Maria cobianu-băcanu

Partea întâia cuprinde consideraţii asupra structurilor etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita în perioada 1850-2002; aspecte specifice ale relaţiilor intercomunitare în Covasna şi Harghita din perspectiva societăţii civile româneşti din aceste judeţe; discurs şi comportament public la liderii minorităţii majoritare maghiare faţă de alteritatea românească; mass-media şi convieţuire interetnică; influenţa mass-media asupra integrării, dominării şi segregării culturale; comunicare interculturală şi manipulare în Sud-Estul Transilvaniei; reconcilierea şi buna convieţuire în viziunea societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita; un proiect anacronic – Statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc; comunităţi româneşti numeric inferioare din Covasna şi Harghita, provocări, oportunităţi, perspective de supravieţuire; în loc de concluzii şi bibliografie.

Partea a doua sau Anexe cuprinde un set dintre cele mai arzătoare probleme ce au constituit teme de dezbatere ale comisiilor şi delegaţiilor parlamentare care au analizat evenimente şi situaţii limită pe care le-au trăit românii din Covasna şi Harghita, după 22 Decembrie 1989, dar şi mai târziu, memorii, memorandumuri ale Asociaţiilor culturale româneşti din Covasna şi Harghita adresate autorităţilor centrale sau locale privind nemulţumirile şi aşteptările lor, moţiuni, luări de poziţii, stenograme ale şedinţelor parlamentului, ca şi o seamă de date statistice, mai relevante de cât „n” pagini de text scris privind reţeaua şi populaţia şcolară, reţeaua muzeală, a instituţiilor de cultură maghiare, situaţia statistică a monumentelor comemorative maghiare, ONG-urile din judeţele Covasna şi Harghita, autorităţile publice locale şi judeţene pe naţionalităţi, după alegerile din 2000, situaţia înfrăţirii localităţilor din Covasna şi Harghita cu localităţi din alte ţări, evoluţia populaţiei, structura pe etnii, situaţia pe judeţe a localităţilor în care trăiesc comunităţi etnice.

Spre finalul lucrării este prezentată lucrarea de istorie contemporană „UDMR şi societatea contemporană” scrisă de prof. univ. dr. Petre Ţurlea, publicată la Editura „România Pur şi Simplu”, Bucureşti 2003, în care cunoscutul şi remarcabilul istoric, om politic şi pasionat cercetător şi patriot se angajează ca un militant curajos în bătălia pentru demontarea acţiunilor distructive duse de UDMR împotriva statului român a cărui existenţă este pusă în pericol de către acesta, ca şi în bătălia pentru susţinerea românilor şi românităţii din Covasna şi Harghita cu arma scrisului în societatea civilă şi a pledoariei ştiinţific fundamentate în şedinţele parlamentare. Lucrarea se încheie cu Lista martirilor români din judeţele Covasna şi Harghita, căzuţi pradă intoleranţei în perioada 1848-1989.

Încă din Introducere autorul ţine să sublinieze că lucrarea are o ţintă precisă, aceea de a informa opinia publică şi pe „cei chemaţi să se pronunţe asupra acestui subiect” - Autonomia Ţinutului Secuiesc - cu profunde implicaţii pe termen lung asupra destinului locuitorilor români din această zonă.

Lucrarea este o demonstraţie de o indubitabilă probitate ştiinţifică în ceea ce priveşte diferenţa dintre condiţiile reale de viaţă socială, economică, politică şi culturală ale maghiarilor care împlinite fiind, le vor încoronate şi cu un Statut de autonomie teritorială pe criterii etnice şi vitregia stării reale a românilor care pentru orice problemă de interes social, economic, cultural sau religios trebuie să aştepte acordul sau autorizarea autorităţilor locale maghiare care le refuză în virtutea jocului democraţiei, devenită, aici, hegemonie sau dictatură etno-maghiară. Astfel, s-a ajuns la situaţia că majoritatea copleşitoare a problemelor ce aşteaptă o rezolvare de fond trenează de circa 13-14 ani şi nici unul din guvernele post-decembriste nu s-a angajat în soluţionarea lor fermă, cu curaj şi în spirit naţional: menţinerea aceleaşi atitudini refractare faţă de învăţământul în limba română; indiferenţa faţă de ne-însuşirea limbii române de către un număr mare de cetăţeni români; continuarea politicii de separare a şcolilor pe criterii etnice; lipsa cronică a profesorilor de limba română din şcolile aflate în mediul rural (la concursurile de ocupare a posturilor vacante la mai mult de o sută de locuri pe fiecare din cele două judeţe, se prezintă doar câţiva candidaţi); diminuarea cifrelor de şcolarizare pentru clasele cu predare în limba română; scoaterea la concurs a unor catedre cu „limba de predare mixtă” care favorizează profesorii de etnie maghiară; politizarea învăţământului prin amestecul făţiş în conducerea Inspectoratelor Şcolare şi în principalele şcoli a reprezentanţilor Uniunii Cadrelor Didactice Maghiare; discriminarea profesorilor români necunoscători ai limbii maghiare la ocuparea unor catedre din şcolile mixte, degradarea pe zi ce trece a ansamblului statuar din Piaţa Mihai Viteazu din Municipiul Sfântu Gheorghe, deşi în Protocolul încheiat între PSD şi UDMR în anul 2002 s-a prevăzut amenajarea pieţei. Dar în lipsa prevederii unui termen precis de începere şi finalizare a lucrărilor, în lipsa menţiunii de luare a măsurilor de protejare a ei prin stoparea parcărilor ilegale în zonă, acest simbol naţional al unirii românilor s-a deteriorat şi mai mult etc.(Lăcătuşu, 2004, p. 144 şi p. 13).

Lucrarea „Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna”, avertizează cititorul, de asemenea, despre dificultăţile în care funcţionează instituţiile culturale româneşti a căror existenţă este ameninţată odată cu accelerarea procesului de descentralizare. Ele se află deja în stadiul de supravieţuire în perspectiva descentralizării. Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Centrul de Cultură Arcuş, Ansamblurile folclorice profesioniste din Întorsura Buzăului şi Topliţa vor fi grav afectate prin descentralizare. De pildă, scoaterea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni din subordinea Ministerului Culturii şi subordonarea lui directă la Consiliul Judeţean aflat sub conducerea UDMR care „nu agreează existenţa acestui muzeu” – arată Ioan Lăcătuşu – îl poate face „să-şi piardă independenţa necesară promovării politicii culturale naţionale” (apud, Fondul Asociaţii civice, CEDMNC, 2000). Pentru a nu fi deturnat de la misiunea pentru care a fost înfiinţat, de a conserva şi promova cultura românească în această zonă, şi pentru a nu depinde de opţiunile politice locale, autorul propune ca în Legea Muzeelor al cărei proiect se află în curs de finalizare se existe prevederi care să permită menţinerea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni în subordinea directă a Ministerului Culturii şi Cultelor. În acest fel, el poate continua promovarea politicii culturale naţionale în interesul României şi al locuitorilor din judeţele Covasna şi Harghita (idem, p. 147).

În continuare, aflăm că în comunităţile etnice româneşti cu un număr mic de membri din localităţile etnic mixte din judeţele Covasna şi Harghita, românii, deşi ar trebui să beneficieze de cadrul legislativ şi instituţional necesar pentru păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice, culturale şi confesionale, ei „au probleme cu şcolarizarea copiilor în limba română, cu asigurarea asistenţei religioase, cu reprezentarea în organele administraţiei locale, fiind marginalizaţi, de cele mai multe ori, în mod deliberat”, iar dacă unii încearcă să-şi facă auzită vocea sunt ameninţaţi, şicanaţi, expuşi riscului de a fi etichetaţi „naţionalişti”(p. 117). Cei care nu au tăria interioară de a rezista presiunilor, etichetărilor şi ameninţărilor renunţă la „bătălia” pentru propria lor identitate românească, şi trec de partea maghiarilor, cu speranţa că aceştia „nu-i vor mai batjocori”, mai ales, când nici „autorităţile de la centru” nu manifestă nici un interes pentru problemele lor, ba, dimpotrivă, se coalizează cu maghiarii. În cercetările noastre efectuate în zonă, românii care nu voiau să se înroleze în rândurile maghiarilor, dar care îşi propuneau să plece din judeţ în altă parte în ţară spuneau cu amărăciune: „Nu ştiu dacă pot să plec, dar nici cât pot să mai rezist”. În acest caz, fără îndoială, că strategia lor era de supravieţuire.

În contextul internaţional favorabil respectării drepturilor omului şi conservării identităţii minorităţilor, în contextul european al promovării autonomiei regionale pentru asigurarea descentralizării şi apropierea actului de conducere de oameni, în ţara noastră, maghiarii - minoritate cu reminiscenţe imperiale în comportamentul faţă de români - în Covasna şi Harghita, unde ei sunt numeric majoritari, adoptă o atitudine de tip medieval, de supunere şi de dominare, fără cel mai elementar respect faţă de legile interne, Constituţie şi dreptul internaţional. La asemenea stare de lucruri s-a ajuns şi datorită unui proces intern de dublă cedare: anume, cedarea locuitorilor în faţa şicanelor, ameninţărilor şi presiunilor de tot felul, sociale, economice, afective, morale de nesuportat ale maghiarilor şi a cedării guvernanţilor, interesaţi preponderent de menţinerea la putere în coaliţie sau la guvernare cu maghiarii decât de apărarea intereselor românilor în faţa cerinţelor nemăsurate ale acestora. Pierderile de români prin deznaţionalizare şi maghiarizare, restrângerea românităţii în sensul major al acestui concept cu o amplă conotaţie socială, culturală, spirituală şi, mai ales, simbolică au fost considerate, probabil, de guvernanţii noştri „pierderi colaterale” în raport cu obiectivele majore pe care le presupunea coaliţia cu UDMR

Dar dominaţia reală sau hegemonia de tip primitiv manifestată prin nesocotirea celor mai elementare drepturi ale minorităţii numerice româneşti nu este de ajuns pentru această etnie medievală. La început de mileniu trei, ea vrea să se impună ca la începutul mileniului doi, prin forţă, în noile condiţii, utilizând influenţe europene şi lobby internaţional la care adaugă apucăturile lor contemporane: tertipuri şi chichiţe avocăţeşti în care sunt mari maeştri, măsluirea, denaturarea şi trecerea sub tăcere a realităţii. Propunând Parlamentului României Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc ei, în fapt, s-au demascat, şi-au exprimat metodic şi sistematic îndelung pregătitul Proiect prin care vor să destrame ţara şi să anexeze Transilvania la Ungaria.

Maghiarii, în autismul lor (autism: sindrom care, după A. Bleuler, constă în replierea totală asupra propriei lumi lăuntrice, mod de gândire necritică, centrată pe subiectivitate şi rupt de realitate dominată de fantezie şi reverii. Subiectul refuză contactul cu persoanele şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa lăuntrică în care îşi împlineşte dorinţele în plan imaginativ, în cazuri patologice ajungând la delir halucinatoriu. Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 76), refuză realitatea istorică actuală parafată prin tratatele de pace semnate după primul şi al doilea război mondial privind Transilvania, elimină din ecuaţie pe românii din cele două judeţe care reprezintă 36% din totalul populaţiei acestor judeţe, elimină şi celelalte naţionalităţi – romi, germani şi alte naţionalităţi – care formează 5% şi se consideră singuri îndreptăţiţi să decidă destinul unui teritoriu, deşi au o pondere de numai 59% din populaţia lui totală.

Supralicitându-şi propria superioritate, etnia maghiară, prin propunerea proiectului de autonomie a Ţinutului Secuiesc, susţinută deopotrivă de reprezentanţii ei radicali şi moderaţi, vrea să se erijeze într-o forţă de schimbare a structurii administrativ-teritoriale a României, dereglând sistemul de organizare economică, socială şi administrativă a ţării numai pentru a-şi asigura baza teritorială a propriei etnii în care „să deruleze activităţi politice şi socio-economice fără a întreţine legături majore cu Bucureştiul”(Raportul SRI din Camera Deputaţilor, noiembrie, 2001). În lipsa unei strategii coerente şi consecvente a guvernelor post-decembriste de protejare şi susţinere economică, legislativă, instituţională şi logistică a identităţii românilor din Covasna şi Harghita, maghiarii au făcut progrese însemnate în direcţia realizării autonomiei pe criteriul etnic, trasând noi frontiere în interiorul ţării, mai dure şi mai grave pentru românii cuprinşi între ele. Autonomia dobândită la toate nivelurile comunităţilor maghiare şi în cea mai mare parte a domeniilor vieţii sociale – economică, socială, culturală, educaţională, administrativă, simbolică - libertatea de decizie asupra problemelor etnicilor maghiari dobândită prin acordurile deschise şi de taină cu guvernanţii, multiplele concesii devenite reale victorii ale maghiarilor pentru a anula „odiosul Trianon”, relevă fără nici o rezervă că aceste judeţe funcţionează după regulile autonomiei şi se supun doar formal administraţiei centrale. De altfel, acest lucru era limpede pentru noi ca cercetători încă din primii ani de cercetare în zonă, 1993-1994, când întrebând la primăriile din sate de primari ni se răspundea că „sunt la instruire la Budapesta”. În decurs de 11 ani, desigur, s-au instruit suficient, mai ales, dacă avem în vedere patosul pentru autonomie al liderului Victor Orban, promotorul cel mai împătimit al autonomiei Ţinutului Secuiesc pe care maghiarii vor să-l transforme în spaţiu de complementaritate al Ungariei.

„Ţinutul Secuiesc”, din perspectiva ponderii secuilor, este o himeră, o fantomă a trecutului dacă avem în vedere numărul de locuitori din Covasna şi Harghita care s-au declarat „secui” la recensământul din 2002: 126! Cu toate acestea, în numele a 126 de aşa –zişi „secui” liderii maghiari de toate culorile politice promovează un Statut de autonomie a Ţinutului Secuiesc în inima României, propun formarea unei Regiuni de dezvoltare a Ţinutului Secuiesc cu atribute statale precum stabilirea de relaţii internaţionale, autoguvernare, parlament, poliţie proprii, în afara Statului Român şi fără consultarea celor 41% de locuitori, români, romi şi alte etnii lângă care convieţuiesc.

Lucrarea D-lui Ioan Lăcătuşu, constituie un avertisment, un SOS pentru toţi românii din Covasna şi Harghita supuşi tendinţelor de enclavizare, pentru toţi românii din ţară dispreţuiţi şi umiliţi prin îndrăzneala liderilor maghiari de a accede la destrămarea ţării, a Statului român, a naţiunii române, creaţie a poporului român „pentru a cărei rezolvare s-a scurs mai mult sânge decât cerneală”, cum spune autorul „Sociologiei naţiunii”, Dimitrie Gusti; un SOS pentru românii de pretutindeni care pot şi trebuie să susţină şi să promoveze prin atitudinea lor militantă o imagine corectă despre România ca ţara lor de baştină în care minorităţile naţionale se bucură de toate drepturile pentru păstrarea identităţii lor naţionale.

Prin amplele şi subtilele analize şi consideraţii socio-etnice, lucrarea se adresează în mod deosebit politicienilor, instituţiilor fundamentale ale statului – Guvern, Parlament şi Preşedinţie - care trebuie să elaboreze o Strategie de păstrare a identităţii românilor din Covasna şi Harghita, în primul rând, prin impunerea respectării Constituţiei şi a legilor ţării de către toţi cetăţenii ţării, inclusiv de către maghiari care adeseori se consideră mai presus de lege după felul cum se comportă şi acţionează în societatea românească; prin impunerea regulilor democratice privind reprezentarea românilor în Consiliile locale din localităţile etnic-mixte, ca şi în Parlamentul României în vederea promovării intereselor naţionale şi a valorilor specifice românilor; prin susţinerea şcolii româneşti şi a respectării limbii române pe tot spaţiul României şi în special în Covasna şi Harghita unde rezonanţa ei sonoră mlădioasă se aude tot mai rar şi tot mai slab; prin susţinerea instituţiilor de cultură şi cult şi a slujbaşilor lor care adeseori rezistă datorită pasiunii, dorinţei şi credinţei în idealul naţional în condiţii economice şi sociale de viaţă vitrege şi sub demnitatea umană.

Având în vedere multiplele apeluri, memorii, memorandum-uri şi informări privind situaţia complexă, gravă şi anormală a statutului identitar al românilor din Covasna şi Harghita, aflaţi în situaţia de a-şi pierde limba, cultura şi credinţa prin tehnicile evoluate şi rafinate de maghiarizare utilizate de liderii politici şi administrativi ai etniei maghiare, documente neluate în consideraţie de politicieni şi organele de decizie la nivel central, autorul mai face o încercare meritorie din perspectivă naţională de a pune pe masa acestora încă o lucrare de o maximă densitate informaţională şi de cunoaştere privind pericolul ce îl reprezentă aprobarea Proiectului de autonomie a Ţinutului Secuiesc. El îşi manifestă deschis satisfacţia că acest proiect a fost respins în Şedinţa din 29 martie 2004 a Camerei Deputaţilor, iar la câteva luni de Senatul României, în acest fel constituindu-se premise pentru a asigura tuturor cetăţenilor din Covasna şi Harghita un climat de convieţuire normal, echilibrat, într-o autentică interculturalitate, în spiritul modelului de relaţii interetnice promovat şi practicat de români din neguri de istorie.

Recunoscând că am relevat prea puţine aspecte din multitudinea celor puse în dezbatere între filele ei pentru a lăsa şi cititorilor bucuria descoperirii şi lecturii lor, recomand cu plăcere această carte de căpătâi privind relaţiile interetnice dintre românii şi maghiarii din Covasna şi Harghita şi tendinţa maghiarilor de a realiza o enclavă pur maghiară prin marginalizarea, dispreţuirea şi, în cele din urmă, asimilarea românilor, prin încălcarea legilor interne şi internaţionale.

În încheiere, felicit autorul şi reluându-l pe Arghezi, spun şi eu: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

3.

Mulţumită, Ţie, Părinte Episcop Ioan!


Mulţumită Ţie, Părinte Episcop, la împlinirea a 10 ani de la înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita al cărei întâi stătător sunteţi (cel puţin până la descoperirea altor predecesori, cum însăşi Sfinţia Voastră, în modestia care vă caracterizează, aţi precizat), credincioşii din Covasna şi Harghita calcă mai sigur, cu mai multă mândrie şi demnitate pe pământul strămoşesc, mult dorit de cei veniţi mai târziu să-l stăpânească, pământ udat şi hrănit cu sângele şi trupurile celor care au fost sacrificaţi ...numai pentru că erau români...

Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, asupra acestei părţi a ţării, mult prea plânsă şi îndurerată, s-au coborât oştirile îngereşti să ocrotească şi să încurajeze pe mai puţin numeroşii români de aici să stăruie întru păstrarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale, a calităţilor cu care Dumnezeu i-a înzestrat: de bunătate, omenie, ospitalitate, credinţă nestrămutată în lucrarea lui binefăcătoare.

Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, identitatea religioasă, libera exprimare a credinţei ortodoxe, a devenit cea mai luminoasă dimensiune a identităţii naţionale a românilor în Eparhia Covasnei şi Harghitei, de care credincioşii sunt mândri şi pentru care vi se închină cu smerenie şi recunoştinţă. Prin statura Dvs. evlavioasă, măreaţă, încărcată de magnetismul credinţei specific marilor arhierei, aleşi ai Domnului, le-aţi sădit în suflet încrederea că Domnul Nostru Iisus Hristos şi-a întors faţa spre ei, venind în mijlocul lor.

Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, şi înţelegerii de către mai marii zilei, conducători ai acestui stat, pe mult încercatul pământ al Covasnei şi Harghitei, au fost înălţate, refăcute şi au revenit la viaţă spirituală peste o sută de lăcaşuri ortodoxe, adevărate piramide de lumină pe cerul întunecat al existenţei lor, lumină cerească pentru sufletele credincioşilor care se credeau părăsiţi chiar şi de bunul Dumnezeu. Dar prin venirea Ta din Sfântul Ierusalim să-i păstoreşti ei consideră că însuşi Hristos a coborât între ei să le întărească credinţa că alături de El nu trebuie să se mai teamă de nimic.

Mulţumită Ţie, Sfinte Părinte, în judeţele Covasna şi Harghita strălucesc în soare, ca „nişte căprioare pe vârfuri de dealuri” (aşa cum ni le descriaţi Dvs. într-un interviu sociologic) sau în centrul satelor şi oraşelor mânăstirile, bisericile şi casele parohiale ortodoxe, zidite după planurile Sfinţiei Voastre, planuri iscusite şi pline de imaginaţia unui maestru inginer constructor pe care le-aţi însufleţit cu mâinile unui muncitor fără preget, de la răsăritul soarelui şi până târziu în noapte, îmbrăcat în haine simple de lucru, adeseori cârpite, de care nu vă ruşinaţi.

Sfinţia Voastră, Părinte Episcop Ioan, aţi zidit nu numai în piatră şi din piatră şi lemn, ci aţi zidit şi în spiritul oamenilor, în sufletul lor credinţa şi nădejdea în durata şi veşnicia românilor şi a românităţii pe aceste plaiuri fără seamăn de frumoase. De aceea, noi vă considerăm nu numai un imaginativ inginer constructor de structuri materiale, dar şi un inginer al sufletului românilor, un rodnic modelator de conştiinţă religioasă şi naţională.

La această coroană de frumoase însuşiri cu care v-a hărăzit Dumnezeu mai adăugăm pe aceea a Episcopului om de cultură, om citit, umblat şi recunoscut în ţară, dincolo de hotare, în Ţara Sfântă, pentru harul cu care slujiţi credinţa în Dumnezeu.

Prea Sfinte, personalitatea Voastră nu ar fi în întregime reflectată dacă nu am pune în lumină grija părintească ce o purtaţi tuturor românilor din Covasna şi Harghita, iar ştiind sărăcia în care ei se zbat, în mod deosebit, grija pentru cei mai săraci dintre săracii Eparhiei, ajutându-i la necaz şi la nevoie cu tot ce vă stă în putinţă, locuri de muncă, probleme personale, inclusiv, ducându-le Sfinţia Voastră hrană cu traista.

Sfinţia Voastră, pentru cei pasionaţi de cunoaştere, sunteţi şi un adevărat Mecena al ştiinţei şi culturii în această zonă. Aţi susţinut şi susţineţi sufleteşte, intelectual, financiar, organizatoric şi logistic, împreună cu soborul de slujitori ai bisericii şi cu autorităţile locale de etnie română, acţiunile culturale şi ştiinţifice care se desfăşoară aici de la înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita. Aţi contribuit la înfiinţarea şi funcţionarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, care atrage tineri absolvenţi entuziaşti şi hotărâţi să facă un adevărat focar de cultură şi credinţă în zonă; la înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni pe care l-aţi găzduit o bună bucată de vreme în incinta Catedralei din Sfântu Gheorghe; sub auspiciile Sfinţiei Voastre a luat naştere şi funcţionează Muzeul Etnografic de la Topliţa, iar, în ultimul an, Muzeul Oltului şi Mureşului Superior din Miercurea Ciuc. Aţi condus logistic şi aţi dirijat procesul de elaborare şi publicare a unor lucrări de importanţă capitală pentru istoria, cultura, religia şi civilizaţia zonei Carpaţilor Răsăriteni. Pentru toate aceste realizări aţi ştiut să atrageţi personalităţile marcante ale societăţii civile româneşti a căror expertiză aţi valorificat-o rodnic în beneficiul întregii comunităţi româneşti.

De aceea, la aniversarea unui deceniu, putem afirma, fără teama de a greşi, că în acea zi astrală a credinţei româneşti din Covasna şi Harghita, de 25 Septembrie 1994, a apărut nu numai o Episcopie puternică de care românii aveau nevoie ca de apă în deşert pentru a-şi recupera pierderile suferite şi a stopa procesul de degradare a vieţii spirituale, dar şi o nouă atmosferă, o reală mişcare de renaştere naţională prin credinţă, cultură şi înaltă atitudine civică faţă de evenimentele şi fenomenele vieţii sociale inter-etnice.

Sfinte Părinte, ceea ce ne-a impresionat mult şi ne-a dat măsura forţei şi tăriei Dvs. de caracter a fost şi faptul că în ciuda grelelor încercări la care aţi fost supus, a nenumăratelor greutăţi pe care le-aţi întâmpinat, a nemeritatelor jigniri ce v-au fost adresate de către concetăţenii maghiari alături de care trăiţi, nu v-aţi pierdut simţul umorului şi spiritul optimist. Am observat această trăsătură, mai ales, la această Sesiune dedicată împlinirii unui deceniu de la înfiinţarea Episcopiei pe care cu onoare şi deosebit har aţi condus-o, în care aţi manifestat un fără egal umor, un umor sănătos, inteligent, rafinat cultural pe care participanţii l-au gustat cu plăcere şi l-au apreciat pe măsură.

Pe lângă aceste alese calităţi, trebuie să menţionăm că în persoana Sfinţiei Voastre, în zilele de grea cumpănă şi de conflicte sociale avem un priceput mediator uman, un autentic reprezentant al religiei, al credinţei tămăduitoare între părţile aflate de moment în gravă neînţelegere. De asemenea, sunteţi un bun ambasador al credinţei ortodoxe peste hotare şi ne reprezentaţi cu cinste la marile întâlniri internaţionale.

Pe drept cuvânt, românii vă pot considera trimisul lui Dumnezeu care a putut să se depăşească pe sine, schimbându-şi destinul pentru care optase iniţial, numai ca să servească drept păstor credincioşilor români care aveau nevoie de un învăţător luminat, priceput şi cu suflet divin în tot ce întreprinde.

Pentru toate aceste calităţi, la ceas aniversar, spunem încă o dată: