Maria cobianu-băcanu

Comunicare şi intercomunicare umană şi culturală

Am fost interesaţi să aflăm, în continuare, modul de raportare al romilor la facilităţile sociale create, comportamentul lor faţă de situaţiile favorabile oferite de Municipalitate privind locuinţa, şcoala, locul de muncă, din perspectiva comunicării umane. Pentru aceasta, le-am cerut românilor să spună dacă cunosc situaţii în care romii:

• 
  au primit locuinţă la bloc şi ei au deteriorat-o;
  
• 
  au vândut locuinţa;
  
• 
  au speculat şi au închiriat-o;
  
• 
  au abandonat şcoala;
  
• 
  au abandonat locul de muncă;
  
• 
  au o calificare profesională, dar nu o practică.
  

Încercând să stabilim o ierarhie a situaţiilor în care romii rup comunicarea cu autorităţile locale, cu instituţiile municipale care le asigură locuinţă, şcoală, loc de muncă şi îşi agravează propria stare, într-un context social-istoric el însuşi greu, acestea ar fi:

• 
  atitudinea faţă de şcoală.
  

Romii apar campioni la abandonarea şcolii, deşi numai prin şcoală se pot ridica deasupra condiţiilor actuale marginale, după opinia românilor care îi percep în pondere de 86,7% ca lipsindu-se de ea. Din discuţiile purtate cu un director de şcoală care avea mai mulţi elevi de ţigani a reieşit că în şcolile cu preponderenţă de copii ţigani situaţia lor este mai bună datorită grijii deosebite a cadrelor didactice care merg acasă, îi controlează şi păstrează mai mult legătura cu familia. Situaţia abandonurilor şi a pierderilor şcolare prin absenţe, corigenţe şi repetenţe este mai gravă în şcolile cu preponderenţă de copii români, unde cadrele didactice se ocupă mai puţin de copiii ţigani care absentează şi abandonează şcoala în favoarea altor preocupări, iar părinţii lor sunt total dezinteresaţi.

În al doilea rând, cu ponderi egale de 78,1% fiecare apar situaţiile de

• 
  deteriorare a locuinţelor acordate şi
  
• 
  abandonare a locurilor de muncă pe care le-au avut.
  

Despre deteriorarea locuinţelor acordate am mai discutat. Este un fapt verificat şi verificabil (Blocul 36A, Strada Laurilor). Datorită situaţiei în care a ajuns acest bloc, când apare un imobil liber, românii din vecinătate merg la Primărie şi cer să nu aducă ţigani în vecinătate. La deteriorarea apartamentelor în care stau, ţiganii mai adaugă neplata cheltuielilor de întreţinere, care rămân pe seama celorlalţi locatari şi infracţiunea de speculare a lor prin închiriere sau vânzare, ca apoi să vină din nou la Primărie să ceară un alt apartament.

În ultimul rând, dar nu mai puţin important, apare:

• 
  abandonarea locurilor de muncă, în condiţiile în care şomajul cuprinde şi pe cei calificaţi şi înalt profesionalizaţi.
  

La o analiză mai amănunţită a situaţiilor de mai sus, reiese clar că în situaţia în care „ofertele sociale”, societale şi municipale, menite să ducă la îmbunătăţirea condiţiei de locuire a romilor sunt distruse (casele) sau desconsiderate (locurile de muncă) încetează orice comunicare reală între grupuri. Nici o primărie din lume nu poate oferi continuu case unui grup uman care le distruge, le închiriază sau le vinde. O schimbare pozitivă în comportamentul grupului se impune cu necesitate dacă vrea să reînnoade comunicarea. Locuinţa, şcoala, locul de muncă sunt modul cel mai eficient uman, material de a comunica sau de a intra în legătură cu romii în vederea integrării lor sociale, dar important este ca şi ei să vrea să ia legătura cu liderii comunităţii urbane în care trăiesc.

Refuzul grupurilor de români de a-i primi pe romi în vecinătate este o expresie a obturării comunicării interumane. Din capitolul anterior am văzut că românii sunt, după opiniile romilor înşişi, buni, cumsecade, buni vecini, înţelegători, blânzi şi toleranţi, dar când faptele romilor depăşesc orice măsură a bunătăţii şi înţelegerii românii rup legătura cu ei. Prin acest mecanism psihologic al saturaţiei şi suprasaturaţiei trebuie explicată şi opinia unora de a refuza orice alt contact cu ei.

Apreciind că între români şi romi fenomenul comunicării şi intercomunicării este mai slab la nivelul comportamentului societal, adică comuniunea este mai slabă sau uneori lipseşte, există un domeniu în care aceasta se reconstituie. Acesta este domeniul spiritual, cultural.

În domeniul religiei, al datinilor şi obiceiurilor, romii din Ploieşti afirmă o identitate aproape totală cu credinţa şi obiceiurile românilor. În afară de câţiva care s-au declarat evanghelişti şi penticostali, romii şi-au afirmat apartenenţa la religia ortodoxă. Nu sunt ei prea credincioşi, dar sărbătorile religioase, datinile şi obiceiurile legate de ele le respectă. Religiozitatea mai accentuată a unora mai atenuează indiferentismul religios al altora. Pentru a reduce ponderea celor cu comportament antisocial frecvent atât romii cât şi românii au propus o educaţie religioasă mai sistematică a romilor şi, mai ales, a copiilor în familie şi în unităţile şcolare.

Din perspectivă culturală, deşi este greu de acceptat, totuşi, romii din Ploieşti, nu au afirmat un specific etnic al manifestărilor culturale sau, poate, nu am reuşit noi să-l surprindem în timpul scurt al investigaţiilor de teren.

La întrebarea:

Ce datini, obiceiuri şi sărbători specifice etniei Dvs. ţineţi?

Răspunsurile au fost univoce: cele ale românilor. Obiceiurile de a merge cu „Capra”, cu „Vasilica” sau cu „mielul” înainte şi după Anul Nou au fost menţionate de puţini subiecţi. Alte datini specifice nu am aflat de la ei.

Actuala cercetare relevă o intensă trăire de către romi a evenimentelor vieţii legate de Crăciun, Paşte, Bobotează, asemănătoare cu românii. La acestea, ca şi la nunţi, botezuri făcute de români, intercomunicarea români-romi se reface. Romii fiind lăutari talentaţi şi buni interpreţi de muzică sunt solicitaţi de români şi se află adesea în compania lor.

La obiceiurile cu caracter religios de Crăciun, Paşte etc. romii afirmă că participă des numai o treime, o jumătate dintre ei nu răspunde nimic la acest subiect.

În legătură cu mass-media, romii au înţeles că li se acordă o atenţie mai mare, că „sunt daţi şi de-ai lor la televizor”, că „se scrie mai mult în ziare despre ei”. Deci, am spune noi, mediatizarea problemelor lor începe să fie un fapt cunoscut.

Consideraţi că radioul, televiziunea şi presa exprimă corect relaţiile dintre români şi romi?

Răspunsurile diferenţiate pe canale au evidenţiat o mare încredere, în primul rând, în televiziune, apoi în radio şi presă.

În concluzie, în comunitatea urbană a Municipiului Ploieşti, comunicarea şi intercomunicarea între etnii, la nivelul autorităţilor locale şi al liderilor romilor, ca şi la nivelul vieţii cotidiene este un proces în desfăşurare. Momentele de linişte şi stabilitate includ şi o comunicare normală între grupurile etnice, în sensul unor relaţii de acceptare, comprehensiune şi interacţiune reciprocă. Municipiul Ploieşti este un oraş în care se exprimă toate tipurile de relaţii între români şi romi care merg de la atracţia puternică pe care o manifestă pentru romi modul de viaţă modern al românilor, până la respingerea puternică pe care o exprimă unii români cu privire la unii romi, trecând prin tipurile intermediare de acceptare etnică, neutralitate şi separare etnică

Dominante sunt, totuşi, relaţiile de acceptare, de înţelegere reciprocă şi de cooperare între români şi romi. Dacă atracţia exercitată de cultura şi modul de viaţă al românilor determină la unii romi o slăbire a interesului pentru valorile proprii grupului etnic, la alţii, modul de viaţă specific romilor rămâne suficient de puternic pentru a asigura forţa şi coeziunea grupului.

Coabitarea în virtutea unor valori general-umane comune este modelul cultural de relaţii interetnice ce se impune în comunitatea ploieşteană ca răspuns la modelul preponderent de respingere a modului şi stilului de viaţă al romilor.

Teritoriul Municipiului Ploieşti trebuie supus procesului de zonare, în sensul delimitării ariilor de înţelegere, cooperare, interacţiune şi schimburi reciproce de cele neutre, de cele cu tendinţe sau potenţial de separare sau de excludere şi respingere.

Dezvăluind zonele de neînţelegere, tensiune şi posibile conflicte se pot lua anticipat măsuri de prevenire, mediere şi negociere a conflictelor latente. Crearea unei reţele de mediatori romi care să conlucreze permanent cu oficialităţile Municipiului, cu organele de ordine, dar şi cu grupurile de co-etnici pentru a afla pulsul şi temperatura relaţiilor dintre ei şi români şi a le comunica permanent autorităţilor puterii locale este un temei solid pentru realizarea integrării sociale a romilor.

În ultimul rând şi cel mai important este faptul că integrarea şi emanciparea romilor este funcţie de doi factori: primul, economic, adică dezvoltarea economică în ritmuri crescute a judeţului şi a ţării care să asigure baza materială şi financiară a soluţionării problemelor sociale ale romilor şi al doilea, subiectiv, dorinţa şi voinţa reală a romilor de a se alinia cerinţelor unei vieţi civilizate în România, dar şi exigenţelor tot mai înalte ale unei Europe Unite.

Păstrându-şi trăsăturile etno-culturale distinctive, etnia romilor se poate afirma şi dezvolta în Ploieşti şi alături de români, poate contribui la îmbogăţirea tezaurului cultural al României.

8. Conflictul intercultural de la Hădăreni, judeţul Mureş

Numele unui sat cu oameni liniştiţi, harnici şi buni gospodari a făcut înconjurul Europei şi poate chiar al lumii, cum spuneau locuitorii lui, din cauza unui conflict care a avut loc între comunitatea sătească şi un grup de romi care şi-au făcut un mod de trai din furturi, jigniri, insulte şi bătăi aplicate oamenilor satului.

Cercetarea cu caracter etno-sociologic şi antropologic realizată în satul Hădăreni, Comuna Cheţani, judeţul Mureş, în perioada 13-18 octombrie 1993 nu a fost efectuată după regula normală a cercetării ştiinţifice, care presupune o preselecţie de localităţi şi alegerea uneia reprezentative, corespunzător cu criteriile demografice, economice, sociale, culturale pe care le impune tema dată. Investigaţia a fost făcută după ce conflictul dintre săteni şi un grup de romi s-a consumat, în noaptea de 20 spre 21 septembrie 1993, când 1 român şi 3 romi au fost omorâţi, iar la 13 case de romi comunitatea sătească le-a dat foc.

În cele ce urmează, noi încercăm să arătăm cauzele şi condiţiile care au stat la originea conflictului.

Cercetarea de teren a fost realizată de autoare, împreună cu 2 tineri studenţi de la sociologie, ca o cercetare post-factum, care intenţiona să facă lumină asupra condiţiilor socio-culturale şi psiho-morale dinaintea conflictului şi după conflict. Datele culese conţin opiniile, stările de spirit şi sentimentele oamenilor, aşa cum au fost ele exprimate de subiecţi, în acel timp, la 3 săptămâni după ce conflictul fusese stins.

Informaţiile au fost examinate, interpretate pe baza unor teorii privind comunităţile umane, managementul schimbului şi conflictului, interschimbul cultural de modele şi valori şi comportamentul uman ca interacţiune simbolică. Din punct de vedere sociologic, am folosit metode calitative precum studiul de caz şi în mod special interviul în adâncime şi observaţia. Discuţiile libere şi traiul alături de săteni ne-au îmbogăţit informaţia cu contextul real şi starea de spirit simţită de oameni.

Satul Hădăreni ne-a apărut ca o comunitate coezivă, puternică economic şi social, un microcosmos uman în care s-a stins o explozie. Deoarece afirmaţiile oamenilor au fost foarte atent înregistrate – români, maghiari şi romi – noi am încercat să le redăm din perspectiva emică (cunoscută bine în antropologie), adică să realizăm o imagine aproape picturală a situaţiei din Hădăreni din acel timp, folosind limbajul subiecţilor.

Analizele făcute ulterior de diferite organisme publice, Federaţia romilor sau organizaţiile internaţionale, care au exercitat presiune asupra lor din diferite puncte de vedere, au determinat schimbarea opiniilor. Dar rezultatele noastre sunt valabile pentru ceea ce oamenii au gândit şi au simţit în acele zile fierbinţi, de 13-18 octombrie 1993, perioada de desfăşurare a cercetării, când securitatea fizică a sătenilor era sub protecţia grupurilor de soldaţi şi poliţişti care ţineau sub control situaţia (calmul, ordinea publică, respectarea normelor sociale) pentru ca viaţa şi munca satului să decurgă normal. Realizând o sinteză a opiniilor şi stărilor afective ale oamenilor din satul Hădăreni noi am realizat un fel de teorie descriptivă, necesară şi oportună pentru o cât mai corectă explicaţie sociologică. Descrierea faptelor ne-a apărut ca cea mai adecvată tehnică pentru înţelegerea fenomenelor reale şi a ajunge la un construct sociologic valid. Interviurile în adâncime şi descrierile nuanţate ale realităţii oferite de subiecţii cercetării ne-au permis să surprindem pe viu cursul real al evenimentelor. Un interviu realizat pe bază de chestionar nu ne-ar fi oferit aceleaşi date.

Cum perspectiva emică se îmbină cu cea etică, adică punctul de vedere al subiecţilor cu punctul de vedere al cercetătorilor şi al ştiinţei în general, cercetarea noastră de faţă s-a transformat într-un autentic mijloc pentru o mai bună înţelegere a realităţii sociale în care trăim şi a rădăcinilor ei profunde.

De la început trebuie să precizăm că echipa de cercetare a fost confruntată de la judeţ până în sat cu întrebarea insistentă: Care este scopul cercetării? Răspunsul nostru a fost clar exprimat: să aflăm condiţiile şi complexul de factori care au determinat declanşarea conflictului, să descoperim şi să explicăm realitatea despre acele zile fierbinţi, fapt ce a fost privit de către liderii comunităţii ca un act de mare curaj şi onestitate ştiinţifică.

În satul Hădăreni, din comuna Cheţani, judeţul Mureş trăiesc 595 de români, (69%), 138 maghiari(16%) şi 130 ţigani( 15%). Satul a sărbătorit atestarea istorică a 438 de ani în 1993. Din discuţiile cu locuitorii, reiese că între cele trei grupuri etnice nu au existat de-a lungul timpului conflicte. Românii au trăit împreună cu maghiarii de peste 300 ani, iar primele 4 familii de ţigani s-au aşezat aici cu vreo 200 de ani în urmă. Viaţa împreună şi-a urmat cursul ei normal până acum 10-15 ani, când au venit în sat câţiva romi din satele vecine care n-au mai respectat regulile de bună convieţuire dintre oameni.

Analizând conţinutul evenimentelor şi contextul social-moral în care s-au declanşat rezultă că ele nu au în nici un fel caracter etnic, pentru că mobilul lor nu a fost identitatea etnică în sine, adică faptul de a fi rom, ci motivul a fost socio-cultural. Este vorba de încălcarea legilor şi cutumelor, a normelor şi obiceiurilor de viaţă ale unei comunităţi săteşti privită ca un întreg, formată din români, maghiari şi ţigani integraţi în comunitate. Satul se divizase în două grupuri cu moduri opuse de existenţă, de a trăi, de a-şi concepe viaţa şi munca. Pe de o parte, majoritatea satului formată din români, maghiari şi 4-5 familii de romi băştinaşi al căror mod de viaţă se bazează pe muncă respect, ordine, cinste şi, pe de alta, ultimele familii de romi sosite în sat care au bulversat întreaga viaţă a acestuia începând cu limbajul şi sfârşind cu crimele.

Evenimentele sunt reflexul nemulţumirii profunde a tuturor sătenilor – agricultori, cadre didactice, preoţi, lucrători în comerţ etc. - faţă de faptul că organele de drept nu au sancţionat la timp şi ferm pe delicvenţi, încât să nu se ajungă la terorizarea întregului sat de către ei, care trăiau şi acţionau în afara legii şi ordinei publice şi îşi făceau din crimă un mod de a-şi rezolva problemele.

Conflictul din 20-21 septembrie 1993 nu a fost un accident. El are propria sa „istorie” şi „preistorie” în modul de viaţă şi tipul de relaţii stabilite între sătenii băştinaşi – români, maghiari şi ţigani – pe de o parte, şi ultimele familii de romi „vinituri” („nou-veniţi”), cum le spuneau ei, care aveau între ei „răufăcători”, pe de altă parte.

Discuţiile individuale şi de grup cu românii, maghiarii şi ţiganii paşnici, oameni buni şi gospodari, ca şi cu ţiganii cărora li s-a dat foc la case au arătat că declanşarea din 20-21 septembrie 1993 a fost precedată de un alt conflict din 8 septembrie 1993, când un rom tânăr a fost înjunghiat. El a decedat în noaptea de 13-14 octombrie, când noi eram acolo. Majoritatea oamenilor din sat îl regretau că „era un băiat bun de o mare omenie”. Motivul morţii lui: nişte ţigani, din cele două grupuri recunoscute de rău-făcători, i-au cerut bani şi el a refuzat să le dea. Pe înserate, aceştia l-au urmărit şi l-au înjunghiat cu cuţitul.

După uciderea celor doi tineri, un ţigan (în 8 septembrie) şi un român (in noaptea de 20-21 septembrie), evenimentele au evoluat sub semnul răbufnirii, conflictului, dar nu cu caracter etnic, ci social-cultural. Ele au coagulat, pe de o parte, pe romii din familia decedatului împotriva rudelor celor 3 romi ucigaşi, iar pe de alta, pe români, maghiari şi romii paşnici împotriva tuturor romilor neintegraţi în viaţa satului.

Deşi satul Hădăreni este un sat cu trei etnii el nu ne-a apărut în nici un moment divizat în grupuri etnice. Din contra: el a apărut ca un sat omogen, cu gospodari buni, lucrători harnici, muncindu-şi pământul din zori şi până-n seară.

Ei nu se plângeau de nimic în afara necazurilor cu unele familii de ţigani, mai bine-zis, două grupuri de ţigani care seamănă frică, neînţelegeri şi teroare în jurul lor.

Aceştia nu muncesc şi deşi „sunt bine cunoscuţi pentru violenţă şi acte criminale”, ei nu au fost pedepsiţi pentru comportamentul lor anti-social nici înainte de 1989, nici după 1989, ceea ce i-a încurajat să persiste în acte delicvente şi comportamente agresive.

Deşi satul Hădăreni nu era împărţit în grupe după etnii, el era totuşi împărţit în două grupuri sociale: un grup mare al celor social integraţi şi un grup mai mic al celor ce erau certaţi cu ordinea şi cu normele de viaţă ale comunităţii. Marea majoritate a oamenilor erau forţaţi să trăiască în tensiune, stres şi ameninţări din partea acestui grup mic de ţigani care reuşiseră să pună stăpânire pe întreaga viaţă a satului, sfidând legile şi instituţiile statului şi nevoia de viaţă normală a întregii comunităţi.

Conflictul din 20-21 septembrie 1993 s-a declanşat prin omorârea unui tânăr român care a venit să vadă ce se întâmplă cu tatăl său care era hărţuit de un grup de ţigani pe stradă, în drum spre casă. Uciderea lui Crăciunel Cheţan de către ţigani a fost ultima picătură care a umplut paharul de umilinţe şi suferinţe îndurate de săteni de la „noii-veniţi” răi, adăpostiţi în casele părăsite de români şi maghiari. Oamenii din Hădăreni şi-au păstrat calmul în stilul lor paşnic transilvănean până când cuţitul le-a ajuns la os la propriu, nu la figurat. Atunci, furia lor a izbucnit. Mânia a fost de nestăvilit. Ei au dat foc caselor „rău-făcătorilor” şi rudelor lor şi au omorât doi dintre ei.

Al treilea ţigan a ars de viu într-o casă.

Trebuie să menţionăm că chiar în momentul în care noi desfăşuram cercetarea, comunitatea sătească manifesta o extrem de puternică coeziune şi solidaritate. Subliniem, deasemenea, că în Hădăreni, locuitorii se consideră pur şi simplu oameni şi nu români, maghiari şi romi şi în numele acestei omenii ce trebuie să fie respectată ei acţionează toţi ca unul împotriva vinovaţilor. Acţiunea necontrolată a sătenilor sau „mânia fără capăt a satului”, cum spuneau ei, a fost o consecinţă a încălcării repetate a legilor şi a dreptului lor la o viaţă normală. „În acţiunea noastră, nu este vorba de încălcarea drepturilor omului, ci, poate, dimpotrivă, de necesitatea unei mai mari fermităţi în respectarea acestor drepturi”, spuneau ei.

Locuitorii şi-au motivat acţiunile lor astfel:

• 
  multele, mult prea multele insulte, bătăi, furturi şi acte de violenţă care au culminat cu crima;
  
• 
  nedreptăţile comise de „oamenii legii”, de tribunal, procuratură, poliţie, „şefii de la judeţ”, cum le spuneau ei, în general, de toate autorităţile statului care nu au aplicat legea ferm şi nu au pedepsit pe rău făcători la timp, când loveau, maltratau şi produceau suferinţe oamenilor nevinovaţi.
  

În mintea sătenilor s-a format convingerea fermă că organele de stat nu-şi făceau datoria pentru restabilirea ordinei şi securităţii în viaţa lor, că poliţia, tribunalul şi procuratura se lăsau mituite şi plătite de către infractori, în loc să le protejeze viaţa şi produsele muncii. Şi atunci au ajuns la concluzia că, dacă poliţia, justiţia, procuratura acceptau mita şi erau plătite de cei care încălcau legea şi dreptul lor de a trăi în pace şi linişte, atunci, ei, oamenii din Hădăreni, trebuie să-şi facă singuri dreptate.

Sătenii consideră faptul de a da foc celor 13 case ale ţiganilor ca „răspunsul” lor propriu la agresiunile făcute de romii care nu au fost pedepsiţi de lege pentru uciderile, furturile şi jafurile anterioare. Chiar mai rău: ei au fost lăsaţi în libertate după ce fuseseră arestaţi pentru omor, viol şi jaf !

Trăsătura evidentă a comunităţii săteşti din Hădăreni era nemulţumirea oamenilor faţă de cele două grupuri delicvente de ţigani, dublată de solidaritatea şi faptul asumării responsabilităţii colective pentru că au dat foc şi au ucis romii vinovaţi.

Chiar acei oameni care nu participaseră direct la evenimente împărtăşeau aceleaşi sentimente şi stări de spirit cu consătenii lor. Ei nu erau mândri de faptele lor, nu le transformau în acte de onoare, ci într-un act de justiţie, o lecţie necesară. Fiecare afirma aceeaşi aspiraţie: ţiganii delicvenţi trebuie să fie expulzaţi din sat şi păstraţi numai cei care sunt buni gospodari, oneşti şi liniştiţi.

Comportamentul violent al unei astfel de comunităţi umane paşnice care are ca valori fundamentale de viaţă: munca, cinstea, ajutorul reciproc, buna-vecinătate, bunăstarea confirmă ideea că agresivitatea dă naştere la agresivitate, că un grup violent produce violenţă printre vecini.

Oamenii din Hădăreni, români, maghiari, ţigani paşnici, erau nemulţumiţi în momentul când noi desfăşuram cercetarea că, după toate aceste evenimente, cele mai multe autorităţi publice, membri ai Parlamentului se ocupau numai de consecinţele violenţei colective a satului şi ale mâniei lor absolute, dar neglijau condiţiile lor de viaţă şi cauzele, cu o lungă istorie, care au indus momentul manifest de confruntare dramatică.

Ei mai erau nemulţumiţi că s-a făcut o mediatizare părtinitoare, tendenţioasă, care ignora faptele şi opiniile sătenilor implicaţi, care a creat teamă, neîncredere în aplicarea corectă a legilor, inclusiv a celor ce privesc drepturile omului.

Din discuţiile îndelungate cu reprezentanţii tuturor grupurilor etnice a reieşit că în convieţuirea lor de-a lungul timpului, relaţiile dintre membrii comunităţii săteşti şi romi nu au fost conflictuale. Femeile românce şi maghiare ajutau ţigăncile la bucătărie la nunţi, înmormântări şi la toate ritualurile. Ţiganii meseriaşi lucrau şi reparau diferite echipamente pentru sătenii români şi maghiari şi erau plătiţi pentru aceasta, respectaţi şi bine apreciaţi. Relaţiile s-au înrăutăţit cu venirea ultimului val de romi din satele vecine, cu comportamente „rele”, cum spuneau ei.

Aceştia „sunt spurcaţi la gură, o ţin numai în vorbe urâte de ţi-e ruşine să le zici ceva. Sunt fără ruşine”. „Ei nu respectă nici poliţia, nici primarul. Omoară oamenii fără teamă ziua în amiaza mare, le înfig furca în spate, îi lovesc cu toporul în gât sau îi taie cu cuţitul, iar când oamenii fac plângere împotriva lor la poliţie nimeni nu-i ia în seamă. Lumea este a ţiganilor. Ei nu se tem de nimeni şi de nimic. Ei nu ţin seama de lege sau de justiţie, deoarece chiar când sunt vinovaţi, aceste instituţii au fost de partea lor. Tu, ca român sau maghiar, erai obligat să ajungi la conciliere cu ei sau să accepţi bani. Dacă nu, erai ameninţat cu moartea”. „Ei primeau puşcărie cu suspendare sau condamnare la pe care nu-l aveau”.

Romii furau recolta sătenilor de pe câmp şi îşi hrăneeau caii din munca oamenilor cinstiţi. ”De pe câmp furau tot ce găseau. Dacă cineva le zicea ceva ei îl ameninţau şi aruncau după el cu furca de fân sau cu cuţitul”. „Azi aveau 1 cal, mâine apăreau cu 7 cai şi nimeni nu-i întreba de unde îi au şi nici cu ce îi întreţin, când noi, ceilalţi, abia reuşeam să ne ţinem o vacă cu lapte”. „Ţiganii dorm toată ziua cât este de mare, iar noaptea ies la furat”. ”Anul acesta noi am putut să ne păstrăm toată recolta pentru că am avut poliţie, jandarmi şi soldaţi să ne protejeze în sat”. „Aici, în sat, fiecare sătean lucrează de dimineaţa până seara”. „În timpul zilei, străzile sunt goale. Poţi să vezi numai copiii şi bătrânii care nu pot să muncească. Dar ţiganii nici nu se gândesc la muncă”.

Cei mai mulţi romi nu lucrează, ei nu sunt angajaţi. Dacă înainte de 1989 unii dintre ei lucrau la zootehnie, acum, ei nu mai lucrează nicăieri. Unii dintre ei au primit pământ în Hădăreni, dar nu l-au lucrat. Alţii se ocupă cu piaţa neagră, încalcă legea sau o evită, balansându-se în acţiuni la limita dintre legal şi ilegal. O parte din ei sunt foarte bogaţi pentru că se ocupă cu schimbul de bani, de aur sau valută.

O altă parte dintre romi duc o viaţă grea, la limita pragului de sărăcie, dar chiar aşa ei tot nu muncesc. ”Ei urăsc munca, dar le plac înşelătoriile, şmecheriile, specula. Acum, când casele lor au ars, ei spun că au avut TV color, video set, carpete, bijuterii de aur, ca să înşele autorităţile româneşti să le dea mai mult, iar străinii să le trimită ajutoare”. Romii delicvenţi au început să domine întregul sat prin teroare şi ameninţare. Ei au distrus casa unei femei timp de doi ani, apoi i-au bătut ginerele şi, în cele din urmă, familia a trebuit să părăsească satul.

Scandalurile fără sfârşit din sat erau făcute numai de romi. La Căminul Cultural, ei stricau liniştea şi distracţia tinerilor. La discotecă, ei făceau necazuri dansatorilor români şi maghiari, tăiau cablurile electrice, băteau tinerii şi ieşeau apoi pe uşă, fără să dea socoteală nimănui. „Am putea scrie un roman despre <

> lor”, spune o bătrână.