Maria cobianu-băcanu

CAP. VI.

ROMÂNII, TĂTARII ŞI TURCII

LA CONTACTUL DINTRE CULTURI
1. Integrarea prin diferenţiere în comunitatea româno-musulmană

Semnificaţia integrării prin diferenţiere

România stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil, cu o populaţie de 21.680.974 locuitori (conform Recensământului din 2002), are 89,5% români şi 10,5% minorităţi naţionale. Existenţa mai multor naţionalităţi pe teritoriul ţării noastre care trăiesc, muncesc şi îşi făuresc proiecte de viitor alături de români, ne determină să discutăm despre integrarea lor în societatea românească, menţinându-şi, în acelaşi timp, trăsăturile proprii sau specificul naţional.

Integrarea prin diferenţiere subliniază tocmai acest aspect, al păstrării şi dezvoltării personalităţii etnice, culturale şi religioase a fiecărui grup, în procesul vieţii sociale nemijlocite, alături de şi împreună cu românii, populaţia majoritară.

Noi concepem integrarea din dublă perspectivă: socială şi culturală, ca ajustare mutuală a comportamentelor individuale şi de grup la valorile sociale general acceptate, în vederea creării unui sistem cultural unitar şi armonios care să determine deplina dezvoltare a tuturor părţilor componente. Integrarea socială şi culturală, în sensul de acomodare reciprocă a tuturor componentelor, corespunzător nevoilor interne ale sistemului ca întreg şi nu ale unei părţi, este în acelaşi timp şi o integrare funcţională. Integrarea funcţională semnifică unitatea sau armonia unui sistem bazat pe interdependenţa părţilor specializate (Theodorson and Theodorson (1969, p. 209). Aplicat la grupuri, acest termen se referă la unitatea de grup ce rezultă din faptul că membrii grupului realizează activităţi specializate corelate şi, astfel, devin dependenţi unii de alţii. Diversele activităţi ale membrilor se completează unele pe altele, contribuind împreună la formarea unui întreg integrat.

Integrarea socială şi culturală, în concepţia noastră, nu are semnificaţia de ştergere sau eliminare a trăsăturilor specifice grupurilor etnice, ci, dimpotrivă, de afirmare şi cultivare a lor pentru ca într-o deplină complementaritate cu trăsăturile altor grupuri etnice şi cu cele ale românilor ca populaţie majoritară să se realizeze unitatea naţională necesară dezvoltării depline a tuturor cetăţenilor ţării.

Aşa cum la scară planetară se promovează modelul integrării culturale prin luarea în consideraţie şi respectul valorilor indigene şi a intereselor naţionale, România, la scară naţională, promovează integrarea socială şi culturală a minorităţilor naţionale şi păstrarea specificului lor etnic, cultural, religios.

Modelul românesc de integrare este prin diferenţiere şi nu prin asimilarea minorităţilor naţionale, dovadă, existenţa lor liberă pe scena vieţii sociale, politice, economice şi culturale cu şi mai multă vigoare după 1989. Dreptul la diferenţă este un principiu vechi al vieţii românilor alături de cei de alte etnii. El este, în zilele noastre un principiu fundamental al relaţiilor dintre membrii ţărilor Uniunii Europene.

Un truism recunoscut în literatura despre contactul dintre oameni cu culturi şi rădăcini istorice diferite este acela că indivizii care convieţuiesc sau conlocuiesc pe acelaşi teritoriu perioade istorice îndelungate îşi făuresc moduri de viaţă, relativ, asemănătoare, deşi fiecare tinde să-şi conserve specificul propriu exprimat în limbă, religie, datini şi obiceiuri.

Viaţa în comun, zi de zi, îi obligă să soluţioneze probleme precum aceea de a se hrăni, de a creşte copiii, de a-şi asigura locuinţa, vestimentaţia şi confortul necesar. La aceste constante ale vieţii sau universalii, comune oricărui grup uman, începând cu tribul semi-nomad care încearcă să se stabilizeze şi sfârşind cu comunităţile umane hiper-complexe de tipul megapolisurilor moderne ca New York, Tokio, Shanghai etc., oamenii răspund în acelaşi mod şi, totuşi, diferit. Mărturie a faptului că răspunsul lor este asemănător este însăşi existenţa, dezvoltarea şi perpetuarea grupurilor umane respective. Cum? Fiecare în felul său, cu instrumentele sale culturale de bază, moştenite din generaţie în generaţie, la care adaugă invenţiile şi inovaţiile create de fiecare generaţie şi împrumuturile culturale de la vecinii cu care convieţuiesc.

În acest context, putem conchide că ceea ce intră în contact este cultura ca moştenire culturală, ca produs al inovaţiei fiecărei generaţii şi ca summum de trăsături, complexe şi modele culturale împrumutate din contactul direct şi îndelungat cu alte culturi. Transferând pe plan uman problema, înseamnă că prin contactul dintre culturi înţelegem contactul dintre oameni vii, membri ai unor grupuri sociale cu istorie, limbă, religie şi cultură diferite la a căror activitate participă, oameni apţi de a intra în relaţii cu alţi indivizi în calitate de moştenitori ai unei culturi, de creatori de cultură şi de „donatori” sau „receptori” de cultură.

Am arătat şi în paginile anterioare că un specific al culturii române este marea ei ospitalitate în raporturile cu străinii care s-au aşezat şi şi-au construit un mod de viaţă propriu alături de români. Deosebita ei deschidere şi mobilitate este „semnul de nobleţe dobândit din contactul cu marile culturi ale lumii la care a fost expusă”, subliniază Nicolae Iorga. Această ireductibilă trăsătură a românilor pe care el o numeşte „elasticitate sufletească” i-a făcut apţi să asimileze repede şi uşor influenţele culturale, profitând de şansa de a avea şi de unde prinde.

Deschiderea lor culturală formată în exerciţiile multiseculare de convieţuire cu alţii, i-a construit nu numai bogaţi sufleteşte, intelectual şi spiritual, dar şi înţelegători, buni şi toleranţi, inclusiv cu cei care depăşeau marginile bunei cuviinţe.

Pentru studiul integrării prin diferenţiere, ca grup etnic elocvent, ne-a servit comunitatea musulmană de turci şi tătari din judeţul Constanţa.

Judeţul Constanţa - un mozaic interetnic armonios

Studiul relaţiilor sociale dintre români şi diferiţi etnici din Dobrogea are deja o „istorie” pentru noi. În primii ani de cercetare, zona multietnică a fost investigată pe alte teme – agricole, rurale - dar spiritul interetnic armonios ieşea la suprafaţă de fiecare dată. Cu această imagine în minte, ne-am decis să studiem de sine stătător acest spirit benefic.

Analiza situaţiei relaţiilor interetnice a fost realizată în iulie – august 1994, de autoare şi alte cercetătoare (Elena Cobianu – Institutul de Filosofie, Gabriela Stoltz şi Lily Rain – Institutul de Sociologie), în cadrul temei „Identităţi naţionale şi relaţii interetnice” din Institutul de Sociologie al Academiei Române, pe baza unor metode calitative şi cantitative, de sorginte antropologică şi sociologică. Pornind de la premisa că trăsăturile identitare au o mare durabilitate în timp şi o relativă constanţă la membrii grupurilor etnice, considerăm că chiar la un deceniu în urmă ele îşi conservă valabilitatea.

Tipul de relaţii care s-au instaurat între români şi turci / tătari sunt relaţii pe orizontală, adică, de la egal la egal, de prietenie, înţelegere, respect şi întrajutorare reciprocă, bazate pe recunoaşterea valorilor fundamentale de omenie, muncă, cinste şi corectitudine. Participarea turcilor şi tătarilor, alături de români, la viaţa economică, socială şi culturală a satului sau oraşului în care trăiesc este indicator al integrării lor reale, al comuniunii de interese şi de aspiraţii.

În localităţile cu români, turci şi tătari, comunitatea umană îşi relevă din plin trăsăturile ei caracteristice, distinctive, de orice altă comunitate etnică mixtă. În comunitatea româno-musulmană, în care nu există exclusivism etnic sau separatism, viaţa se trăieşte firesc şi integral în comun, unitatea şi legăturile dintre oameni sunt puternice, apropierile sufleteşti mari, nevoia umană de celălalt firească. Diferenţele de ordin religios şi comportamental legate de codul religios sunt înţelese corect de ambele părţi, musulmani şi români, respectate şi consolidate, fără să producă tensiuni, fricţiuni. În plus, chiar când pot să apară, ele se atenuează, se estompează când tineri din cele două culturi se căsătoresc şi îşi însuşesc un comportament bi-cultural.

Comunitatea româno-musulmană, fie ea rurală sau urbană, dezvăluie un ridicat coeficient de coezivitate umană. În ea nu se manifestă competiţiile de ordin politic sau etnic, pe resurse economice, statute sociale sau politice. În ea primează meritul, calitatea umană în sine, indiferent de identitatea etnică sau naţională a individului. Această egalitate umană în faţa drepturilor şi îndatoririlor are deja o tradiţie, nu de ieri sau de alaltăieri. Etnicii tătari şi turci, ne-au spus că s-au bucurat de drepturi la fel ca românii, uneori, chiar mai mult decât ei.

Dacă o comunitate în adevăratul sens al cuvântului există numai acolo unde oamenii împărtăşesc interese, nevoi şi aspiraţii comune, unde ei interacţionează pentru satisfacerea acestora şi, mai mult decât atât, au sentimentul apartenenţei împreună la acea comunitate, atunci, localităţile studiate de noi: Agigea, Techirghiol, Constanţa, deşi multietnice, formează, totuşi, puternice comunităţi de viaţă. Locuitorii lor – români, turci, tătari – aveau conştiinţa unui mod de viaţă în comun, a identificării cu el, cu modelele şi valorile comune ce le consolidează unitatea.

De reţinut este faptul că recunoaşterea şi consolidarea unităţii de interese, a unităţii lor comunitare, nu diminua cu nimic recunoaşterea şi consolidarea, în acelaşi timp, a diversităţii, a diferenţei radicale dintre o religie sau alta, dintre obiceiurile unui grup sau ale celuilalt.

Studiul etniilor şi al relaţiilor dintre ele din judeţul Constanţa, în localităţile Agigea, Techirghiol şi Constanţa relevă că aici „nu sunt probleme etnice”, după expresia frecvent auzită la subiecţii cercetării, oficiali sau oameni de rând. Cum s-a ajuns la această stare de lucruri? Ne explică înşişi subiecţii cercetării. Deşi Judeţul Constanţa este un „mozaic” etnic, „fiecare etnie şi fiecare etnic îşi vede de liniştea sa şi de Dumnezeul său”.

Din populaţia totală de 748.769 de locuitori înregistraţi la Recensământul din ianuarie 1992, grupurile etnice se distribuie astfel: 686.294 români, 24. 295 turci, 24.011 tătari, 5.720 ruşi-lipoveni, 4.620 ţigani, 1.369 maghiari, 542 germani, 532 armeni, 510 ucrainieni, 466 greci, 184 bulgari, 79 evrei, 57 polonezi, 47 sârbi, 22 cehi, 8 slovaci, 1 croat şi 146 alte naţionalităţi.

Pentru că am arătat că „fiecare îşi vede de Dumnezeul său”, să urmărim şi distribuţia după religie, care, în cazul comunităţii musulmane, prezintă deosebiri mari faţă de creştini. Din totalul de 748.769 de locuitori ai judeţului, 682.347 (91%) sunt ortodocşi, 48.722 musulmani, 6.546 romano-catolici, 2.932 creştini de rit vechi, 1836 adventişti, 1313 baptişti, 801 greco-catolici, 576 ortodocşi de stil vechi, 420 reformaţi, 309 atei, 302 creştini după evanghelie, 84 mozaici.

Comparaţia dintre evoluţia demografică de la Recensământul din 1992 şi cea de la Recensământul din 2002, relevă unele schimbări, dar pentru că nu fac obiectul studiului de faţă nu ne oprim la ele. Din populaţia totală a judeţului Constanţa de 715.151 de locuitori, înregistraţi la Recensământul din martie 2002, grupurile etnice se distribuie astfel, în ordine descrescândă: 652.777 români, 24.246 turci, 23.230 tătari, 6.023 romi (ţigani), 5.273 ruşi-lipoveni, 921 maghiari, 590 greci, 422 armeni, 315 germani, 186 ucrainieni, 80 italieni, 74 bulgari, 51 evrei, 43 polonezi, 27 slovaci, 26 sârbi, 24 ceangăi, 22 cehi, 9 chinezi, 6 croaţi, 747 alte etnii şi 59 nedeclaraţi.

Interviurile şi discuţiile ample cu subiecţii cercetării, lideri etnici, cadre didactice, preoţi ortodocşi şi hogi, oficialităţi române, tătare şi turceşti din localităţile investigate în anul 1994, ne-au oferit o imagine cât se poate de complexă şi coerentă asupra problemei contactului dintre cultura română şi musulmană.

Turcii şi tătarii, grupurile etnice cele mai numeroase din judeţ, se înţeleg bine cu românii în toate problemele, inclusiv în cele religioase, în sensul că nici unul prin credinţa sa nu aduce atingere celuilalt. „Fiecare se mărturiseşte la Dumnezeul său pentru că, în cele din urmă, toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu. Nu există dezbinare religioasă. Oamenii credincioşi comunică uşor unii cu alţii, chiar dacă sunt de credinţe diferite”.

În cadrul familiilor mixte, spune preotul ortodox, câştigă ortodocşii. Turcoaicele, tătăroaicele, care se căsătoresc cu români trec, de obicei, la ortodoxie. Trecerile au loc şi de la cultul creştin ortodox de rit vechi la cel ortodox.

La musulmani, religia este ultimul bastion al etnicităţii. Unde se pierde religia rămân mai slabe legăturile etnice. Religia şi credinţa în ea generează comportamente sociale, culturale, culinare distinctive. De pildă, după Coran, turcii şi tătarii nu mănâncă niciodată carne de porc, nu beau alcool, femeile nu intră în geamie, nu merg la cimitir după morţi. Bătrânii musulmani citesc Coranul ca element de cultură şi îi respectă prescripţiile în viaţa de toate zilele. Tinerii nu mai respectă întru totul Coranul. Modernizarea, angajarea la muncă a femeii şi bărbatului schimbă din temelii mentalităţile şi modul de viaţă al oamenilor.

Ecumenismul religios, în concepţia unui tânăr hoge, este posibil pentru că „oamenii au aceeaşi rădăcină şi toţi recunosc pe Iisus ca profet şi fiu al lui Dumnezeu”. Mai mult, „religia, de orice fel ar fi, îi învaţă pe oameni să se ajute unul pe altul”.

Copiii rezultaţi din familii mixte, în general, „bat spre români”, dar îşi păstrează o echilibrată bi-culturalitate. Depinde în ce comunitate îşi duc viaţa ulterior. Dacă trăiesc într-o localitate şi într-un mediu preponderent musulman, trăsăturile etnice specifice grupului musulman se păstrează alături de cele româneşti. De pildă, în familiile etnic mixte, dacă mamele sunt românce, copiii ştiu mai greu tătara, dar dacă se duc vara la bunicii tătari, lucrurile se echilibrează, copiii se întorc tătari. În literatura problemei, este un lucru recunoscut că îndepărtarea de comunitatea de baştină, slăbeşte coeziunea de grup etnic în favoarea comunităţii majoritare, oriunde pe glob. În mod natural, fără nici o presiune de vreun fel.

Din perspectivă socială, culturală, turcii şi tătarii nu fac probleme şi nu dau de lucru, ne asigură şi oficialităţile româneşti. Dimpotrivă. Prin felul lor de a fi dau culoare şi diversitate vieţii. După 1989, ei încearcă o revigorare a personalităţii lor culturale prin înfiinţarea unor clase cu limba de predare turcă din clasele I-IV, prin organizarea de asociaţii culturale, organizaţii culturale şi de cult religios.

Studiul identităţii etnice a celor două grupuri – tătari şi turci – deşi la o primă vedere ar părea indistincte, evidenţiază deosebiri ce atrag atenţia cercetătorului. Să le analizăm pe fiecare.

2. Percepţia de sine a tătarilor
Tătarii se apreciază ca muncitori, cuminţi, harnici până la habotnicie. Crezul lor este triada valorică cinste, muncă şi corectitudine. „Noi, tătarii, suntem printre puţinii etnici ce pretindem a fi mai români decât mulţi români”, spune un subiect, prin responsabilitatea faţă de muncă şi faţă de interesele ţării.

Devotamentul faţă de muncă este trăsătura comună a tuturor tătarilor de la agricultor la profesorul universitar. Nu au complexe de nici un fel. Se consideră egali cu toţi ceilalţi români. Nu au avut nici un diferend cu vreo altă etnie. Se consideră etnicii care s-au integrat cel mai bine în România.

Îşi păstrează obiceiurile, tradiţiile de nuntă, botez şi înmormântare. Au religia şi istoria comună cu turcii, dar se deosebesc de ei, ceea ce-i face adesea să spună: „Turcu-i turc şi tătaru-i tătar”.

Tătarii au mulţi prieteni şi naşi români. Între români şi tătari se stabilesc puternice legături de vecinătate, de năşie şi prietenie. Tătarii au un deosebit respect pentru cuvântul dat. Cultul pentru cuvântul dat, pentru valoarea sa de lege, de contract social ferm, neparafat cu ştampilă, dar parafat cu omenia şi demnitatea celui care l-a dat, a transformat cuvântul într-o adevărată instituţie informală.

La tătari, cuvântul, naşul şi vecinătatea joacă rolul de instituţii informale, de valori supreme la care niciodată nu trebuie cineva sa atenteze fără să-şi compromită personalitatea. De ce? Pentru că cuvântul ţi-l dai singur, naşul ţi-l alegi, iar vecinul este cel lângă care trăieşti şi cu care te ajuţi toată viaţa. Vecinul este Vecin.

Tătarii se angajează în toate meseriile şi profesiile. Sunt mulţi cu studii superioare: ingineri, profesori, medici. Cei din sate sunt buni agricultori şi crescători de cai. Au chiar slăbiciune pentru cai.

Se trag din Cumani şi Mongoli, din Hoarda de Aur, sunt urmaşii lui Gingis-Han. Vin din zonă de climă rece. Au sosit în Dobrogea dinspre Mongolia, Caucaz şi Crimeea, în căutarea unor locuri care să asigure hrana animalelor, în special, a cailor. „Dobrogea, pământ şi ţinut fertil, ne-a oferit condiţii pentru hrana animalelor şi un trai mai bun nouă, oamenilor”.

Tătarii se deosebesc după accent şi figură. Au faţa şi ochii asemănători asiaticilor. „S-au amestecat cu alte neamuri şi au devenit mai frumoşi”, spun ei despre ei înşişi. Au obiceiuri distincte la nuntă, dar cu modernizarea vieţii acestea s-au mai deteriorat. Căsătoria copiilor era decisă de părinţi. Erau situaţii în care tinerii nu se cunoşteau decât la nuntă. Părinţii erau o autoritate absolută. Ei negociau zestrea. Obiceiurile erau foarte severe. Părinţii judecau neînţelegerile tinerilor. Nu exista divorţ. Sfatul bătrânilor era un for de judecată recunoscut. Generaţiile trăiau separat. Respectul copiilor faţă de părinţi era total. „Acum, în numele modernizării, a dispărut respectul dintre oameni şi generaţii”. La căsătorie, acum, primează şi la ei sentimentul.

Tătarii sunt foarte perseverenţi în ceea ce fac şi acţionează după principiul: „Dacă eşuezi, continuă! Dacă eşuezi, iar continuă!”

„Sunt inteligenţi, buni matematicieni, buni istorici, buni gospodari, buni agricultori”. La şcoală, sunt ageri la minte. Învaţă uşor. „Copiii tătari sunt foarte buni la limba română şi la analiza gramaticală, sunt foarte buni la matematică” – afirmă o profesoară româncă din Techirghiol.

Limba tătară are 75% din limba turcă. Este mai dură decât turceasca. Are sunetele guturale. Religia, limba şi obiceiurile i-au asemănat mult cu turcii. La dansuri se deosebesc. „Dansul nostru este mai decent decât cel turcesc”, afirmă un tătar. Numele fetelor sunt aproape 90% nume de flori, iar ale băieţilor nume de luni, ei primind la naştere numele lunii în care s-au născut.

În căsătoriile mixte, religia şi numele se adoptă după cum convin tinerii. De obicei, fiecare îşi păstrează religia sa, dar unii mai trec la religia celuilalt. Numele poate fi prin combinaţie, de pildă, Dan şi Ciafar. Copiii primesc etnia după cum se înţeleg părinţii. Merg, mai ales, pe linia paternă. Moartea îi sperie pe cei mai mulţi etnici. Ea pune probleme celor care se ocupă de trecerea lor la cele veşnice. Întrebarea pe care şi-o pun este: „Pe mine, cine mă îngroapă?”

Înainte vreme, fetele necăsătorite purtau ferigeaua, marama cu ciucuri. Toate tradiţiile tătarilor sunt legate de religie. Hogea îi uneşte pe oameni. Tot el stinge unele conflicte dintre ei.

Oamenii conlucrează la Primărie şi la toate problemele satului. Sunt angajaţi în toate instituţiile şi întreprinderile din judeţ, fără nici o discriminare.

Ca datini şi obiceiuri au „cumpărarea miresei”, care în zilele noastre a ajuns simbolică, „Baeramul” - sărbătoare în general, „Kurban-Baeramul” - sărbătoarea sacrificiului batalului, „Ramadan-Baeramul” - sărbătoarea de post, „Kűreş” - trânta tătărească, cu semnificaţie laică, care anunţă majoratul bărbaţilor.

Familiile mixte respectă datinile ambilor soţi şi fac sărbători sau baeramuri duble. Din punct de vedere moral, tătarii sunt cu bun simţ şi cu simţul măsurii. Au suflet nobil şi inimă largă.

Prin redeschiderea Seminarului Musulman de la Medgidia, se vor asigura hogii sau preoţii musulmani care au şi rolul de şefi de grup etnic, de îndrumători spirituali ce conlucrează cu enoriaşii pentru păstrarea coeziunii grupului, prin împăcarea unor perechi, ajutorarea celor aflaţi în necaz şi cultivarea prieteniei, bunei convieţuiri, a ospitalităţii specifice românilor. Aici hogii sunt dintre tătari, nu sunt turci.

Tătarii au o pondere mai mare de intelectuali decât turcii, afirmă ei, pentru că îmbrăţişează cele mai diferite specialităţi cu studii superioare. Învaţă foarte bine limba română ca să poată ocupa orice post în societate. „Am tras cu dinţii să învăţăm limba română şi acum vorbim bine”, spune un intelectual. Limba tătară este mai puţin evoluată şi mai consonantică, mai dură.

Organizaţia etnică, Uniunea Democrată a Tătarilor, este organizaţie apolitică, echidistantă faţă de toate formaţiunile politice. A luat fiinţă în luna ianuarie 1990, la iniţiativa unui grup fruntaş de tătari învăţaţi, în frunte cu Gemil Tazil, profesor de istorie, membru în parlament, onorat cu Premiul Academiei pentru contribuţiile sale ştiinţifice. Uniunea are centrul în Constanţa şi filiale în Medgidia, Tulcea, Cobadin, Mangalia, Techirghiol, Valul lui Traian, Basarabi. Rolul ei este de a le conserva etnicitatea prin păstrarea obiceiurilor, datinilor, a limbii şi religiei. Tătarii afirmă despre ei înşişi: „Nu am creat probleme. Ne vedem de treaba noastră şi nu avem de gând să creăm probleme. Nu am avut nici un diferend cu vreo etnie. Ne împăcăm bine cu românii şi cu toţi ceilalţi”.

Redăm, în continuare, un interviu, dintre cele mai interesante, cu un subiect tătar.

„Ne-am păstrat obiceiurile, folclorul cu care ne prezentăm la spectacole în ţară şi în străinătate. Avem aceeaşi religie ca turcii, dar ne diferenţiem, totuşi. Am făcut facultatea la Iaşi. Am plecat cu un geamantan de carton. M-am bucurat de simpatia colegilor şi atunci şi acum. Fiind un student de vârf, am prieteni în toate colţurile ţării care mă caută şi acum. Când mă caută le spun <>. Am onorat şi onorez întotdeauna orice musafir cu tot ce am putut, ca regulă a ospitalităţii, care este lege de fier şi la noi. Tătarii au prieteni şi naşi români şi se căsătoresc cu românce. Am fost director şi înainte şi sunt şi acum, fără nici o discriminare etnică. Pot spune că noi, etnicii, avem mai multe drepturi, chiar privilegii faţă de dvs. majoritarii. Dacă noi avem o problemă, putem merge cu ea până în parlament, pe când dvs. nu”.

Grupul etnic al tătarilor este un grup muncitor, cuminte, cinstit şi corect în muncă. Are un procent ridicat de oameni bine pregătiţi, cu un nivel de bunăstare ridicat. La noi cuvântul este o valoare, ca şi cinstea. Nu există una vorbesc, alta fac.

Limba turcă şi tătară o învaţă şi românii, vorbind împreună. Limba tătară are 75% din limba turcă. Cu toate acestea, se fac emisiuni separate pentru turci şi pentru tătari. Căsătoriile mixte cu români îi adună pe toţi laolaltă. Copiii şi nepoţii ştiu toţi şi tătara şi româna. De altfel, limba română şi tătară se învaţă întâi în familie şi între copii şi apoi la şcoală.

Tătarii au o puternică cultură orală. Se deosebesc de turci după accent şi figură. Specific, în produsele de cofetărie, la noi, este baclavaua şi sarailia”.

Împrumuturi culturale de la români

Sunt multe: în port, în modul de organizare a nunţilor, sărbătorirea Anului Nou, elemente sau trăsături culturale din Paştele şi Crăciunul românilor. De asemenea, au preluat cerga românească, nunta cu dar, colindele, sorcova, pluguşorul, pentru că vin copiii români la ei şi vor să se bucure şi ei de aceste obiceiuri.

Înainte vreme, nunţile aveau un specific, ţineau 4 zile, se făceau separat la fată şi la băiat şi apoi se uneau, după ce băiatul lua mireasa. Masa pentru femei era separată de cea pentru bărbaţi. Se aduceau cadouri, prosoape, bani. La distracţie erau invitaţi seara tinerii necăsătoriţi, iar ziua familiştii, cei căsătoriţi. Nunta se făcea în saivane, în spaţii mari. Distracţia băieţilor şi a fetelor era deosebită, separată. Băiatul nu lua fata să stea de vorbă singur, ci printr-un intermediar care stătea de vorbă cu ea la fereastră, fata fiind în casă. Erau situaţii când tinerii se cunoşteau doar la nuntă. Nu existau divorţuri. Neînţelegerile se soluţionau în familie. Se aduna sfatul bătrânilor ca for de judecată şi se întrebau: Ce-i de făcut cu unul sau cu altul? Generaţiile erau foarte distanţate: fiul nu fuma, nu bea cu tatăl său. El era o autoritate absolută.

Acum, cu modernizarea, lucrurile s-au schimbat. A dispărut respectul dintre oameni, iar nunţile se fac la fel, la etnici ca şi la români, cu masă mare pentru toată lumea, cu dar sau, pur şi simplu, fără dar. Modernizarea diminuează din specificul etnic. Tinerii nu se mai entuziasmează de obiceiurile bătrânilor.