Maria cobianu-băcanu



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə32/45
tarix02.11.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#27258
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   45

Locuitorii din Hădăreni sunt nemulţumiţi că acum sunt exagerate drepturile ţiganilor. „Li s-a dat prea mult nas cu drepturile omului. Drepturi, da, dar ei au numai drepturi? Nu şi datorii şi obligaţii”? „Nimeni nu le cere lor datorii, obligaţii şi aici este problema”.

„Cei ce vin din străinătate le ţin partea tot lor şi noi rămânem de ocara lor în continuare. Ei susţin pe ţigani şi pe noi ne sfidează, îşi bat joc de noi. Acum străinii ne zic nouă barbari, dar ei nu au trăit cu noi, ei nu au ştiut niciodată ce înseamnă să trăieşti cu teama la ce ar putea să-ţi facă ţiganii. Ei nu ştiu cum trec ţiganii de la batjocură şi destrăbălare la bătaie şi de la bătaie la înjunghiere”.

Romii sunt respinşi chiar şi de co-etnicii lor cărora le-au produs necazuri şi nenorociri în familie. De pildă, familia tânărului rom care a fost înjunghiat de romii delicvenţi cere pedeapsă „moarte pentru moarte”. Procesul acum se desfăşoară, iar ucigaşii sunt arestaţi.

„Din cauza ţiganilor răi, veniţi din puşcărie, nu puteai să mai intri nicăieri, spune un rom băştinaş. Ei mişunau peste tot. Erau cei mai destrăbălaţi. Îţi luau banii din mână. Loţi care era < pita lui Dumnezeu > , a fost omorât cu securea şi cuţitul pentru bani. În bar, ţineau cuţitele pe masă şi la cel mai mic gest ameninţau cu ele sau le foloseau. Satul de oameni este foarte bun. Şi oamenii şi conducerea satului însă trebuiau să fie mai severi cu ţiganii noi veniţi. Vinovaţii adevăraţi sunt poliţia, tribunalul, procuratura, cei de la judeţ care s-au lăsat mituiţi la tentativele lor de omor şi le-au clasat dosarele”.

Ţiganii, spun oamenii din Hădăreni, sunt periculoşi în ambele situaţii: fie bogaţi, fie săraci. Cei bogaţi, fiind mândri, plini de bani, de aur, de lucruri scumpe luate prin afaceri necinstite, fiind numeroşi şi uniţi, când fac rău nimeni nu le poate sta în cale. „Pe când săracii cerşesc, bogaţii sfidează pe oricine”.

Conflictul din Hădăreni este un proces în mai multe stadii. Fiecare stadiu se caracterizează prin anumite condiţii care pot fi întotdeauna surse potenţiale de conflict. În situaţia de faţă, agresivitatea a fost escaladată şi exprimată prin comportamentul romilor: murdărie, lipsa ruşinii, începând cu copiii de 5 ani până la adulţi, toţi obişnuiţi să vorbească urât, să facă gesturi obscene, să bată, să ameninţe, să omoare. Agresiune pot fi numite, de asemenea, scandalurile frecvente care au loc în spaţii publice, case de cultură, baruri, restaurante.

Aceste stări de lucruri grave au deschis drum stării afective ostile, respectiv, de respingere şi neacceptare. Romii delicvenţi sunt diferiţi de întreaga populaţie prin modul lor de viaţă şi de a-şi câştiga existenţa zilnică. Diferenţa de modele culturale de viaţă dintre majoritatea populaţiei, români, maghiari, romi paşnici şi grupul delicvent de romi a determinat apariţia unor atitudini şi sentimente puternic negative, de nemulţumire şi revoltă.

Parazitismul, furtul, specula pe seama celor care sunt harnici, îmbinate cu invidia, aroganţa se transformă dintr-un conflict latent în unul manifest. Comportamentul conflictual a constat atât din agresiune verbală deschisă, cât şi fizică. Multelor insulte şi infracţiuni nepedepsite de justiţie şi celor două crime, satul a răspuns cu crime. S-a confirmat ideea că violenţa naşte violenţă. Nu este umană, nu este legală, dar este reală, mai ales, când mecanismul de aplanare sau soluţionare a conflictului este nedezvoltat, iar justiţia coruptă.

Conflictul latent din Hădăreni s-a transformat în unul real când a devenit puternică ameninţarea pentru viaţa comunităţii ca întreg, când valorile vitale ale satului erau în pericol: viaţa, produsele muncii, normele morale, pacea şi ordinea publică.

Din aceste motive, un conflict la scara satului a presupus o coeziune şi solidaritate tot la scara satului. Această coeziune şi solidaritate s-a concentrat asupra anumitor valori, cerinţe şi exigenţe. În virtutea lor, consideră sătenii, ţiganii delicvenţi, fără forme legale şi stabile de rezidenţă în sat, pot fi alungaţi din sat, ceea ce implică organele de justiţie. Sătenii speră ca măcar acum justiţia să facă dreptate oamenilor năpăstuiţi. Comunitatea sătească respinge ideea re-construirii caselor în sat, în special, ale „nou-veniţilor” din alte sate, fără forme legale. În opinia lor, a apărut o alternativă foarte puternică: „Ori noi, ori ei (ţiganii delicvenţi). Este imposibil să trăieşti împreună cu ei. Relaţiile dintre noi şi ei vor deveni şi mai tensionate dacă vor fi re-construite casele lor”.

Ei au mai spus cu durere: ”Noi sperăm că nimeni nu este interesat să dispară un sat cu buni gospodari de pe harta ţării, numai pentru a mulţumi câteva familii de delicvenţi”: „Nu este drept să faci să dispară un sat pentru că locuitorii sunt forţaţi să-l părăsească de frica ţiganilor”. „Asta înseamnă că membrii parlamentului nu sunt români adevăraţi dacă ei sunt de acord cu ideea ca ţiganilor să le fie re-construite casele. Şi dacă decid astfel, atunci ce vor construi ei ziua noi vom dărâma noaptea”. Ei nu mai vor să doarmă îmbrăcaţi şi cu bagajul de haine la uşă, cu bani şi acte gata de fugă, aşa cum au stat o săptămână după incendiu, până a venit plutonul de jandarmerie şi poliţie de le-a asigurat securitatea”.

Oamenii sunt dezamăgiţi şi înspăimântaţi. Ei se întreabă: Ce se va întâmpla dacă ţiganii se întorc din nou? Dar dacă începe construcţia caselor? Şi tot ei îşi răspund: O să fie o tragedie când va fi pusă prima cărămidă pentru casele ţiganilor, dacă autorităţile vor decide astfel.

Se pare că lucrurile merg în această direcţie. CRISS (Center of Roma for Social Intervention and Studies) împreună cu alte organisme şi instituţii internaţionale de cercetare lucrează la lansarea unui proiect de cercetare-acţiune de luptă contra violenţei şi pentru dezvoltarea încrederii în relaţiile intra-comunitare. Astfel, că pentru Hădăreni, a fost propus un proiect pilot pentru medierea şi aplanarea conflictului. Guvernul român a acordat 25.000 lei pentru re-construirea caselor arse. Banii nu au fost încă folosiţi pentru repararea sau re-construirea caselor. Federaţia ţiganilor a plătit lucrările de reparaţii şi a început să re-construiască o casă.

Înfiinţarea Consiliului de relaţii intra-comunitare în zonele multietnice, poate avea un efect benefic asupra stării de spirit a comunităţii din Hădăreni, prin schimbarea modului de viaţă şi a modelelor de comportament ale romilor.

Stilul de lucru cu romii în afirmarea adevărului despre dimensiunile pierderilor suferite în urma conflictului, rămâne totuşi o reală problemă. De pildă, spre surprinderea noastră, ca cercetători, deşi numărul caselor arse care au fost afirmate şi de ţigani şi de Primarul comunei în zilele cercetării efectuate de noi a fost 13, datele recente de la Federaţia ţiganilor care au fost raportate şi în străinătate, diferitelor organisme internaţionale relevă o situaţie complet diferită. Măsurarea „provizorie” a pagubelor produse în urma evenimentelor violente intra-comunitare – spune într-un document de la Romani CRISS - arată că au fost: „4 morţi, 14 case arse, 14 case devastate şi 9 case deteriorate”.

Or, prima informaţie pe care am primit-o de la liderii din comuna Cheţani, Primar şi Vice Preşedinte, se refereau la 130 de ţigani, care trăiesc în 33 de case din care 13 au fost arse în noaptea de 20-21 septembrie 1993. De ce Raportul CRISS afirmă cifre diferite – 37 de case arse, devastate şi deteriorate? Cărui scop servesc aceste cifre? În detrimentul cui?

Noi nu încercăm să găsim un răspuns la întrebările legate de distorsiunile deliberate sau întâmplătoare. Ele pot intra în cutuma etniei de a exagera pentru a obţine cât mai mult.

Ceea ce încercăm să lămurim este un fapt ştiinţific de o imensă importanţă socială şi politică.



La Hădăreni, nu a fost un conflict interetnic, ci un conflict intercultural care s-a dezvoltat între oameni cu comportamente sociale, economice, morale diferite, adică, pe de o parte, între o majoritate formată din români, maghiari şi romi, iar pe de alta, două grupuri de romi infractori, recunoscuţi pentru încălcarea normelor de viaţă civilizată în societate şi, mai ales, pentru multele lor acte delicvente.

Reacţia oamenilor, de altfel de diferite etnii, în fapt, a sătenilor priviţi ca un întreg, nu a fost îndreptată împotriva lor ca romi sau pentru că erau romi, ci a fost determinată de incompatibilitatea valorilor şi modelelor culturale care separau pe săteni de grupurile de delicvenţi. Dovadă stă faptul că romii băştinaşi şi normal integraţi în comunitatea sătească erau de aceeaşi parte cu întreaga comunitate, respectau normele de convieţuire civilizată şi vechile obiceiuri şi respingeau cu vehemenţă comportamentele violente ale co-etnicilor romi. Membrii familiei cu tânărul mort pe masă, înjunghiat de romi, plângeau şi cereau „dinte pentru dinte” sau „moarte pentru moarte”!

Toate discuţiile cu subiecţii investigaţi aruncă lumină asupra diferenţelor sociale şi culturale, dar şi asupra a ceea ce îi uneşte ca membri ai aceleaşi comunităţi de viaţă. În primul rând, subiecţii au relevat nevoia de a trăi în pace şi înţelegere reciprocă, ei şi-au exprimat grija faţă de imaginea distorsionată atât a României în lume cât şi a satului lor. În propriile lor cuvinte: „În loc să fim cunoscuţi ca un sat cu oameni harnici, cu bunăstare economică, lumea află despre noi ca , ceea ce nu ne reprezintă deloc”. În plus, ştiau că pe această temă romii vor face mare propagandă anti-românească pe plan extern şi în numele „drepturilor omului”, drepturi pe care unii dintre ei nici nu se gândesc să le respecte. Vor cerşi noi ajutoare, iar imaginea României va fi din nou umbrită.

Eticheta dură de „sat cu ţigani incendiaţi” îi preocupa şi îi durea, totodată. De aceea, solicitau ca în Europa să ajungă informaţiile despre situaţia lor disperată de ani de zile, urmată de crimele comise de romi, care i-au dus la o revoltă colectivă necruţătoare. Ei erau conştienţi că ceea ce s-a întâmplat a fost împotriva voinţei lor, că ei au fost forţaţi de circumstanţe să acţioneze astfel. Agresiunea grupului de romi delicvenţi a fost atât de puternică şi violentă încât le-a pus în pericol viaţa şi integritatea comunităţii.

Din punct de vedere teoretic, ei au confirmat ideea lui Etienne Balibar despre incompatibilitatea modurilor de viaţă şi a tradiţiilor specifice dintre oamenii aparţinând unei culturi moderne şi aceia care aparţin unor culturi subdezvoltate.

În consecinţă, noi considerăm că măsurile economice, administrative, juridice şi politice nu sunt mijloace suficiente de soluţionare a tensiunilor şi conflictelor în comunităţile multietnice. Acestora trebuie să li se adauge o strategie de însuşire a unui nou mod de viaţă, a unei noi scale de valori de către grupurile de romi, printr-o titanică şi constantă muncă de educaţie a acestora realizată de lideri credibili din interiorul grupului în vederea instaurării unor relaţii armonioase şi reciproc benefice între ei şi comunitatea în care trăiesc. Comportamentul civilizat, respectul reciproc al demnităţii şi muncii fiecăruia, îmbinate cu toleranţa şi înţelegerea faţă de celălalt, în condiţii de libertate şi democraţie, trebuie să fie regula fundamentală ce se cere practicată de către toţi membrii unei comunităţi multietnice, deoarece ea reprezintă o trăsătură de viaţă practicată din vremuri străvechi şi pe care istoria a confirmat-o în multe sate şi oraşe din România. Dar pentru a se ajunge aici se impune şi o dezvoltare economică şi socio-culturală care să ridice nivelul de viaţă al tuturor membrilor societăţii, la care fiecare să contribuie cu harul şi talentul său.*

* Aceasta este versiunea românească la care am mai adăugat opinii ale subiecţilor din interviurile realizate pe teren, în acea perioadă.

Materialul original cu titlul: „Hadareni – a Multiethnic Village Community in Romania” a fost publicat în Romanian Journal of Sociology, vol. V, No. 1, 1994, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 65-71.

Prin acest studiu ştiinţific, am făcut cunoscute „lumii”, cum cereau subiecţii oneşti ai cercetării, condiţiile şi cauzele reale ce au dus la acest dureros şi nefast conflict.

CAP. VIII.

ROMÂNII DIN COVASNA ŞI HARGHITA –

SUB SEMNUL MARGINALIZĂRII ŞI IZOLĂRII
1. Cronica climatului interetnic româno-maghiar din anul 1994

(Investigaţii de teren)
Spre deosebire de unii cercetători ai problemei care analizează problema identităţii etnice şi naţionale numai din perspectivă teoretică, rezumându-se la a prelua şi cita idei, modalităţi de interpretare din cât mai mulţi autori pentru a-şi demonstra erudiţia, şi, mai ales, din autori străini, care au puţin de-a face cu realitatea socio-etnică din România, noi ne vom ocupa aici de starea reală a identităţii etnice şi naţionale a românilor din zona Covasna şi Harghita, în care maghiarii domină numeric, dar şi politic, economic, social şi psiho-moral. Subliniem că în concepţia noastră, etnia şi identitatea etnică constituie nucleul, structura de rezistenţă pe care s-a clădit naţiunea şi identitatea naţională care presupun raportarea la statul-naţiune menit să menţină coeziunea internă a membrilor săi, să apere suveranitatea în interior şi în exterior şi să reprezinte interesele acestora în raporturile cu alte state. (O perspectivă teoretică mai detaliată poate fi citită în „Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita”, Editura EUROCARPATICA, Sfântu Gheorghe, 2000, p. 23-39).

Am optat pentru abordarea bazată pe investigaţii de teren, nu numai din necesitatea de fundamentare ştiinţifică a tuturor consideraţiilor privind relaţiile interetnice dintre români şi maghiari în acest epicentru maghiar de iradiere a tuturor proiectelor, statutelor şi programelor de viitor ale liderilor maghiari, dar şi pentru a oferi atât publicului cititor, opiniei publice româneşti, cât şi, mai ales, politicienilor de toate culorile, guvernanţi sau în opoziţie, (dacă ar ajunge s-o citească) imaginea pe viu a „tragediei de a fi minoritar în propria ta ţară” - cum spun subiecţii cercetărilor noastre - în condiţiile în care liderii UDMR participă la guvernări şi îşi duc la capăt, pas cu pas, proiectele iredentiste. O parte din aceste opinii au fost surprinse în lucrările anterioare. Aici vom întregi imaginea cu alte aspecte prin care vom încerca să redăm atmosfera psiho-socială, starea de spirit, în care trăiesc românii, bătălia reală pentru păstrarea românităţii, a identităţii naţionale într-un mediu nu întotdeauna prielnic, ci mai degrabă cu accente de ostilitate, iar în unele situaţii, chiar de şovinism şi antiromânism creat, promovat şi practicat de liderii maghiari.

Am denumit subcapitolul „cronică” pentru că vom urmări să descriem starea de lucruri aşa cum ni s-a prezentat ea de către subiecţii de ambele etnii, fără nici un adaos din afară, pentru a demonta imaginea idilică, dar falsă şi perfidă pe care o oferă liderii maghiari de când se află la guvernare (sunt, de fapt, de trei legislaturi: 1996-2000; 2000-2004 şi 2005-2008), cu privire la bunele lor intenţii privind România şi românii, alături de care trăiesc şi pe care, în fapt, îi marginalizează şi îi exclud din toate demersurile lor economice, sociale sau culturale. Contrariu oricărui drept sau oricărei legislaţii europene, la care fac apel, numai formal, „pentru a lua faţa europenilor”, maghiarii, prin puternicul lobby de care dispun în organismele europene, încearcă să-şi impună prin presiuni din afară Statutele de autonomie a Ţinutului Secuiesc, de autonomie culturală, dar îşi pierd orice credibilitate în faţa românilor care le-au înţeles tertipurile şi jocurile politice ce au întotdeauna ingredient şantajul.

Ne-am propus, pentru început, o tratare de tip pozitivist ( descriptivă, factologică), pentru că faptele, fenomenele şi procesele sunt „materia primă” în sociologie, dar specifice şi etnologiei şi antropologiei culturale, ele constituind temeiul tuturor interpretărilor, explicaţiilor şi teoretizărilor ulterioare. Din păcate, la noi, cei mai mulţi cercetători, analişti şi reprezentanţi ai mass-media, fac aprecieri în acest domeniu, primii, apelând preponderent la literatura teoretică străină, iar ceilalţi, la propriile prejudecăţi sau la clişee politicianiste, care sfidează şi escamotează de cele mai multe ori adevărul. Citindu-i sau ascultându-i la radio sau TV ne dam seama cât de departe sunt de realităţile din Covasna şi Harghita, iar dacă le cunosc, cât de insensibili rămân la dramele românilor, individuale şi colective, ca „minoritari şi străini în propria lor ţară”. Noi redăm faptele pentru ca cititorii să ajungă la corecta înţelegere a modului cum se construieşte climatul interetnic, cum se formează identitatea şi conştiinţa naţională, cum se apără ele de către posesorii lor în condiţii de viaţă şi de muncă vitrege. Aspectele pe care le vom evoca vor reflecta atât atitudinile normale ale comportamentului maghiarilor, oameni de rând, care gândesc şi trăiesc în spiritul bunei înţelegeri şi al bunei vecinătăţi, cât şi derapajele liderilor lor din UDMR şi organizaţii civice, ale unor intelectuali şi funcţionări publici, nu numai de la minima morală dintre etnii, ci şi de la principiile statului şi societăţii de drept, de la legislaţia internaţională şi europeană.

În raport cu capitolele anterioare, în care am analizat românii şi celelalte etnii la contactul dintre culturi, într-un climat normal, de coeziune şi înţelegere reciprocă - saşii, turcii, tătarii, romii şi chiar maghiarii din zonele cu populaţie majoritar română din Mureş, Banat, Sibiu şi Braşov - în capitolul următor, vom releva efectul nefast al politicii UDMR asupra etnicilor maghiari majoritari din Covasna şi Harghita, îndoctrinaţi şi orientaţi spre acţiuni în forţă împotriva românilor şi instituţiilor lor; gradul avansat de eludare şi falsificare a realităţii, de incitare la acte şi gesturi reprobabile faţă de români, faţă de simbolurile şi demnitatea lor la care se pretează liderii politici şi de opinie maghiari, în orice împrejurare au ocazia.

Comparaţia dintre comportamentul maghiarilor din afara spaţiului Covasnei şi Harghitei şi acţiunile liderilor lor, fie moderaţi, fie extremişti, va evidenţia, pe de o parte, distanţa enormă la care se situează liderii maghiari faţă de aspiraţiile maghiarilor de rând la linişte, înţelegere şi bună convieţuire cu românii, iar pe de alta, un lucru tot atât de major, că maghiarii sunt o populaţie deschisă la contacte culturale, aptă de relaţii normale, calde, cu care se poate convieţui în bune condiţii, ca vecini, prieteni, colegi de muncă, dacă nu se lasă influenţaţi de ideologia şovină, antiromânească a UDMR şi organizaţiilor civice, de „proiectele lor iredentiste”. Cercetările de teren pun în lumină fără tăgadă că, prin politica lor agresivă, liderii lor nu răspund problemelor reale ale maghiarilor, iar cei din afara Covasnei şi Harghitei chiar se delimitează ferm de ei, considerându-i „prea aşa, că le ia gura pe dinainte”, după cum nu răspund nici nevoilor multor maghiari din zona pe care ei o păstoresc, adică Harghita şi Covasna.

Studiul situaţiei relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari şi al statutului românilor trăitori aici, aflaţi în minoritate numerică, l-am început prin investigaţii la vârf, cu oficialităţile române care cunoşteau situaţia şi răspundeau de menţinerea unui climat normal, dar şi prin discuţii libere cu intelectuali şi cu oameni de rând, din sate şi oraşe cu populaţie mixtă româno-maghiară, ale căror opinii pot sta pe frontispiciul oricărui partid care are în sigla şi în programul său un deziderat naţional.

La 7 ianuarie 1992, populaţia României era de 22.788.993 de locuitori, din care românii reprezentau 89,4%, maghiarii 7,1%, ţiganii 1,8%, germanii 0,5%, alte naţionalităţi 1,2. În zona pe care o studiem, românii deţin o pondere de 24,79% în judeţul Covasna şi 15,24% în judeţul Harghita, valori care se păstrează în general şi după recensământul din 2002. Ca atare, domeniul relaţiilor interetnice româno-maghiare va fi marcat de ponderea majoritară a maghiarilor care vor da şi calitatea relaţiilor interetnice, în lipsa unei autorităţi ferme a statului român şi a instituţiilor sale care să stopeze procesul de maghiarizare şi să asigure un climat de stabilitate şi cooperare interetnică, de conservare a trăsăturilor etnice ale grupurilor etnice, inclusiv, ale românilor, ce dau numele naţiunii.

Tipul de relaţii interetnice specifice zonei Covasna şi Harghita se înscrie în ceea ce noi am numit „principiul piramidei”, adică, la vârful conducerii politice, economice, administrative liderii maghiari promovează relaţiile de dominaţie, de subordonare a etniei române în virtutea ponderii lor numerice covârşitoare, a unei aşa-zise „superiorităţi etnice”, a „drepturilor istorice”, pe când la nivel bazal, în viaţa de toate zilele, românii şi maghiarii convieţuiesc firesc, cel mai adesea, (adică până nu intervine UDMR), după normele respectului reciproc, ale înţelegerii şi acceptării diversităţii. Românii vecini cu maghiarii simt ca un seismograf influenţa nefastă a liderilor maghiari după „răceala” ce se instalează în relaţiile lor imediate, după „distanţa” ce începe să se întindă între ei, ca urmare a unui discurs înflăcărat naţionalist al liderilor lor.

Dar să desfăşurăm filmul evenimentelor, aşa cum rezultă din cercetare.



Judeţul Covasna. Stăm de vorbă cu Prefectul Adrian-Vlad Căşunean, prima autoritate a judeţului, reprezentantul guvernului român în teritoriu, care ne descrie starea românilor şi a românităţii, pierderile şi traumele fizice, psihice, morale trăite de români în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989.

Cercetarea se desfăşoară începând cu 4 iulie 1994. Din discuţia cu Domnia Sa aflăm că după 1989, intelectualii şi cadrele didactice româneşti au trebuit să plece din judeţ. Listele cu cei care trebuiau ucişi, (românii însemnaţi cu cruci negre şi maghiarii cu cruci albe), ameninţările că le dau foc, că „vor păţi ca Agache” şi agresiunea psihică permanentă au devenit insuportabile. În cei patru ani, din 1989 până în 1994 când am ajuns noi cu cercetarea, maghiarii reuşiseră să desfiinţeze în 82 de localităţi din judeţul Covasna şcolile româneşti. În Harghita, erau peste 100 de localităţi în care nu mai existau deloc şcoli româneşti. Lipsa lor punea sub semnul întrebării problema vieţuirii în continuare a şcolii româneşti şi, implicit, a identităţii române. Efortul de a aduce la normalitate situaţia învăţământului românesc în zonă, printr-un Ordin al Prefectului de înfiinţare de unităţi şcolare în limba română în toate localităţile în care acestea lipsesc, s-a soldat cu reacţii furibunde ale UDMR în presa locală („Puterea face curăţenie generală”, Haromszek, 2 februarie 2004) care interpretează măsura legală a Prefectului, extinzând-o nepermis la toate domeniile neagreate de ei, ca pe o „ameninţare la existenţa lor”, pe care o vor face cunoscută tuturor forurilor politice şi democratice interne şi internaţionale.

Ordinul avea la bază nu numai obligativitatea constituţională de a asigura tuturor copiilor condiţii egale de învăţare a limbii române, ca limbă oficială a statului în care trăiesc şi vor munci în viitor, dar şi cerinţele expres formulate de multe familii de maghiari care şi-au exprimat dorinţa ca fiii lor să înveţe şcoala în limba română, ca şi ale familiilor de poliţişti şi alţi slujbaşi români ai statului care trăiau în satele compact maghiare şi voiau să-şi dea copiii la şcoală românească. „D-le Prefect, faceţi ceva să înveţe copiii noştri şcoala în limba română, ca altfel se maghiarizează”, îl rugau slujbaşii români.

Familiile mixte de români şi maghiari sunt obligate să înveţe maghiara. Prin ele, are loc un cert şi intens proces de maghiarizare, ştiut fiind că în toate familiile mixte domină etnia maghiară, iar „copiii bat spre maghiari”.

La insistenţele Prefectului, în 12 şcoli s-a reuşit să se facă şcoală românească inclusiv pentru 1-2 copii de români. Dar reacţia maghiarilor nu s-a oprit aici. Având în sate 80% primari maghiari, aceştia abili au pus umărul. Au început să ia declaraţii de la părinţii români cu copii de vârstă şcolară că „nu doresc să înveţe copiii lor şcoală în limba română”. Unii dintre ei au fost ameninţaţi că dacă îşi înscriu copiii la şcoală românească le dau foc caselor. În acest fel, teama îi împiedica pe părinţi să-şi dea copiii să înveţe şcoala în limba română. După ce au separat şcolile, acum vor să consfinţească o stare de fapt obţinută prin teroare şi presiune. Vor să legifereze ce au dobândit prin forţă ca premisă pentru un viitor stat multinaţional şi de aici până la federaţie în care ei să fie parte constitutivă a statului nu mai este decât un pas.



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   45




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin