Maria cobianu-băcanu
Românii se deosebesc de saşi prin
Yüklə 1,98 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Saşii se deosebesc de români prin
- Împrumuturi reciproce De la români la saşi
- Interferenţe culturale între români şi saşi
- Diferenţele, împrumuturile şi interferenţele sunt pilonii pe care se sprijină contactul dintre culturi. Ele sunt cauze, dar şi efecte
- Sinuosul drum al contactului dintre cultura română şi cultura maghiară
- 3. Dificultăţile unui firesc contact dintre culturi
Românii se deosebesc de saşi prin:
- hora în faţa satului, - hora în faţa şcolii la Rotbav, - sărbătoarea onomasticii, pregătind o masă mare cu adulţi şi copii, - zestre mare la fete;
Saşii se deosebesc de români prin:
- bal mascat, în februarie, - balul pompierilor,
Împrumuturi reciproce
funcţionalitatea tradiţională de formă de întrajutorare între vecini;
Interferenţe culturale între români şi saşi
Interculturalitatea româno-maghiară din Târgu-Mureş, creuzetul interetnic bănăţean, biculturalitatea feldioreană şi mozaicul interetnic echilibrat dobrogean ne-au purtat pe aripile modelului cultural real de convieţuire interetnică normală, firească, chiar armonioasă dintre etnii, specific comunităţilor mixte cu români majoritari din perioada societăţii socialiste, mult blamată şi deloc valorificată în perioada post-decembristă. Această societate nu a fost perfectă, nu a dus la împlinirea idealurilor în care au crezut idealiştii şi promotorii ei, dar nici nu poate fi denigrată şi aruncată la lada de gunoi a istoriei, aşa cum fac unii farisei politicieni şi politologi din zilele noastre. Ea trebuie studiată, de la distanţa ce s-a aşternut în timp, cu calm şi echilibru ştiinţific şi moral. Să despărţim binele de rău, dar să nu aruncăm cu apa din albie şi copilul. În acest sens, am insistat asupra acestor aspecte, pentru o dreaptă judecată a vieţii sociale aşa cum a fost ea trăită de toţi, atât cu semnul plus, cât şi cu semnul minus, niciodată numai minus. Exacerbarea numai a relelor, a tarelor pe care orice cercetător care se respectă le recunoaşte şi le condamnă, negarea în bloc, cu rea-credinţă sau omiterea cu bună ştiinţă a aspectelor pozitive, nu relevă obiectivitate şi probitate ştiinţifică, ci partizanat politic găunos, derizoriu moral şi nevalid ştiinţific. Noi n-am putut trece peste această jumătate de secol care coincide cu viaţa noastră, pe care am cunoscut-o, am trăit-o, cu luminile şi umbrele ei, fără s-o analizăm cinstit şi cu responsabilitate. Am făcut acest lucru nu numai de dragul ştiinţei, dar şi din nevoia ca generaţiile care vin după noi, intoxicate de mult prea mediatizata ideologie postdecembristă a anticomunismului, care a exacerbat tarele lui, dar a omis părţile lui pozitive, să cunoască realitatea socială aşa cum s-a desfăşurat ea la firul ierbii, în adâncimea şi totodată cu înălţimea ei firească. Ne-am făcut o datorie de onoare din a completa tabloul relaţiilor interetnice cu acele căsuţe care reprezentau societatea socialistă, dar care lipseau, dacă l-am privi ca pe Tabloul Periodic al Elementelor Chimice al lui Mendeleev. (Acesta, în timpul vieţii lui, n-a reuşit să descopere toate elementele chimice, dar a avut intuiţia ştiinţifică de a le descrie şi de a le lăsa spre descoperire posterităţii sub formă de căsuţe goale, posteritate care, descoperindu-le, le-a umplut). Păstrând proporţiile în privinţa comparaţiei de mai sus, după noi, sperăm să-şi mai dea obolul, cercetând societatea românească pornind de la fapte şi nu de la prejudecăţi şi stereotipii politicianiste, interesate, false şi fără respectul istoriei, şi alţi cercetători care vor avea curajul să-şi asume realitatea în spirit filosofic, aşa cum este ea „fără nici un adaos din afară”. După această paranteză, să trecem la o analiză teoretică a acestor diferenţe culturale şi naţionale, dacă gândim minorităţile naţionale ca eşantioane ale naţiunilor din care provin. În lucrarea „Principiile sociologiei comparative” Nicolae Petrescu (Nicolas Petrescu, The Principles of Comparative Sociology, London, Wats & co, 1924, p. 19), pune în dezbatere principiul diferenţelor culturale care se exprimă în limbă, obiceiuri, valori, norme ce disting popoarele şi naţiunile. Acest principiu, al diferenţelor culturale, noi l-am prezentat mai sus sub formă empirică, aşa cum a rezultat din investigaţia de teren. De ce este important şi ce semnifică el? Este important, spune Nicolae Petrescu, pentru că, în societatea modernă, aproape toate interpretările fenomenelor sociale se bazează pe el. Este legat de fenomenul relativismului cultural din antropologia culturală potrivit căruia ceea ce pare să fie valid pentru o naţiune ( în cazul nostru, pentru un grup etnic sau o minoritate naţională), nu poate să fie acceptat ca valid pentru alta. De unde deconcertarea omului marcat de valorile morale acceptate de societatea în care s-a născut când intră într-o altă ţară cu condiţii, norme şi valori schimbate. „Deconcertarea” de care vorbeşte Nicolae Petrescu nu este altceva decât şocul cultural pe care îl trăieşte individul când intră într-o societate cu totul diferită de a sa pe care l-am analizat în prima parte teoretica a lucrării. Interpretarea diferenţelor sociale şi culturale produse de timp, spaţiu şi autorii lor, oamenii, este obiectul sociologiei comparative care dă posibilitatea judecării obiective a diferitelor valori produse de viaţa socială a diferitelor grupuri de oameni. Ceea ce pare straniu la început într-o cultură, spune Nicolae Petrescu, devine obişnuit cu timpul. Obişnuinţa străinului cu modelele culturale ale unei ţări şi asimilarea lor ca pe fapte normale este o etapă inerentă a înţelegerii relativismului cultural care arată că diferenţa nu este determinată de obiceiul sau norma în sine, ci de condiţiile şi concepţiile prin care noi îl vedem şi îl judecăm. „Pe măsură ce încercăm să înţelegem punctul de vedere străin comedia încetează”, subliniază autorul şi încearcă în continuare să descifreze punctul de vedere străin. Acesta poate fi aflat prin cercetarea bazei sociale specifice şi stabilirea mobilului real care susţine respectivul obicei sau model, în cazul nostru. Observarea practicilor culturale specifice grupurilor etnice studiate impune traducerea semnificaţiei lor, în termenii proprii observatorului. Pentru a afla semnificaţia lor trebuie însă să descoperim originea, istoria, mediul social în care ele s-au născut, mobilurile sau motivele obiective care au condus la diferenţele menţionate. În acest fel, se ajunge la principiul translaţiei sau al traducerii diferenţelor ce apar de la o comunitate la alta. Dar traducerea în sistemul propriu de concepte, idei şi teorii a diferenţelor dintre trăsăturile, modelele şi obiceiurile grupurilor umane este şi principiul fundamental al teoriei contactului dintre culturi, am arătat noi în prima parte a lucrării. În afara lui nu poate fi înţeleasă asimilarea şi integrarea elementelor culturale dintr-o altă cultură de către un grup cultural sau altul. De pildă, comparând fenomenul „vecinătate” în accepţia iniţială dată de saşi care a funcţionat sute de ani pentru ei, cu accepţia actuală, devenită comună saşilor şi românilor ne dăm seama de diferenţa de context social şi istoric în care ea funcţionează în zilele noastre. Sarcina noastră ca cercetători, în acest caz, este traducerea obiectivă, ştiinţifică a deosebirilor în echivalenţii lor reali din cultura saşilor trăitori între români. Fără îndoială, instituţia „vecinătăţii” s-a născut la saşii veniţi din Flandra din zona Moselei şi a Rinului ca o nevoie stringentă de a-şi soluţiona problemele de viaţă cu „resursele proprii”, fără a apela la „gazde”, care erau românii. Vecinătatea era microcomunitatea, mocrocosmosul lor etnic dincolo de care se simţeau în aerul rece al străinilor. Dacă la aceste condiţii mai adăugăm şi spiritul monadic specific filozofiei şi caracterului germanului, adică izolarea şi autocentrarea sa, devine explicabilă apariţia ei în viaţa saşilor veniţi ca grăniceri ai regelui Ungar, în 1224, prin „Bula de Aur” a lui Andrei al II-lea, prin care li s-au oferit privilegii de care au beneficiat până la realizarea dualismului austro-ungar, în 1867. Diferenţele, împrumuturile şi interferenţele sunt pilonii pe care se sprijină contactul dintre culturi. Ele sunt cauze, dar şi efecte ale contactului dintre culturi. În calitate de cauze relevă că nici un contact între culturi nu are loc dacă culturile nu sunt diferite, iar o dată ce are loc el duce la împrumuturi şi se finalizează cu interferenţe. Ca efecte ale contactului dintre culturi diferenţele, împrumuturile şi interferenţele exercită acţiune asupra lui accentuându-l. CAP. V. ROMÂNII ŞI MAGHIARII LA CONTACTUL DINTRE CULTURI 1. O scurtă istorie a maghiarilor Ungurii sau maghiarii îşi apreciază preistoria între mileniile 10 şi 4 î.e.n., după unele ipoteze, având ca „ţară de baştină”, cu aproximaţie, zona munţilor Urali, după altele, Asia Centrală, în preajma lacului Aral sau partea apuseană a Siberiei, spaţii care ar putea constitui cea mai timpurie etapă a etnogenezei lor (Gergely András, 1993, p. 9). În jurul anului 4.000 î.e.n. comunitatea din jurul Uralilor se descompune şi grupurile etnice fino-ugrice din ea se stabilesc la vest de Urali, la confluenţa râurilor Volga şi Kama, cu un mod de viaţă preponderent de culegători, bazat pe economia naturală, în care ocupaţii de bază erau pescuitul, vânătoarea şi culesul. Mai târziu, cu dezvoltarea uneltelor de metal, în rândul îndeletnicirilor economice locul principal îl ocupă agricultura şi creşterea animalelor. În jurul anului 1.000 î.e.n. având loc o nouă dezmembrare a unităţii fino-ugrice ei se deplasează pe cursul mijlociu al Volgăi în Siberia apuseană şi de-acolo au trecut spre Europa, sub presiunea atacurilor hunice. Influenţa turcica de care au avut parte triburile seminomade maghiare, în secolele IV-V e.n., le-a stimulat spiritul organizatoric şi le-a servit drept model de organizare. În secolul IX se găsesc între Nipru şi Nistru, în ţinutul numit Etelköz sau „locul între ape”, de unde se despart de cazari. Apoi, 7 triburi maghiare şi 3 triburi cabarice se vor uni constituind o societate militară seminomadică ce va angaja campanii militare la mare distanţă în stepă, ajungând, în cele din urmă până la Dunărea de jos, in Bazinul Carpatic. Sub Árpad, începe campania împotriva Bazinului Carpatic, atacând zonele de frontieră de pe Tisa, descălecând în Câmpia Panonică. Incursiunile ungurilor orientate către Apus vor fi curmate de două infrângeri la Merseburg în 933 şi la Agsburg în 955. În descrierea modului cum a fost cucerit Bazinul Carpatic, inclusiv Transilvania, Gergely András, omite să amintească şi de existenţa românilor. Iată cum mistifică el istoria, şi mai ales, prezenţa românilor in Transilvania. După el, „Ocuparea integrală a Bazinului Carpatic nu a fost un proces paşnic, nici în fazele sale următoare, părţile Transdanubiene fiind stăpânite de principatul bavarez, iar cele nord-estice de imperiul morav. În Câmpia Panonică şi în Transilvania descălecătorii se lovesc de interesele ţaratului bulgar. Bazinul Carpatic nu a fost niciodată un vid, subliniază el, dar - făcând abstracţie de avari – descălecătorii maghiari au fost primii care au reuşit să-l cuprindă sub o stăpânire unitară şi durabilă, procesul descălecatului considerându-l încheiat în jurul anului 900. Efectivul ungurilor descălecători îl estimează la o jumătate de milion. Populaţiile găsite aici au fost: slavii (sloveni, moravi, bulgari), francii precum şi avarii – aceştia din urmă greu de identificat – pot fi estimate la jumătatea efectivului ungurilor” (op. cit. p.13). Sa redăm şi versiunea românească. Fiind crescători de animale şi provenind din zona silvo-stepei euro-asiatice, ungurii au căutat întotdeauna păşunile din câmpiile joase, spun Nicolae Edroiu şi Vasile Puşcaş în lucrarea „Maghiarii din România” (1995, p. 9). Şesul panonic, cu marile cursuri de apă ale Dunării şi Tisei, nu va mai putea fi părăsit, maghiarii fiind învinşi în incursiunile lor spre vest, datorită forţei militare superioare a statelor bine organizate din centrul şi occidentul Europei. La venirea lor în Panonia, spun Edroiu şi Puşcaş, ungurii au găsit aici resturi de populaţie romanică, slavă şi avară; izvoarele scrise ungureşti (gestae) şi cele narative slave din sec. XI-XII îi menţionează pe slavi şi pe români (Blachi), iar alături de ei pe greci (Bizantini), bulgari şi germanici. În secolul X are loc procesul de sedentarizare a ungurilor în Câmpia Panonică şi transformarea modului lor de viaţă seminomadă în una organizată. În anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub conducătorul de trib Ştefan care în 1.001 se proclamă rege, constituind-se, astfel, Regatul Creştin al Ungariei care va desfăşura o politică de expansiune teritorială şi prozelitism catolic. De fapt, în expediţiile lor spre vest, trecând peste păduri, pentru cucerirea şesului panonic, triburile ungureşti întâmpinaseră rezistenţa oştenilor români Gelu, Glad şi Menumorut, cum spune Anonimus, notarul anonim al regelui Bela al III-lea, în lucrarea Gesta Hungarorum. După constituirea Regatului Ungariei la 1.000-1.001, începe perioada cuceririi sistematice a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt, cucerire ce a durat până în secolele XI-XIII. Stăpânirea reală, nu numai nominală, cum avusese loc în primele decenii ale secolului al X-lea, regalitatea maghiară a realizat-o cu ajutorul unor grupuri de populaţie migratoare, ca s-o poată stăpâni, ea extinzându-se pe o suprafaţă mult mai mare decât îi permitea populaţia proprie de care dispunea. Aceste grupuri au fost, iniţial, pecenegii şi secuii, apoi, cavalerii teutoni (grup mic german), pe care i-a alungat datorită propriilor lor tendinţe de expansiune şi, ulterior, saşii şi şvabii, populaţie germană, adusă din Flandra, Luxemburg şi alte teritorii germane. Coloniştii aduşi s-au bucurat de donaţii, privilegii, demnităţi, constituind alături de regalitate, clasa stăpânitoare. Vorbind despre această perioadă de răscruce în istoria românilor, părintele Episcop de Covasna şi Harghita, Ioan Selegean, spune în cuvântul DE ’NCEPUT al monumentalei Monografii „Românii din Covasna şi Harghita”, publicată la Editura Grai Românesc, în 2003: „La începutul mileniului al II-lea, trupele regatului ungar vor cuceri încet, încet, Transilvania, colonizând apoi o populaţie secuiască pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului. Acest moment va marca pentru totdeauna viaţa românilor din Carpaţii Răsăriteni, care vor rămâne aproape un mileniu sub stăpânire străină, reuşind să transforme acest spaţiu de cultură şi civilizatie românească, într-unul unde astăzi românii sunt minoritari... Cei doi „fraţi”, Mureşul şi Oltul, izvorâţi de la poalele Muntelelui Hăşmaşul Mare, au fost martorii marilor evenimente şi frământări şi ale unora din cele mai zbuciumate pagini din istoria românilor. Cetăţile dacice şi castrele romane marchează acest teritoriu sacru al străbunilor noştri. În aceste cetăţi, puse încă puţin în valoare, s-au găsit obiecte cu inscripţii creştine încă din secolele III şi IV, acestea demonstrând atât continuitatea românilor aici, în Carpaţii Răsăriteni, cât şi pătrunderea creştinismului încă din primele veacuri”(p.5). Pătrunderea maghiarilor pe linia Tisei, dinspre vest pe Someş-Mureş, la poalele Munţilor Apuseni, apoi, în spaţiul intra-carpatic dinspre Nord-Vest, Bihor, Satu-Mare, Crasna-Sălaj, Cluj, Turda, urmate de Arad, Deva, Alba Iulia „a marcat pe pânza de populaţie românească mici insule ungureşti, care se vor mări în secolele următoare prin alimentare demografică din Panonia şi prin spor natural” (Edroiu şi Puşcaş, p. 12). Cu toate acestea, subliniază autorii, aducerea secuilor şi colonizarea saşilor n-a fost de natură să modifice radical peisajul etno-demografic din teritoriile cucerite de regalitatea maghiară. Românii au rămas majoritari şi răspândiţi pretutindeni în Transilvania. Maghiarii, organizaţi în comitate, sunt dispuşi în cetăţile regale, în reşedinţele de comitat, în jurul curţilor nobiliare şi în satele învecinate. Românii au rămas în blocuri etno-demografice compacte, unde formau ţări, cnezate şi districte, aveau instituţii proprii, rezultate din feudalismul românesc autohton: ducate şi voievodate. Românii din insulele ungureşti şi din zonele compacte secuieşti şi săseşti au fost supuşi unui continuu proces de asimilare atât pe cale naturală, în procesul convieţuirii de zi cu zi, cât şi prin metode forţate, ceea ce a dus la reducerea numărului lor în Voievodatul din teritoriul intracarpatic din cadrul Regatului Ungariei. La această stare de lucruri se mai adaugă şi deplasarea sau migraţia unor grupuri de populaţie spre Ţara Românească şi Moldova, unde şerbia nu ajunsese la gravitatea celei din Transilvania, principatele române oferind posibilitatea scăpării de iobăgie. Românii au constituit în Transilvania, atât în epoca voievodatului (sec. XIII-XVI) cât şi în timpul Principatului (sec. XVI-XVII) o populaţie dominant rurală, de iobagi, oraşele medievale fiind, iniţial, apanajul saşilor, apoi al maghiarilor şi secuilor. Legislaţia, nobilii stărilor privilegiate - saşii, maghiarii şi secuii – interziceau pătrunderea românilor în oraşe. În secolul XVI, estimările relevă că românii formează majoritatea absolută a populaţiei „Principatului” care „întrec” pe celelalte naţiuni la un loc (unguri, saşi, secui) şi sunt răspândiţi peste tot în Transilvania. În urma destrămării Regatului Ungariei, după batalia de la Mohács (1526), şi transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, o parte din populaţia maghiară, nobilime, orăşeni, ţărani, se refugiază în Transilvania, desprinsă de regat. Românii continuă să fie însă excluşi din viaţa politică în care funcţiona regimul stărilor bazat pe sistemul celor trei naţiuni privilegiate, iar religia lor ortodoxă să fie considerată „tolerată”. După cucerirea Principatului Transilvaniei de către Habsburgi (1688-1711) Curtea de la Viena va proceda la colonizări de populaţie germanică (şvabi, mai ales) sau de altă origine etnică, modificând în defavoarea românilor proporţia dintre etniile din Transilvania. Cu toate acestea, Recensămintele austriece din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, efectuate după confesiune, limbă sau etnie, îndică aceeaşi proporţie etnică în Transilvania: 2/3 români, 1/3 unguri, secui, saşi şi alţii. Politica de maghiarizare forţată a românilor în perioada dualismului austro-ungar a dus la micşorarea numărului românilor în teritoriile româneşti anexate în Monarhia Austro-Ungară, sporind populaţia maghiară pe seama celei româneşti şi germane. La Recensământul din 1910, deşi criteriul de înregistrare a etniei a fost limba vorbită frecvent, cea maghiară fiind limbă obligatorie, românii deţineau tot majoritatea populaţiei 53,7%, maghiarii 31,6% şi germanii 19,7%. Această pondere absolut majoritară a românilor în Transilvania de-a lungul întregii sale istorii este, după părerea noastră, cel mai tare indicator al continuităţii şi al îndreptăţirii noastre la Transilvania cât va fi şi va trai poporul român! Baza etno-demografică majoritar românească îmbinată cu principiul democratic al autodeterminării naţionale a condus la unirea teritoriilor locuite în majoritate absolută de români la 1 decembrie 1918, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul cu România la care îşi afirmase deja voinţa Basarabia şi Bucovina. Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 şi Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 au consfinţit Unirea Transilvaniei cu România. În urma Tratatului de la Trianon maghiarii au trait şi încă traiesc şi acum în 2006, un puternic sentiment de frustrare de care nu se pot vindeca. Este legitim: au pierdut statutele şi privilegiile economice, sociale, politice de care s-au bucurat un mileniu şi mai bine, deşi au fost întotdeauna în inferioritate numerică şi nelegitimi pe un teritoriu pe care trăiau deja de sute de ani românii. De la 1918 până în prezent, întreaga raţiune de a fi a forţelor politice radicale din Ungaria a constat şi constă încă în revizuirea Trianonului care a consfinţit eliberarea teritoriilor şi a locuitorilor lor din „închisoarea popoarelor”, cum devenise monarhia austro-ungară. Între cele două războaie au dus, de asemenea, o politică subterană de pregătire a revizuirii Trianonului. Perioada horthystă le-a renăscut maghiarilor speranţa dominării fostelor popoare pentru 4 ani, (1940-1944), ani atât de duri încât au rămas adânc încrustaţi în memoria trăitorilor lor. Prin setul continuu de Proiecte de statute pe care le poartă pe la Porţile Europei din 1990 până astăzi, nu se poate să nu se vadă aceeaşi dorinţă nestrămutată de a întoarce roata istoriei spre epoca medievală, când ungurii dominau discreţionar populaţii întregi, deşi lumea a evoluat şi dreptul tuturor de a fi egali şi totuşi diferiţi unii de alţii a devenit un principiu fundamental al lumii democratice în care vrem să intrăm.
dintre cultura română şi cultura maghiară Studiul contactului dintre culturi în raporturile dintre români şi maghiari este strâns legat de istoria lor comună şi veche de peste o mie de ani. Descifrarea acestui contact cu obiectivitate ştiinţifică de ambele părţi nu a fost posibilă până acum, dar poate viitorul european va întoarce fila istoriei de aici înainte, dand speranţe tuturor celor care le aşteaptă. Românii, deşi „băştinşi şi în majoritate absolută întotdeauna în Transilvania”, nu au ajuns niciodată la un acord cu maghiarii în ceea ce priveşte interpretarea istoriei comune bazată pe adevăr şi corectitudine. Maghiarii, popor migrator, venit din stepele Asiei, şi stabilit în Panonia în jurul anului 896, unde existau români crescători de animale şi agricultori, extinzându-se, mai târziu, spre răsărit, i-au trecut prin foc şi sabie ca sa-i domine şi au scris de fiecare dată istoria după interesele lor de stăpânitori. Mai mult, istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele migratoare - cumanii şi tătarii - şi pentru consolidarea vieţii economice, ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi se împleteşte mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci şi buni numai de plătit taxe şi de muncă. La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut, „duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş, şi urmaşii lor li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadareaa Transilvaniei de către unguri a durat mai bine de trei secole( Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat, profitând de criza internă a regatului, îşi recuceresc suveranitatea, astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul XI. Numai pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-administrativă asupra Transilvaniei. Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, formele de organizare în instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial specificul politico-administrativ românesc (op. citată, p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei si-a păstrat autonomia până în 1541 când regatul ungar a fost transformat în paşalâc turcesc, înainte de această dată, maghiarii fiind înfrânţi de turci la Mohács, în1526. În noua situaţie Transilvania se constituie ca principat autonom însă sub suzeranitate turcească, dobândind acelaşi statut ca celelate două ţări româneşti. Prerogativele principilor ei sunt asemănătoare cu ale domnitorilor români din Moldova şi Ţara Românească. La sfârşitul secolului al 17-lea, în 1691, după victoriile obţinute de Imperiul habsburgic asupra Turciei, Transilvania şi Ungaria au fost anexate acestuia. Dar Transilvania a fost tot privilegiată, ea rămânând principat şi, apoi, mare principat, rang oferit de însăşi împărăteasa Maria Tereza, ca provincie în cadrul Imperiului habsburgic până la 1867, când s-a constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobată politic şi administrativ în Ungaria. În aceste condiţii, mult trâmbiţata „autonomie” reclamată de maghiarii contemporani în toate statutele, ca fiind o trăsătură specifică lor, este destul de şubredă şi nu rezistă datelor severe ale istoriei. Transilvania, prin abilitatea conducătorilor politici de origine română şi profunda asemănare cu ţările surori, Moldova şi Ţara Românească, s-a bucurat de largul privilegiu al autonomiei de-a lungul istoriei, pâna în 1867. De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940 – 1944, împotriva românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare fizică, psihică şi culturală. La 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin voinţa sa liber exprimată un destin istoric unic, fapt istoric de decizie şi rezonanţă internaţională, Transilvania a fost scoasă de sub tirania ungară până în 1940. Însumând anii, practic, Transilvania a fost stăpânită prin forţa cea ma brutală de unguri numai 55 de ani, între 1867-1918 şi 1940-1944, ambele rapturi de libertate şi suveranitate bazându-se pe alianţe şi coaliţii care le-au adus mai mult dezastre decât refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Cel mai nociv factor în calea contactului dintre culturi a fost procesul de asimilare a românilor şi a celorlalte grupuri existente de către secuii maghiarofoni, desfăşurat în diferite etape istorice, atât în mod natural prin atragerea conducătorilor români, oferindu-le privilegii şi donaţii, cât şi prin forţă politică, juridică şi administrativă, mai mare sau mai mică. „Din cele vreo 10 valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din ceea ce începe a se denumi Secuime - spune acad. Nicolae Edroiu în Prefaţa la monografia „Românii din Covasna şi Harghita (2003) – 5 sunt înregistrate în ultimul secol şi jumătate, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele erau efectuate sub administraţia austriacă, ungurească sau românească. Asemenea evenimente şi perioade de intensă deznaţionalizare a românilor din Estul Transilvaniei se plasează la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în vremea dualismului austro-ungar (cu vârful procesului la începutul secolului al XX-lea), în timpul ocupaţiei ungaro-horthyste (1940-1944), pe durata instituirii Regiunii Autonome Maghiare de către comunişti (1952-1968, n. ns.) şi după evenimentele din 1989. În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă mult mai puţini decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor indelung fixate şi că în aceasta situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta al celor invadaţi. Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între grupurile sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost însă limitate, în mod deosebit, din cauza diferenţelor socio-economice ce existau între români şi maghiarii stăpânitori, dar şi concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini, informaţi şi documentati, inclusiv după documentele ungare, germane etc. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective. Multitudinea de falsuri reiese atât lecturând lucrări ale românilor despre istoria maghiarilor, cât şi ale istoricilor străini sau maghiari obiectivi. Un model de analiză a acestei falsificări a istoriei îl constituie lucrarea colectivă din care am citat unele idei („Transilvania – Istorie şi dăinuire românească. Documente oficiale ungare confirma” de Ioan N.Ciolan, ConstantinVoicu, Mihai Racoviţan), ale carei realităţi se regăsesc în documente oficiale ungare - aşa cum anunţă autorii şi în subtitlul ei - scrise în limba maghiară, germană sau limbi de circulaţie internaţională de istorici şi oameni de cultură maghiari, germani sau de alte naţionalităţi. Cele 318 Note bibliografice de la sfârşitul ei constituie o demonstraţie de felul cum trebuie scrisă istoria reală a popoareloe aflate în vecinătate. În cercetările noastre sociologice am înţeles bine modul conştient de falsificare a ei de către liderii politici şi etnici maghiari. Ei ne mărturiseau cu o totală dezinvoltură că ceea ce ne desparte de ei este istoria. „Până aici se poate discuta orice, dar în probleme de istorie ne situăm pe poziţii complet opuse”, ne relata un intelectual maghiar de la o importantă instituţie de cultură. Teoria istorică a pământului pustiu şi a maghiarilor băştinaşi şi, în consecinţă, stăpânitori; a românilor venetici, infiltraţi între secolele XIII-XVIII, care i-au asuprit şi privat de drepturi; a Transilvaniei ca pământ maghiar şi a transilvanismului ca specific cultural zonal; a nedreptăţii Trianonului, care a mutilat Ungaria; a etnocidului practicat de români şi guvernele lor pentru a-i diminua numeric; a lipsei de credibilitate pentru ei a românilor etc. sunt principalele probleme în care dezbaterea onestă, cinstită, sinceră a fost imposibil de realizat, reflectate şi în monografiile, atlasele şi lucrările lor de istorie. Un exemplu de tratare asemănătoare, deşi unele note de obiectivitate, pot fi văzute la unii autori maghiari, contributori în proporţie covârşitoare la realizarea ei, îl constituie şi lucrarea recentă „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”, editori Levente Salat şi Smaranda Enache, apărută la Cluj în 2004, sub auspiciile Ligii Pro Europa şi ale Centrului de resurse pentru diversitate etnoculturală din Cluj. Consideraţiile legate de viziunea maghiarilor contemporani despre problematica noastră, a contactului dintre culturi, exprimat în relaţiile interetnice româno-maghiare va constitui un subcapitol de sine stătător ceva mai departe. În ultima perioadă, alte false probleme promovate de maghiari au fost românizarea secuilor prin procesul de industrializare a ţării în perioada socialistă şi transformarea în mare dramă a absolvenţilor maghiari repartizaţi în zone româneşti. După cum, la fel de dramatizată, a fost şi repartizarea absolvenţilor români în judeţele Covasna şi Harghita, pentru că în acest fel li se modifică structura etnică, de parcă nu ne aflam în România, ci în Ungaria! Dată fiind prezenţa maghiarilor la guvernare în ultimele trei legislaturi, din 1996 până în prezent, 2006, se poate vorbi de o schimbare radicală a strategiei de acţiune: au scăzut acţiunile protestatare, dar a crescut ponderea dezideratelor prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică prin lege. Un astfel de ultim deziderat este Statutul Legii Minoritaţilor care, in fapt, este o forma deghizată a Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc, respins în Parlamentul României în 2004. În acest fel, ei sunt chiar mai eficienţi decât până acum. Iar amenunţarea cu respingerea de către UE a integrării europene a ţării dacă Statutul Minoritaţilor nu este votat aşa cum l-au proiectat ei, poate să le aducă succesul aşteptat. Rămâne de văzut dacă Partidul Democrat în frunte cu Preşedintele lui Emil Boc şi prefect al judeţului Cluj, din interes de imagine publică pentru viitorii lui alegători din zonă va fi consecvent cu scoaterea Capitolului 5 privind Autonomia culturală care prevede crearea unor organisme etno-culturale paralele cu cele ale statului român, dar cu atribuţiile lui sau va ceda pentru menţinerea coaliţiei la putere. În plus, Statutul poate să cadă şi dacă în Camera Deputaţilor va fi respins de către majoritatea ce ar putea proveni din opoziţie şi deputaţii din coaliţie care nu sunt de acord cu prevederile lui. Forţarea impunerii Legii Statutului Minorităţilor, apoi a Autonomiei Culturale la APCE (Adunarea Parlamentară a Consiliul Europei) şi afirmaţia lui György Frunda, ca şef al Delegaţiei României la APCE, că el nu reprezintă România, ci pe maghiarii nu este altceva decât un atac deschis la art. 1 din Constituţia României, articol care nu se negociază, dar pe care toţi liderii maghiari îl resping în numele unor teorii şi modele de soluţionare a problemelor interetnice pe care ei înşişi le promovează în ţările cu minoritari maghiari. Lipsa de loialitate a lui Frunda şi a coetnicilor lui lideri este de mult recunoscută în ţară şi în afara ei, dar afirmarea ei şi impunerea unei recomandări care să-i avantajeze pe ei în demersul de autonomie teritorială şi culturală, în raporturile dintre minorităţi şi majoritate la nivel european nu este altceva decât încercarea de deschidere a Cutiei Pandorei într-o problemă atât de complexă şi de sensibilă, prezentă în toate ţările Uniunii Europene. Intransigent şi fără menajamente se comportă şi Marko Bela, Vice prim ministru în Guvernul României, din 2005, referitor la Legea statutului minorităţilor. El a declarat că nu va accepta nici o modificare esenţială a legii statutului minorităţilor. Se opune oricăror iniţiative şi soluţii ce nu provin de la UDMR. Aşa cum spune un ziarist – Alexandru Moraru – „El e contra a tot şi a toate. E împotriva oricărei pravile şi reglementări ce n-are girul lui. E barieră şi scut, zid gros, dig impenetrabil. Fiind medaliat de Ungaria cu distincţia „Marea Cruce a Ordinului Fidelitate pentru Patrie” el o răslăteşte cu fidelitate şi un exemplar sentiment naţional” (Naţiunea, nr 342, 15-21 februarie 2006). Aceste manifestări antiromâneşti sunt totodată şi rezultatul unei continue politici de trădare a intereselor naţionale de către guvernele româneşti post-decembriste, ai căror reprezentanţi, pentru a-şi asigura un fotoliu sigur. aducător de foloase necuvenite, au apelat la UDMR, partidul etno-cultural-politic „de serviciu” la orice guvernare care nu formează o majoritate stabilă din propriii ei membrii sau aliindu-se cu alte partide româneşti. 3. Dificultăţile unui firesc contact dintre culturi Contactul dintre cultura română şi cultura maghiară se încadrează în tipul de relaţii de dominaţie între părţile componente şi, prin aceasta, asimetrice. Între cei doi actori nefiind relaţii de cooperare şi înţelegere bazate pe valori şi norme general-umane acceptate, contactul dintre culturi se manifestă trunchiat, distorsionat, în forme socio-afective de adversitate. Ele au fost cele mai vizibile în modul de exprimare în perioada răsturnărilor politice ce au avut loc în decembrie 1989, când maghiarii au pornit o adevărată cruciadă împotriva românilor din Covasna şi Harghita unde ei, maghiarii, erau majoritari. Actele de bestialitate, molestare, umilire şi represiune pe care le-au comis le-au amintit românilor de cei 4 ani de ocupaţie horthyistă care „au ţinut cât 4 secole”, cum obişnuia să spună mitropolitul Nicolae Colan. Partea cea mai tragică a acestei istorii actuale este că ea a fost complet îngropată în comentariile şi studiile post-decembriste, fără nici un fel de remuşcări, privită ca un fapt normal. Chiar mai mult, unii autori maghiari fac caz de „aportul populaţiei maghiare” prin episcopul Laszló Tökes care a constituit, chipurile, „scânteia revoluţiei române”. De crimele şi dramele pricinuite miilor de români din Covasna nu suflă nici unul nici un cuvânt, nici o scuză, deşi se ştie că cei ce uită istoria riscă s-o repete (Santayana). Dr. George Duma din America, un statornic şi inflăcărat apărător al cauzei românilor, atât în America, ţara adoptivă, cât şi în România, de 15 ani de zile încearcă să-i sensibilizeze pe maghiari prin autorităţile române postdecembriste de a prelua modelul ţărilor occidentale care pentru crimele făcute popoarelor în al doilea război mondial şi-au cerut scuze. Dar maghiarii nu vor să facă acest gest moral nobil prin care să-şi recunoască greşelile, deşi nici ei, nici Horthy n-au fost judecaţi la Procesul de la Nürenberg. Ei chiar şi l-au reabilitat pe Horthy cu mare pompă, aducându-i osemintele în ţară şi înmormântându-l cu onor şi cu steagul Ungariei! Acestea, sunt aspecte crude, dure ale relaţiilor româno-maghiare peste care atât politicienii maghiari, cât şi cei români, interesaţi în păstrarea puterii, aruncă vălul uitării, sfidând mândria şi demnitatea românilor.La fel de loviţi de molima uitării sunt maghiarii când se vorbeşte de fostul regim socialist în care au fost trataţi cu aceleaşi menajamente recunoscute şi de cercetătorii străini, în special americani, care efectuau cercetari şi studii sociologice pe problema relaţiilor interetnice din România. Eram studentă în ultimul an de facultate, faceam practica studenţeasca la Casa Scânteii, la Editura Politică, şi treceam pe coridorul Editurii Kriterion unde era o aşa mare vâltoare de autori, scriitori şi redactori cum nu mi-am imaginat. Iar cand am ajuns după absolvire cercetătoare, noi ca autori români, nu am putut să publicăm rezultatele cercetărilor noastre din motive ideologice cunoscute, ceea ce nu a fost corect, dar la Editura maghiară Kriterion continua aceeaşi mişcare efervescentă de publicare de lucrări în sectorul editorial, pe când reprezentanţii diasporei lor din America, precum Michael Sozan, intoxica opinia publică şi mediul ştiinţific american scriind articole despre „genocidul cultural” pe care îl comite România asupra maghiarilor ! Aceeaşi amnezie manifestă maghiarii când se vorbeşte despre foştii lor politicieni care au servit în regimul trecut, pe care i-au promovat cu succes şi după 1989, despre care nu vorbesc niciodată critic, dar o fac din plin cu privire la românii din perioada regimului trecut. Fac aceste aprecieri fără să se considere ca i-aş apăra sau condamna în mod deosebit pe unii sau pe alţii pentru ceea ce au făcut atunci. Despre regimul socialist mi-am spus clar poziţia, el trebuie tratat cu luminile şi umbrele sale şi nimic mai mult. Dar o minimă decenţă morală şi analiză critică este de aşteptat şi de la ei, care, din păcate, nu vine niciodată, ei fiind întotdeauna îndreptăţiţii, prin ceea ce fac, şi asupriţii şi nedreptăţiţii, dacă nu li se satisfac şi cele mai aberante cerinţe, pe când românii sunt în toate acţiunile lor prezentaţi în clişeu negativ. Atitudinea de frondă, de împroşcare şi jignire faţă de biserica ortodoxă şi slujitorii ei din judeţele Covasna şi Harghita, este un alt teren în care se demonstrează spiritul intolerant şi funciar nihilist al maghiarilor în privinţa nevoii umane a românilor de a-şi exprima credinţa şi, implicit, această trăsătură etnică. Comparaţia batjocoritoare cu privire la Bisericile româneşti cu turlele „în formă de ceapă” s-a extins mult dincolo de hotarele ţării, ceea ce nu-i onorează, ci, dimpotrivă, stârneşte antipatia şi oprobiul, mai ales, al acelora care au avut fericita ocazie să le vadă şi să le admire frumuseţea.Dovada atitudinii şi comportamentului dominante ale maghiarilor şi de desconsiderare a nevoilor românilor este şi faptul că cerinţele românilor fixate prin protocoale rămân petice de hârtie sau sunt omise în variantele finale, pe când ale lor se înfăptuiesc. De pildă, în Protocolul încheiat între PSD şi UDMR în 2002, scrie Ioan Lăcătuşu, (Tendinţe de enclavizare, 2004, p.12), problemele ridicate de comunităţile româneşti din Covasna şi Harghita nu au fost incluse în varianta finală a acestuia. Ele se refereau la: eliberarea autorizaţiei pentru ridicarea în parcul Municipiului Sf. Gheorghe a unei troiţe închinate eroilor revoluţiei din Decembrie 1989 şi foştilor deţinuţi politici, alături de celelalte două însemne de expresie maghiară existente; definitivarea şi aprobarea stemei judeţului Covasna şi a celorlalte localităţi din judeţ cu populaţie etnic mixtă prin includerea în cuprinsul acestora a însemnelor heraldice reprezentând şi cultura şi spiritualitatea românească; eliminarea căştilor de traducere simultană la şedinţele Consiliului Municipal Sf. Gheorghe şi respectarea normelor metodologice de aplicare a Legii admnistraţiei publice locale; respectarea prevederilor legale referitoare la situaţiile în care, prin excepţie, legea prevede şi condiţia cunoaşterii limbii maghiare (pe care ei au stabilit-o ca o condiţie eliminatorie pentru înscrierea la concursul pentru postul de auditor la Primăria Municipiului Sf. Gheorghe). Contactul normal între culturi este viciat în perioada post-decembristă de numeroasele statute de autonomie formulate şi reclamate de maghiari din care reiese o singură cerinţă: aceea a autonomiei teritoriale ca bază reală a creării unei enclave distinctive a grupului etnic maghiar în centrul României. Liderii maghiari nu pun nici prin presă, nici prin studii problema interferenţelor româno-maghiare în istoria şi cultura română şi maghiară. Principala lor preocupare este de a ridica ziduri între români şi maghiari şi nu de a construi punţi de trecere între cele două grupuri etnice. În acest sistem de gândire, ei afirmă cu putere şi frecvent subiecte precum: apartenenţa minorităţii maghiare din Transilvania la naţiunea culturală maghiară, beneficiile legitimaţiei de maghiar, necesitatea dublei cetăţenii, frustrările generate de „sindromul Trianon”, raportarea negativă la instituţiile statului român, pe scurt, tot ceea ce desparte pe maghiarii din Transilvania de români şi îi apropie de patria-mamă Ungaria. După toate acestea, mă întreb acum, cum de mai promovează sau mai pun în discuţie modelul franco-german de reconciliere prin exemplul Oficiului Franco-German pentru Tineret în lucrarea lor recentă despre relaţiile româno-maghiare? Nu se dezic total în raport cu practica lor de ghetoizare, inclusiv în facultaţi, cum se întâmpla în zilele acestea la Babeş-Bolyai în Cluj? (Februarie 2006). Exemplele ar putea continua, dar în cele ce urmează, ne vom limita doar la enunţarea unor aspecte de discriminare de către maghiarii majoritari a românilor din Covasna şi Harghita, din perspectiva societăţii civile româneşti, aspecte care fac din contactul dintre culturi nu un mijloc de îmbogăţire şi înnobilare umană, cum preconizăm noi, ci un motiv de discordie şi neîmplinire pentru membrii ambelor grupuri etnice În arealul etnocultural Covasna – Harghita, statutul românilor se înscrie în ceea ce sociologii numesc grup minoritar în dublu sens: ca grup dezavantajat asupra căruia se exercită presiuni şi discriminări şi ca grup cu pondere numerică mai mică decât populaţia majoritară de origine maghiară, (aici fiind majoritară numai pe plan zonal: în Harghita şi Covasna). Dintre discriminările pe care le suportă românii din zonă amintim:
|