bine conturată sub raport cultural, ca limbă, obiceiuri, mod de trai, valori, port popular?

Să analizăm procesele ce au loc la contactul dintre cultura română şi cultura germană în localitatea Feldioara. Din cei circa 6.000 de locuitori cuprinşi în comuna Feldioara, format din satul Feldioara, Colonia Reconstrucţia şi Rotbav, circa 800-850 o constituie saşii, aşezaţi pe artera principală a satului, locuind în gospodării mari, trainice, orânduite după linia impusă de administraţia de stat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea.

În ceea ce priveşte decorul caselor locuite de saşi, acesta este sărac, „aproape inexistent”, după unii autori. Diferenţa culturală intrinsecă între nevoia de podoabă, de frumos a românului şi a sasului a fost subliniată şi de Blaga. Casele săseşti deşi bogate sunt reduse la util. Casele româneşti deşi în cea mai mare parte sărace ne întâmpină pretutindeni cu belşugul lor de inutilităţi dovadă numai pridvorul cu stâlpi care-l înconjoară de obicei. Această horbotă de inutilităţi vorbeşte nu numai de un simţ artistic, dar şi de pornirea nativă a românului care se vrea cu orice preţ statornicit într-o lume de pitoresc (Blaga, lucrarea cit. p. 193).

Arhitectura populară săsească – după Nicolae Dunăre – reprezintă în contextul european, rezultatul convergenţei mai multor factori: străvechea tradiţie de construcţie autohtonă reprezentată de arhitectura românească pe care saşii au găsit-o la venirea lor aici, tradiţia central-europeană ce poartă amprenta unor măsuri de ordin administrativ, aportul arhitecturii occidentale aduse de pe Rin şi Mosela pe care au menţinut-o şi poate chiar au îmbogăţit-o cu prilejul unor contacte mai târzii (Dunăre, lucrarea cit. p. 106, 108). Trecerea masivă de la arhitectura din lemn la arhitectura din piatră care se oferă ochiului trecătorului de astăzi a avut loc pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când din cauza incendiilor prea dese au fost edictate legi administrative privind interdicţia de a se mai construi case din lemn.

Ceea ce se numeşte astăzi „tipic săsesc”, referindu-se la acea apărare arhitectonică a intrării, la porţile înalte şi contopite cu casa, dincolo de care privirea nu mai poate pătrunde, apare numai la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aspectul vechilor gospodării ca şi al vechilor case săseşti – după acelaşi autor – se apropie, cu cât ne retragem spre trecut, de cel al gospodăriilor şi caselor româneşti.

Satul este sistematizat după o linie geometrică fermă, cu străzile paralele şi perpendiculare. În mijlocul străzii principale, este un dreptunghi format din spaţiu verde pe care se află şcoala, primăria şi, la o oarecare distanţă, biserica – instituţii ce dominau viaţa satului, semnificând şi puterea lui, fapt pentru care ocupau şi un loc privilegiat.

În stilul de case, modernul se împleteşte astăzi cu tradiţionalul, în sensul că noua arhitectură impusă de necesitatea sistematizării şi modernizării satelor schimbă complet înfăţişarea . Apare casa tip, cu grădiniţă şi flori, cu deschidere spre stradă, cu porţi de fier forjat sau de lemn, în locul caselor de piatră ce flancau strada. La marginea satului, pe o porţiune, s-au construit blocuri ce formează un mic cartier.

Studiul fenomenelor de contact prezente în situaţiile concrete de viaţă ale indivizilor aparţinând celor două culturi evidenţiază că grupurile şi-au păstrat în esenţă propria lor cultură, obiceiurile, tradiţiile, că fiecare a adoptat un set propriu de rânduieli pentru rezolvarea problemelor sale, rânduieli care au devenit tradiţionale, transmise din generaţie în generaţie (Krech, Crutchfield an Ballachey, 1962, p. 355).

Deşi există şi modele comune, cum vom demonstra mai departe, rezultat al interinfluenţării şi fluxului de valori al convieţuirii în care împrumuturile reciproce sunt inevitabile, grupurile şi-au menţinut specificul etnic, personalitatea culturală.

În cele ce urmează, vom surprinde fenomenele culturale proprii zonei de interferenţă între cele două culturi, ca şi pe cele specifice fiecărei culturi. Cercetarea a evidenţiat şi fenomenul de „bi-culturalitate”, corespunzător căruia unii indivizi, în situaţii de contact, nu se reduc la un singur tip de răspuns. Ei învaţă două sau mai multe tipuri de comportament şi le folosesc pe fiecare în situaţii adecvate. Răspunsul bi-cultural a fost şi este încă frecvent la populaţia germană care participă la cultura română prin limbă, cultură, după cum apare, în ultima vreme şi la români, care învaţă limba germană din nevoia de cunoaştere şi apropiere umană. Bi-lingvismul este o primă dovadă a reciprocităţii schimbului, mai ales când este practicat firesc de ambele grupuri. Ca fenomen social el apare întotdeauna acolo unde se încheagă relaţii economice, sociale, culturale strânse între grupurile etnice, unde dialogul interetnic este o conduită normală de viaţă.

Ceea ce se poate afirma, fără îndoială, este faptul că în modul de viaţă cotidiană a celor două grupuri etnice, români şi germani, se pot găsi modele exclusive culturii grupului român, modele exclusive culturii grupului de saşi şi modele interferente, practicate de ambele grupuri, rezultat al schimbului viu dintre oameni, unde a „da” şi a „primi” devin necesităţi de viaţă fireşti.

În dinamica schimbului cultural, problema fundamentală este aceea a condiţiilor istorice care favorizează sau impietează deschiderea culturilor la schimb.



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin