Maria cobianu-băcanu

În general, cu populaţia de rând nu sunt probleme, afirmă prefectul. Se poate dialoga. Printre maghiari se poate trăi foarte bine dacă abdici de la principiile mari şi dacă nu iei atitudine. Să nu vezi, să nu auzi şi să-ţi abandonezi etnia. Ca oameni, sunt corecţi, harnici, te poţi înţelege cu ei. „Dar până la un punct: să nu-i atingi la hungarism că aici nu mai ai acces. Şi cei mai moderaţi spun că Ardealul trebuie să fie al lor”, după principiul: „tot al nostru”. Ei trăiesc puternic afectiv sentimentul etnic.

UDMR incită tot timpul. Fără ei, judeţul Covasna ar fi cel mai liniştit judeţ din ţară. Dacă românii iau atitudine normală sunt imediat etichetaţi „extremişti” şi „şovinişti”.

Sunt sate în care au mai rămas doar bisericile ortodoxe, fără oameni. (De reţinut, că nu se înfiinţase Episcopia de Covasna şi Harghita. Ea se va înfiinţa în 25 septembrie 2004). Singurul element de românitate mai sunt pietrele de la morminte, dar şi ele au fost smulse, iar numele de pe cele care au mai rămas dovedesc maghiarizarea purtătorilor lor.

Tot în valul „revoluţiei maghiare” şi al entuziasmului de a scăpa de romani în Transilvania, pe lângă separarea şcolilor şi alungarea copiilor şi cadrelor didactice române, a fost desfiinţat şi Muzeul Judeţean care avea două secţii, română şi maghiară şi în locul lui a apărut „Muzeul Naţional Secuiesc”, spre sfidarea românilor ale căror piese geto-dacice sunt inaccesibile marelui public şi zac în depozite. Demersurile Prefectului la Ministerul Culturii de atunci, de reînfiinţare a muzeului comun au rămas fără rezultate. Românii cu funcţii de conducere au fost înlăturaţi în numele fostului regim. În judeţ, problemele maghiarilor sunt rezolvate, ale românilor, nici pe departe.

Discuţiile cu alţi reprezentanţi ai românilor au pus în evidenţă noi aspecte. În judeţ au rămas puţin români din afara lui. Şi-au vândut apartamentele la schimb cu maghiarii din Bucureşti, Braşov şi au plecat. În acest fel, a scăzut ponderea românilor, iar maghiarii s-au concentrat în zonă. Străzile, localităţile au primit nume bilingve, iar şcolile mixte nume ungureşti. „Maghiarii nu sunt de acord cu nimic şi nu sunt mulţumiţi de nimic. Aşteaptă banii de la Bucureşti şi ordinele de la Budapesta. Primarii sunt instruiţi la Budapesta”, ne spune un subiect bun cunoscător al colegilor lui de muncă maghiari. Tinerii maghiari nu învaţă limba română. Li se induce aversiunea faţă de limba română. De aceea, nu înţeleg româneşte. La istorie, li se dictează doar câteva fraze.

În orice dialog, maghiarii sunt ospitalieri în faţă şi te sapă pe la spate. Acţionează în forţă, după principiul: „Aici şi acum” şi „ Acum sau niciodată”. Ei sunt foarte organizaţi. În 22 decembrie românii s-au trezit nepregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze, pe când ei ştiau ce au de făcut. Atunci ei erau deja pe val. Atitudinea lor emblematică a fost şi a rămas dispreţul faţă de statul român. De pildă, primarul nu poartă eşarfa cu tricolorul statului român la evenimentele oficiale sau steagul românesc stă ascuns, pe undeva, nu este la loc de cinste. Este un continuu du-te vino de înfrăţiri şi vizite între maghiarii din România şi Ungaria. Domneşte legea bunului plac.

În judeţul Covasna sunt până la o sută de localităţi unde nu sunt şcoli, biserici, preoţi şi unde se merge pe asimilarea naturală prin constrângerea la care sunt supuşi locuitorii pentru a-şi satisface nevoile zilnice. Bisericile româneşti, ca şi slujitorii lor, sunt sărace că ele în regimul trecut nu au fost subvenţionate, pe când cele catolice au fost subvenţionate şi de ele nu s-a atins nimeni.

Din perspectiva istorică, spun istoricii locali, relaţiile interetnice se confundă cu procesul de maghiarizare care se observă în modul de scriere a numelor de persoane. În epoca medievală, se identificau cu cele sociale de la proprietar la iobag. Românii sunt pomeniţi în documente, în fonduri familiale şi administrative, în calitate de iobagi pe feuda unui grof. În perioada interbelică, autorităţile României întregite dintre 1918-1940, au încercat „unele reparaţii ale stricăciunilor anterioare”, cum spune un subiect al cercetării noastre, „cu rezultate impresionante, unele chiar emoţionante”, în două domenii: cultural şi spiritual. Şcoala şi biserica românească au fost repuse în drepturile lor şi s-au făcut eforturi mari pentru re-românizarea românilor după efectele dezastruoase ale politicii de maghiarizare desfăşurate anterior. Momentele de mare dramatism ale Ardealului nu pot fi uitate: anii 1848-49, 1918-1920, 1940-1944, perioada RAM ((Regiunii Autonome Maghiare) şi evenimentele din 1989-1990. Documentele din aceşti ani sunt zguduitoare.

După 1989, lovitura asupra comunităţii româneşti s-a dat prin şcoală şi biserică. Separarea şcolilor, dezorganizarea sistemului de învăţământ şi luarea şcolii de limbă maghiară pe cont propriu de către reprezentanţii de etnie maghiară din Ministerul Învăţământului, ajutaţi de uneltele autointitulate „democrate”, dar în fond, antiromâneşti, au constituit cele mai grave încălcări ale legislaţiei, ale Constituţiei, în cele din urmă, ale autorităţii statului român asupra cărora nu s-a mai revenit. Aceste „obiective” fiind cucerite, liderii maghiari au trecut la noi revendicări. Experienţa de minoritari a românilor din Covasna şi Harghita i-a dus la concluzia că, atâta vreme cât şcoala şi biserica sunt în suferinţă, românitatea este grav afectată.

Raporturile dintre români şi maghiari, arată subiecţii cercetării, nu sunt cele aşteptate, de înţelegere şi cordialitate, ci sunt de asimilare, printr-o politică etnică agresivă a maghiarilor dusă cu contribuţia guvernanţilor români, prea slabi şi prea laşi pentru a impune interesul naţional, al conservării identităţii românilor minoritari numeric în această zonă.

În localităţile cu populaţie dominant maghiară românii sunt pe cale de dispariţie. În Aita Mare, judeţul Covasna, de pildă, din 72 de familii de români mai sunt doar 20 (în 1994, când realizam cercetarea), dintre care 10 familii sunt mixte şi 10 pur româneşti, adică soţ şi soţie.

În ceea ce priveşte contactul dintre culturi, aici, prima asimilare care a avut loc a fost cea lingvistică. Ea a avut loc în două perioade istorice în forme extrem de dure: în perioada dualismului austro-ungar şi în anii terorii horthyste când toţi românii au fost obligaţi să înveţe limba maghiară. O vorbesc curent în casă şi cu vecinii. Bătrânii cu care am stat de vorbă o învăţaseră atunci, apoi, copiii lor au învăţat-o de la ei.

Însă asimilarea nu s-a extins la religie şi obiceiuri, nici la obiecte tradiţionale. În aceste sectoare, fiecare a rămas pe „teritoriul” său. În privinţa situaţiei relaţiilor interetnice, româncele din Aita Medie ne mărturisesc că „situaţia de-acum e la fel ca în 1940. Maghiarii sunt la conducere. Primarul e ungur, secretarul ungur, cei din consiliu unguri. În România noastră, noi nu avem nici un drept şi mi-e ciudă că tot ei se plâng”. Sunt 1200 de maghiari şi 80 de români. Căsătoriile mixte duc la maghiarizarea automată a copiilor care se nasc, mai ales, când mamele sunt unguroaice. În sate au rămas numai vârstnicii. Tinerii au plecat. Ei nu se mai întorc în secuime. „Părinţii nu s-au mai bătut să aibă şcoală în limba română. Nici nu mai ridică probleme”. Au înţeles că raportul de forţe le este defavorabil. În Aita Mare şi Aita Seacă, familiile româneşti sunt şi mai puţine.

Scăderea numărului românilor din satele etnic mixte reiese limpede şi în comuna Breţcu. După opinia unui intelectual, înainte de 1940, românii şi maghiarii erau în proporţii egale 50% şi 50%. Românii şi maghiarii conlucrau bine în meserii, în gospodării. Maghiarii se ocupau cu agricultura, iar românii cu creşterea animalelor. Limba o învăţau reciproc. În 1940, cu Dictatul de la Viena, mulţi români, datorită terorii, au plecat şi nu s-au mai întors. Apoi, au plecat tinerii din comună. Acum mai sunt 25% români şi maghiarii au urcat la 75%. „În perioada lui Gheorghiu Dej, ungurii fiind în partid, au fost puşi toţi în funcţii de conducere. Când a venit Ceauşescu, au început să aducă şi români primari. De la maghiari, când erau la conducere, românii nu au primit drepturi, dar de la români, maghiarii au primit. Şcoala maghiarilor era mai slabă că nu aveau cadre calificate. De aceea, treceau la şcoala românească să înveţe carte bine. Cu UDMR, au trecut la învăţarea limbii maghiare. Acum, după ’89, este multă vrajbă ca şi după ’40”.

O autoritate maghiară din comuna Breţcu confirmă proporţia de 25% a românilor şi 75% a maghiarilor, dar nu şi vrajba. (De altfel, trebuie să subliniem că, adeseori, din discuţiile cu autorităţile maghiare, nu reieşeau nici un fel de tensiuni sau neîmpliniri ale românilor, care în concepţia lor „o duceau bine şi nu mai ridicau probleme”). Înainte de 1989 nu au fost probleme etnice, afirmă oficialul maghiar. După 1989, cele câteva care au fost s-au stins. Românii şi maghiarii trăiesc unii lângă alţii. Nu există distincţia „noi” / „ei”. Oamenii se ajută între ei fără probleme. Lotzy îşi lasă cheia la români. Altfel, sunt elemente certate cu legea şi la români şi la maghiari. La şcoală, sunt părinţi maghiari care dau copiii la clase de limba română. Au grădiniţă în limba maghiară. Sunt copii care ştiu ambele limbi. Au loc căsătorii mixte. Băieţii români iau fete maghiare.

O înaltă faţă bisericească de etnie română ne mărturiseşte că în Covasna şi Harghita, omul ca individ n-o duce rău. O poate duce chiar foarte bine. Dar este ameninţată obştea naţională în ansamblu, adică, limba, cultura, şcoala, biserica. Ar trebui să se ia măsuri pe linie bisericească să se aducă preoţi, că sunt 20 de parohii fără preoţi ortodocşi de limbă română. Trebuie, de asemenea, să se întărească şcoala cu cadre didactice româneşti şi înalt calificate şi să se păstreze obiceiurile şi tradiţiile care reflectă specificul nostru naţional.

„Ziditor vorbind”, un preot din judeţul Covasna încearcă o descriere a situaţiei relaţiilor interetnice din perspectiva sa de paroh român. Percepţia maghiarilor este aceasta: ei sunt stăpâni, iar noi venetici, implantaţi ai comuniştilor, deşi realitatea este că la început au fost românii. Situaţia preoţilor este foarte grea că nu au salarii şi au copii de crescut. Românii din unele sate, neavând şcoală, neavând preot, la recensământ, s-au trecut la unguri şi la biserica catolică, cu speranţa că doar aşa n-or mai fi batjocoriţi de unguri. Românii trăiesc complexul de inferioritate pe toată scara socială de jos în sus. Maghiarii au cultivat umilirea românilor pentru că le-au speculat slăbiciunea de a fi dezbinaţi, în timp ce ei îşi cultivă cu mare zgomot mândria de neam şi de ţară. Mai există totuşi şi români, deşi puţini, care îşi păstrează demnitatea de români, dar nu se manifestă. Dacă arată, ies scântei. Se închid în ei, nu mai comunică. Liderii maghiari care sunt publicişti, romancieri sunt o cinste, o mândrie, pe când cei români sunt „naţionalişti”. Au un mecanism perfid de a te pune în gura mass-media. Afirmarea identităţii maghiare este deplină, normală, pe când afirmarea identităţii românilor este etichetată „şovinism”. Oamenii de bună credinţă nu au curajul afirmării identităţii române. Nădejdea le mai rămâne în biserică. Prin ea se simt români şi creştini. Ca preot, a intrat cu crucea în fiecare familie mixtă şi de la 70-80 de familii de ortodocşi acum are 150. Este un pas mare pentru etnie şi pentru credinţă. În satele cu puţini români şi fără preot, din nevoia de legătură cu Dumnezeu, românii trec la ceilalţi să ştie cine îi înmormântează şi unde îi duc. Oamenii au nevoie de hrană sufletească. „Ca preot, îmi slujesc neamul şi credinţa. Naţia poate fi slujită şi prin biserică şi eu asta fac”.

În oraşele şi în satele preponderent maghiare, românii se află la limita supravieţuirii spirituale, umane, etnice. În martie 1990, minerii din Baraolt au declanşat o „mineriadă” antinaţională. Strigau „exterminăm românii!” Au batjocorit biserica ortodoxă. Recensământul din 1992, nu a reflectat corect identitatea naţională a românilor, că de frica maghiarilor, să nu mai aibă probleme cu ei, mulţi români s-au declarat maghiari. Au capitulat psihic. „Nu ştiu dacă voi putea să plec, dar nu ştiu nici dacă voi mai putea rezista aici”, spuneau românii.

Este dovada neîndoielnică a rezistenţei la care sunt supuşi şi expuşi românii pentru a-şi păstra identitatea naţională.

După opiniile altor români, maghiarii de rând se despart de cei care-i îndeamnă la vrajbă. Ei nu mai răspund la chemările şefilor lor. Ura interetnică este cultivată de cei care ţin de „scaune” şi de privilegiile pe care le aduc acestea. Şcoala, în concepţia liderilor români, trebuie să facă educaţie interculturală, să cultive jocul împreună al copiilor maghiari şi români. Pe români nu-i caracterizează răutatea, ci bunătatea şi în spiritul acestei trăsături, trebuie educată prietenia şi buna convieţuire.

Comuna Ilieni. Relaţiile interetnice dintre români şi maghiari, la nivelul de jos, afirmă subiecţii români şi maghiari din Ilieni, sunt normale. Oamenii se înţeleg între ei ca vecini sau ca oameni ai muncii, oriunde sunt împreună. Problemele apar de la parlament şi guvern în jos, de la cei ce ţin de scaune. Aici, sunt împreună la muncă şi la distracţii. Se înţeleg bine, fără probleme. La bal vin şi românii şi maghiarii, Paştele se serbează de două ori, cel ortodox şi cel catolic. La nuntă, muzica este românească şi maghiară. Să nu se amestece cei de sus în viaţa noastră. Ei greşesc. În căsătoriile mixte, atât ortodocşii, cât şi catolicii, trec adesea la reformaţi. Care este mai slab cedează. Căsătoriile se bazează pe sentiment.

Unii români, foarte deschişi cultural sau mai bine spus, deschişi la contactul dintre culturi, învaţă maghiara ca o sursă în plus de informare şi de îmbogăţire prin cultura altui popor, ceea ce ni se pare un comportament cultural normal. Aceleaşi raţiuni ar trebui să prezideze şi nevoia etnicilor maghiari de a învăţa limba română, ca izvor de cunoaştere şi de trăire, inclusiv pe cale culturală, alături de români. Cunoscând limba vecinului sau colegului de muncă, oricare ar fi acesta, se deschid uşi şi punţi nelimitate de comunicare, înţelegere şi preţuire reciprocă. Are loc o interferenţă benefică între culturi şi, implicit, între oameni. Viaţa se manifestă cu toate valenţele ei pozitive, spre împlinirea intelectuală şi sufletească a tuturor.

Să urmărim, în continuare o dezbatere pe probleme interetnice cu autorităţile judeţene şi locale la care au participat 39 de primari, dintre care 7 români. S-a desfăşurat la Consiliului Judeţean Covasna. La ea a fost invitat şi ambasadorul Angliei la Bucureşti.

Vom reda consecutiv intervenţiile celor doi reprezentanţi: al etniei maghiare şi al etniei române pentru ca cititorul să compare şi să facă singur aprecierile de valoare, noi ca autori, asumându-ne numai rolul de „cronicari” ai evenimentului la care suntem prezenţi. Pentru că spaţiul nu ne permite, vom reda numai intervenţiile celor două autorităţi locale.

Ia cuvântul Órban Arpad, Preşedintele Consiliului Judeţean Covasna. Vom încerca să reproducem cât se poate de fidel, inclusiv dificultăţile şi greşelile de limbă română, pentru a nu schimba sensul afirmaţiilor.

Judeţul Covasna este un judeţ mic. Se pune întrebarea: Comunitatea maghiară şi română şi-au schimbat comportamentul după 1989?

Eu consider că nu s-a întâmplat nimic deosebit după ’89 în relaţiile interetnice. Oamenii se ţin de muncă. Convieţuiesc, respectându-se reciproc. În contextul revoluţiei şi deschiderii politice au apărut ambiţii omeneşti: partide, asociaţii, declaraţii tendenţioase reciproce. Naţionalitatea română este mult mai agresivă în declaraţii în presă, mass-media. În Parlament, s-a dezbătut Raportul HAR-COV. Dreptate între noi cu supărări foarte serioase. Am fost personal jignit că nu au stat de vorbă şi cu mine. Se vehiculează, se afirmă fel şi fel de lucruri. Lucruri mai mult speculative decât reale. Se pune întrebarea dacă maghiarii sunt loiali României. Dar România nu trebuie să fie loială cu noi?...

Sub aspect politic nu sunt probleme deosebite. Trebuie făcut ceva care să îndrepte lucrurile. Să cream o asemenea atmosferă încât oamenii să fie corect informaţi. Unii agită probleme fără măsură. Organismele trebuie să dea o imagine corespunzătoare despre maghiari. Imaginea cu Ardealul nu este reală. Această idee creează o situaţie împotriva maghiarilor. Şoferii nu au fost serviţi în ţară că sunt covăsneni. Se retrage minoritatea maghiară din Consiliul pentru Minorităţi. care fără maghiari nu este întreg. Chestiunile să fie lămurite.

Ia cuvântul Adrian-Vlad Căşunean, Prefectul Judeţului Covasna.

Situaţia socială a judeţului. Secuii sunt oameni harnici. Au o verticalitate specifică. La ora 5.00 sunt pe câmp. S-a spus că faţă de ’90 nu s-a întâmplat nimic. Nu este adevărat. În Covasna, are loc din ’40 un intens proces de maghiarizare. Ortodocşii nu mai au biserici. Asupra tatălui meu s-a încercat maghiarizarea. Oamenii de jos au trăit bine. În martie ’90, un număr de 22 români trebuiau să piară, conform listelor afişate în două locuri. Eu eram pe locul 4 cu Dr. Iacob. Forţele politice maghiare au acaparat puterea la câteva zile după 22 decembrie 1989. Atunci, UDMR era bine pusă la punct în cele mai îndepărtate cătune. Au luat pe cont propriu politica pe care voiau s-o aibă statul român faţă de maghiari. Eu am fost reales ca avocat de partea maghiară. Românii au fost schimbaţi, reacţie de care maghiarii acum nu mai răspund. În întreprinderi, românii au fost înlăturaţi. După înfiinţarea UDMR, în Raportul HAR-COV nu s-a scris tot ce s-a întâmplat. Am primit scrisori de ameninţare. Era o atmosferă psihică apăsătoare. La ora 12 noaptea suna telefonul: Încă mai eşti pe-aici? Încă n-ai plecat? Ca avocat, am avut clientelă 70% maghiari. Ei sunt clienţi foarte buni. Ca avocat, îi apreciez ca oameni serioşi. Dar în tribunal mă semnau pe listă cu cruce şi strigau „ho”, pleacă din judeţ!...Acum nu mai există atmosfera de atunci. Frica, teama puseseră stăpânire pe oameni... Ordinul 52 care i-a obligat ca în toate localităţile să se înfiinţeze şcoli în limba română a fost interpretat că „prefectul naţionalist vrea să ne românizeze”, când de fapt, am dat alternativă şi maghiarilor. Şi populaţia maghiară vrea să înveţe limba română. După părerea mea, politica de creare a ghetoului spiritual este creată de UDMR. Inscripţiile bilingve sunt peste tot, deşi sunt ilegale. Este o ruşine ca în centrul ţării să nu se ştie limba română. Nu există conflicte interetnice. Păreri contrare vor fi. Viaţa i-a oţelit. Sunt structuri de luptători toţi. Politica este aceasta: Uitaţi-vă la Ungaria. Dacă plouă acolo, trebuie să plouă şi aici. Mergând acolo, m-am convins că românii acolo sunt asimilaţi aproape total. Într-o comună cu 90% români erau doar 3 inscripţii în limba română, la Primărie, la şcoala şi la un magazin. Discutând cu un grup de copii români de 10 ani, am aflat că acasă vorbesc mai mult ungureşte, la şcoală la fel. Unii bătrâni îşi cereau iertare că nu mai ştiu să vorbească româneşte că şi în casă vorbesc tot ungureşte. „Ca religie suntem ortodocşi, oastea Domnului”. Îl întreabă atunci pe Orban: Există vreo şcoală în Ungaria unde să nu se predea limba maghiară? Nu există, că Ungaria îşi reprezintă interesul foarte bine. Acolo minoritarii români sunt cetăţeni loiali Ungariei. Eu nu-i învinovăţesc că sunt loiali. În Ungaria nu mai sunt minorităţi. Sunt asimilate. Nu este ţară în lume în care să fie respectate drepturile minorităţilor naţionale ca în România.

Intrând în sală Ambasadorul Angliei, Órban Arpad pune în lucru limbajul „european”. După un schimb de replici cu prefectul, conchide: ”Istoria este aşa cum este. Noi suntem aici, în patria noastră, România, după drepturile internaţionale. Când ni se dau drepturile din Europa? Se scuză în faţa ambasadorului că este agresiv, dar prefectul cu puterea de stat şi a avocaturii vă poate forma o altă imagine”.

Adrian-Vlad Căşunean răspunde. Conceptul constituţional este acesta: România este stat naţional, nu multinaţional. Norma internaţională, ca stat naţional, nu prevede şcoală pentru fiecare etnie, ci obligativitatea şcolii în limba statului. Sunt obligat prin lege s-o fac. Fiecare popor are demnitatea lui. Ce cer maghiarii este un privilegiu. La Galaţi sunt trei copii maghiari şi este întreabat de ce nu este şcoală maghiară. În Ungaria nu sunt şcoli. Cuantumul pretenţiilor este absurd. Dar celelalte etnii nu se ridică?

Unica alternativă este convieţuirea Sunt puncte de vedere contrare, dar care nu duc la conflicte interetnice, conchide prefectul.

Dezbaterile continuă. O observaţie interesantă este făcută prin întrebarea unui participant: La drepturi sunt şi obligaţii. Este obligatorie învăţarea limbii române? Da ! i se răspunde din sală.

Încheiem aici, cu convingerea că fiecare îşi va construi propria imagine despre climatul interetnic şi contactul dintre culturi în judeţul Covasna, după 4 ani de la evenimentele din decembrie 1989.

Dacă la nivelul bazal al societăţii sau la „firul ierbii” cum ne place nouă să spunem când vorbim despre comunităţile umane, relaţiile interetnice pot să-şi urmeze un curs relativ normal, la nivelul autorităţilor judeţene ale statului şi al reprezentanţilor etniei maghiare, ele sunt tensionate şi dure, diferenţa de opinii şi concepţii tinzând de fiecare dată să se transforme în opoziţie verbală ireconciliabilă, dar nu în conflict.

Judeţul Harghita, cu reşedinţa la Miercurea-Ciuc. Discutăm cu Prefectul Judeţului, Ion Doru Voşloban. Interviul cu Domnia sa, ne-a luminat alte aspecte ale relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari, de data aceasta din judeţul în care maghiarii deţin circa 75%.

Este zonă secuiască, dar cu element preponderent românesc în Nord, în zona de munte. Acolo fiind românii majoritari, relaţiile interetnice şi comunicarea sunt mai deschise, separatismul etnic, instaurat după 1989 în cultură şi învăţământ, este mai redus. Liderii maghiari ai judeţului proiectează unirea cu judeţul Covasna pentru a reînfiinţa fosta Regiune Autonomă Maghiară. Ei vor să devină, astfel, element constitutiv în Statul Român, cu limbă oficială şi atribute statale proprii, ceea ce contrazice Art. 1. din Constituţie în care se afirmă că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Consilierii din Consiliul local lucrează şi se pun de acord cum să ocolească legile ţării. După ’89, au pus imediat tablele indicatoare bilingve, în mod ilegal. Soarta românilor şi a românităţii este periclitată sub aspect etnic. Se duce o intensă politică de marginalizare şi separare a şcolii româneşti şi, simultan, o intensă activitate de propagandă privind identitatea etnică maghiară, asemănătoare cu cea de la 1848 şi din 1940, după cedarea Ardealului. Maghiarii, la orice ceremonie defilează cu steagul maghiar şi mobilizează inclusiv copiii celor din diasporă. Au înfiinţat Centrul de educaţie şi instruire etnică a maghiarilor. Au scos un manual de Istorie a Ardealului pe care îl difuzează în şcoli şi îl folosesc în locul manualului oficial de istorie.

În aceste condiţii, se conturează câteva imperative pentru români:

• 
  accesul la şcoală şi biserică, buna organizare a acestora de către învăţători, profesori şi preoţi şi realizarea unui învăţământ de calitate;
  
• 
  activitate culturală intensă pentru conservarea specificului etnic românesc şi manifestarea personalităţii noastre unice ca popor prin teatru, folclor, spectacole artistice, orchestră la care să fie invitaţi românii din zonă;
  
• 
  menţinerea identităţii naţionale româneşti cu orice preţ;
  
• 
  iniţierea de concursuri pentru promovarea valorilor româneşti;
  

În privinţa dezvoltării socio-economice a Harghitei, maghiarii sunt avantajaţi dacă spre zonă se orientează firme din afară şi nu din ţară pentru a cumpăra acţiunile şi întreprinderile.

Harghita este centrul maghiarilor, chiar epicentrul lor. După alegerea prefectului român, au organizat acţiuni de intimidare că aveau în întregime arhitectură maghiară în conducere, minus prefectul. Pentru a-l boicota, s-au hotărât să-l ţină deoparte, să nu i se comunice decât strictul necesar. Aşa a început tensiunea, războiul nervilor, pentru D-l prefect.

Consiliul Judeţean a introdus în regulamentul de organizare a gardienilor publici criteriul domiciliului şi al limbii maghiare, renunţând la criteriul competenţei. Procedeele lor nouă, românilor, ne sunt clare.

În mentalitatea oamenilor, s-a cristalizat ideea că Prefectura este românească şi Consiliul Judeţean este maghiar, deşi în Consiliu ar fi trebuit să fie circa 20 de români. Este necesară prezenţa autorităţilor centrale în judeţ în toate domeniile: sănătate, învăţământ, cultură, industrie, agricultură. Atribuţia Prefectului de Şef al Serviciului de Descentralizare în judeţ se realizează mai uşor printr-o legătură mai strânsă cu Centrul. Obiectivele politice ale guvernului pe ministere trebuie să ajungă întâi la prefect şi de la el la cei din judeţ, din subordinea sa, şi nu invers, cum se întâmplă aici, acum, adică, întâi la Consiliul Judeţean şi de acolo la Prefect. Aici, prefectul dă un Raport la Guvern şi o informare la Consiliul Judeţean unde „este pus la stâlpul infamiei de consilierii maghiari care îl fac responsabil de orice amănunt”. Despre şedinţele Consiliului Judeţean prefectul află din presa locală, iar când ajunge la şedinţă, maghiarii prezenţi se întreabă: Ce caută prefectul aici? sau e luat la întrebări.

Spre deosebire de judeţele cu populaţie mixtă analizate anterior (Constanţa, Timiş, Sibiu, Braşov), în care limba română era limbă comună de comunicare între etnii, în Harghita, există un front comun de dispreţuire a limbii române format din preoţi, funcţionari locali, educatori, învăţători, profesori maghiari, intelectualii de la baza societăţii care modelează spiritele şi caracterele tinerei generaţii şi ale întregii populaţii, în ultimă instanţă.