Maria cobianu-băcanu

German

Ştie multe limbi: ceha, maghiara, poloneza, germana, româna, ţigăneasca, sârbeasca, rusa. Are rădăcini multietnice: mamă cehă spre german, tată german şi o familie multietnică: soţie maghiară, fiică germană care se consideră româncă, vorbeşte germana, maghiara, româna, ginere român şi o nepoată, Ioana, care ştie româna şi maghiara din casă şi de la copii, iar de la şcoală engleza şi franceza, tatăl fiind profesor de engleză la şcoală şi translator. Oamenii se înţeleg foarte bine aici. Nu este nici o undă de şovinism. El însuşi se consideră mai mare român ca oricare altul. În toate etniile există oameni de caracter şi lichele. Este membru al Forumului German. Recunoaşte: „Câteodată, noi etnicii, cerem prea mult şi ni se dă prea mult”. După 1989, este mare haos. Unii muncesc prea mult, alţii prea puţin. Pensia ar trebui dată după modul cum ai muncit. A scăzut nivelul gospodăresc al satului. Elevii nu mai au interes pentru şcoală.

Întrucât unele din aceste opinii pot fi citite şi din volumul „SOS – Românii din Covasna şi Harghita”, în continuare, vom încerca să facem o sinteză a principalelor idei cuprinse în opiniile subiecţilor maghiari din Făget. De ce? Pentru că modul lor de viaţă şi de gândire este total diferit de cel ale liderilor şi chiar al unor maghiari de rând din zona Covasna şi Harghita, unde majoritari sunt maghiarii, iar ideologia UDMR devine practică etnică discriminatorie faţă de românii aflaţi în minoritate numerică.

1. Maghiarii nu simt nici un fel de discriminare etnică din partea românilor. Sunt foarte mulţumiţi aici. N-a fost nici o problemă să trăiască alături de ei. Fiecare este apreciat după capacitate nu după etnie. Sunt unii care bagă vrajbă. Maghiarii vorbesc limba română, sunt buni prieteni cu românii, muncesc alături de ei, sunt bine apreciaţi la locul de muncă. S-au realizat profesional. În Banat se simt acasă. N-ar pleca de-aici nicăieri. Aici au casa, viaţa. Aici le este patria şi ţara. Sunt realizaţi şi recunoscuţi pentru munca lor. Sunt mulţumiţi că pot răspunde în ambele culturi. Nu sunt de acord cu multe probleme pe care le pune UDMR, mai ales, cu facultate în limba maghiară, că apoi nu se pot descurca în România. Nu simt că ar fi altceva. Se simt toţi la fel ca într-o familie. Aici nu se aude că unul e român şi altul maghiar.

2. Îşi păstrează datinile sărbătorile, dar participă şi la cele româneşti. De Lăsatul Secului, la maghiari, este sărbătoare mare urmată de bal. Merg toţi la Dumbrava, sat maghiar, cu bocceaua cu bunătăţi şi se distrează. În Dumbrava nu sunt probleme. Este un sat maghiar între două sate româneşti.

3. Nunţile, botezurile înmormântările sunt mixte. Între români, nu simt nici o frustrare ca maghiară. Nu este adevărat că nu au drepturi maghiarii.

4. Românii sunt prietenoşi, omenoşi, buni la lucru şi la chef, primitori, iubitori, deschişi, buni creştini.

5. Maghiarii sunt cinstiţi, harnici, muncitori, se ţin de cuvânt, respectuoşi, iuţi ca temperament, primitori. Sunt şi buni şi răi.

6. Germanii sunt rezervaţi, mai închişi, reci, curaţi, pedanţi, sârguincioşi, ambiţioşi. Îşi caută rudele şi prietenii în Germania, deşi aceştia nu le arată prietenie.

7. Etniile se poartă bine una cu alta, indiferent de categoria socio-profesională. Comportamentul lor se bazează pe bun simţ şi respect.

8. Împrumuturi culturale de la români: cântece la căsătorie şi înmormântare.

9. Interferenţe culturale, serbarea în comun a fiecărui Paşte, ortodox şi catolic. De Ziua Eroilor în Făget s-au adunat toate etniile: români, maghiari, germani, evrei etc. Istoria îi desparte pe cei de acum. Toate etniile ar trebui să facă educaţie interetnică în familie, şcoală, biserică, primărie, cămin cultural.

10. Valorificarea trecutului. Să luăm ce-a fost bun de pe vremea lui Ceauşescu:

uniforma şcolară, simţul ruşinii, disciplina, munca, învăţământul de calitate, şcoală serioasă, părţile bune ale Festivalului „Cântarea României”, unde se afirmau elevii de câte 5-6 ori.

11. Valori comune: casa, ţara şi strămoşii.

Încheiem aici, interviurile cu subiecţii din judeţul Sibiu şi Timiş. Le redăm cu acurateţă şi perseverenţă pentru a convinge cititorii de starea reală din aceste judeţe cu populaţie mixtă. Ele stau mărturie, cel puţin, pentru două lucruri:

1. Că în România a existat şi înainte de ’89 şi continuă să fie şi acum un climat de pace şi înţelegere interetnică rezultat al unei politici de stat democratice şi al toleranţei şi înţelegerii ce caracterizează pe români din cele mai vechi timpuri.

2. Interviurile cu maghiarii de rând din judeţele studiate, confirmă că aceştia au o viziune corectă asupra relaţiilor interetnice dinainte de ’89 şi evaluează cu onestitate starea socială, economică din acea perioadă. Subliniem aceste idei pentru că ele contrazic opiniile şi atitudinile multor „analişti” din zilele noastre cu privire la problematica interetnică şi la aspectele pozitive ale societăţii socialiste.

Punând în lumină aspectele concrete ale contactului dintre culturi, dintre români şi membrii grupurilor etnice statornicite pe teritoriul ţării noastre, subliniem încă o dată că ele au o îndelungată istorie. Aşa cum am arătat în paginile anterioare, oriunde au convieţuit oameni de diferite culturi, cu istorii de viaţă diferite, viaţa, nevoile de supravieţuire, ca şi cele de creare a unui mod de viaţă materială şi socio-umană mai confortabil, i-au împins, vrând-nevrând, la împrumuturi şi schimburi culturale care, în cele din urmă, s-au cristalizat în interferenţe culturale sau asimilări reciproce de modele culturale. Rezultatul final este acea cultură osmotică în care elemente, trăsături ale unei culturi se regăsesc în cultura vecinului cu accente distinctive, ca urmare a re-interpretării în mod propriu a trăsăturii împrumutate şi a asimilării ei în sistemul cultural propriu.

De pildă, documentele istorice demonstrează existenţa unei vieţi în simbioză între români şi secuii stabiliţi în Estul Transilvaniei cu secole în urmă. O analiză succintă în acest sens oferă Ioan Lăcătuşu în lucrarea sa Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita (Lăcătuşu, 2002, p. 222-224). Intensele legături economice, sociale, politico-militare – subliniază el - au dus inevitabil la împrumuturi reciproce de cuvinte, de modele culturale specifice muncii, vieţii casnice, gospodăriei. Cu privire la acest aspect, Iorga spune: „cu secuii avem o simbioză, adică o viaţă împreună, cu ungurii numai o vecinătate”.

Între români şi secui au apărut similitudini, asemănări în multiple domenii ale vieţii sociale, în modul de a lucra, de a construi locuinţele, de a se îmbrăca, dar şi în viaţa culturală prin circulaţia de motive şi teme literare, folclorice comune. În acest sens, Ioana Cristache Panait prezintă cu argumente solide „domnia casei de lemn în patru ape” în zona Harghita-Covasna de azi, model care s-a extins în toată ţara, casele şi anexele gospodăreşti constituind adevărate „documente istorice ale originii etnice ale autohtonilor relevate de Nicolae Iorga şi apoi de studiile riguroase ale lui Sabin Opreanu”

Studiul detaliat al împrumuturilor culturale interetnice demonstrează că în poeziile populare secuieşti se găsesc trăsături, teme, motive comune cu cele româneşti, ca şi în versiunea maghiară a Mioriţei, culeasă din zone vecine cu satele româneşti, centre ale păstoritului transhumant. Arta prelucrării lemnului a fost împrumutată de secui de la români la care ei au adăugat floarea specifică lor, laleaua. Similitudinile dintre cultura secuiască şi cultura română se regăsesc în poarta secuiască şi poarta românească, în modul de decorare a casei cu ţesături şi lucruri cu valoare estetică, în datini şi obiceiuri la naştere, nuntă şi înmormântare. Toate acestea, dovedesc că secuii sătenii simpli „desprind repede miezul din învelişul lucrurilor” şi se deosebesc de cărturarii secui care manifestă atitudine neînţelegătoare şi duşmănoasă faţă de Biserica Ortodoxă şi de poporul român, aşa cum arată protopopul Aurel Nistor, bun cunoscător al realităţilor secuieşti.

Că secuii s-au raportat la români într-un mod specific, diferit de celelalte etnii din acest areal, rezultă şi din destinaţia emigrării lor la sfârşitul secolului trecut şi începutul celui actual. Dacă românii, maghiarii şi saşii emigrau în America, secuii plecau în masă în ...Regatul Unit, alarmând pur şi simplu autorităţile locale şi centrale, obligate să construiască căi ferate şi fabrici pentru a stopa depopularea zonei.

Dar schimburile au fost reciproce între cei ce trăiau împreună, fiecare etnie deţinând dublul statut de „donator” şi „receptor” de cultură. Românii nu numai „au donat”, dar „au şi primit” modele culturale, reflectate în preluarea de nume de persoane şi de familie (nu cele impuse cu forţa de autorităţile maghiare), aspecte vestimentare, practici familiale, de comportament social. Pe lângă acestea, Ioan Lăcătuşu enumeră „interferenţele în formele simbolice de control social, în rituri de informare, cutume legate de momente importante ale vieţii omului”.

Ca şi el, sperăm şi noi că, prin cunoaşterea adevărului istoric de către secuii şi maghiarii de rând, cu privire la interferenţele etno-culturale româno-maghiare din Sud-Estul Transilvaniei, de-a lungul secolelor, aceştia vor putea fi scoşi de sub influenţa nefastă a mass-media maghiară care, dirijată de liderii ei cu interese excesive de grup, îi manipulează şi îi izolează de cei lângă care trăiesc. În acelaşi timp, îşi vor forma o imagine corectă despre ei înşişi, despre relaţiile cu românii şi, în acelaşi timp, vor fi conştienţi de contribuţia tezaurului lor cultural la cultura română şi, implicit, la cultura europeană.

Aceste scurte consideraţii le apreciem ca un preambul la capitolul final care se concentrează exclusiv pe raporturile interetnice dintre românii şi maghiarii din Covasna şi Harghita. Despre „secui” ca grup etnic de sine stătător, cu trăsături specifice, nu se mai vorbeşte, la recensământul din 2002, întrucât nu s-a mai declarat nici unul, dispărând şi rubrica de „secui”.

Paradoxul este că în Recensământul din 2002 au apărut chinezii ca grup etnic cu 2243 de persoane şi au dispărut secuii, care s-au aşezat pe teritoriul Transilvaniei pentru apărarea de popoarele migratoare a graniţei estice a Regatului ungar încă din secolele XII-XIII. Ei au fost asimilaţi de maghiari de la care au preluat limba şi religia catolică. În tendinţa lor multiseculară de a stăpâni o suprafaţă mult mai mare decât ponderea lor etnică şi de a constitui o populaţie omogenă, maghiarii au asimilat toate etniile ce au trăit alături de ei: români, şvabi, ţigani, sârbi, slovaci, croaţi. În schimb, acum, în numele „secuilor”, maghiarii din Transilvania revendică autonomia „Ţinutului Secuiesc”, cu toate consecinţele adiacente, adică, autoguvernare, autodeterminare, Constituţie proprie, parlament propriu, etc., pe scurt spus, un mini-stat maghiar cu trăsături medievale şi „fumuri” europene, în inima României.


CAP. IV.

ROMÂNII ŞI SAŞII

LA CONTACTUL DINTRE CULTURI
1. Saşii şi „necunoscuta naţională”

În cele ce urmează, intenţionăm să redăm un studiu de caz in contactul dintre cultura română şi cultura saşilor realizat în comuna Feldioara, judeţul Braşov, localitate situată la 20 km de Braşov. Studiul s-a efectuat în anul 1980, deci pentru noi are acum valoare exclusiv istorică, dacă avem în vedere că în cei 25 de ani care s-au scurs de atunci, în ţara noastră au avut loc evenimente social-politice, economice şi culturale cruciale care au schimbat axa de dezvoltare a României, iar cei mai mulţi saşi din această localitate, după 1990, au emigrat în Germania.

Menţionăm că studiul contactului dintre grupuri umane cu istorii şi culturi diferite a constituit un obiect de curiozitate ştiinţifică personală încă din prima zi de investigaţii de teren realizate în comuna Târnava Mare, judeţul Alba, în care urmăream o temă de sociologie rurală. Dar cercetarea fenomenelor şi proceselor ce au loc în acest contact direct între oameni cu obiceiuri, tradiţii, limbă, religie diferite am realizat-o ca temă de sine stătătoare mult mai târziu. În tot acest lung timp însă, în toate cercetările care cuprindeau şi comunităţi etnice mixte mă interesam şi de mecanismul înţelegerii dintre oamenii de etnii diferite, de strategiile de acomodare şi de adaptare reciprocă a unora la ceilalţi.

Actuala cercetare o putem considera rezultatul unor îndelungi meditaţii asupra datelor observate, notate şi în alte localităţi din ţară; este chintesenţa cristalizării unor experienţe dobândite prin cercetarea multor comunităţi etnice mixte de muncă şi de viaţă: români-maghiari, români-saşi, români-şvabi, români-turci, români-tătari, români-lipoveni, români-ţigani. Studiile de care ne vom ocupa în continuare, departe de a fi apariţii meteorice, sunt dominante şi preocupări teoretice vechi care au reclamat o amplă şi adâncită documentare în literatura de specialitate.

Subliniez că partea teoretică sau literatură clasică a contactului dintre culturi am studiat-o în America, în biblioteca Universităţii din Amherst, Massachusetts, de unde am venit şi cu seturi întregi de xeroxuri din literatura americană a problemei şi la Centrul de Antropologie din Amherst, Massachusetts, cu ocazia stagiului de bursieră Fulbright-Hay. Aici am lucrat sub conducerea Profesorului John W. Cole, o persoană de un înalt profesionalism şi de o deosebită generozitate intelectuală şi culturală. Mă văzuse că eram mereu cu ochii şi cu mâinile pe cărţile din biblioteca departamentului în care lucram. Înainte cu câteva zile de plecare m-a uluit cu un gest. Mi-a spus: „Maria, priveşte în bibliotecă şi din volumele care sunt duble îţi poţi lua câte una”. Nu mi-a venit să cred urechilor. Adăugând la ce mi-a oferit dânsul pe cele pe care le cumpărasem eu deja de pe stradă, am plecat bine echipată „antropologic” din Centrul de Antropologie din Amherst, Massachusetts, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare şi îi mulţumesc şi acum profesorului John W.Cole.
Metodologia cercetării contactului dintre culturi

Pe lângă pregătirea teoretică pe care de acum o stăpâneam, cercetarea concretă a unei situaţii de contact dintre culturi, aşa cum se desfăşoară sub ochii noştri, ne-a pus în faţa unei probleme fundamentale de ordin metodologic. Pentru ce metodă să optăm? Pe ce cale se ajunge la aserţiuni valide şi la redarea procesului social în toată amploarea şi plenitudinea sa? Prin metode sociologice, antropologice, istorice? Eram sigură că o singură metodă n-ar fi fost capabilă să acopere exigenţele impuse de o realitate atât de complexă şi atunci am recurs la strategia îmbinării lor. Ca atare, am recurs întâi la metoda studierii documentelor istorice, ştiind că Melville Herskovits, vorbind despre tehnicile folosite în situaţiile de contact dintre culturi, acordă o deosebită importanţă utilizării probelor documentare; am studiat lucrările de istorie privind originea contactului dintre culturi şi desfăşurarea lui în momentele timpurii; ne-am aplecat cu deosebită grijă asupra studiilor despre situaţiile de contact realizate recent cu membrii grupurilor aculturate.

Am cercetat cu atenţie monografiile satelor, documentele privind viaţa social-economică a celor două grupuri etnice ce formează o unitate administrativă de viaţă cu îndelungi rădăcini istorice.

Metodele sociologice şi antropologice de analiză a diverselor compartimente sociale, ca şi a indivizilor ca entităţi culturale semnificative au întregit instrumentarul de cunoaştere. Am folosit metoda observaţiei directe a aculturaţiei în proces, a co-participării, a discuţiei ample pe bază de ghid de convorbire şi a discuţiei libere cu informatori cheie - bătrâni, tineri, femei şi bărbaţi, de cele mai diferite statute socio-profesionale, cadre didactice, cadre de conducere din cooperativa de producţie, funcţionari locali, elevi - ale căror opinii le-am considerat nu statistic semnificative, ci cultural semnificative, fiecare constituind în opinia noastră un eşantion al culturii satului, o parte mai mult sau mai puţin integrată, mai mult sau mai puţin consistentă a culturii acestei arii socio-culturale.

Am fost simultan observatori din afară şi participanţi în dialogul intern cu informatorii, concepţia despre cele două lumi, internă şi externă, şi despre maniera de a traduce din una în alta necesitând schimbarea necontenită a poziţiei observatorului şi participantului (Wolf, 1974, p. 13).

Ştiind că în studiul culturii un loc de seamă îl ocupă regularităţile, am presupus că fiecare individ are un comportament standardizat şi, în consecinţă, el este reprezentativ pentru o grupă întreagă de indivizi, pentru cultură în ansamblul ei, sau cel puţin pentru sub-cultura unui sub-grup social. De aceea, nu am fragmentat totul, întregul pe care îl reprezintă cultura printr-un chestionar de opinie rigid, care ar fi avut meritul de a ne fi oferit ponderile cantitative, dar cu preţul pierderii fluenţei şi bogăţiei aspectelor calitative, a procesualităţii ca atare. Pentru a surprinde regularităţile din comportament am efectuat serii de observaţii (Broom & Selznic, 1963, p. 53).

Abordând realitatea din perspectiva antropologică, am avut şansa de a aprecia cultura comunităţii studiate din multiple unghiuri de vedere, aşa cum apărea în comportamentul şi conştiinţa indivizilor purtători de cultură, deveniţi serii, tipuri de personalitate. Fiecare individ era, astfel, o specie dintr-o serie şi, prin urmare, însuşi comportamentul cultural al unei singure persoane - limbă, obicei, mod de gândire, de expresie - avea valenţe informaţionale totale cu privire la cultură, devenea „reprezentativ” pentru analiza problemei contactului.

Examinarea realităţii în spiritul calităţii ei, chiar când ea este reflectată de un singur specimen, este o analiză, prin excelenţă, antropologică, cu un anumit specific, relevantă cultural şi astfel deosebită de cercetarea sociologică. Vorbind despre specificul muncii antropologului, Clyde Kluckhohn arată că antropologul nu este în mod obişnuit legat de numere, aşa cum este cercetătorul de opinie sau psihologul social. „Dacă tu observi într-o duzină de case din clasa mijlocie că într-o ocazie semiformală bărbaţii se ridică atunci când o femeie intră în casă ai fi nebun să continui să numeri cazurile...” El, antropologul, foloseşte informatorii şi incidenţele tot atât de mult cum un istoric foloseşte documentele, cum pronosticurile de opinie publică folosesc „subiecţii” (Clyde Kluckhohn, Cultural anthropology, în Frontiers of knowledge, p. 36).

Pornind de la teza că în cultură totul este interdependent şi legat, am folosit orice informaţie, comportament particular semnificativ pentru a înţelege reţeaua în care se încadra, întregul din care făcea parte. Un amănunt oarecare ne conducea uneori în miezul unei probleme majore pe care, în zadar, am fi căutat s-o descifrăm direct, frontal, „amănuntul” devenind reper pentru un studiu în adâncime.

Datele şi informaţiile au fost culese trăind între oameni, uneori, mâncând între ei, observându-i la locul de muncă, urmărindu-le comportamentul, ascultându-le gândurile exprimate şi subînţelegând pe cele neexprimate, fiind martori la modul cum îşi produceau cele necesare traiului. Cercetarea s-a desfăşurat în mai multe etape, lăsând informaţiile „să se sedimenteze”, „să se cristalizeze” şi venind a doua, a treia şi a patra oară pentru a le testa, îmbogăţi, corecta.

Construcţia teoretică ce se schiţa a fost permanent verificată şi completată cu comportamentul observat, cu comportamentul verbal al feldiorenilor, mai ales al bătrânilor, de o frumuseţe inegalabilă.

O bogată sursă de informaţie, dar şi de control au fost sursele scrise, lucrările de istorie, lucrările şi datele mai recente despre sat. Discuţiile de ore în şir, reluate în mai multe zile, au oferit ocazia de a cerceta fenomenele în variate faţete şi în cele mai concrete manifestări. Studiile de caz, descrierile de comportamente culturale specifice unei familii, informaţiile despre trecutul satului obţinute din amintirile subiecţilor în vârstă, care pot fi considerate, pe bună dreptate, „memoria colectivă” au îmbogăţit cunoaşterea concretă, pe viu, a fenomenului contactul dintre culturi.

Relaţiile bune de colaborare întru căutarea adevărului despre ei înşişi pe care le-am avut cu sătenii români şi saşi ne-au dat posibilitatea de a reveni de mai multe ori la poarta lor pentru a ne lămuri ceea ce pentru noi plutea în negură. Unii dintre ei, înţelegând tema de cercetat, ne-au devenit informatori cheie. Când ne re-vedeau veneau singuri cu detalii la problemele puse anterior şi încercau să dea un răspuns mai organizat, mai clar.

Ei ne-au ajutat să înţelegem semnificaţia unor lucruri, a unor evenimente care nu se lasă uşor dezvăluite. De altfel, aşa cum arată cercetătorii problemei, cel mai dificil şi cel mai important aspect al cercetării de teren este traducerea sau perceperea corectă a semnificaţiilor conceptelor pentru membrii unui grup.

Studiul în adâncime al modului de a fi, diferit de la o comunitate etnică la alta, ne-a făcut tot mai conştienţi de relativismul cultural, de necesitatea de a privi cu detaşare şi obiectivitate diferitele stiluri de viaţă, modalităţile de a-şi construi viaţa, de a-şi soluţiona nevoile fundamentale oamenii de etnii diferite. Am încercat să înţelegem diferenţele culturale specifice fiecărui grup etnic respectând cerinţa impusă cercetării ştiinţifice ca observatorul să păstreze o anumită distanţă care sa-i permită să aprecieze comportamentul într-o manieră obiectivă. El nu trebuie să devină un observator total sau un participant total. Metoda de observator-participant ne-a dat posibilitatea de a obţine o bogăţie de date, descrieri detaliate, semnificaţii multiple şi variate.

Pentru înţelegerea în profunzime a modului de a gândi şi de a acţiona al subiecţilor cercetării, am privit cu atenţie nu numai comportamentul şi actele lor, diferitele lor modele culturale, fiecare în felul său demn de respect, dar şi obiectele materiale care le aparţin, casele, gospodăria, obiectele de decoraţie interioară, portul popular, îmbrăcămintea cotidiană. Am pornit de la premisa că trăsăturile culturii materiale se impun a fi studiate când investigăm culturile în stare de flux.

Am distins, de asemenea, comportamentul formal, instituţionalizat, de cel informal, de acasă, din familie, de pe stradă, pentru a releva diferenţele şi împrumuturile dintre cele două grupuri, acolo unde ele au avut loc.

Studiul contactului dintre culturi l-am conceput ca un studiu de teren făcut asupra unor grupuri umane care trăiesc şi muncesc împreună şi totodată separat, în sensul diferenţei ce domină comportamentul lor în cultura spirituală, limbă, obiceiuri, credinţă. Observaţia directă de zile în şir, fundamentată pe observaţiile neridicate la lumina conceptuală din multe alte localităţi cu structură naţională mixtă, cercetate pe teme de sociologie agrară şi rurală, ca Târnava Mare, Biled, Cobadin, Jurilovca etc., ne-a ajutat în excavarea unui material de o bogăţie nebănuită pe care în lucrarea de faţă îl înălţăm la rangul de concluzii teoretice, după ce l-am păstrat în lada de zestre a cunoaşterii personale implicite de-a lungul tuturor anilor de cercetare.

Desigur, Feldioara nu este statistic reprezentativă pentru localităţile cu structură etnică mixtă. Este caracteristică însă din perspectivă calitativă, prin trăsăturile specifice pe care le are şi care exprimă cultura grupului etnic german, important pentru cultura română datorită reverberaţiilor şi influenţelor adânci pe care le-a avut asupra modului de viaţă al celor cu care a convieţuit.

În aprecierea fenomenului de contact dintre culturi, adică dintre români şi saşi, am ţinut seamă de situaţia socială, politică, totală existentă şi promovată în societatea românească din anii ’70 – ’80, de condiţiile asigurate prin Constituţie de desfăşurare a unei vieţi normale.

Abordarea istorică s-a impus pentru a înţelege mai bine prezentul, ştiut fiind că cercetătorul nu poate studia ce este fără să ştie ce a fost, trecutul fiind o cauzalitate ce se prelungeşte până în zilele noastre. Ralph Beals spunea că „orice cultură poate fi pe deplin înţeleasă numai în contextul ei istoric şi când cultura luată în consideraţie a suferit schimbări radicale în cadrul unei generaţii, importanţa contextului istoric este mult mai mare decât când cultura a fost relativ statică”.

Acceptând timpul ca o dimensiune fundamentală în înţelegerea contactului dintre culturi, a raporturilor reciproce, directe dintre membrii grupurilor aflate în contact, se impune luarea în considerare şi folosirea materialelor istorice, a memoriei colective, ca şi a memoriei indivizilor care au trăit la răscrucea marilor prefaceri.

Suntem conştienţi că studiul unei comunităţi nu poate fi relevant pentru toate situaţiile, după cum este adevărată şi situaţia în care studiul societăţii ca întreg nu oferă baze pentru a prevedea cum vor reacţiona micile grupuri din întregul sistem. „Întreaga societate nu este o comunitate scrisă în mare, după cum nici o mică aşezare umană nu este o replică miniaturală a unui întreg. Totuşi, spune John W. Cole, conducătorul grupului de antropologi americani care a făcut studii în problema relaţiilor interetnice în ţara noastră, suntem convinşi de utilitatea unei abordări care vede relaţia dintre sat şi naţiune ca problematică şi, prin urmare, ca o sursă de potenţială cunoaştere în profunzime” (Cole şi Wolf, 1974, p. 3).

Important pentru cercetarea noastră a fost faptul că subiecţii cercetării din Feldioara, saşi şi români, au manifestat o reală disponibilitate şi cooperare în procesul de cercetare, fapt care ne-a ajutat să realizăm un studiu autentic, profund despre esenţa şi valenţele umane ale contactului dintre oameni de sorginţi istorice, culturale, lingvistice şi religioase diferite.