Maria cobianu-băcanu

„Un grup uman, fie el mai mare sau mai mic, educat să jignească, să batjocorească şi să umilească pe cei lângă care trăieşte nu poate fi asimilat unui grup civilizat, civilizaţia desemnând respect, solidaritate umană, nobleţe sufletească”, afirmă un intelectual român. Dar maghiarii deşi se autodefinesc ca „având misiune civilizatorie în Bazinul Carpatic” sunt departe de acest atribut. „Având în ei injectat virusul trufiei”, după expresia acestui subiect, ei, în orice ocazie se află, înjosesc şi umilesc pe români cu epitete greu suportabile. De copii li se insuflă prin educaţia în familie, şcoală şi biserică statutul de stăpâni şi de dispreţ faţă de români, de limba română, de istoria şi cultura lor.

Specialiştii români, cu o experienţă de o viaţă în muncă sunt înlocuiţi cu tineri maghiari care se comportă sfidător şi jignitor faţă de ei. „Ar fi cazul ca de-acum să vă luaţi tălpăşiţa, că sunteţi român. Acum eu am venit aici!” Astfel, i s-a adresat o tânără de profesie medic, repartizată de UDMR, medicului român care acordase 30 de ani asistenţă medicală locuitorilor de la sate. Şi exemplele ar putea continua pe pagini întregi.

Comportamentul lor duplicitar, de „europeni” la suprafaţă, la nivelul verbiajului, şi de tirani în adâncuri, este total anacronic într-o perioadă în care demnitatea umană este valoarea supremă a vieţii fiecărui individ, grup sau popor, dar, mai ales, în scala de valori a Uniunii Europene. Cizelarea pe dinăuntru, în spirit european, este însă un proces de lungă durată pentru toate popoarele. În virtutea acestui fapt, al educaţiei în spiritul valorilor morale, profund umane să sperăm că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat vor învăţa şi maghiarii să respecte diamantul de mândrie şi demnitate ce străluceşte in fiecare om, de orice etnie ar fi el.

5. Concluzii cu caracter teoretic privind relaţiile interetnice

dintre români şi maghiari în Covasna şi Harghita
Relaţiile interetnice dintre români şi maghiari în această zonă nu sunt altceva decât relaţii de interacţiune reciprocă în care se descoperă un complex de modele de conlocuire – sinteze ale valorilor autodefinirii şi valorilor comprehensiunii, mai exact, ale valorilor proprii cu valorile colectivităţii celuilalt (Bădescu, Abraham, Sociologie Românească, nr. 2-3, 1994, p.141-149).

Dată fiind răsturnarea raporturilor demografice dintre români şi maghiari în aceste două judeţe, românii prin ponderea lor numerică fiind minoritari, iar maghiarii majoritari, avem de-a face cu puternice aranjamente sociale, economice cu caracter etnocratic, specifice majorităţii etnice dominante, adică imperiilor. Existenţa majorităţii numerice maghiare cu puternice reminiscenţe imperiale, dominatoare, face ca diferendele, tensiunile sociale, economice, inerente în orice comunitate etnic eterogenă să se transforme, datorită strategiei identitare de centrare excesivă pe propriile valori şi de respingere a valorilor românilor, în tensiuni etnice latente sau deschise. Deşi minoritari în raport cu populaţia majoritar românească din întreaga ţară, maghiarii în acest areal au statutul de majoritate, noţiune în care sensul demografic şi sociologic se suprapune sau se identifică cu cel etnic, dominaţia lor asupra românilor fiind simultan demografică, socială şi etnică. Ca etnie dominantă, şi-a creat elite creatoare care îşi impun voinţa prin forţă politică, economică, administrativă etc.

Pentru analiza raporturilor interetnice, vom recurge la unele evaluări din concepţia despre spaţiul de conlocuire şi de convieţuire a cercetătorilor Ilie Bădescu şi Dorel Abraham.

Deşi spaţiul de conlocuire nu trebuie să corespundă obligatoriu cu o unitate administrativă, cum afirmă cercetătorii de mai sus, noi l-am tratat în acest capitol ca acoperind cele două judeţe, tocmai datorită specificităţii interacţiunii dintre majoritatea maghiară şi minoritatea română, în această parte a ţării.

Ca spaţiu de locuire, românii şi maghiarii trăiesc pe acelaşi teritoriu, având drept cadre comune – corespunzător cu teoria lui Dimitrie Gusti - cadrul cosmic, istoric, psihologic şi biologic. De pildă, românii, terminologic, se raportează la judeţele Covasna şi Harghita, pe când maghiarii la fostul „Ţinut Secuiesc”, prin care vor să impună dimensiunea psihologică a stăpânirii istorice a acestor locuri.

Anchetele realizate de colectivul de cultură şi relaţii interetnice al Institutului de Sociologie al Academiei Române, în anii 1993-1994, pe un eşantion de 1603 subiecţi din 9 judeţe şi Municipiul Bucureşti privind atitudinea românilor faţă de maghiari relevă o asimetrie a relaţiilor dintre români şi maghiari începând cu descrierea primelor trei trăsături pozitive şi negative definitorii ale fiecărei etnii (Cobianu-Băcanu, 1998, p. 35-39).

Percepţia românilor de către maghiari

În judeţul Covasna, maghiarii şi secuii percep pe români preponderent răi, proşti, încăpăţânaţi, naţionalişti, bănuitori, şmecheri, ambiţioşi şi reci. Puţine sunt calităţile menţionate despre români, doar trei: prietenoşi, uniţi şi descurcăreţi şi acestea menţionate numai de câte un subiect. Heteroimaginea sau imaginea „celuilalt” a românului din perspectiva maghiarilor este semnificativă pentru conflictul latent care mocneşte sau pentru lipsa comprehensiunii la grupul etnic maghiar.

Percepţia maghiarilor de către români

Poartă şi ea amprenta tensiunilor şi respingerilor. Totuşi, românii le afirmă mult mai multe calităţi ungurilor şi secuilor decât au făcut-o aceştia. În primul rând, românii îi apreciază ca oameni de treabă(8), buni creştini(6), harnici(2), descurcăreţi, toleranţi, frumoşi, corecţi, liniştiţi, veseli, ospitalieri. Paleta mult mai largă de calităţi atribuite de români maghiarilor este o premisă pentru o mai mare disponibilitate la conlocuire a românilor, ca şi mărturia toleranţei lor mai mari. La capitolul „defecte” ale maghiarilor, percepţia românilor din Covasna este mai degrabă reflexul unei imagini contextuale decât stereotipe. Românii le subliniază următoarele defecte: superficialitatea(18), răutatea (9), prostia (5), şovinismul (4), îngâmfarea (3), şmecheria, căpătuiala, necinstea, beţia.

Percepţiei de sine a maghiarilor sau autoidentificarea

Relevă că „în oglindă”, sub aspectul trăsăturilor pozitive proprii, maghiarii se văd: buni (12), ambiţioşi (12), harnici (11), isteţi (3), descurcăreţi (3), cinstiţi, buni creştini, uniţi (câte doi subiecţi la fiecare trăsătură), întreprinzători, perseverenţi, morali, frumoşi, veseli, bogaţi. Ca defecte, ei recunosc că sunt naţionalişti, răi, încăpăţânaţi, îngâmfaţi, oameni de nimic.

Comparând imaginile celor două grupuri etnice aflate în contact se observă că autodefinirea este mult mai dezvoltată la unguri şi secui decât coprehensiunea etnică. Ei şi-au afirmat un număr mult mai mare de calităţi decât au afirmat despre români.

Percepţia de sine a românilor sau autoidentificarea

În mod paradoxal şi contrariu regulii potrivit căreia fiecare grup etnic îşi atribuie sieşi mai multe însuşiri pozitive decât este dispus să atribuie „celuilalt”, în judeţul Covasna românii îşi atribuie lor mult mai puţine calităţi decât atribuie maghiarilor, dovadă fie a modestiei, generozităţii, bunătăţii pe care le-au recunoscut mai degrabă ceilalţi etnici, în eşantionul general, fie a timidităţii şi complexului de inferioritate pe care l-au indus maghiarii.

Ignorarea valorilor înţelegerii şi cooperării cu celălalt şi stimularea preponderentă a autocunoaşterii de către maghiarii din Covasna deschide drumul etnocentrismului, ceea ce şi continuă să se realizeze prin izolarea şi enclavarea şcolară, culturală începută în 1990 şi pe care vor s-o încheie, ca o incoronare, cu autonomia culturală şi teritorială a ţinutului secuiesc. Refuzul convieţuirii, al intercunoaşterii cu celălalt, românul de lângă casă, de la birou, de la şcoală, de pe stradă, este mărturia unui model de relaţii interetnice speciale în judeţele Covasna şi Harghita, instaurate de maghiarii majoritari, bazate pe respingerea „celorlalţi” şi supralicitarea lui „noi”. Falia „ei” –„noi” în loc să se micşoreze, pe măsură ce obţin revendicări, se adânceşte.

Asimetria din relaţiile interetnice manifestată prin fenomenul de respingere a românilor şi de claustrare şi separare de ei relevă că aici conlocuirea şi convieţuirea sunt grav afectate. În măsura în care românii sunt tot mai marginalizaţi şi eliminaţi, interacţiunile reciproce îşi restrâng aria. Se ştie că după 1989, relaţiile dintre familii, vecini şi prieteni români şi maghiari s-au deteriorat drastic. Au fost săptămâni şi chiar luni când nu au mai comunicat deloc. Căsătoriile mixte au încetat. Raporturile inter-umane au fost atât de mult afectate încât unele dintre ele nu s-au mai refăcut deloc. Relaţiile de muncă, în urma alungării românilor din posturile de conducere, inclusiv din slujbele obişnuite au devenit reci, formale, tensionate şi au determinat pe mulţi români să emigreze din cele două judeţe. Aceste fenomene confirmă ideea lui Bădescu şi Abraham că în orice polaritate interetnică avem de-a face cu valori ale autodefinirii la un pol şi cu valori ale comprehensiunii la celălalt pol. Acesta este motivul pentru care relaţia interetnică subîntinde o distanţă netranzitivă, în sensul că distanţa de la etnia A la etnia B nu este egală cu distanţa de la B la A., fiindcă etnia A poate fi înalt comprehensivă faţă de etnia B, în vreme ce etnia B poate fi necomprehensivă cu etnia A şi puternic etnocentrată (Bădescu, Abraham, idem, p. 166).

Modelul mental de conlocuire al românilor diferă fundamental de cel al maghiarilor. Românii îşi doresc şi propun o convieţuire paşnică, armonioasă, bazată pe respectul identităţii etnice şi culturale, maghiarii acţionează în sensul segregării fizice, sociale, culturale pe principii etnice.

În concepţia românilor de rând şi a liderilor lor, cunoaşterea şi intercunoaşterea reciprocă, dialogul interetnic rămâne cea mai sigură cale de soluţionare a tuturor diferendelor şi neînţelegerilor, dar şi de respect şi preţuire reciprocă.

Dezvăluirea de către subiecţii cercetării a sentimentelor pe care le nutresc faţă de oamenii cu apartenenţă naţională diferită a confirmat că la nivelul întregului eşantion de 1603 subiecţi, format din români, maghiari, romi, germani, ucrainieni, lipoveni, turci, sârbi, tătari, slovaci, armeni, greci, bulgari, evrei, croaţi, bulgari, alţii, cele mai favorabile sentimente se exprimă faţă de români, germani, maghiari şi, în ultimul rând, faţă de romi. În intervalul cu sentimente pozitive de la 6 la 10, românii au un scor de 84%, germanii de 70,9%, maghiarii de 53,1% şi romii de 13,8%.

Procentul de 53,1% atitudini favorabile faţă de maghiari corespunde cu cel de 51% obţinut de cercetările lui Abraham şi Bădescu în aceeaşi perioadă (idem, p. 182), ceea ce conduce la concluzia că faţă de maghiari nu există o atitudine anti-maghiară generalizată. De asemenea, din însuşi faptul cum caracterizează românii din Covasna pe maghiari rezultă că nici ei nu au o atitudine total nefavorabilă faţă de maghiari, dacă le-au perceput mult mai multe calităţi decât au făcut-o maghiarii despre români.

Studiul situaţiilor în care ar accepta oameni aparţinând românilor, maghiarilor, germanilor şi ţiganilor în calitate de membri de familie, prieteni apropiaţi, vecini, colegi de serviciu a menţinut aceeaşi ordine ca la studiul sentimentelor etnice. Pe grupuri etnice ordinea ierarhică este români, germani, maghiari romi.

Cel mai puternic indicator al atitudinii etnice este acceptarea membrilor unui grup etnic ca membri de familie şi apoi, în ordine descrescândă ca prieteni apropiaţi, vecini şi colegi de serviciu. Ca membri de familie, cei mai acceptaţi sunt românii şi germanii, ca prieteni apropiaţi germanii şi maghiarii, ca vecini şi colegi de serviciu cea mai mare pondere o au maghiarii.

În ceea ce priveşte procentele obţinute de maghiari, pe întregul eşantion de 1603 subiecţi acestea sunt următoarele: 30,1% acceptă maghiarii ca membri de familie, 19,0% ca prieteni apropiaţi, 16,0% ca vecini, 10,7% în calitate de colegi de serviciu şi 24,2% nu ştiu. Deci, ungurii şi secuii nu sunt nici marginalizaţi, nici excluşi de la grupurile fundamentale ale conlocuirii.

Ca atare, societatea românească nu manifestă propensiunea de izolare sau de respingere a maghiarilor nici prin români, nici prin celelalte grupuri etnice. În consecinţă, cele două hărţi, harta etnică obiectivă şi harta etnică subiectivă, sunt în congruenţă pentru români şi pentru toate etniile din ţară (cu excepţia etniei maghiare), ceea ce asigură stabilitate socială şi etnică societăţii şi naţiunii române. În timp ce pentru români şi pentru celelalte etnii harta etnică reală se suprapune peste harta etnică subiectivă, pentru maghiari, modelul lor mental, ca şi cel practic de organizare a locuirii colective nu coincide cu cel al majorităţii populaţiei şi al celorlalte etnii, nici cu legislaţia internă, cu principiile convieţuirii prevăzute în Constituţia României. Tendinţa de autoseparare, de autoizolare vine dinăuntrul grupului etnic maghiar, din ideologia liderilor lui, inoculată şi transpusă în practică la nivelul comunităţilor şi indivizilor prin proiecte şi programe de autonomie culturală, teritorială, administrativă pe criterii etnice, ceea ce duce la destrămarea unităţii teritoriale, etnice şi economice a spaţiului comun de conlocuire a teritoriului de către toate etniile ce se află pe el.

Existenţa pe teritoriul României a circa 20 de etnii aflate în contacte variate şi frecvente cu românii şi ele între ele, care şi-au păstrat identitatea culturală, lingvistică şi religioasă, obiceiurile, tradiţiile şi portul, demonstrează absurdul proiectelor maghiare de enclavizare sub pretextul conservării identităţii etnice, când românii nu au manifestat nici cea mai slabă intenţie de românizare a grupurilor etnice, în general, a maghiarilor în special.

În cazul de faţă, maghiarii din Covasna şi Harghita asimilează şi îşi exercită puterea asupra spaţiului de viaţă comun tuturor grupurilor etnice de români, ţigani etc. ca şi cum ar fi un teritoriu etnic pur maghiar pe care şi-l asumă exclusiv prin segregare etno-socială. Or, spaţiul de convieţuire este spaţiul de afirmare sau de manifestare a tuturor grupurilor sociale sau etnice. Cum spun cercetătorii Bădescu şi Abraham, el este flexibil, se dilată sau se contractă corespunzător unor condiţii socio-politice şi etnice prielnice sau neprielnice. În momentele de coeziune etnică, de cooperare şi înţelegere între etnii, spaţiul de convieţuire se dilată, iar în cele de neînţelegere, tensiune şi conflict se comprimă la maxim, ostilitatea şi rivalitatea escaladând spre izolare, segregare etnică. Dacă se admite ipoteza convieţuirii, spun ei, „vitalitatea unui grup creează spaţii de afirmare pentru toate celelalte grupuri”.

Transilvania este un spaţiu de conlocuire, adică un teritoriu comun tuturor etniilor care trăiesc pe el, indiferent de frecvenţa şi calitatea relaţiilor dintre acestea. Calitatea relaţiilor o dă spaţiul de convieţuire în cadrul căruia fiecare etnie se manifestă cu specificul său, în unicitatea sa. Între cele două forme de spaţiu – de conlocuire şi de convieţuire - este o corelaţie strânsă. Spaţiul de conlocuire având ca referenţial teritoriul, asigură condiţiile spaţiului de convieţuire, adică posibilitatea exprimării diversităţii etnice, culturale proprii grupurilor care împărtăşesc acelaşi teritoriu. Totodată, creează câmp liber contactelor, dialogului şi intercomunicării, specifice vieţii oricăror organisme vii, cum sunt grupurile etnice.

Relaţiile interetnice trebuie interpretate în contextul social-istoric şi legislativ al desfăşurării lor, într-o societate cu un ritm al schimbărilor ce scapă, uneori, controlului inclusiv diriguitorilor ţării şi ai lumii. Deşi democraţia ca principiu al libertăţii de expresie individuală şi colectivă se impune tot mai mult la începutul mileniului trei, etnia maghiară rămâne tributară comportamentului etnocratic prin pretenţia de a domina alte etnii, de a decide destinul lor în mod unilateral (români, romi cu care locuiesc în acelaşi areal), de a se separa, instituind noi graniţe, mai subtile, dar cu at mai dure în interiorul ţării. Proiectele unei etnii, însă nu pot fi separate de cele ale ţării mamă, deci, în Ungaria trebuie căutate rădăcinile lor, în rândurile grupurilor radicale cale militează pentru desfiinţarea frontierelor fixate la Trianon în 4 iulie 1920 şi re-trasarea lor după modelul defunctului imperiu austro-ungar, în care să se realizeze visul Ungariei Mari.

Filmul „Trianon”, creaţie a doi budapestani, regizorul Koltay Gabor şi istoricul Rafai Ernö, este o peliculă plină de patetism care exprimă tocmai acest vis iredentist al ungurilor transmis tuturor confraţilor din ţările cu populaţie maghiară în care se îmbină cântecele patriotice ungureşti cu îndemnul belicos la revizuirea frontierelor, denaturând grav realitatea istorică de după primul război mondial prin prezentarea vinovaţilor drept victime şi invers. Acelaşi sentiment, al nedreptăţii şi frustrării, îl exprimă cei mai mulţi intelectuali maghiari din România şi Ungaria în recenta lucrare analizată „Relaţiile româno maghiare şi modelul franco-german”, apărută în 2005.

Fenomenul frontierei este un fenomen social total, politic, diplomatic, geo-strategic, dar şi etno-cultural şi etno-psihologic (Bădescu şi Dungaciu,1995). El vizează toate aspectele societăţii umane pentru că prin el se fixează, se delimitează graniţele sale economice, sociale, culturale, întreaga viaţă a unui popor, a unei comunităţi naţionale. Tentaţiile schimbării lor sunt, în primul rând, atributul ţărilor cu aspiraţii de dominaţie, de stăpânire a unor spaţii care exced matca lor etnică.

Or, Tratatul de la Trianon tocmai această nedreptate istorică a corectat. A parafat procesul real de eliberare din acea „închisoare a popoarelor” ce a constituit-o imperiul austro-ungar. Despre acest aspect, filmul nu pomeneşte nimic. Ţările vizate de tendinţele revizioniste ale vecinilor de frontieră trăiesc puternic „sentimentul frontierei” prin teama de conflicte şi războaie care le-ar putea afecta viaţa.

Din studiul fenomenului etnic specific judeţelor Covasna şi Harghita, expus anterior, rezultă cu putere schimbarea totală a climatului interetnic din comunităţile etnice mixte româno-maghiare, începând cu decembrie 1989, când în modul cel mai violent, încărcat de sadism şi barbarie, maghiarii au făcut simţite pentru români proiectele lor îndelung şi complex elaborate de revenire la vechea Regiune Autonomă Maghiară. Revigorarea fenomenului identitar după 1989, arată Ana Bălaşa, este atât consecinţa destrămării sistemului politic totalitar din Estul Europei, cât şi a presiunii procesului de globalizare care a determinat declinul mişcării muncitoreşti şi apariţia unor noi forţe sociale productive legate de tehnologia înaltă a informaţiilor şi comunicării. Aceste profunde mutaţii de ordin social au determinat trecerea de la identificarea cu clasa socială de cea mai mare importanţă în vechea societate, la identificarea cu etnia care devine criteriu valabil de acces la putere, statut, valori şi resurse economice şi sociale.

Ascensiunea mişcării identitare, de promovare a etnicităţii, a religiei, limbii şi culturii proprii, dobândeşte un loc de prim ordin în societăţile post-totalitare din sud-estul şi centrul Europei. Dar cum fenomenul etnic nu are o cauzalitate exclusiv internă, ea trebuie descifrată şi în factorii externi ei, de natură socio-culturală, valorică, simbolică ce pot re-configura unitatea socială pe alte fundamente. Globalizarea a accentuat mobilitatea forţei de muncă de la un punct al globului la altul, fenomen ce reclamă o reglementare la nivel mondial, prin politici comune ale statelor de integrare a migranţilor în culturile ţărilor gazdă.

În ceea ce priveşte fenomenul etnic în perioada de tranziţie din ţara noastră, se poate afirma că el se desfăşoară cu o deosebită amploare şi rezonanţă pe scena politică şi socială. Existent şi înainte de 1989, dar în limite calme şi puţin spectaculoase, după această dată şi în cursul perioadei de tranziţie am asistat la o explozie a lui prin organizarea în partide politice şi organizaţii etnice cu misiunea de afirmare şi conservare a specificului etnic, de soluţionare a problemelor specifice şi de realizare a aspiraţiilor lor de consolidare identitară.

Aşa cum am mai arătat, politica guvernelor române post-decembriste a fost o continuare a spiritului conciliator şi tolerant specific românilor în relaţiile cu etnicii lângă care le-a fost dat să trăiască de-a lungul secolelor. De fapt, evenimentele din decembrie, au avut nu numai caracter politic şi social, de eliminare a totalitarismului cuplului Ceauşescu şi de schimbare a axei de dezvoltare socială şi economică benefică pentru întreaga populaţie a ţării, ci şi caracter etnic, dat de aşa-zisa „revoluţie maghiară din Transilvania”, când maghiarii, considerând că a sosit momentul, au declanşat cele mai oribile crime şi bestialităţi, sub pretextul „eliberării de comunism şi de români a căror nu o mai puteau suferi”. Lozinca „1918-1989, atât a fost, destul a fost” a făcut înconjurul localităţilor îndemnând la preluarea politicii naţionale pe cont propriu, în condiţiile în care ţara era în haos, iar în Bucureşti domnea deruta.

În consecinţă, elementul cel mai agresiv şi revendicativ al grupurilor etnice îl constituie maghiarii care ajunşi la guvernare, după alegerile din 1996, pretind cu şi mai mare vigoare oficializarea limbii maghiare în stat, deziderat realizat în legislatura 2000-2004 în care au fost în coaliţie cu PSD, dreptul la autonomie administrativă, financiară pe criterii etnice (banere cu „vrem autonomie administrativă, financiară” am văzut şi noi pe clădirile mai importante din centrul Municipiului din Sf. Gheorghe în anii 1996-1997), instituţionalizarea învăţământului în limba maghiară de la grădiniţă până la facultate etc. cerinţe care au fost satisfăcute.

În analiza acestui delicat şi complex fenomen, o importanţă primordială o are interferenţa etnic-politic, ştiut fiind că politicul - ca artă a posibilului - prin pârghiile sale poate determina cele mai imprevizibile mutaţii. Multiplicarea factorilor de putere şi de decizie pe glob, intensificarea mişcărilor identitare fac posibilă apariţia în orice moment a unui conflict cu caracter etno-politic sau etno-strategic, corespunzător principiului „butterfly effect”, care să aprindă flacăra afirmării naţionale, a independenţei şi suveranităţii evoluţiei viitoare a unui popor sau altul aflat în zona de tutelă a unei puteri cu trăsături imperiale.

Pornind de la aceste realităţi etnice contemporane, se poate spune că este posibil şi fenomenul invers: ţările cu minorităţi naţionale descendente din fostele imperii sunt expuse tot timpul tirului de revendicări ale acestora în virtutea unor „drepturi istorice” pe care vor să le eternizeze, deşi ele au fost instituite prin siluire şi au durat secole. Aceasta este situaţia minorităţii maghiare din ţara noastră care deşi se bucură de drepturile prevăzute în documentele internaţionale, este continuu nemulţumită şi continuă să reclame lipsa lor.

Aceste afirmaţii sunt susţinute nu numai de cercetările noastre de peste 13 ani, dar şi de cercetările realizate de alte institute de cercetare. Iată aprecierile cercetătoarei Ana Bălaşa, rezultate din cercetarea relaţiilor interetnice din România. La problema privind măsura în care minorităţile naţionale dispun de drepturi corespunzătoare şi măsura în care acestea au fost avantajate sau dezavantajate de schimbările de după 1989 corespunzător răspunsurilor date, o pătrime din populaţia adultă de peste 18 ani şi circa o treime din tineri şi în special studenţi au considerat că minorităţile naţionale beneficiază de mai multe drepturi decât ar trebui, că au fost avantajate după revoluţie, în condiţiile în care subiecţii investigaţi nu au contestat nici unul din drepturile privind păstrarea identităţii etnice şi culturale, ci doar „drepturile în plus” (Bălaşa, în vol. colectiv, 2000, p. 500).

Autoarea studiului subliniază în mod deosebit ideea că studenţii maghiari, aproape în totalitate, consideră că minorităţile au mai puţine drepturi decât ar trebui. Ea observă că una şi aceeaşi realitate obiectivă este percepută deosebit de români şi de maghiari, ceea ce poate să tensioneze relaţiile şi interacţiunile dintre aceste etnii şi dintre membrii lor.

Studiul privind modul cum se percep reciproc românii şi maghiarii, denotă ca şi în studiile noastre analizate anterior, o anumită absenţă a valorilor înţelegerii celuilalt, adică o percepţie reciproc negativă ce poate fi soluţionată, după opinia cercetătoarei, prin intensificarea contactelor sociale, a intercomunicării. Dar ce se mai poate face, ne întrebăm noi, (MCB), când eforturile cele mai stăruitoare, de 16 ani, ale liderilor comunităţii româneşti din Covasna şi Harghita, de realizare a unui dialog reciproc, sincer, pe problemele comune aflate în divergenţă, se izbesc ca de un zid, din partea liderilor maghiari care îl refuză consecvent şi acţionează tot consecvent singuri, precum alergătorii de cursă lungă, pentru a-şi realiza miza lor etnică?

Liderii maghiari refuză sistematic şi cu obstinaţie intercomunicarea şi intercunoaşterea cu românii pentru că i-ar obliga la negocieri, concesii, compromisuri reciproce, şi acest lucru pentru ei, deprinşi cu acţiunea în forţă şi, apoi, cu legalizarea ei, i-ar dezavantaja. Ei refuză mijloacele democratice de dezbatere în comun a problemelor etnice şi a diferendelor, preferă mijloacele autocrate, dictatoriale, de pe poziţii de forţă, îmbinate cu şantajul politic, intimidarea şi falsificarea adevărului.

Asociaţiile culturale locale din Covasna şi Harghita de 6-7 ani încearcă să-i abordeze pe liderii maghiari pentru realizarea Universităţilor de Vară ale tinerilor români împreună cu cei maghiari, cel puţin pentru 1-2 zile, ca aceştia să se cunoască, să se împrietenească şi să-şi mărturisească sincer idealurile de viaţă, dar maghiarii nu răspund. Între tinerii maghiari de la Tuşnad şi tinerii români de la Izvorul Mureşului se cască o prăpastie de necrezut, deşi sunt de aceeaşi vârstă şi ar putea avea valori, probleme şi aspiraţii comune ca toţi tinerii de pe glob. Prăpastia este însă întreţinută şi cultivată cu grijă de liderii politici maghiari, pentru a-i îndoctrina nu în spiritul păcii şi înţelegerii cu tinerii români, cum au făcut francezii şi germanii în procesul lor de reconciliere istorică, ci al vrajbei şi izolării, al autonomiei şi claustrării etnice. Din punctul nostru de vedere, este interesant dacă maghiarii încearcă într-adevăr să realizeze un oficiu de conlucrare dintre tinerii români şi maghiari după modelul franco-german, promovat în lucrarea lor „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”.